Gaudeamus 2017: Nu ne punem cu obișnuințele!

Am lăsat mica bestie la școală. Mi-a dat un sărut grăbit pe frunte. A intenționat pe frunte, buzele s-au lipit de ochi. Clipind des i-am urat distracție, dar nu sunt sigură că a mai auzit. Acasă, în apartament, se aude liniștea. Presupun că vecinii au plecat la muncă sau dorm până târziu.

Fără zgomote din măruntaiele blocului, am efectuat o căutare în arhiva blogului despre Gaudeamus. În 2008 am zburat prima dată la București special pentru târgul de literatură. Herăstrău, Gaudeamus, cafenele și unul din Mosorești mi-am intitulat atunci un articol. În altul concluzionam patetic: Cărți, teatru, rochii negre, parfum fin, raiul pe care singură mi-l edific in fiecare zi.

În anii următori nu am schimbat reprezentările despre Gaudeamus, dar am adăugat altele. Evenimentul a devenit obicei. O să tot repet: Nu ne punem cu obișnuințele! Fără să fie un scop în sine, sper ca deplasarea din luna noiembrie la București să nu înceteze o dată cu mine. În 2009, trupul meu putea fi descris de expresia cu burta la gură. Cu Mara apărată de lichidul amniotic, luam autograf de la Salman Rushdie. Tocmai terminasem lectura Copiii din miez de noapte. Să fi avut înclinații metafizice sau doar o mică doză de suprarealism, aș fi legat maternitatea de cartea lui Rushdie, iar Mara mi-ar fi fost trimisă pe lumea asta. Dar nu sunt eu atât de naivă!

Cu sistem imunitar propriu, Mara a ajuns și ea pentru prima dată la Gaudeamus anul trecut. Reprezentările despre târg s-au înmulțit. Pe lângă cărți, teatru, rochii negre, parfum fin, Raiul cuprinde familia, prietenii, educația, moștenirea.

Frază testamentară: Îi las moștenire micuței bestii o bibliotecă cu titluri impresionante, brățara mea de argint lucrată manual achiziționată din Creta și călătoria din noiembrie la București. Să-și ia familia și prietenii, să plângă și să râdă, să schimbe copilăria cu adolescența, adolescența cu tinerețea, tinerețea cu maturitatea, maturitatea cu bătrânețea pe drum la târgul de literatură. Să-și pună întrebări. Să găsească răspunsuri. Să confecționeze soluții.

M-a întrebat plângând marți seară: Mama, tu ai avut așa ca mine o prietenă bună, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi?

Pe mama ei au salvat-o cărțile. Cărțile prilejuiesc întâlniri neprețuite cu sinele. Te învață mai bine ca orice profesor valoarea persoanei și forța acceptării.

Asta e moștenirea mea.

Foto: Adrian Oncu

 

Ratări personale

Circumstanțele au făcut să răspund din nou la întrebarea: Despre ce scrii pe blog, Dunia?

Întotdeauna am răspuns școlărește. După felul cum rosteam se simțeau și cele două puncte care marchează pauza. Scriu despre: literatură, psihologie, teatru, istorie, relațiile dintre oameni, călătorii etc. Ultima dată am ezitat. Înșiruirea subiectelor de pe blog mi-a părut lipsită de sens.

Scriu despre ceea ce îmi place, am răspuns eu.
Îmi place literatura.
Îmi place teatrul.
Îmi place psihologia.
Îmi place istoria.
Mă fascinează relațiile dintre oameni.
Slăvesc călătoriile.

Plăcerile mele au devenit obișnuințe. Sunt o sumă de obiceiuri. Sunt previzibilă. Prin facultate m-aș fi simțit insultată și furioasă din cauza caracterului previzibil. În prezent trăiesc într-un confort psihic care îmi permite să afirm, cum am procedat sâmbătă într-o discuție cu o doamnă care dorește să colaborăm, sunt stăpână pe mine!

Stăpânirea de sine semnifică acceptare, cunoaștere, limitare. Restrângerea persoanei într-un fel autentic de a fi. Mereu m-a urmărit senzația, în momentele intense sufletește, că mă despic în două, iar avatarul râde și mă batjocorește. Până nu m-am lăsat batjocorită, în realitate am rămas nemișcată și am privit mișcarea din jurul meu, nu am reușit să aprind nici un bec în întunericul emoțiilor nestăpânite.

Aș încerca să simplific ce am scris mai sus, să scap de bombastic, dacă asta e percepția, dar mi-e imposibil. Trasformarea urâtă și chinuitoarea a emoțiilor o duc foarte greu pe picioare.

Dar o duc. Mă apasă, e monstruoasă!

Obișnuințele au produs un fel de fixare. De la plăceri concrete și recunoscute, am făcut un pas înainte. Pot zice că am aprins un bec în întunericul persoanei mele.

Alegerile personale mi-au dat niște rădăcini. Cu ele am reușit să merg înainte în direcția educației. Mi-am descoperit domeniul de activitate, pătrățica cum îmi place mie s-o numesc.

Pe pătrățica mea orice eșec se transformă în bun pe termen lung. Pe oricare altă pătrățică, eșecul nu ar fi personal, ci colectiv. Eficiența oricăruia dintre noi stă în ratări personale. Eroul se împotrivește tatălui.

Am plecat erou de acasă la facultate. M-am opus cum am știut tatălui.

Despre ce scrii pe blog, Dunia?

Despre ce îmi place, iar uneori îmi place nespus de mine.

Foto: Flavius Neamciuc

Atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului

Mă simt extraordinar! Declarația nu se datorează tendinței de a vedea doar latura bună și favorabilă a vieții. Roz nu a fost niciodată culoarea mea.

Cu luciditate, părere de rău și uneori cu dezgust, suport și părțile mizerabile ale vieții. Am dezvoltat un fel de sistem filozofic, o gândire adaptată: omul ca existență între condamnabil si bun simț. Am renunțat să mă mai mir în fața comportamentului uman. Nu-mi fac cruce la auzul celor mai macabre știri: pedofilie, crimă, trafic de organe, prostituție, tortură. Manifestările continuă laolaltă pe pământ.

Unii dintre noi, datorită condițiilor de viață, educației, influenței, relațiilor cu ceilalți, alegem ceea ce se cheamă tabăra celor corecți. O poziționare în numele binelui și fiecare pe pătrățica lui: salvăm copii, ridicăm case pentru bătrâni, protestăm împotriva vânării balenelor, ieșim în față cu patrimoniul etc. Sunt atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului. Alegem. Nu venim pe lume marcați. Mai degrabă marcăm lumea prin noi înșine. Că adoptăm viziunea lui Freud, omul luptă să-și înfrâneze instinctul agresiv, că ni se potrivește psihanaliza trandafirie a lui Carl Rogers, omul dispune de un comportament pozitiv și sănătos, ajungem să preferăm o tabără sau alta a percepției despre bine și rău.

La splendida mea vârstă, interesul constă în a fi eficientă în eforturile mele. Am observat la dragile femei de vârsta mea că încep să se plângă de cifră. Că am fi deja bătrâne. Că unii, cum ar fi adolescenții, confundă vârsta 3+ cu bătrânețea ține de exuberanța fazei lor de dezvoltare.

Dar noi știm mai bine la vârsta noastră, iar cine nu știe nu are scuze. De pe la 30 de ani rămânem fără motive de invocat pentru justificarea imaturității. Imaturitarea o păstrăm într-o doză controlabilă pentru originalitate. Autenticitatea necesită spontaneitate.

Eu mă simt atât de bine la anii mei că am început să transmit. Pe pielea mea am experiența unor schimbări de raport între mine și alte persoane. Într-adevăr, nu merg toate șnur. Eșuez uneori în situații obișnuite de viață. În parc cu Mara când mă țintuiesc ochi acuzatori, la șuete când mă izbește misoginismul, la întâlniri unde aprecierile merg către femeile dedicate casei și bărbatului, la volan când primesc indicații. În toate aceste împrejurări mă zăpăcesc și încep să dau explicații. Mi-e atât de ciudă apoi pe mine că se instalează o agitație care pare să mă sufoce. Trăiesc rar asemenea episoade, dar se întâmplă. N-am ajuns o înțeleaptă, înțeleg și este clar. Dau valoare și intensitate acestor întâmplări.

Vârsta e frumoasă și plină de potențial. Am deprins și privirea pe sub gene, și tăcerea captivantă. Sunt pe drumul cel bun, dar suport fel și fel de întâlniri. Depinde de mine cât aleg să fiu de afectată. Unii oameni, asemenea elementelor din tabelul periodic, pur și simplu nu conduc electricitatea. Nici un hop hop între electronii atomilor.

Sau nici o încordare intelectuală între noi și X persoane. Afirm fără nici un sentiment de vinovăție sau rușine că lipsa provocării intelectuale duce la plictiseală. Mai mult, există un pericol fatal: să reducem viața la facturi, întrețineri și datorii la bancă.

Fac parte din viața tuturor oricum, dar nu reprezintă toții anii unei persoane. Ce ne amintim la bătrânețe? Zilele de curățenie? Momentele de strâns cureaua? Cumpătarea cu nesimțiții?

Nu, nu, nu și nu.

La bătrânețe, dacă suntem suficient de norocoși să rămânem stăpâni pe mintea noastră, o să ne întrebăm dacă am trăit cum ne-a plăcut nouă. Patul de moarte, oricum vi-l reprezentați, mie mi-ar plăcea o bancă pe Cliffs of Moher, e lipsit de alți vinovați, toți fiind duși deja.

Așa că nu mai trăiți viața după nevoile părinților sau mătușilor, după al partenerilor coercitivi sau al șefilor primitivi. Nu! Trăiți viața după reguli și legi, și uneori, când nu faceți rău nimănui, să le încălcați, savoarea vieții pe pământ. Și cel mai des, când vă cotropesc grijile, ridicați capul să priviți luna. Sentimentul micimii potolește și readuce la bun simț.

Punct la orice înțelegeți din textul meu de azi. Oare la cine face referire?! Ceva care mă irită nespus.

Foto: Flavius Neamciuc

Rochie: Atelier Bobar

Eu te-am făcut, eu te omor

Joi am ajuns la teatru. Spectacolul, Copii răi, e o coproducție între Teatrul Național Timișoara cu Centre Dramatique National Nancy, Lorraine, La Manufacture.

Subiectul ne pune față în față cu violența din școli. Oricât ne facem că nu vedem sau că nu auzim, agresivitatea este la ea acasă printre copii. Comportamentul lor nu reprezintă neapărat o problemă. Copiii deprind. Le dă instinctul ghes să ridice pumnul, dar obișnuința îi face să se răzgândească.

Obișnuim la nervi să formulăm clar ceea ce ne-a deranjat. Maria, e urât să mă jignești și mă doare.

Obișnuim la nervi să înțelegem nevoia celuilalt. Te-am supărat cu ceva?

Obișnuim la nervi să ne anunțăm furia. Sunt atât de nervoasă.

Dacă nu obișnuim să procedăm ca în enunțurile de mai sus și reacționăm, ajungem la povestea din spectacolul Copii răi. Profesoara și-a pierdut stăpânirea de sine și i-a legat mâinile unei fetițe la spate cu elastice. La pauză, elevii au copiat comportamentul doamnei. Dacă doamna a făcut, suntem și noi îndreptățiți. Imitarea aparține vârstei tinere, fără cunoaștere de sine și experiență.

Profesorul semnifică un model. Când un copil merge în prima zi de școală din viața lui, începe transferul, de la părinți la profesor. Vârsta aduce dezamăgiri. Tata nu este cel mai puternic, mama nu știe chiar tot, Moș Crăciun nu există, pe sora mea nu a adus-o barza, la clasa de lângă o colegă are tricoul umflat în față. Ce se întâmplă cu trupul nostru, ce se întâmplă cu părinții noștri care râd de noi când suntem serioși și devin gravi când noi glumim?

Copilul este o altă persoană. Mic la trup, mic la vârstă, lipsit de experiență, dar o individualitate separată de părinte. Părinții nu au drepturi asupra copilului, ci datorie și responsabilitate.

Eu te-am făcut, eu te omor. Monstruoasă, detestabilă vorbă. Unii copii nu se supun părinților. Ce copil cuminte!, nu or să audă niciodată. Părinții rămân fără un motiv de laudă, iar asta îi înfurie.

O piesă tristă, dar plină de semnale de alarmă. Neascultarea te face un copil rău? Nesupunerea te transformă într-un neadaptat? Întrebări pertinente pentru părinți și viitori părinți.

Eu răspund cu nu. Nu, neascultarea nu te face un copil rău. I-ai explicat copilului tău de ce îi interzici un lucru sau altul? Te-ai întrebat pe tine dacă îți permiți interdicția sau ce consecințe are asupra psihicului uman de cele mai multe ori ușor impresionabil?

Încercați să vă gândiți la. Luați întrebările ca o temă de casă. Nu vă uitați pe facebook sau la un serial, nu vă așezați pe canapea cu o bere în mână, nu aprindeți televizorul, nu faceți ce vă place, ci răspundeți la întrebarile de mai sus.

Cum vă simțiți?

Fiecare nou născut reprezintă o nouă șansă pentru rasa umană. Atenție la educație, atenție la exemple, atenție la obișnuințe.

Nu există copii răi, dar pretutindeni în jur ne lovim de educație rea.

Atenție!

Doi oameni singuri într-o relaţie

531513_10151450250370854_537875420_n– Cât a trecut? A trecut un an?
– Mai lipseşte o lună.
La o terasă din centrul oraşului, la cea mai retrasă masă, izolată prin postamente care susţineau uriaşele umbrele de la Pepsi, doi tineri îşi şopteau la ureche. La fiecare replică, se aplecau spre urechea celuilalt. Ochelarii fumurii sprijineau, dacă cineva le-ar fi acordat atenţie, ideea de conspiraţie.
Nimeni nu le purta grija. La o masă, în colţul opus, mai era o femeie, o mămică cu fetiţa ei. Tocmai o aşezase pe canapeaua de nuiele şi îi pusese în mână un biberon mare cu un lichid colorat. La bar, chelnăriţa şi barmanul, amândoi cap la cap, se holbau pe ecranul unui telefon.
– Ce ziceai?
– Nu am zis nimic. Stai să-mi iau geaca pe mine, e răcoare. Femeia s-a mişcat uşor spre dreapta adunându-şi umerii. Mâinile îi îngheţaseră, iar cafeaua aia nu mai ajungea. Chelnăriţa şi barmanul priveau la acelaşi telefon, dar acum râdeau.
– Asemănările m-au amuzat, dar diferenţele mă zăpăcesc.
– Asemănări?
– Da. Fumează aceeaşi marcă de ţigări.
Bărbatul s-a lăsat pe spate şi a scos un sunet ridicol şi vesel. Râdea cu poftă.
– Îi place Seinfeld?
– M-am gândit la tine când am descoperit că nu-i place. Altă asemănare. Nici fostul soţ nu gusta umorul din Seinfeld. Fostul meu soţ, iubita ta, iubitul meu nu consideră absurdităţile din lucrurile fireşti haioase. Noi ne prăpădim de râs, ei ne privesc cu îngăduinţă. Nu o să discut acum despre inteligenţă pornind de la Seinfeld.
– Dar nu crezi?!
Discursul şi apropierea dintre cei doi s-au frânt de la tava chelnăriţei. Spaţiul dintre postamente îi permitea să servească doar printre clienţi. Îi separa şi îi obliga să se îndepărteze unul de altul. Fiecare a privit în partea opusă. Au revenit după ce consumaţia era în întregime pe masă. Ea a apucat cu amândouă mâinile ceaşca. Să le încălzească puţin. El şi-a preparat cafeaua şi a sorbit.
– Înveţi să accepţi alte obişnuinţe. Înţeleg, e greu.
– Am fost dezorientată, mai ales în primele luni. Am decis să mă străduiesc. Dacă nu o să funcţioneze, şi muncesc ca un bou în jug la relaţia asta, o să-mi dau voie să fiu egoistă. O să nesocotesc interesele altora şi o să fac numai ce vreau eu.
– Ce copilă eşti!
– Posibil, dar te rog, dă-mi ceva din experienţa ta în cuplu, să aplic în relaţia mea. Ai un altgoritm?
– Am o atitudine, compromisul. Şi uneori mă retrag la casa de la sat pentru câteva zile. Chiar nu am habar, iubita mea şi cu mine suntem doi oameni singuri într-o relaţie.
– Doi oameni singuri într-o relaţie, doi oameni singuri într-o relaţie, asta sună aşa…
– Cumplit, groaznic, înfiorător, adevărat!
– Mi s-a făcut şi mai frig.
Femeia şi-a strâns geaca peste piept şi nici unul nu a mai scos nici un cuvânt.

Gândirea vine de-a gata

De-a lungul anilor, blogul mi-a permis multe, dar cel mai mult mi-a îngăduit să mă cunosc.
Am pornit pe acest drum timidă, derutată, cu multe frustrări. Pe drum, s-au întâmplat transformări, deveniri, libertăți.
Mi-am asumat libertăți. Să scrii despre adopții, vegetarieni, avort, eutanasierea câinilor, condiția femeii presupune o anumită îndrăzneală. Fiecare subiect deranjează societatea actuală. Tamtamul din jurul oricărei note amintite ofensează bunul simț.
De fiecare dată, în apărarea mea, cu subtilitate sau fără înconjur, m-am sclifosit în maxima lui Descartes, gândesc, deci exist.
Din nou, în apărarea mea, m-am străduit întotdeauna să gândesc și să nu iau de-a gata.
Nu spun nimic nou, dar atrag atenția, gândirea vine de-a gata. Zilele trecute, cu o minte leneșă și mai ușoară ca puful de gâscă pe care îmi odihneam tâmpla, m-am întrebat dacă eu gândesc mai mult ca un primitiv.
Oh!
Simpla alăturare a mea cu a unui primitiv m-ar fi înfiorat, dar nu și de data aceasta. Mi-am luat o zi din viață pentru a o analiza, din zori, până târziu în noapte.
Dimineața, automatisme, la prânz, în muncă, obișnuințe, seara, automatisme. Când dezvolt sau exersez abilități? Care abilități, ce abilități? Primitivul s-a confruntat cu natura, zi de zi, doar forța și inteligența puteau să-l țină viu.
În prezent trăim într-o natură îmblânzită, dar mai ales controlată. Știți că există oameni care zic: am nevoie de Dumnezeu în viața mea!
Eu zic: am nevoie de natură în viața mea, de furia naturii în viața mea. E stringent să-mi simt micimea, fragilitatea, facticitatea.
Acolo, în natură, într-o confruntare directă a omului cu natura, obișnuințele și automatismele dispar, iar gândirea vine firesc să ajute trupul.
Suntem așa mulți neajutorați în lume, sclavii automatismelor și obișnuințelor.
Da, și gândirea vine de-a gata, și tocmai această realitate ne ține săraci financiar și spiritual.
Hai să încercăm gândirea.

Curs de filozofie povestită XII

La ultimul curs de filozofie povestită am amintit de lipsa unui soare, azi plouă, e frig, iar eu mă prezint cu un nou curs.
Revin cu David Hume, un empirist englez, născut în apropiere de Edinburg, Scoția, la anul 1711.
Opera sa cea mai însemnată: Tratat despre natura omenească

Filozofia lui Hume are punctul de plecare în lumea de toate zilele. Pentru el, nici o filozofie nu ne va putea conduce vreodată dincolo de experiențele cotidiene sau nu va putea da reguli de comportare care să fie altfel decât cele pe care ni le facem noi, prin meditațiile noastre asupra vieții de zi cu zi.

Hume se întoarce la întrebarea: cum își trăiește un copil lumea? Înainte ca în conștiința lui să-și ocupe locul gândurile și reflecțiile.

Omul are două feluri de reprezentări, impresiile, adică senzația realității exterioare, și ideile, adică amintirea unei impresii.
Avem și un exemplu. Când te arzi, ai o impresie, când îți amintești, ai o idee.
Diferența stă în intensitate, impresia fiind mai puternică.

Impresia din simțuri este originalul, iar ideea o copie palidă, așadar, impresia este cauza directă a ideii care e păstrată în conștiință.

Pe Hume îl preocupă compunerea ideilor care nu sunt compuse în realitate, altfel iau naștere ideile false, reprezentări despre lucruri care nu există în natură.
De exemplu: îngerii, Pegas. Conștiința taie și lipește.
El întreabă: de la ce impresii pornește această reprezentare?

Să discutăm puțin despre eu. Eul este o reprezentare simplă sau compusă? Impresia despre eu este simplă sau compusă?
Ideea pe care ne-o facem despre eu constă într-un lung lanț de impresii individuale pe care nu le-ai trăit niciodată în același timp. Există conținuturi diferite ale conștiinței.

Hume nu recunoaște conștiinței un nucleu constant al personalității. Și Buddha spune la fel. Pentru el, viața omului e un șir neîntrerupt de procese mentale și fizice care îi schimbă pe oameni. Nu există eu sau sâmbure constant al personalității.

Hume a respins orice încercare de a demonstra nemurirea sufletului sau existența lui Dumnezeu. Era agnostic, nu ateu, el pur și simplu nu știa dacă există Dumnezeu.
Din punctul lui de vedere, oamenii au o mare nevoie să creadă în miracole. Miracolul constituie o întrerupere a legilor naturii. Noi, oamenii, nu putem afirma că am trăit legile naturii.

De exemplu: o piatră pică pe pământ. Trăim această experiență, dar nu trăim motivul pentru care piatra pică pe pământ.

Natura nu este o obișnuință pentru copii, copilul trăiește și simte lumea așa cum este ea, nu adaugă obiectelor nimic, el trăiește experiențele.

Puterea obișnuinței sau legea cauzalității, pentru oameni, tot ce se întâmplă trebuie să aibă o cauză.
Cauza și efectul, dar aici vorbim de obișnuințele omenești și nu despre ceea ce este rațional.
Legile naturii nu sunt nici raționale, nici iraționale, ele sunt pur și simplu. Așteptarea nu e înnăscută.
Exemplu: bila neagră lovește bila albă. Aici avem de-a face cu așteptările omului.

Ne naștem fără așteptări în ce privește felul în care e alcătuită lumea sau felul cum se comportă lucrurile. Lumea este cum este și noi o aflăm treptat. Dacă lucrurile urmează unele altora în timp nu înseamnă în mod necesar că există o conexiune cauzală între ele.

O sarcină importantă în filozofie: să nu se tragă concluzii pripite.

Hume nu crede că rațiunea hotărăște, ci sentimentele. Nu putem dovedi prin rațiune cum să ne comportăm, trebuie să ne intensificăm sentimentele pe care le avem despre binele sau răul celorlați.

De exemplu: naziștii au omorât milioane de evrei. Ce era în neregulă cu ei, rațiunea sau sentimentele lor?

Aici se oprește cursul. O să revin cu George Berkeley. Când? Într-o altă zi lipsită de soare, dar nu de strălucirea minții. Cu această strălucire mă pun și eu la meditat, lipsa unei constante în personalitate mă derutează puțin, căci nu sunt convinsă, iar fără convingere faci doar gargară, niciodată tratament, iar eu mă aflu sub tratament de acceptare sau nu a divinului în viața mea.