Îmi doresc să fiu un om simplu și fericit

14060123_10205885506691671_570642407_oMi-ar fi plăcut să fiu om de știință. Dacă inteligența mi-ar fi permis, aș fi muncit într-un laborator. Afirmația nu conține dorințe de îmbogățire, dacă mă suspectează cineva. Vreau să știu cum stau lucrurile.

Pentru mine magia lumii noastre stă în sărut și în intimitatea dintre două persoane. Magia o iau în considerare doar în relațiile dintre oameni. Natura și corpul uman dețin frumusețea.

În orice aspect al vieții, în orice reprezentare, vreau să știu cum stau lucrurile. Un om de știință, datorită capacităților intelectuale, e ferit de obiceiurile pământului. Omul și condițiile socio-culturale țin de antropologie.

Îmi pare atât de simplu să privești sfârtecările oamenilor și să-ți spui: antropologie. M-am săturat de tălmăcire. M-am plictisit de învățături băbești. E liniștitor să-ți folosești mintea. În adolescență când mergeam să înot în Dunăre, mă îndepărtam de mal și mă întindeam în apă. Nu am reușit să stau cu mâinile sub cap și să privesc cerul. Mereu păstram mâinile pe lângă corp. Apa îmi acoperea urechile și zgomotele încetau. Liniște și plescăit de la palme. Negrul adâncului și cumulus.

O senzație asemănătoare descriu când gândesc. Obiceiurile și obișnuințele mă scot din minți. Să ascult povești e fascinant, dar să-mi duc viața după știința strămoșilor mă umple de anxietate, la fel când pluteam pe Dunăre, neliniște de sub apă, liniște de la norii groși și albicioși.

Am decis pentru mine. Nu am Dumnezeu. Nu l-am pierdut. Nu a fost niciodată al meu, ci al familiei mele. Vreau să trăiesc ca un om simplu. Nu am pretenții de supraom. Am scormonit în mine. Am găsit frici, neliniști, putere. Mă ajut singură cum îmi permit și cer ajutorul.

Într-o unică situație nu-mi mai permit să cer ajutorul: în lipsa iubirii.

Când nu mai suntem iubiți, unii își îndreaptă atenția către Tată. În lipsa lui, m-am înconjurat de cărți. Aș fi scris o poveste despre asta. Îmi plac poveștile. Mă țin puțin la adăpost de întrebările indiscrete, dar puținul nu merită osteneala. Plus că am avut discuții despre dezamăgirea pricinuită de un personaj.

Notez: personajul nu e cu putință să dezamăgească. Autorul a creat o anumită tipologie. E responsabil de faptele și deciziile personajului pentru ca persoana să extragă învățături.

Duc o viață fără Dumnezeu și lipsită de sens. Reprezentările sunt complet diferite de ale credincioșilor, dar iubesc și sufăr ca oricare dintre voi.

Mă bucur de viață, o respect, o admir. E singura pe care o cunosc.

Sunt un om simplu și îmi doresc să fiu un om simplu și fericit.

Pe lumea asta.

Profit ca persoană/om/individ

IMG_7847Nu aduc profit ca persoană în prezent.

Așa m-am exprimat ieri plină de patos. Am urmărit până la un punct reacțiile, am dat unele explicații, revin cu funcțiile limbajului.

O să le notez pe ale lui Karl Buhler. Lipsesc două puncte de pe u, dar nu știu să le adaug de pe tastatura mea în limba română. Nu ezitați să-i citiți numele în limba germană.

Limbajul îndeplinește trei funcții:

– expresivă,
– apelativă,
– reprezentativă.

Funcția de expresie îl exprimă pe vorbitor.
Funcția de apel e orientată spre destinatar.
Funcția de reprezentare este legată de realitatea lingvistică.

Discuția e mai largă, discursul lui Buhler cuprinde mai multe aspecte, pentru mine și pentru blog e suficient ce am menționat în rândurile de mai sus.

Caut sprijin în prima funcție. Ieri m-am exprimat pe mine. Mi-am recunoscut o durere și tristețea desprinsă din ea. Îmi place să provoc cititorul. Nu e cazul cu textul zilei trecute.

Intenționat și nu întâmplător am ales cuvântul persoană. Nu aduc profit ca persoană. Om sau individ corespund persoanei. Intenția mea a constant în a restrânge conținutul noțional.

Nu aduc profit ca om.

Nu aduc profit ca individ.

M-a interesat un sens anume, o privire dintr-o direcție a unui cadru limitat, a unor chestiuni personale.

Persoana ține de chestiunile intime bazate foarte mult pe afect.

Nu aduc profit ca om. Trimite gândul la specie.
Nu aduc profit ca individ. Trimite gândul la societate.
Nu aduc profit ca persoană. Trimite cu gândul la un eu singular. Mi-am strigat neplăcerea și am turnat-o într-un exercițiu de cunoaștere la adăpost de orice critică. Simt durere, simt tristețe, simt furie, simt bucurii. Cu psihanaliza mi-a devenit clar. Să permit, să nu mai ignor sau să mă rușinez. Sunt ale mele. Furia e a mea și nu o să-mi mai fie rușine să o manifest.

Contează cum. Am practicat cu Mara.

Mara, mama s-a înfuriat. Îmi dai voie câteva minute să merg în camera cealaltă?

Îmi fac cunoscută furia atunci când apare. E atât de expresivă și serviabilă procesului de cunoaștere. Furia stă într-un fel de a gândi, felul nostru. Celălalt gândește în felul lui. De aceea furia ne aparține, iar cauza nu e celălalt. Vinovații se reduc. Cu furia, rămânem față în fața cu noi înșine.

Aș povesti mai departe, dar aici am ajuns. Să îmi fac cunoscută furia.

Mama s-a înfuriat.
Iubita s-a înfuriat.
Dunia s-a înfuriat și ea.

O să revin dacă descopăr un proces de transformare.

Furia.

Curs de filozofie povestită XX, Darwin

10463004_887579071252248_4868810937573635529_nCâțiva dintre dumneavoastră știu că așteaptă cu nerăbdare un nou curs de filozofie povestită. Am lăsat să treacă luni de la ultimul.

Îmi suflec mânecile și trec la treabă. Să povestim puțin despre Darwin.

Charles Dawin s-a născut în 1809 și a locuit în apropiere de Londra, la Shrewsbury. A murit în 1882 și a fost înmormântat cu onoruri la Westminster Abbey.

Înainte de a scrie orice despre Darwin, notez că a trebuit să se elibereze de ceea ce a învățat la biserică despre creația animalelor și a oamenilor.

Darwin a fost biolog și naturalist. A zdruncinat ca nimeni altul punctul de vedere biblic cu privire la locul omului în creație.

Despre Darwin elev se povestește că vorbea prostii, își dădea aere și nu acționa rațional. Prin rațional se înțelege refuzul de a învăța pe de rost cuvintele grecești și latinești. Printre altele s-a ocupat de colecționarea de gâze și gângănii.

A studiat Teologia, dar se preocupa de păsări și insecte. Nu a excelat niciodată la examene, dar și-a creat un prestigiu ca cercetător al naturii.

În 1831 a călătorit în nordul Țării Galilor pentru a studia formațiunile muntoase și a căuta fosile. La 22 de ani, cu o recomandare de la prietenul și profesorul său, John Steven Henslow, Darwin pleacă împreună cu căpitanul Fitzroy în sudul extrem al Americii. Sarcina căpitanului: să carteze. Atribuțiile lui Darwin: naturalist la bord.

Corabia aparținea marinei militare și se numea H.M.S. Beagle. S-au prevăzut 2 ani, dar în realitate au fost 5.

Darwin a declarat despre această călătorie că a fost evenimentul cel mai semnificativ al întregii mele vieți.

A călătorit din Anglia spre America de Sud, a continuat prin Pacific spre Noua Zeelandă, Australia și Africa de Sud.

Repetatele călătorii în insulele Galapagos l-au ajutat să culeagă un bogat material care era trimis treptat acasă în Anglia.

La 27 ani de ani s-a întors în țară și deja purta cu sine ideea clară despre ceea ce avea să devină mai târziu teoria evoluției.

În 1859 apare Evoluția speciilor. Întâlnim aici două teorii principale:
– toate plantele și animalele care există astăzi provin din forme anterioare, mai primitive. Susține evoluția biologică.
– în al doilea rând, evoluția se datorează selecției naturale.

Teorii existaseră și înainte de Darwin, dar nimeni nu oferise o explicație. Fără o explicație, nu fuseseră considerați primejdioși de către reprezentanții bisericii.

Dar vremea lui Darwin a oferit unele observații și descoperiri care puneau la încercare concepția tradițională.

S-au descoperit depozite de fosile și niște schelete curioase ale unor animale dispărute. Darwin însuși a descoperit resturi de animale marine în America de Sud la o mare altitudine în Anzi. Nu a scăpat din vedere că modificările mici, treptate, pot duce la răsturnări dramatice dacă includem factorul timp.

Când a plecat pe Beagle, Darwin a luat cu el primul volum din opera Principii de geologie a geologului englez Charles Lyell.

Darwin a descoperit fosile în diferite formațiuni de piatră și roci. Un alt argument, difuzarea geografică a speciilor vii. Un material nou și bogat a fost adus. Diferite specii de animale dintr-o regiune se pot deosebi între ele prin detalii infime. Descoperiri interesante în Insulele Galapagos.

Pe toate insulele a găsit broaște țestoase-elefant, dar de la o insulă la alta ele erau de fiecare dată puțin altfel.

La fel cu păsările, de la o insulă la alta variau tipurile de cintezoi, identificați după forma ciocului.

S-a gândit mereu la teoria lui Lyell despre schimbările mărunte care în cursul timpului pot avea efecte uriașe.

A remarcat că diferite specii de animale își dezvoltaseră exact laturile de care aveau nevoie. S-a întrebat dacă e cu putință ca natura să facă o alegere naturală printre indivizi care să aibă posibilitatea să evolueze.

Sub influența sociologului Thomas Malthus, Darwin explică felul în care se desfășoară evoluția. Răspunzătoare pentru evoluție este selecția naturală în lupta pentru existență, cine se acomodează cel mai bine la mediu va supraviețui.

De o importanță fundamentală este capacitatea de reproducere. A studiat îndeaproape polenizarea plantelor.

Selecția are grijă de cei care se adaptează cel mai bine unui anumit mediu.

Teoria evoluției a lui Darwin:

Variațiile constante printre indivizii uneia și aceleiași specii și o rată ridicată a nașterilor din care numai o infimă parte supraviețuiește alcătuiesc materia primă sau materialul pentru evoluția vieții pe pământ. Selecția naturală în lupta pentru existență este mecanismul sau forța motrice a acestei evoluții. Selecția naturală are grijă ca întotdeauna cei mai puternici sau mai bine adaptați să supraviețuiască.

În 1871 a publicat Descendența omului. El arată că există mari asemănări între ființele omenești și animale, și demonstrează că oamenii și maimuțele umanoide trebuie să se fi dezvoltat cândva din strămoși comuni.

A fost considerat omul cel mai primejdios din Anglia.

Esența teoriei lui Darwin: omul a apărut datorită unor variațiuni absolut întâmplătoare.

Eu pun punct aici. Nu mă simt ofensată că am o existență întâmplătoare sau că aș putea să am sau chiar am strămoși comuni cu maimuța.

În altă ordine de idei, am cititori în Shrewsbury? Dar în Galapagos?

Va urma.

Revin cu Nietzsche, Sartre, Camus, Beckett, Ionesco, Gombrowicz. Omul este condamnat la libertate.

Lumea Sofiei, Jostein Gaarder, cartea după care am făcut cursul.

Fiecare cu greșelile lui, eu am ales să fac copil. Cum devin mamă?!

12358354_1100342909975862_296133478_nO să încep cu o glumă. O anunț cu un motiv. Vorba de duh aparține unui prieten gay. S-ar putea să ofenseze sau să producă o ușoară congestie acelora care nu au descoperit că omul normal e o ficțiune. Zice Jung. El a zis multe, dar a publicat. Asta mă face pe mine să vorbesc din cărți. După unii, a vorbi din cărți nu e demn de luat în seamă.

Gluma.

Paranteză. Gluma o privește pe fetița mea, Mara.

Draga mea, fiecare cu greșelile lui, tu ai ales să faci copil.

Chiar acum râd, dar am avut și am simțul umorului.

Am greșit, am făcut copil. De acord, îmi asum slăbiciunea, dar ce fac de aici? Sunt mamă, am născut. Dar cum devin mamă?

Oare mai este nevoie să notez? Nu e suficientă întrebarea – cum devin mamă? – pentru a transmite că nașterea e o situație de fapt trecută și terminată? Rămâi apoi cu un prunc care nici măcar nu are habar că există de unul singur și e incapabil să se separe de mamă ca ființă. Mama e o prelungire a lui. Tot din cărți vorbesc.

Primii doi ani sunt ușori. Nu dormi, schimbi scutece, vomită pe tine, dar rămâne ușor. Înainte de 3 ani încep crizele de nervi. Reamintesc și aici, sunt nervoși din neputință. Nu sunt răsfățați, nu manipulează. Nervozitatea lor constă în luciditatea și claritatea pe care nu o pot exprima prin limbaj. Biologic nu sunt dezvoltați.

După 4 ani, mamele încep să-și simtă respirația. Pentru că încep să respire din nou. În ritmul ăsta se ivește cel mai înfiorător gând. Sunt capabilă să-mi educ copilul? Să fie om? Să fie?

O să trec la destăinuiri. Eu am descoperit cărțile de psihanaliză, meditația, seminariile de comunicare non-violentă de la Centrul Babel.

Mi-e greu, mă simt neputincioasă și așijderea lui Don Quijote. Lupt cu obișnuința oamenilor mari, iar oameni mari puteți citi cu sensul de adulți, dar și cu sensul de personalitate, de a considera acțiunea a avea superioară acțiunii a fi.

Între a avea și a fi se află devenirea femeii în mamă. E cu putință să nu ne fixăm exclusiv pe hrană, îmbrăcăminte, jucării și limbi străine?

Hrana: nici un copil nu moare de foame.

Îmbrăcăminte: obiecte, simple obiecte. Pătate sau curate arată la fel. Personalitatea copilului suportă influențe.

Jucării: stimulează imaginația, dar nu prin cantitate.

Limbile străine: în 10 ani poate o să se studieze intens chimia și biologia. Care va fi percepția adulților atunci? Că fără chimie și biologie nu se vor descurca în viață?

Adevărul este, să mă scuzați că îndrăznesc să-mi exprim părerea, că a te descurca în viață nu e obligatoriu. Nu cred în destin, iar genetica m-a convins că binele și răul depind de ea, fără a se omite factorul educație.

Educație!

Cel mai greu cuvânt de pus în practică.

I-am zis Marei pe la 4 ani. Știi de ce citesc atât? Să fiu capabilă să înțeleg nevoile Tale, să nu-ți impun nevoile Mele.

La 5 ani, după seminarul de comunicare non-violentă de la Centru Babel susținut de Monica Reu, Mara m-a întrebat: nu te-au învățat acolo să-ți asculți copilul când îți cere un pahar de apă?

Am respirat. Iar acum mi se taie tot mai des respirația. Vin copiii acasă cu un cuvânt sau două cuvinte urâte. Ultimul auzit de la Mara mea: marș. Și tot ce urmează să se desfășoare constă în reacția mea. Iar Mara își dorește ca mama să nu mai ridice vocea. Ne jucăm uneori: mama e fata și fata e mama. Cum ai proceda la?

Fără bătaie, fără insulte, fără apel la rușine, fără minimalizarea suferințelor. Mi-au rămas genunchii. Abuzez de ei. Mă pun în genunchi și o privesc în ochi.

Astea sunt cuvinte urâte folosite de oamenii needucați. Ești Tu prost crescută? Te-am crescut eu așa?

Îmi pare rău, mama, că sunt rea.

Nu ești rea, Mara. Nici un copil nu e rău. Sunteți iritați, obosiți, neînțeleși, dar nu răi.

Cine? Dar cine îi poate spune copilului că e rău?!

Un om mare, citiți adult, citiți personalitate. Un om care mie mi-ar zice că vorbesc din cărți și că citesc degeaba. Că un seminar e un moft, că pretențiile mele sunt aberante, că dintotdeauna copiii s-au educat așa.

Dar cine zice că eu educ un copil?! Am un copil, dar educ un om. Un om mic căruia îi respect gândirea, i-o provoc și îl ascult.

Am copil.

Educ un om.

Greșeala mea.

Doar o zi în care mi-e greu să fiu om

205549_214483671895128_7832646_nDorm uneori opt ore pe noapte și mă trezesc obosită spre sfârșită. Un om sfârșit de Giovanni Papini, poate vă încumetați la lectură.

Nu m-aș lăsa dusă din pat, dar trupul e plin de energie. Capul mi-e greu. Ajung la baie și mă holbez în oglindă. Omul fără însușiri de Robert Musil, poate vă încumetați la lectură.

Mă simt puțin sub linie. Puțin sub linie de Robert Șerban. Vă încumetați sau nu?

Vă înșelați. Nu recomand cărți, mă ascund după ele, prin ele mă rătăcesc doar. Mi-e rușine, mi se întâmplă adesea, să vă scriu. Nu formulez nimic nou, nu zic nimic nou. Nici măcar nu simt ceva nou. Cel mai supărător este că și asta a spus-o cineva, Fernando Pessoa.

În disperarea asta, mă ajută uneori să privesc cerul sau să mă gândesc la univers. Prin comparație, orice lucru, grijă, faptă își reduc dimensiunile. Știți că de pe Marte cerul se vede roz? Am fost cu Mara luni la Planetarium. Am călătorit puțin prin spațiu. O frumusețe incontestabilă, o veche poezie, prima de altfel.

Mă tot întreb, după evenimentele de pe acest pământ, ce dimensiune au viețile unor oameni?! Semnificație mă îndoiesc că au. Viețile, viețile nu au semnificație. Să trăiești o zi ca un luptător care se sacrifică într-o acțiune de atac. Și imediat să-ți amintești că tu nu ai ultimul smart phone. Diversitatea. Ce splendoare, ce hidoșenie!

Și viața merge înainte. Te ridici din pat, speli dinții, cumperi pâine, mergi la muncă, scrii, râzi, treci ușile mall-ului, ieși la un film. Uneori îți mai privești lung botul pantofilor. E ceva acolo. Nu în botul pantofilor, în noi. Un disconfort, o teamă de necunoscut.

Cine e păpușarul evenimentelor? Cine urmează să se îmbogățească? Oare ei nu au privit cerul? Nu le-a citit nimeni povești? Nu i-a mângâiat nimeni pe cap? Nu au auzit și nu au luat contact cu bătrânețea? Își doresc nemurirea? Dar ce să faci cu atâta viață? Ce disperare!!!

Toți suferim, victime și călăi. În fiecare zi suntem victime și călăi. În fiecare zi greșim prin atitudine. Dumnezeu e doar un substitut de tată, e doar partea aia bună din noi. Totul e în noi. Genetică, educație, spiritualitate, obiceiuri, obișnuințe, voință, toleranță.

E greu să fii om. Să ai putere asupra ta să te oprești. Când ridici mâna, îți pierzi controlul. Când atacă, animalul vânează sau luptă pentru supraviețuire.

Oamenii, prin știință și progres, sunt la adăpost. Lupta pentru supraviețuire a încetat. Acum ducem cea mai aprigă lupta. Cu noi înșine. Noi și Dumnezeul din noi. Cu biserică sau fără, în noi stă totul. Cum la fel ignorăm toate astea și uneori sărim în aer sau ardem.

Mi-e greu să fiu om. Mă uit lung la mine în oglindă. O oglindă, un obiect. Eu, alt obiect?!

Doar o zi în care mi-e greu. Atât.

Om în continuare

473094_399660513377442_1384681291_oAbdomenul moale, pufos al femeii născute, strivea obrazul Ilenei. Cu degetele îi răsfira părul. Cu mișcări repetate, îi desfăcea firele de păr. Întinsă pe spate, pe canapea, Ileana se alinta în poalele iubitei ei. Îi plăcea grija și răsfățul, se bucura de toată atenția oferită.
– De ce mă răsfeți?
– Cum fac asta?!
Cea care arăta bunăvoința, mămica cu abdomenul pufos, privea în timpul acesta irisul Ilenei. Știa că radiază spre exterior într-un model specific fiecărei persoane. Un verde al frunzelor proaspete de vară, așa arătau. Fascinată de viul ochilor verzi, s-a concentrat totuși pe coroidă. Oare coroidă se numește? Trebuie să verifice. Dunga aceea albă ca o tunică care acoperă ochiul, cum i se spune?
Nesigură de cunoștințele ei, neputincioasă și iritată, Dana s-a ridicat de pe canapea. Un prunc de 9 luni ajunsese de-a bușilea până la uscătorul de haine și încerca să se ridice. L-a luat în brațe cu blândețe și i-a sărutat fruntea.
– Am vorbit aseară cu tatăl lui Andrei.
Ileana s-a așezat mai bine pe canapea. S-a împins cu umerii în stofa canapelei. Mâinile le-am împreunat pe piept, ochii i-a închis.
Tatăl lui Andrei! Tatăl lui Andrei!
– Spune, te ascult. Nu te lăsa păcălită de ochii închiși. Mă supără lumina, știi că am ochii sensibili.
– Mi-a repetat că nu e pregătit să fie tată. A crezut că o să fie, a sperat să fie, nu este.
– Nu este. Înțeleg. Căutați soluții împreună. Explică-i că Andrei are nevoie de amândoi, de mamă, de tată. Că tu nu poți fi și tată, iar copilul cere imperios iubirea ambilor părinți pentru o dezvoltare emoțională armonioasă.
– Ah! Mai lasă-mă! Nu suntem la tine la cabinet și mă enervează să-mi vorbești din cărți!
– Tratate.
– Poftim?
– Tratate, nu cărți.
Dana s-a întors cu spatele ignorând. Plângea. Ileana a venit și a cuprins-o în brațe pe la spate. I-a căutat căldura gâtului cu gura, apoi și-a lipit nasul inspirând lacom. Miros de lapte, de bebe, de femeie, de lămâiță. Dana mirosea a lămâiță. Parfum nu mai folosise de când născuse.
– Relația noastră a acceptat-o?
Dana și-a sprijinit capul de obrazul strivit pe canapea. L-a sărutat. A închis ochii și au început toți trei să se legene. Andrei ațipise la pieptul ei. Sânii o dureau.
– Mult timp de aici încolo nu o va accepta. Nu înțelege cum am devenit lesbiană în ultima jumătate de an. Mi-a zis că nu mai am personalitate, iar tu gândești în locul meu.
Continuau să se miște ondulatoriu. Dana plângea și săruta creștetul copilului și obrazul Ilenei.
– Dacă i-ai fi auzit tonul?! În pula mea, am fost bun cât ai profitat de mine, cât ați profitat toți de mine. Excursii, angajări, acum te fuți cu o femeie și eu sunt ăla rău.
– Cum te simți, Dana?
– Eu chiar aveam o părere bună despre el. Îl numeam om.
– Este în continuare.
– Este.

Omul are puterea să se schimbe

În sfârșit!
M-am schimbat. Omul are puterea să se schimbe.
Nu simt că m-am schimbat, am luat aminte de mine. Nu mai iau totul personal, nu mai descriu furia și neputința în situații care înainte mă copleșeau.
Știu exact ce simt acum: compasiune.
Nu o compasiune adusă la suprafață printr-o verbalizare ironică, ci o compasiune pură pentru celălalt.
Iar azi dimineață, în compania persoanei care m-a purtat cel mai mult prin mine însămi, descoperii că aș putea să simt asta pentru toată lumea care mă supără, dar încă nu sunt pregătită.
Mă bucur doar de existența unei porți emoționale pe care mă simt stăpână.

Ura pentru mine!

Uraaaaa!

Gândirea vine de-a gata

De-a lungul anilor, blogul mi-a permis multe, dar cel mai mult mi-a îngăduit să mă cunosc.
Am pornit pe acest drum timidă, derutată, cu multe frustrări. Pe drum, s-au întâmplat transformări, deveniri, libertăți.
Mi-am asumat libertăți. Să scrii despre adopții, vegetarieni, avort, eutanasierea câinilor, condiția femeii presupune o anumită îndrăzneală. Fiecare subiect deranjează societatea actuală. Tamtamul din jurul oricărei note amintite ofensează bunul simț.
De fiecare dată, în apărarea mea, cu subtilitate sau fără înconjur, m-am sclifosit în maxima lui Descartes, gândesc, deci exist.
Din nou, în apărarea mea, m-am străduit întotdeauna să gândesc și să nu iau de-a gata.
Nu spun nimic nou, dar atrag atenția, gândirea vine de-a gata. Zilele trecute, cu o minte leneșă și mai ușoară ca puful de gâscă pe care îmi odihneam tâmpla, m-am întrebat dacă eu gândesc mai mult ca un primitiv.
Oh!
Simpla alăturare a mea cu a unui primitiv m-ar fi înfiorat, dar nu și de data aceasta. Mi-am luat o zi din viață pentru a o analiza, din zori, până târziu în noapte.
Dimineața, automatisme, la prânz, în muncă, obișnuințe, seara, automatisme. Când dezvolt sau exersez abilități? Care abilități, ce abilități? Primitivul s-a confruntat cu natura, zi de zi, doar forța și inteligența puteau să-l țină viu.
În prezent trăim într-o natură îmblânzită, dar mai ales controlată. Știți că există oameni care zic: am nevoie de Dumnezeu în viața mea!
Eu zic: am nevoie de natură în viața mea, de furia naturii în viața mea. E stringent să-mi simt micimea, fragilitatea, facticitatea.
Acolo, în natură, într-o confruntare directă a omului cu natura, obișnuințele și automatismele dispar, iar gândirea vine firesc să ajute trupul.
Suntem așa mulți neajutorați în lume, sclavii automatismelor și obișnuințelor.
Da, și gândirea vine de-a gata, și tocmai această realitate ne ține săraci financiar și spiritual.
Hai să încercăm gândirea.

Câinele turbat și omul normal

Am așteptat, și chiar m-am gândit bine dacă să scriu sau nu. Am decis că nu am nici un motiv să nu o fac, sunt iubitoare de câini, iar tamtamul din jurul lor mă face să-mi pierd foarte mult speranța în om, dar mai ales în omul de mâine, iar omul de mâine suntem noi, chiar noi care postăm pe facebook diferite reacții.
Un copil a fost ucis.
Acesta este un fapt, unul incontestabil.
De către cine a fost ucis?
De către un câine.
Acesta este tot un fapt, la fel de incontestabil.
Oamenii se ucid între ei.
Mda, aceasta este o stare de fapt.
Diferența este mare între un fapt și o stare de fapt. Faptul poate fi izolat, starea de fapt cuprinde conștientul, inconștientul, mentalitatea, societatea.
Îmi pare rău, dar sub nici o formă, câinii nu sunt vinovați. Sunt mamă, fetița mea ar putea să fie sfâșiată de câinii străzii, iar imaginea, căci durerea nu-mi aparține, tot nu-mi îndreaptă nervii și neputința spre animale. Tot ce se întâmplă acum în jurul câinilor e doar un pretext pentru om să-și justifice violența. Când oamenii se omoară între ei, când o femeie e violată, când altă e bătută în stradă nimeni nu face nimic, dar acum, când o ființă fără judecată a omorât se înfăptuiesc atâtea.
Cui să-i arăt obrazul?
Omului? Care om?
Omul care refuză să gândească, să-și asume vinovăția, să accepte în totalitate tragedia.
Și toți aceia, și nu-mi pasă cine citește, cine se simte ofensat, care strigă scuipând de-a dreptul cu salivă afară că e părinte și că îi este teamă pentru copilul lui și tocmai de aceea eutanasierea constituie soluția, îndrăznesc să-i spun, prin scris, că soluția lui conține o atât de jalnică grijă pentru copil și o atât de puternică nevoie de violență.
Cine e animalul, câinele turbat sau omul normal?
Stau de câteva zile și urmăresc acest caz teribil pentru părinții copilului și pentru oameni ca rasă. Cât de puțin ne trebuie să redevenim barbari, un strop de sânge și cu toții defulează.
Speranța mea atârnă de un fir de păr, un păr de câine, a căror companie, fie și turbați, o prefer pe o alee întunecată. Omul mă omoară cu patimă, animalul mă omoară firesc.
Prefer oricând să fiu victima animalului și nu a omului, deși omul mă face victimă zi de zi, căci alege să nu gândească.
Vă rog frumos, gândim și noi puțin?