Mă faci de rușine, ce o să zică lumea?!

În ultimii doi ani, condițiile de viață au creat o nouă direcție pentru mine. M-am apropiat de adolescenți. M-am apropiat cum știu eu cel mai bine: prin literatură, prin adoptarea unui rol de educator puternic, dar mereu binevoitor. Nu am reușit mereu să-mi păstrez zâmbetul pe buze și recunosc că mi-e ciudă. Dar obișnuințele mor greu.

La întâlnirile mele cu un adolescent sau altul nu am mers niciodată cu pretenții conștiente. Modelul meu, în predare, este Constantin Noica: școala în care nu se predă nimic, adolescenții au ceva de spus, profesorul are rol de mijlocitor între elev și sinele elevului. Interacțiunea dintre noi mi-a demonstrat diferența dintre ce sunt ca persoană care îndrumă și ce cred că sunt.

Eu cred că sunt tolerantă. Am aflat că sunt pe alocuri lipsită de. Să vă povestesc. Într-o zi am ajuns mai devreme la meditație. Adolescentul meu mi-a deschis și m-a poftit să mă așez. Să aștept zece minute. Dacă ai venit așa repede, așteaptă, eu am un joc de terminat.

Instant s-a instalat o stare de iritare. Vechea mea educație a țâșnit din adâncurile conștiinței unde o alungasem. Cum adică are un joc de terminat? Urla provinciala și copilul rușinos din mine. Am rumegat zece minute, am ținut ora și am plecat dezamăgită de mine.

La întâlniri cu prietenii am discutat despre. I-am întrebat dacă li se pare amuzant ca întâmplare și un pas înainte pentru un adolescent să-și exprime nevoile. Majoritatea răspunsurilor au fost critice. Adolescenții au parte de puțină bunăvoință din partea adulților. Să-i fi zis eu la maică-mea sau taică-miu că nu am chef de meditații? Imediat îmi luam una după cap.

La câteva săptămâni după acest episod, ne-am lovit de o stare de plictis monstruoasă. Am lăsat baltă orice activitate educațională și am deschis un dialog. Eu am vorbit prima. Am zis ce am observat, ce am simțit.

Generația mea a învățat de frică și de rușine. Luam bătaie pentru o notă mică, pentru o replică obraznică. Iar șantajul emoțional al părinților a schimbat mai multe personalități ca orice agresiune. Mă faci de rușine, ce o să zică lumea!, a marcat prea multe suflete crude.

Răspunsul unui adolescent: Nașpa de tine.

Răspunsul meu: De acord cu tine, de aceea mă bucură libertatea voastră. Prefer sistemul de acum în locul sistemului de atunci. Dar te întreb eu pe tine: cum să te motivez? Nu mai există frica. Bravo! Nu mai există rușinea. Bravo! Cum?

A dat din umeri. I-am cerut atenția și am continuat.

Am mers înainte cu voința de a mă scutura de toate obișnuințele. Am dus mai departe lucrul început fără nici o cerere. Ce facem azi? Ce vrei tu. Uite aici materiale. Pe o masă am așezat cărți de gramatică, romane, cărți de colorat, am avut și opțiunea să ne uităm la un film sau să ascultăm muzică. Cireașa de pe tort a fost alternativa: sau putem să nu facem nimic dacă nu ai chef.

În momentul când am ascultat și am respectat cheful adolescentului, am primit atenție. M-am pricopsit cu percepția de prieten. Am învățat despre mine și mi-am corectat tendința spre tiranie. În prezent practic cu adolescentul facă-se voia noastră!

Mi-au trebuit vreo 2 ani, dar sunt pe drumul cel bun, iar adolescentul a pornit să-și folosească creator intelectul.

Adolescenții au ceva de spus.

Foto: Simona Nutu

Ai ce mânca, ești iubit!

Suntem o generație de antieroi. Argumentez. Cei apropiați de vârstă cu mine am crescut lângă părinți afectați de Al Doilea Război Mondial. Bunicii noștri au mers la război sau l-au făcut într-o închipuire de bărbat rămas acasă să protejeze femeile. Bunicul din partea mamei a fost un băiețel bărbat. Bunicul din partea tatălui a luptat pe front.

Părinții noștri au experiența foamei. Când au devenit ei înșiși părinți, hrana a luat locul iubirii. Ai ce mânca, ești iubit! Așa că am consumat zahăr în fel și chip. S-au concentrat pe hrană. Să aibă copilul ce băga în gură! Nu s-au îngrijit de ce anume scoate pe gură. Ne-au muțit din neștiința lor de a gestiona trăirile unei generații lipsite de experiența înfiorătoare a burții goale. Orice reprezentare de erou a persoanelor din generația mea s-a risipit înainte de a face primul pas.

Greșelile nu au declanșat episoade edificatoare în dezvoltarea fizică și emoțională. Ne-au ținut mamele la fustele lor, iar tații ne-au dus pe stadion.

Am crescut cu mâncare făcută în casă și meciuri de fotbal, o reprezentare a României de după revoluție. Ne-am mutat din casa părintească fără nici o lecție învățată despre necesitatea detașării de părinte. Fiul nu s-a împotrivit tatălui. Fiul din generația mea nu și-a omorât simbolic tatăl. Am căzut într-o divinizare ridicolă: părinții noștri ne-au hrănit, ne-au îmbrăcat, ne-au trimis la școală. Unii de la Severin am ajuns să studiem la Vest sau Politehnică. Pe strada mea, în orașul natal, a fi student te proiectează deja într-o echipă a învingătorilor. Nu contează că nu a existat nici o piedică, nici o luptă.

Când am devenit la rândul nostru părinți, s-a declanșat un oarecare conflict. Un refuz categoric caracterizează majoritatea cuplurilor din generația mea de a-și educa pruncii după modelul de acasă. Certuri monstruoase se ivesc la dăruirea unui ou Kinder de bunic nepotului. Sclipirea ochilor semnifică altceva pentru adulții străjeri de lângă copilul derutat. Bunicul sau bunica își justifică ciocolata cu iubirea. Ciocolata e iubire. Mama sau tata văd doar zahărul și consecințele lui.

Generația mea a descoperit parentingul, viața fără zahăr, beneficiile terapiei și puterea magică a copilului care face pe el, are creierul cât o nucă, dar știe cel mai bine ce nevoi are. Și pare să nu aibă nevoie de reguli. Creștem niște copii cu drepturi, dar fără obligații sau obligația lor, ironic exprimat, este să fie fericiți.

O și mai fină ironie, generația mea de antieroi crește o a doua generație de antieroi. Am luat decizia rațională de a elimina greșelile din viața practică a copiilor. Pretindem să fim ascultați. Copiii să-și depășească fazele și etapele de dezvoltare prin filtrul părinților, iar noi știm ce e mai bine pentru ei. De exemplu în România știm că le-ar fi mai bine în altă țară, cu accent pe Germania. Știm că poveștile copilăriei noastre nu sunt corecte politic și creează traume: mama vitregă mănâncă inima fetiței, prințesele salvate de prinți înnebunesc feministele, personajele negative și spiritul competitiv au efecte distructive în noua atitudine unde toată lumea e roz și cu însușiri de sfinți.

De la antierou la antierou, îi las aici o notă Marei: Draga mea fată, nevoile mele nu sunt nevoile tale! Cel mai mult în lumea asta, așa cum ne-o reprezentăm noi, contează direcția, alegerile personale, medicina, regulile, surâsul, umorul, greșelile și bunul simț. Fă câte greșeli ai puterea să corectezi! Dă cu capul de pereți! Înjură! Lovește! Experimentează huliganismul lui Eliade! Eu sunt în viața ta o resursă pentru a te direcționa și a-ți da sprijin. Nu mă aflu lângă tine pentru a-mi recupera tinerețea sau pentru ambitii ridicole de copil sărac. Nu avem nimic de demonstrat nimănui și mai ales nu credem într-un Dumnezeu care pedepsește. Eu nu cred în nici un Dumnezeu, tu o să-ți alegi în timp propriile convingeri.

Fii erou în viața ta, greșește!

Foto: Adrian Oncu

Adaptabilitatea la November Notes in Social Media

15049920_1357420364268114_1678267946_nÎn ultimul an am ajuns la concluzia că nu sunt atât de deșteaptă pentru modestie. Am nevoie să ies în față. Am purtat în mine o imagine romantică a ceea ce presupune meseria de scriitor. Am crezut, nu știu de unde mi s-a fixat părerea fermă, că o să fiu descoperită ca talent. Dacă ar fi să ghicesc, aș merge pe literatură. Din cărți am preluat convingerea că un scriitor are datoria morală de a rămâne pasiv în lumea celor care dau din coate.

În ultimul an am făcut câteva descoperiri. Nu sunt atât de deșteaptă pentru modestie. Nu sunt o persoană morală. Mă adaptez greu. În lume supraviețuiesc aceia care se adaptează. Nu indivizii puternici, nici măcar cei mai inteligenți.

Am hotărât să fac un pas spre adaptare. Am renunțat la visul romantic de scriitoare. În 2007 când am publicat prima dată pe blog a fost primul pas, doar că nu am fost conștientă. Mi-au trebuit ani să devin lucidă. Asemenea evoluției, realizez extrem de greu.

Mi-am împăcat dorința cu realitatea prin nume, Paula Dunia, blogger scriitor.

Cu un plan nedefinit, dar existent, am participat vineri la conferința November Notes in Social Media. Când fetele de la organizare, Teodora și Andra, au întrebat despre motivul participării, am răspuns sincer: din curiozitate.

Sunt o persoană curioasă. Curiozitatea m-a ținut cu nasul în cărți, curiozitatea m-a împins spre psihanaliză, spre călătorii și scormonirea prin amintirile copilăriei și viață sexuală.

Vineri am mers la Conferință fără să aștept ceva. M-am setat pe ascultare. Au vorbit în fața sălii șase persoane. Am mâzgălit pe program, în dreptul fiecăruia, plusuri, minusuri, fețe zâmbitoare, diagrame. Înainte să înceapă conferința m-am drogat natural cu ciocolată de la Leonidas, un sponsor dulce al evenimentului. Mi-am asigurat bunăvoința, știu ce cal negru sunt câteodată.

Mi-am impus să văd și să ascult niște oameni care s-au adaptat, niște supraviețuitori. La Amalia Gaiță am desenat o diagramă, reprezentarea grafică a succesului, produs, concept, personal. La Alexandra Giula am ascultat ca la orele de matematică din școala generală. În fiecare săptămână îmi promiteam că o să mă pun să învăț. Așa am procedat și la discursul ei. O să-mi intre până la urmă în cap semnificațiile Plugins sau Bulk Edit. La Cristian Manafu am notat trend, am adăugat semnul egal și am scris Nevoi. În pauză l-am întrebat dacă un blogger poate câștiga premiul Nobel.

Următoarea sesiune, conferința s-a împărțit în două sesiuni, am realizat câte goluri de social media am. De la Călin Coman am păstrat cuvântul emoții, la Toma Grozăveascu am trăit cu impresia că vorbește în limba klingoniană, iar cu Deea Petrica mi-am fixat justețea acțiunii de a oferi înainte de a cere.

Cel mai intens moment al serii a fost când am câștigat un voucher la Arsenal Park. Eu nu câștig niciodată. Enunțul a devenit fals, sunt câștigătoarea unui document de călătorie. Bucuria mi-e mare, dar uimirea, exprimată într-o secundă sinceră, mi-e imposibil s-o descriu.

O să sfârșesc acest text cu menționarea sponsorilor, un soi de regulă, iar eu aprob regulile.

Fetele, Teodora și Andra, au avut sprijinul celor de la: Senneville, Swiss Solution, translation agency, West City Radio, Charme lingerie, Leonidas, Hotel Timișoara, Adaconi, Violette, Zi.studio, Cloud Berries. Sper că nu am uitat pe nimeni.

Am locuit în rai 7 ani

img_1417Pe oricine întrebaţi, persoane cunoscute mie, o să vă răspundă că vorbesc mult. Da, vorbesc mult. Şi am tăcut la fel de mult.

Când o persoană vorbeşte mult, de ce o face?
Când altă persoană tace, de ce o face?

Dacă tipurile psihologice, tip extravertit/tip introvertit nu explică logoreea sau tăcerea, încercaţi o căutare a motivelor.

Eu am vorbit mult pentru apărare. Ieri a fost prima zi de şcoală. În 1990 am trăit şi eu prima zi de şcoală. Mă văd pe coridor, tata mă împinge spre învăţătoare să-i dau florile. Eu stau cu capul în jos şi mă împing în picioarele lui. Învăţătoarea se apleacă spre faţa mea, ridic florile şi foarte puţin capul doar ca să nu-l fac de ruşine pe tata. Buchetul meu s-a desfăcut ca o varză fiartă. Asta e tot ce îmi amintesc din prima zi de şcoală.

Din 1990 am început să vorbesc mult şi să tac la fel de mult. Vorbeam pentru a mă face plăcută, pentru a mă adapta şi am tăcut de ruşine, de multe ori de frică.

Acum câţiva ani am descoperit că deţin un mecanism de apărare, vorba lungă. Că vorbesc mult, repede, dar nu comunic ce simt cu adevărat. Deveneam uneori sinceră când săream la ceartă, dar şi atunci parţial. Pentru mine şcoala a fost ca o aruncare în groapa cu lei. Mama mea ne-a crescut cu blândeţe. O mamă frumoasă şi blândă semnifică raiul fiecărui copil. Am locuit în rai 7 ani.

Fără să fiu alungată din rai, l-am pierdut. Un nou mediu îmi cerea adaptabilitatea, iar eu voiam să fiu acceptată. Habar nu aveam că experimentam nişte nevoi umane, nu mi le-a indicat nimeni. Mi-am făcut prieteni relativ uşor, băieţi şi fete. Celui mai bun prieten din şcoala generală i-am botezat copilul 20 de ani mai târziu. Celei mai bune prietene i-am cerut să fie naşă fetiţei mele.

Am făcut felurite compromisuri pentru prietenii mei. Ei v-ar spune că vorbesc mult, dar în faţa lor am tăcut cel mai mult. Provocam certuri, iar sinceră tot nu am ajuns să fiu. De puţin timp exersez francheţea. Ani de zile mi-a fost frică să spun ce gândesc pentru a nu pierde iubirea prietenilor. Am pierdut-o oricum pe a unora. Am greşit. Mi-ar plăcea să o învăţ pe Mara că a face pe placul cuiva pentru a nu fi respins nu-ţi asigură iubirea. Lucrez încet cu ea pentru fixare. Pentru că spune de multe ori ce consideră că vreau să aud, îi mărturisesc că cel mai bezmetic dar al unui om este sinceritatea, nevoile ei să le facă cunoscute.

Mi-aş dori din suflet să o pot învăţa acest lucru. Nevoile ei prima dată, apoi nevoile celorlalţi. După ce le rosteşte, o să trecem la o formulare potrivită pentru grija de celălalt.

Pasul unu: nevoile personale.
Pasul doi: sinceritatea.
Pasul trei: o formulare cu grijă pentru celălalt.

Pas pentru umanitate: armonie.

Cereţi ajutorul copilului când vă despărţiţi sau divorţaţi

13936633_1261736523836499_263232809_nCel mai nou plan făcut pentru mine: să devin antrenor pe comportamentul uman. Vag, îmi dau seama. Până ieri nu avem habar despre ce aş dori să-i învăţ pe alţii. Îmi era clară intenţia, dar nu descoperisem subiectul care să-mi facă prezentarea autentică.

Am învăţat multe în ultimii ani. Am primit lecţii peste lecţii. Pentru a sta în faţa oamenilor cunoaşterea e insuficientă. Nu are impact. Experienţa devine responsabilă de impresionabilitate. Pentru ca ochii şi urechile lor să fie pentru mine, am nevoie să vorbesc din experienţă.

În urma unui dialog cu Mara, piesa lipsă de la puzzel-ul Dunia antrenor, a fost găsită. Am toate calificările să provoc oamenii divorţaţi sau separaţi să vorbească despre relaţia cu mama sau tata, în cazul meu, relaţia cu tatăl.

Despărţită din ianuarie 2015, în viaţa noastră, mama, tata, copilul, a apărut programul de vizită. Mie mi-a fost greu şi încă îmi este să împart copilul. Pentru ea, accept şi îmi port durerea cu graţie. Ce se întâmplă când în tabloul mama, tata copilul, apare un partener nou?

Din nou, o să vorbesc despre mine. Lângă tată a apărut o parteneră. Ea consideră că are un comportament ireproşabil în fosta lui viaţă de familie. Îi permite orice întâlnire cu fiica lui, vacanţe, zile de naştere, dar nu acceptă să fim noi trei pe acelaşi loc. Îmi scria în iunie: Mara are nevoie de mamă şi de tată. Împreună pe acelaşi loc, nu.

Nu vă povestesc negrul din faţa ochilor sau sudalmele. Întreb, ce este greşit aici?

Unu: atitudinea. O atitudine profund greşită care afectează educaţia copilului. Copilul are nevoie de mama şi tata pe acelaşi loc la o îngheţată, la o zi pe plajă, la o plimbare, la o cină etc. Copilul nu-i separă pe părinţi niciodată, dar acceptă cu inteligenţă despărţirea lor. Toţi oamenii îşi doresc să fie fericiţi, copii şi adulţi deopotrivă.

Doi: intervenţia. Bunul simţ şi respectul pentru copilul iubitului cer o menţinere în margine. Mama şi Tata, cu majuscule, sunt instanţele morale ale copilului. Comportamentul intruziv în relaţia cu Mama afectează reprezentările despre familie.

Trei: percepţia. Mama e un concept, nu o femeie. Mama stă pe chipul copilului, în vorbele şi gesturile lui. Mara are nasul, părul, gura şi zâmbetul meu. Ochii, urechile, aluniţa de pe gât de la tata. Pe chipul ei părinţii nu or să se despartă niciodată. Femeia şi mama semnifică două reprezentări separate. Aici se cere o muncă colectivă. Nu vă ruşinaţi sau nu probaţi mândria în acest caz. Cereţi ajutorul copilului. Am rugat-o frumos pe Mara să mă ajute cu tata, cu partenera lui, cu bunica ei din partea tatălui care o învaţă că familia ei este în jumătatea paternă. Diminuează valoarea familiei prin izolarea mea. Familia înseamnă ajutorare, protecţie şi promisiuni respectate.
Mara, ajută-mă, vorbeşte cu ei şi arată-le ce simţi, dăruieşte-le sinceritatea ta, nu le mai spune doar ce vor să audă!

Patru: lipsa de empatie. În loc să mă compătimească ca mamă, iubita tatălui Marei mă dispreţuieşte ca femeie.

Pot să notez următoarele sugestii:

mama şi tata reprezintă protecţie. Nu vă privaţi pruncii de un asemenea sentiment.

iubita tatălui Marei reprezintă fericirea lui. Pentru Mara e o lecţie să-şi vadă părinţii fericiţi, chiar şi separat.

căutaţi prietenia partenerului sau partenerei. Eu o caut pe a iubitei. E datoria mea de mamă în primul rând, iar apoi orice tărâm necunoscut devenit cunoscut scapă de sentimentul de teamă. Prezenţa mea ca persoană o să liniştească femeia din ea. Momentan nu sunt acceptată.

viaţa personală nu stă în conveţii. Despărţirile pot să modifice calitatea umană.

Mă opresc aici. O să-mi pregătesc un curs şi o să studiez nevoile părinţilor despărţiţi pe un asemenea subiect.

Mulţumesc.

Doar drepturi și nici o obligație

Săptămâna trecută, cu atmosfera ei fierbite, m-a găsit foarte mult pe la terase și în parc. În parcul copiilor și la terase cu înghețata, Mara are nevoi, nevoi dinamice și dulci.
Satisfăcând nevoia dulce, am cerut permisiunea unui domn să ne așezăm cu dumnealui la masă. A primit, noi ne-am bucurat.
Mara mea s-a întâmplat să se întâlnească cu prietena ei de la grădiniță. E ușor de imaginat de aici un scenariu, două fetițe de 4 ani care țipă, își ridică fustele în cap, aruncă cu pământ de la copaci, râd, aleargă, se opresc brusc în mame să ceară o gură de apă pe care întâi o suflă prin pai, alt motiv de râs, apoi trag din pai, rețin apa, iar uneori o scuipă.
Domnul meu de la masă, un bărbat al altor vremuri, camașa, părul erau așezate acum 20 de ani, iar gesturile îți confirmau educația cuminte a deceniilor trecute, mi-a zis până la urmă:
Sunt neastâmpărate aceste fete, le permiteți prea mult, ăsta este huliganism, iar dacă încă nu este, acolo o să ajungă.
Ce stimul puternic exterior a primit mama pe care o reprezint!
Prima mea reacție: am strâns puternic mânerul scaunului. A doua reacție: am zâmbit condescendent.
Primul meu răspuns: este și huliganismul o etapă în viața fiecăruia dintre noi, trebuie experimentat oricum, Eliade a scris o carte despre asta.
Poftim? Ce spuneți? Eliade?
Ochii dumnealui îngustați și ușoara schimbare a trupului înclinat spre mine, spre fața mea, mi-au confirmat un fel de victorie. Habar nu am ce victorie!
Mara mea țipă uneori, recunosc, de foarte multe ori chiar. Scuipă apa după ce se joacă cu ea în gură, aleargă în jurul meu și atinge ce nu ar trebui atins, dar niciodată nu o s-o chem lângă mine, atunci când cineva o descrie ca fiind huligană și să-i cer să dea o reprezentație. Să povestească că ea știe de Van Gogh, de Mucha, de Bob Marley care a învațat-o că ploaia nu udă, se simte, de Platon care i-a prilejuit cunoașterea istoriei greierilor și alte cele pe care Mara le are în rezervorul ei de informații.
Am chemat-o însă la mine și am rugat-o să nu mai țipe. I-am explicat că urletele ei și ale prietenei ei îl deranjează pe domn, poate și pe restul oamenilor de la terasă.
Mara s-a retras, iar eu am rămas cu domnul meu. Am aflat că este plecat de 25 de ani din țară, locuiește în Suedia în prezent, iar acum este doar în vizită. Avea un carnețel în care nota din când în când, se oprea doar când povestea sau asculta ceva.
Am aflat că Suedia se confruntă cu huliganismul. Copiii își bat părinții deoarece le-au permis acest fel de comportament pe care il permit eu în prezent Marei. Copiii cresc doar cu drepturi și fără nici o obligație.
Mama pe care o reprezint nu a mai primit nici un stimul puternic exterior, mama a primit ceva la care să reflecteze.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Am repetat și tot îmi repet de atunci.
Avea și domnul meu cu părul și cămașa așezate acum 20 de ani dreptate. Dar nu e categoric ce afirmă, cine poate să-și dorească să fie universal ceea ce spune?
Ceea ce spune, ca să folosesc o expresie corespunzătoare societății actuale românești, e profund ortodox. Copiii să fie crescuți după niște instanțe morale care nu-ți permit propria cunoaștere, îți acceptă doar o atitudine după exigențele societății.
Într-adevăr, părinții se duc azi în această direcție, în a permite copilului suitul în cap. Stop. Cu ei suiți în cap, după experiența suitului în cap, părinții și copiii să se așeze și să facă niște reguli.
Să stabilim și niște obligații.
Obligațiile Marei sunt: să meargă la grădiniță, să se spele pe dinți, să-și pună hainele murdare la coș și să-și așeze pantofii la locul lor.
Drepturi și obligații, drepturi și obligații, între ele, cetățeanul responsabil de mâine, Mara mea de mâine.

Așa, mesaje amestecate

Citești ceva, altceva în afară de beletristică. Acest altceva te duce mult într-o zonă cu un nivel ridicat de percepție.
De ceva vreme m-am concentrat pe creier, l-am studiat pe pagini de cărți de psihanaliză și între paginile unui atlas de anatomie.
Capacitatea mea intelectuală descrie o turație cu câteva mișcări pe minut și de foarte multe ori m-a cuprins amețeala.
Îl citești pe Freud și devii dintr-o dată sigur de pasul imens pe care l-ai făcut întru cunoașterea comportamentului uman. Reții denumiri ca duramater și piamater și devii conștient de imensul gol din procesul cognitiv.
Și amețești.
Te reîntorci și mai umil între paginile de carte, dar ridici capul semeț. Ai pierdut ignoranța. Cu această pierdere se schimbă felul de a vedea lumea.
Dacă doriți o imagine cu care să lucrați ușor, mi-am schimbat ochelarii. Cu noii ochelari, sâmbăta aceasta, în urma participării la o cununie, Mara mi-a testat noua realitate.
Mama, când mergem acasă, vreau să-mi arați rochia în care te-ai căsătorit cu tata.
I-am răspuns sincer.
Mama nu s-a căsătorit cu tata.
Adică pe mine m-ai făcut așa ?
Nu am găsit un răspuns potrivit pentru a răspunde nevoilor ei. Și ce semnifică pentru un copil de 4 ani acel așa?
Aici trebuie să vorbim despre mesaje. Mara, și toți copiii de vârsta ei, primesc mesaje de la părinți, de la profesori, din povești. Din povești Mara mea a luat un mesaj anume. A iubi presupune să te căsătorești și să trăiești până la adânci bătrâneți. Da, eu i-am spus și povestea greierilor de la Platon, dar nu mă pot opune realității înconjurătoare și absolut deloc nu doresc să-i dau fetei un mesaj amestecat.
Mai târziu în aceeași zi, deși ea a depășit momentul, eu am continuat să rumeg. Am luat-o în brațe când am descoperit un răspuns potrivit.
Mara, știi că m-ai întrebat dacă te-am făcut așa?
S-a uitat la mine încercând să readucă din memoria ei ceea ce eu încercam să scot.
A scos și m-a aprobat.
Aha!
Știi cum te-a făcut mama? Din iubire, așa te-a făcut.
A repetat, a râs, am mulțumit o nevoie a ei și am reușit să nu-i dau două comenzi diferite pentru aceeași acțiune.
De atunci mă tot poartă mintea la toate aceste mesaje amestecate pe care le primesc copiii. Învățăm ceva, aplicăm altceva. Nevoile noastre, ale tuturor, servesc doi sau mai muți stăpâni. Și ăsta este un alt motiv pentru care îmi place Freud. Mi-a explicat, aproape pe înțelesul meu, că eul slujește și el mai mulți stăpâni, slujește supreaeul, instanța morală, slujește inconștientul, instanța plăcerii. Și discuția se poate extinde, dar mă opresc. Fix în acest punct se iscă critici.
Eu însă mi-am făcut o datorie, am atras atenția.
Atenție, mesajele amestecate formează caractere, schimbă personalități!
Nu mă credeți pe cuvând, observați, aceia care aveți copii în preajmă, cum omuleții apucă o direcție sau alta.
De cele mai multe ori ar fi mai corect să nu răspundem imediat curiozității copiilor, adulții au nevoie să analizeze.
Așa că să avem grijă.