Ce fel de oameni o să fie copiii noștri

12476217_1120530014623818_720944002_nM-am uitat la un film aseară, The Martian cu Matt Damon. Am admirat cu tristețe frumusețea universului. Nu o să explic de ce m-am simțit mâhnită, cred sincer că o să fiu înțeleasă. Unii cel puțin or să aibă o idee clară la ce mă refer.

Am privit cu stimă și bucurie personajul Mark Watney. Și mi s-a făcut frică. Inteligența te ține în viață. Ce aș fi făcut eu în locul lui? Aș fi murit.

Nu o să călătoresc niciodată în spațiu, nu sunt atât de inteligentă. Sunt însă suficient de inteligentă. Mă simt. De copil am participat la lărgirea minții. La început din plictiseală, apoi din curiozitate și am continuat din felul de a fi.

Stările sufletești conflictuale, momentele de amărăciune, dezorientare și furie, zilele de repaus în care abia îmi mut trupul dintr-un loc în altul doar pentru inactivitate fizică și intelectuală m-au convins că nu mi-am făcut nici o favoare hrănindu-mi judecata.

Ce să fac cu tot ce am strâns în mine? (o exprimare afectată, nu mă interesează răspunsul).

Am urmărit filmul de pe canapea. Confortabil așezată, liberă în mișcări ale trupului, s-a clintit mintea. Brusc, am suprapus peste lupta de supraviețuire a personajului, lupta înverșunată a mamelor actuale de a-și crește copiii.

M-am întrebat, o întrebare retroactivă, ce fel de oameni o să fie copiii noștri? Educația noastră pornește de la o respingere. Dezaprobăm acțiunile părinților noștri în felul în care ne-au crescut. Eu una o fac. Am înțeles, dar cel mai greu mi-a fost să accept factorii. Ne-au crescut după putințe intelectuale, dar mai ales financiare.

În personalitatea individului, factorii contează. Epoca imprimă sufletul.

Exprim bunăvoință sau îmi doresc să o exprim. Îmi privesc mai mult mama sau tatăl. Le las uneori câteva secunde avans înainte să izbucnesc.

O scenă casnică: ne așezăm la masă, mama participă. Mara, fetița mea, mănâncă puțin și anunță că s-a săturat. Dezaprob mesele ei frugale, dar îi permit să se ridice. Înainte de asta, aproape întotdeauna aud: nu-mi place cum mănâncă fata asta! De fapt nu mănâncă deloc. E așa slabă!

Mama mea mi-a oferit mai multă libertate decât i-a fost oferită. Și ea a respins, într-o oarecare măsură, educația părinților ei. Mi-a permis să mă desfășor cel mai mult unde ea a fost oprită. Am avut voie să am iubiți, să-i prezint acasă. Am avut voie să ies seara cu prietenele în oraș și să revin acasă la răsăritul soarelui. Am avut voie.

Un scenariu asemănător aș putea nota și în ceea ce-l privește pe tata. E suficient să subliniez că fiecare individ devenit părinte, își educă copilul dintr-o limitate a lui din copilărie. În acest punct pot să primesc multe dezaprobări. Sper să nu mă condamne nimeni.

Nu mă descurajez. Merg din nou pe exemple. Mara mea a avut voie să deseneze peste tot prin casă: pereți, mobilă, parchet. Eu nu am avut privilegiul. La fiecare serbare a Marei, tatăl ei este prezent. Mama lui a ratat serbările. Tot ce a contat pentru noi, ce ne-a afectat și impresionat în copilărie, le-am trasformat ca adulți în determinații vitale. Le-am dat sens. Într-o viață lipsită de sens, ceea ce ne afectează capătă semnificații.

Ce oameni o să fie copiii noștri? Ce o să ne reproșeze? Cum îi afectăm prin acțiuni, comportament și atitudine? Facem bine și greșim. Nu cunosc măsura, nu-mi dau cu părere. Mara o să-mi semnaleze cât am greșit și cât am procedat bine.

Mara adultă. Până la maturitatea ei, mama are timp să crească. De îmbătrânit, toți o facem, dar unii nu cresc.

O să-mi fac în continuare favoarea de a crește.

Cresc pentru a crește. Răsplata mi-ar fi un copil fericit. Să fie alți copii ai mamelor de azi medici, profesori, ingineri. Eu vreau un copil fericit.

Ce a ajuns copilul tău?

Fericit.

Eu sunt. Eu am.

M-am oprit. Nu mai caut nici un sens în viața asta a mea. Îi dau uneori felurite semnificații. Ezitai puțin când tastai felurite. Inițial gândisem într-un alt sinonim. Primul gând poate fi doar una dintre alegeri.
Mă împac.
Dacă m-am oprit, acum mă împac.
Cu aceeași viața, viața mea.
M-am oprit să caut un sens vieții mele și mă împac cu viața mea. Decizia aceasta mi-a afectat cumva câinele, când mă zărește, pe lânga sărut, îmi caută mâna, își bagă singur botul în umezeala palmei.
De ce e atât de supus dulăul meu cu ochi albaștri încă nu știu. Cum nu știu de ce mă tulbură nespus Pastorala lui Beethoven.
Am dezvoltat o obsesie. Muzica urlă și umple liniștea casei. Muzica asta urlă și umple neliniștea ființei mele.
După o săptămână în Italia, undeva în Liguria, există chiar și o mare liguriană, alcătuirea mea la care am muncit s-a năruit ca un castel de nisip. Am cedat din nou nervos. Calmul aparent, detașarea afișată, înțelegerea și compasiunea s-au dus într-o secundă, într-o privire nebună, pierdută.
Iau totul așa cum este.
M-am lamentat, mi-am plâns de milă bineînțeles. Munca mea, străduința, cărțile, oamenii, muzica, tot ce m-a ajutat s-a pierdut.
M-am oprit.
Nu mai caut un sens vieții, atunci de ce dau atâta sens unei crize? Îi dau sens, importanță, o investesc cu puterea unui subiect.
Eu sunt subiect.
Eu sunt puterea.
Eu am puterea.
Eu sunt. Eu am.
Eu.

Punct.

Notă: acesta e un text pe care nu-l recitesc pentru publicare. Îmi cer scuze pentru greșeli de orice fel.

Animalia

Când nu ai chef de scris, nu scrii. Când nu ai dispoziție pentru lume, poate e cazul să ieși în lume. Să privești oamenii.
Eu nu am chef de scris, nu am stare de om. Adulmec ca un animal, ca regnul pe care-l descriu: animalia.
Urmez un îndemn, ascult muzică. De o oră ascult muzică și imediat mă întorc la cărți.
Și poate un sfert de ceas de meditație. Ăsta e unul dintre momentele când un cârd de fete, bune prietene vin și te fac să râzi sau primești o îmbrățișare de la bărbat.
Ora nu-mi pune la dispoziție nici una, nici alta.
Rămân cărțile, întotdeauna rămân cărțile.

Povestea greierilor

Ați auzit de povestea greierilor? Mie mi-a revenit de la Platon. Aștept un moment potrivit să i-o spun și Marei înainte de culcare, mă găsesc deja ostenită de Bela, Aurora, Cenușăreasa, Albă ca Zăpada.
O să notez aici minunata poveste, Mara mea așa alege să se exprime: Mama, dar ce spui tu e minunat!

A fost o vreme când greierii erau oameni, iar acești oameni au existat înainte să apară Muzele. La nașterea Muzelor, și odată cu nașterea lor, nașterea cântecului, unii dintre oameni s-au lăsat prinși de patima cântării încât nu s-au mai oprit. Nu au mai mâncat, nu au mai băut și s-au stins fără să-și dea seama.
Dintre aceștia s-au născut greierii. Muzele au făcut în așa fel ca să nu simtă foame, și abia născuți, să înceapă îndată să cânte, fără să mănânce, fără să bea până la ultimul ceas al vieții.
Drept răsplată, greierii mergeau la Muze și le dădeau de veste cine le cinstește cel mai mult pe pământ.
Iar Platon încheie așa povestea: Căci, dintre Muze, ele mai cu seamă, îndeletnicindu-se cu toate câte privesc cerul precum și pe zei și pe oameni, au glasul cel mai pur. Iată deci nu puține motive care ne îndeamnă să vorbim în loc să ațipim la amiază.

Aceasta a fost povestea greierilor după Platon.

Oamenii citesc

La începutul acestei luni am început o dimineață altfel pe blog. Scriu aceste câteva rânduri pentru a-mi exprima mulțumirea și bucuria.
Toate cărțile și-au găsit acum locul în casa și în sufletul cuiva. Oamenii citesc, asta constituie o imensă bucurie.
Unele cărți deja au ajuns, altele urmează să fie livrate. Mi-ar plăcea foarte mult ca fiecare să revină pe blog cu câteva cuvinte despre carte, dar probabil cer mult.
Totuși, îndrăznesc, cine dorește și găsește puțin timp pentru a mâzgăli ceva despre carte, eu aici aștept. Din toate colțurile țării, am livrat și la Tulcea chiar, putem să organizăm aici un blog cafenea.
În meniu să fie impresii, păreri, poate chiar senzații.

Eu aștept.

Aceeași mână, două ființe

Bărbații și femeile nu or să se înțeleagă niciodată, nu au făcut-o și nu o vor face. Există însă femei care înțeleg bărbații și bărbați care înțeleg femeile, iar această înțelegere presupune o anumită inteligență. Cu toții suntem oameni.
Să fii om presupune în mare măsură să greșești, și să fii om înseamnă să înveți. Femeile și bărbații se blochează între a presupune și a învăța, căci mulți se opresc în presupuneri. Din experiența mea ca femeie am făcut afirmația de mai sus, iar eu sunt o răsfățată în lumea bărbaților. De-a lungul anilor, din noroc, de la o fire curioasă, cu un chip drăguț, mulți prieteni bărbați mi-au permis să intru în lumea lor, m-au lăsat cu bocanci să umblu, să scormonesc, să înțeleg câteva personalități masculine. Am citit și Jung și Freud, dar asta ține de detalii. Ajutorul pe care l-am primit din această incursiune se află în prima frază a textului. Neînțelegerile dintre feminin și masculin nu stau în diferențele dintre noi, ci tocmai în asemănările dintre noi. Când fac această afirmație, mintea mea proiectează imaginea unui cuplu binevoitor cu sexul opus, deoarece există bărbați, dar și femei care abuzează de diferențele dintre noi, dar ei sunt aceia care au nevoie de un psihanalist.
Asemănările dintre masculin și feminin sunt acelea care împiedică parteneriatele. S-a întâmplat în ultimele săptămâni să particip sau să ascult discuții între parteneri. Tot timpul am râs cu colțul gurii, asta când nu m-am lăsat cuprinsă de furii.
Oamenii se ceartă, oamenii se împacă, dar femeia și bărbatul nu iartă, nu trec cu vederea, nu permit.
Femeile sunt geloase, bărbații sunt posesivi, dar a fi gelos și a fi posesiv se întâlnesc în viețile noastre, cel mai des în final, într-un la revedere turbat sau prietenesc de sfârșit de relație. Asta cine are curaj, cine nu are, și mulți nu au, își asigură o viață plină de văicăreli, dar pe care nu și-o asumă niciodată. Pe aceștia nu cumva să-i compătimești, fapta ți-ar putea fi comparată cu a vorbi de Satana în casa Domnului.
Cu siguranță scriu dintr-un impuls, mă simt oarecum oarbă psihic, dar nu am notat nici un neadevăr.
Azi mă înfurie și aceia care renunță fără să încerce să salveze relația, dar și aceia care stau într-o relație care îi dezumanizează. Am auzit uneori, dat ca exemplu, căsniciile bunicilor noștri. Alt motiv de furie. Atunci femeia accepta tot, viața trecea de-a valma fără luxul exprimării unei păreri, de aceea au durat multe căsnicii, nu din dragoste, ci din rușinea de a nu fi femeie divorțată, femeie cu ochi bătuți da, dar nu femeie alungată de la casa bărbatului.
Știați că până pe la 1860 man  era tradus ca om? Și nu cred că greșesc dacă spun că abia după lucrarea lui J.S. Mill, Supunerea femeilor, s-a schimbat această accepțiune a cuvântului.
Există o mare posibilitate, aproape o certitudine, să fi scris un text cu apucături feministe, dar eu nu mi-aș dori să fie astfel primit. Nu intenționez să apăr vreun drept al femeii, ci aș simți o mare bucurie dacă fiecare ar accepta că suntem oameni. Femeia nu are nevoie de privilegii, bărbatul nu are nevoie de privilegii, cu toții suntem privilegiați dacă ne respectăm, dacă nu manifestăm apucături dictatoriale și de zei în relația cu celălalt. Când intri într-o relație, nici nu ai votat, nici nu ai semnat ceva prin care delegi sau responsabilizezi pe cineva cu viața ta. Viața ta are un drept prin naștere care trebuie exercitat, fără excepție, de fiecare ființă umană, indiferent de sex.
Eu urlu după dreptul meu din naștere și în același timp mă supun atât de ușor, dar dreptul e un dat, supunerea o alegere.
Oamenii se plâng atât de mult de singurătate, dar s-au întrebat dacă nu cumva își merită singurătatea? Eu o s-o merit pe a mea, dacă o să rămân vreodată singură, dar nu mi-e teamă, nu fug de ea, nu fac compromisuri.
Oare cum ar fi cu putință un proces de reeducare socială? Umilința, bătaia de joc, ingerința nu au ce căuta în parteneriate. Parteneriatul e ca o strângere de mână, aceeași mână, dar de la două ființe.
Și ființelor, respectați individualitatea.

Excepțional în generalul lumii plin de unici

Îmi plac oamenii, îmi place să stau și să privesc dintr-o margine oarecare chipuri necunoscute și să-mi imaginez despre ce vorbesc. Le urmăresc gesturile curioasă și mintea mea, ca o locomotivă veche pe aburi, pufăie povești în jurul lor.
Cel mai mult mă bucură frânturile de replici. Părțile astea rupte din context mă provoacă la joacă. Mă joc în amintirea incompletă și falsă a unui dialog cu semnificații. Un cuvânt sigur a determinat un gest, o geană picată sigur a ascuns alt gest.
Mă joc așa de foarte mulți ani. Din această activitate a mea a lipsit însă chibzuiala, nu mi-am format opinii despre persoanele care fără să-și dorească au ajuns să dea spectacole pentru mine.
Observând ani în șir ochi și mâini, buze mușcate și bătăi de gene, picioare care bat un ritm și sâni zăpăciți am ajuns să fac și o lectură umană.
Acum citesc și oameni.
Din lectura asta am desprins două categorii, categoria oamenilor care se fac de râs, preferații mei, și categoria oamenilor pasivi.
Eu tind spre prima categorie.
Să te faci de râs presupune curaj, iar curajul este mereu asezonat cu un anume ingredient, piperul nebuniei. Oamenii ăștia nu se opresc în conveniențele sociale, oamenii ăștia îndrăznesc să fie ei înșiși, iar a fi tu însuți este aproape imposibil în uzanțe.
Regulile nu sunt gazdă pentru sine, sinele vine cu o moștenire genetică, devine caracter lângă o mamă, evoluează prin educație și se rafinează prin artă. Între evoluție și rafinare sinele stă în cumpănă, pasiv sau îndrăzneț?
Reguli sau descoperire de sine?
Cei mai mulți devin pasivi, iar cei mai mulți își traduc această pasivitate cu diferite note. Unii cred că sunt diplomați, alții cred ca dovedesc bun simț, careva se cred morali.
Păstrând niște margini de bună purtare pentru oamenii pasivi și aceia care aleg să se facă de râs, eu fac afirmația: aceia care devin pasivi nu sunt nici diplomați, nici morali, ci lași.
Sunt lași în alegerea personală de a se descoperi excepționali în generalul lumii plin de unici.
Pasivii și-au găsit adăpost în reguli și bunul simț, dar limita ar trebui stabilită în instabilitatea emoțiilor. Să acceptăm, să ne dorim continua schimbare a sinelui. Între evoluție și rafinare, schimbarea înseamnă invenție.
De curând m-am inventat pașnică. Zâmbesc mai mult sub un chip pașnic. Mă simt bine fără să-mi pese de uzanțe, doar de libertatea spiritului meu.
Nu-i mai disprețuiesc nici pe acei pasivi cu ochii plini de reproșuri, cineva trebuie să fie A, altcineva să fie B pentru a fi posibilă teoria relativității.
Firesc este să vorbim pe înțelesul tuturor.