Autorule, bagă și scoate!

Nevoie, plăcere, neplăcere, interes, motiv, percepție, adaptabilitate. Am enumerat aceste cuvinte pentru fixare. Ele reprezintă dinamica oricărei persoane indiferent de naționalitate, sex sau orientare religioasă.

Nevoile ne pun în mișcare. Plăcerile și neplăcerile ne motivează. Interesul crește energia. Motivele incită. Percepția definește. Adaptabilitatea asigură supraviețuirea și bunăstarea în orice epocă.

Lejeritatea înșiruirii nu se potrivește cu poticneala descoperirii fiecărui cuvânt în parte. Intensitatea și impresionabilitatea le-am verificat în ultimii ani. Experiența mi-a demonstrat importanța. Mai este un cuvânt lăsat pe urmă cu intenție: speculă.

Specula deține un loc aparte pentru mine. Îi recunosc forța și avantajele, dar rămân cu spatele. Prefer bătaia lungă.

Am citit cu interes diverse articole cu autori nemulțumiți tocmai de capabilitatea unora de a face speculații. Aceia care știu să dea din coate, să fie bine cu toată lumea, să plasticizeze realitatea, să dea ceea ce cere publicul actual.

Creionul autorului nemulțumit a exprimat lipsa unui corespondent cu realitatea. Unii urmăresc dobândirea de avantaje personale. E vorba în special de fashion bloggeri sau formatori de opinie (sau influencer dacă preferați varianta utilizată de internauți).

Cu ani în urma m-aș fi inflamat. Ca manifestare, aș fi reacționat ca Mara când nu o bagă nimeni în seamă pentru că sunt preferați pruncii. La început aș fi negat disconfortul sufletesc, la nivel declarativ aș fi asigurat pe oricine că nu mă deranjează, iar la cineva apropiat aș fi defulat cu sentimente negative.

Ani de zile am fost blogger mare depășit de bloggeri mici. O diferență între noi consta în a face speculații. Nu i-am dat publicului ce a cerut, iar o asemenea absență de subiecte mondene pe blog are consecințe directe pe listele alea de rating. Astfel, mereu au fost preferați alții, iar eu am rămas să mă plâng pe un umăr, la un colț, în familie.

Dar un om care citește nu rămâne niciodată pe loc. Imaginația te duce, interpretarea te dezvoltă moral. Nu am luptat contra frustrărilor, am lucrat cu ele. Le-am acceptat în timp ce-mi însușeam pe rând cuvintele din deschiderea textului.

Adevărat, nevoile au făcut diferența. Lipsa grijilor de ordin financiar mi-au permis să-mi șlefuiesc educația. Mulți artiști și-au pierdut sau jucat în picioare creativitatea din cauza facturilor lunare. Așa că de ce acuzația Autorului de avantaje personale?

Cine nu se ridică din pat pentru avantajele personale? Diogenes a existat acum multe secole și cine are putința să verifice câți au mai fost ca el?

Unghiul din care se arată cu degetul este greșit. Perspectiva corectă constă în valoare, iar valoarea e dată și de acuratețea limbii. Asta prima dată. Apoi urmează procesul de livrare. Cum transmiți informația? Îmi pare rău că tot revin la cărți, dar dacă nu citești, cum poți să scrii? Dacă nu bagi, ce iese? Pentru carne tocată introduci felii, pentru limonadă, storci lămâi, pentru fotografie achiziționezi un aparat, pentru sex nu mai zic etc!

Bagi ca să scoți!

Altfel plângerile semnifică o lipsă de profesionalism, ipocrizie și un interes undeva. Motivul pentru care un Autor exprimă o nemulțumire rămâne necunoscut, dar unii dintre noi putem să-l adulmecăm. Pentru că unii, așa ca mine, au băgat mult în cap în timp ce alții culegeau lauri sau invitații la diferite evenimente din țară.

Mai este ceva ce îmi doresc să vă las la final. Când există puncte slabe, se iau măsuri. Articole cu arătatul cu degetul nu corectează, relevă că un interes a fost năruit și cineva dorește să-și ia revanșa.

Dragă Autorule, ai verificat vreodată ce a băgat un blogger în capul lui? Nu? Atunci bloggerul nu e vinovat, bloggerul s-a adaptat, supraviețuiește și uneori savurează.

Piața e mare, dar nu toți acționăm, cei mai mulți ne plângem.

Eu sunt verb și caut soluții pentru țara în care trăiesc.

Tu nu știu ce ești, Autorule!

Bagă și scoate, asta e ordinea.

Foto: Flavius Neamciuc
Pulover: Atelier Bobar

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.

Asta e partea mea de poveste din tot ce s-a întâmplat

12527994_1159179687425517_841328013_nRar ajung să mă uit peste fotografii vechi. Pe lângă nostalgie, simt și o neplăcere violentă. Uneori chipul meu mă înfurie, alteori persoanele cu care mă însoțeam.

Am hotărât din adolescență să nu vorbesc urât despre foștii iubiți sau prieteni. Comentariile răutăcioase le-am separat. Mi le-am permis cu o mențiune. Asta e partea mea de poveste din tot ce s-a întâmplat.

Dintr-o experiență, eu sunt doar o parte. Nu mi-a fost mai ușor în relațiile mele de orice natură cu gândirea logică. Simțeam și simt durere intensă la orice conflict.

M-am înconjurat de unele cuvinte: nevoie, plăcere, neplăcere, percepție, perspectivă, unghi, etapă biologică. Renunțând la Dumnezeu așa cum mi l-a vârât familia în cap, s-a modificat vorbirea cu mine însămi. M-am comparat cu o planetă pustie. Eu întreb, eu răspund. Eu cer ajutor, eu mă sprijin.

Mi-e necesară, în prezent, reprezentarea sub forma unui corp ceresc fără lumină proprie. Doresc să mă împrietenesc cu singurătatea și să-mi repet că soarele s-ar putea să nu răsară niciodată pe strada mea.

Nu sunt o persoană deznădăjduită și nu m-am suspectat de pesimism. Pentru felul de a fi, după educație și influențe, nu-mi este suficientă rațiunea. Mă bănuiesc de existențialism după atitudinea pot să fiu sau să nu fiu la fel de bine. Exist pur și simplu.

Vreau să devin tot mai conștientă și să-mi construiesc zilele personal. Să stârpesc grija celorlalți după cum îmi trăiesc eu viața.

O trăiesc minunat. Beau ceai dimineața, scriu, citesc, am prieteni, o mamă blândă, mă recuperez în ființa copilului meu, mă admir în ochi albaștri de bărbat.

Am deschis un șantier al ființei fără dată de terminare sau cu o anume dată: moartea.

Până atunci, aș îndrăzni să-mi propun desăvârșirea.

21.06.1983 –

Interviu: 20-30 se îndreaptă spre 40

Mi-ar plăcea, dacă ar fi cu putinţă, să-mi iau singură un interviu. Fireşte, posibil este. Fenomenologic este, conştiinţa se afirmă înaintea existenţei.
Dispun şi de tehnici, un set de întrebări pe care mi le-aş adresa. Eu la 20 de ani mi-aş lua un interviu mie la 30 de ani.
Douăzeci, treizeci, nu invers.
Prima întrebare.
20: Cum este viaţa de adult?
30: Avantaje pe partea sexuală. Sexul e bun, iar ipocrizia are o intensitate copleşitoare.
20: Sex?
30: Totul se împarte în trup şi spirit, dar se simplifică excesiv. Ai auzit de reducţionism?
20: Poftim?!
30: Viaţa o explicăm prin reducere. De exemplu, la mine, la noi, scuză-mă, următoarele cuvinte au importanţă şi valoare pentru a fi: nevoie, semnificaţie, plăcere, neplăcere, trup-carne, spirit-rafinament, detaşare, clişee, raţiune, pasiune.
20: Cuvinte cheie?
30: Mod de viaţă.
20: Visele?
30: O mare dezamăgire. La 30 experimentezi şi dezamăgirea pentru toată fantezia în care stai tu acum.
20: Să mă opresc din visat?
30: Ce întrebare mai e şi asta?
20: Stupidă, ca tot acest interviu. Mai puţin cuvintele cheie. Sper să le reţin.
30: Invariabilul vârstelor noastre: insolenţa.
20-30: Mecanism de apărare.
20-30: Şi râsul gălăgios, bogat în nuanţe şi sugestiv.
20-30 se îndreaptă spre 40.

Calea bună și legitimarea ei

În ultima vreme, pe lângă sfatul gratuit de a renunța la lectura cărților lui Freud, tot mai multe persoane din jurul meu își exprimă o îngrijorare: mintea mea mă duce pe o cale greșită.
Care este calea bună și cine o legitimează?
Aș putea să pun această întrebare, dar nu mă obosesc. În general oamenii cunosc acestă cale bună, dar o practică doar în conversații unde îi sfătuiesc pe alții s-o urmeze.

S-ar putea să scriu un text acum sub influența unui nerv iritat.

Despre Freud și lectura cărților lui, repet, o să citesc în continuare. Aș întreba și eu: de ce nu citește toată lumea? Nu Freud, ci pe oricine altcineva care te poate ajuta să înțelegi mai bine comportamentul uman.
A cunoaște comportamentul uman este nevoia mea, iar Freud m-a ajutat să înțeleg că fiecare individ are niște nevoi, iar viața noastră se construiește sau se distruge în funcție de nevoi, de plăcere, neplăcere și sublimare.
În realitatea în care mă desfășor, în situațiile pe care le trăiesc sau doar le acompaniez, un bărbat care se îndrăgostește de o fată de 19 ani, iar acasă nevasta îi este gravidă nu mă revoltă absolut deloc. Bărbatul s-a îndrăgostit, eu sunt atentă pe părinte și pe responsabilitatea și datoria lui de a crește un copil.
Până de curând, aproape că până ieri, aș fi mărturisit că mi-e frică de singurătate, de singurătatea la bătrânețe.
Am scăpat de acest sentiment, oribil de altfel.
Când doi parteneri poartă o conversație în contradictoriu, iar unul rostește rămâi cu prietenii tăi, se instalează o panică și un sentiment de vinovăție.
Am scăpat și de aceste sentimente.
Fără simțuri în alertă aș răspunde: atunci rămân cu prietenii mei.
De fapt chiar am dat acest răspuns.
Părerea mea de rău stă în constatarea eschivării. Îmi permit acum să vorbesc în numele femeilor. De cele mai multe ori, mă ajut totuși de general, femeile, dar sunt absolut convinsă că și bărbații, nu-și fac cunoscută plăcerea de a petrece cu prietenii, ci dau explicații futile: prietenii doresc asta, acțiunea descrie o supunere a celui care se lansează în justificări.
Am avut o prietenă care mereu folosea umerii prieteniei pentru a petrece timp cu fetele. Dacă nu ieșea cu fetele, fetele se supărau.
Dar ceea ce voia ea?
Ea voia o totală lipsă de asumare a dorinței și voinței.
Dar înțeleg acum și acest tip de comportament, înțeleg acum că ceea ce numim caracter urât sau frumos stă în niște condiții de creștere și de educație.
Și înțeleg pentru că am citit.
Nu cititul îmi duce mie mintea pe o cale greșită, ci recunosc calea greșită ca regresie și introiecție.
Introiecție este un cuvânt pe care ți-l însușești prin lectură, având o nevoie.

Cunoașterea aduce și multă dezamăgire. Sunt azi foarte dezamăgită de oameni, dar am capacitatea de a mă bucura totuși de forța unora de sublimare a vieții, de forța mea de a sublima, de a mă transpune pe un plan superior.

Nevoia de virgulă

Fără studii aprofundate, doar o cercetare flușturatică pe google, m-am asigurat că oamenirea numără aproximativ 2 milioane de ani.
După 2 milioane de ani, revistele mondene încă mai scriu articole despre cum să se înțeleagă femeia cu bărbatul sau bărbatul cu femeia.
Mi se pare amuzant, la un ochi.
La al doilea, e umilitor ca specie.
Două milioane de ani și nu am descoperit sinceritatea ca modalitate de exprimare și apreciere în orice fel de relație?
Avem un învățător redutabil: nevoia.
Ne împărțim între două sentimente: plăcere și neplăcere.
Funcționăm ghidați de nevoie și pendulați de plăceri și neplăceri. În orice relație avem nevoie de virgulă.
Exemplu: Da, îmi place să petrec timp cu mine însămi.
Nu, nu-mi place să fiu tratat ca un obiect, ca proprietate privată.
A ne recunoaște plăcerile și neplăcerile nu presupune o lipsă de grijă pentru celălalt. Celălalt nu-mi poartă mie de grijă dacă mă obligă să inversez plăcerea cu neplăcerea și viceversa.
Când suntem uneori acuzați de egoism, chiar să fie egoism? Am dus discuția la un punct unde poate avea loc o explozie de semnificații.
Eu voiam doar să atrag atenția asupra textelor din revistele mondene atât de umilitoare și ofensatoare pentru statutul nostru de ființe inteligente.

Tăcerea, modalitate de cunoaștere nu tehnică de oprimare

Cel mai mult în Anglia mi-a plăcut și deja enunțul e fals. Desigur. Reformulez, mi-a plăcut foarte mult Covent Garden.
Toată experiența descrie un puternic sentiment de plăcere și satisfacție, dar nu pot încă să scriu.
Mă tot pândește, din cute de inconștient, un alt gând. Pânda a devenit chiar preocupare.
Fără nici o senzație, simțurile nu-mi descriu nici un deranj, înghit uneori în sec. Experimentez de câteva săptămâni o foarte trează conștiință. Știu că am fost folosită.
Nu există nici un conflict, afectiv și rațional am acceptat această acțiune a celorlalți. De aceea sunt puțin fixată acum pe acest înghițit în sec. De ce mai fac asta? Ce anume mă deranjează dacă oamenii s-au folosit de mine întotdeauna cu consimțământul meu?
Probabil așteptarea. Eu nu am avut așteptări de la ceilalți, dar supraeul meu, moțatul acela moralizator se face acum responsabil de o anumită dezamăgire a mea, de un disconfort sufletesc.
Am obiceiul uneori când merg pe stradă să mă opresc și să inspir de câteva ori de parcă aș fi supusă unui control medical. De fapt deruta această descrie un efect al dezordinii interioare.
E foarte greu să accepți sufletește că unii oameni s-au folosit de tine. Rațional fluieri, căci eu când vreau să fluier, fluier. Și înghiți în sec. Sentimentul acesta de neplăcere mi-l imaginez ca un fluid cu un acces total în organismul meu, un fluid cu conținut psihic care răscolește alte sentimente ale mele, și ele neplăcute, și ele neîndeplinite, și ele resturi de energie atârnând de alte energii împlinite.
Energiile împlinite cară resturile de energie ca un câine purecii în coadă. Uneori e nevoie să te așezi și să te scuturi foarte tare, și să scoți sunete. Și să spui cu voce tare niște lucruri inconfortabile pentru ceilalți. Da, eu fac asta. Nu-mi pare rău, mă simt însă foarte prost. Totuși fac asta în mod constant.
Am și o explicație. La master, unul dintre profesori m-a pus să argumentez de ce nu sunt de acord cu intervenția Statelor Unite în conflictul din Serbia. Opinia mea descrie geografia, aș fi vrut să intervină cineva din Europa, nu Statele Unite. Iar răspunsul lui, folosindu-se de o comparație, mă ajută azi foarte mult când vreau să spun lucrurilor pe nume.
Profesorul meu m-a întrebat dacă aș face ceva, eu locuind la bloc, la etajul 2, dacă în fiecare seară când ajung acasă vecinul de la parter își bate soția și copiii. Trec pe lângă, eu locuind la etajul 2, sau intervin? Contează etajul sau anumite reguli de bună purtare, de respect al individului?
Răspund sus și tare, tot ce contează pentru mine în viața este egalitatea, libertatea și drepturile omului, iar când zic om, habar nu am de categoria feminin-masculin. E problema bărbatului că își cultivă primitivismul în loc de inteligență, cum de altfel e problema femeii că își cultivă supunerea în loc de inteligență.
Sus și tare: permit oamenilor să mă folosească, nu mă deranjează rațional, înghit în sec din motiv de suflet și formulez lucruri pline de disconfort pentru cei din jurul meu.
Nu tac, nu pentru că nu știu, eu cultiv tăcerea, dar ca o modalitate de cunoaștere, ci pentru că nu vreau.
Nu vreau să tac.