Încercați să muriți o singură dată în viață

Habar n-am cum pot să trăiască unii fără să fie curioși de cine sunt ei.

Creștem lângă părinți sau tutori, preluăm de-a gata tradiții, obișnuințe, convingeri, iar la 30 de ani în loc să ne punem întrebări, întărim tiparul: repetăm ce am văzut. Exemple: acceptăm patriarhatul, experimentăm adulterul, ne căsătorim cu soțul unei prietene, muncim pentru bunăstare și lipsim din viața copilului, considerăm compromisul zeu și fericirea impalpabilă.

M-am străduit să rup tiparul din familia mea. În proces de împotrivire și autoeducație, am devenit conștientă de reluarea tiparelor și de o atitudine. În orice grup de adulți ajung, mă simt un copil. Asta înseamnă lipsa mea de implicare. În copilărie mi s-a interzis să mă bag în discuțiile adulților. Dacă se întâmplă să mă afecteze ceva, deschid gura și îmi susțin cu patimă părerea. Cu mențiunea că așa procedam și la vârsta de 14 ani. Am crescut cu eticheta obraznică.

Firește că mă nemulțumește această atitudine a mea. Mă pun într-o poziție de inferioritate din cauza sentimentelor nepotrivite. Mă simt fată când de fapt sunt femeie.

Am crescut fără stimă de sine. Consecințele? Multe ca să le înșir, dar una insist să o notez: aversiunea mea față de autoritatea părintească nejustificată. Copiii vin să satisfacă niște nevoi personale și niște indici de supraviețuire, dar sunt persoane diferite și separate de părinți. Rolul lor nu constă în recuperare tinereții unor mame sau unor tați.

Fiecare alege. Dar se întâmplă să nu. Ajungem la 30 de ani și nu știm cine suntem, iar unii, obosiți de o viață în care au îndeplinit dorințele părinților și au corectat eșecurile lor, nu mai au curiozități de sine. Aș felicita ironic părinții acestor zombi, dar îmi pare prea rău și de părinți, și de copiii executanți.

În jur de 40 sau 45 de ani se declanșează depresiile severe, dar părinții sunt deja morți. Unii au murit și satisfăcuți. Copiii lor trăiesc o viață mai bună, mult mai bună ca a lor. De acord, dar nu trăiesc viața lor, după greșelile lor. Trăiec ceva ce numesc viață, dar niciodată nu au mutat o perspectivă, nu s-au îndoit de spusele părinților, nu s-au împotrivit moștenirii culturale din familie.

La finalul vieții, din punctul meu de vedere, părinții mor a doua oară. Atenție ce părinți deveniți și mai ales încercați să muriți o singură dată în viață!

Foto: Adrian Oncu

Reprezentare: să te așezi la casa ta

Să te potolești! Să te așezi la casa ta!

Am crescut cu acest îndemn. Nu l-am primit de multe ori, dar l-am auzit rostit în jurul meu. Într-un oraș mic de provincie, într-un cartier mărginaș, astâmpărul are următoarea reprezentare: să termini școala, cu premiu sau fără premiu, să urmezi sau nu o facultate, să te angajezi, să te căsătorești și să faci copii.

La 18 ani suntem puțini cei care avem habar despre reprezentare. Luăm reprezentarea ca pe realitatea însăși. Școala îți bagă în cap niște informații, părinții nu-ți dau în nici un fel de înțeles că ai avea posibilitatea de a alege. Școală, facultate, angajare, căsătorie, copii, un pachet al vieții stabilit și obligatoriu.

La facultate, prin orarul afișat, iei contat cu un cuvânt nou: facultativ. Adică există posibilitatea de a decide? Iar isprava asta poate fi extinsă în toate aspectele vieții? Aș putea să nu mă mărit? Aș putea să nu-mi doresc copii? Aș putea să abandonez școala? Aș putea să-mi iau lumea în cap?

Acela este momentul. Mintea separă realitatea de reprezentare. Ce e real în viața noastră? Ce e reprezentare?

Mulți dintre noi trăim în reprezentări. Ne căsătorim cu o anumită tipologie de bărbat sau cu o anumită tipologie de femeie. Am întâlnit până în prezent cam toate situațiile. Cei care urmează învățăturile livrate din copilărie, șablonul verificat al părinților, se căsătoresc în funcție de necesități convenționale. Te căsătorești cu un bărbat responsabil, care acționează cu atenție și este lipsit de superficialitate. Sau te căsătorești cu o femeie blândă, pricepută în ale gospodăriei, supusă.

În colțul opus, cei crescuți de părinți educați cu un alt sistem de valori, își aleg parteneri din altă sferă. Femeile aleg bărbați care se expun la riscuri, iar bărbații preferă femei care aderă la feminism și își construiesc o carieră.

Situațiile sunt verificate prin reprezentanți. Am cunoscut cupluri din ambele categorii și există un numitor comun: nostalgia. Bărbații însurați cu gospodine visează la femei de carieră, gospodinele își imaginează o ieșire cu un bărbat cu spirit aventurier, oamenii de afaceri tânjesc uneori după grija și blândețea unei casnice etc.

Unii acceptă ambivalența, dar cei mai mulți se poartă de parcă trăirile contradictorii trebuiesc stârpite. Reprezentările despre viață nu suportă aspecte diferite în același timp.

Iar aici încep dramele psihologice. Unii fugim să fim noi înșiși în țări străine. Parisul a adăpostit atâția căutători de sine. Alții devenim amanți. Mulți se resemnează. Noblețe sau prostie? Răspunsul stă în fericire. Dar cine e sincer să-și recunoască împăcarea sau eșecul cu reprezentările vieții? Un număr monstruos de persoane mor și nu ajung să facă diferența între realitate și reprezentare, iar majoritatea nu se împacă cu sentimentele care se exclud reciproc.

În orele în care ne urâm părinții, ne înjurăm partenerii, ne lepădăm de copii, totul în palatul minții, nu necesită o fugă la duhovnic. Nu sunt necesare rugăciunile de iertare. Păcatul e o reprezentare care ne îmbolnăvește, ne ține prizonieri pe pământ. În orele astea se impune acceptarea. Da, nu te suport în acest moment. Și trece. Dar pentru a trece, se impune acțiunea de a accepta.

Și cel mai important, să ne acceptăm după felul nostru de a fi, nu după reprezentările societății sau ale părinților. O viață avem, alta nu cunoaștem. Alții presupun o viață după moarte, dar tot despre reprezentare e vorba.

Realitatea lucrează cu viața de pe pământ. Fericirea indivizilor stă în împăcarea contrariilor. Ignorarea nu permite cunoașterea de sine. Trăim străini cu noi înșine. Ne ducem zilele angoasați. Suntem o specie slabă, dar cu strașnice posibilități de a lua măsuri și de a le transforma în puncte puternice. Avem un creier utilizabil, iar educația ne proiectează deasupra tuturor speciilor.

Punct slab: ambivalența.
Măsura: educația.
Consecința: fericirea.

Foto: Adrian Oncu

Zice Dunia

În general, dar nu este o regulă, de câte ori fac o sugestie îmi este rușine. Sfaturi nu dau pentru că nu mi-a plăcut să primesc. Încă nu-mi place. Sunt exact genul de persoană care are o părere aproape despre orice. Când nu am o părere mă plictisesc și încep să-mi exprim nemulțumirea prin retragerea din dialog sau părăsirea grupului în care mă aflu.

Am devenit zgârcită cu timpul meu. Rar mai permit unei societăți să mă rețină dacă nu mă interesează. Negoțul pe timpul meu e fără milă. Dar am descoperit și eu, la fel ca semenii mei, că viața nu e alcătuită numai din momente plăcute.

Uneori mă aflu reținută. Nu invoc liberul arbitru și stau în margine ca observator. Din marginea asta s-a ivit următoarea sugestie.

Mămici, nu vă alint cu dragi că multe nu-mi sunteți, când pruncul vă este răpus de furie, încercați să vă țineți de cuvânt. Nu m-am exprimat la întâmplare cu răpus. Un copil este învins de nervi din cauza limbajului pe care nu-l stăpânește. Atunci țipă, se aruncă pe jos, lovește etc.  Voi îi aruncați la fiecare două minute: dacă nu te potolești, plecăm!

Exact! Mai rămâne să te ridici și să pleci. Îi explici de două ori, eu îi explic de trei ori la mica mea bestie, apoi îndeplinesc cuvântul prin faptă. Faceți ceea ce spuneți. Respectați-vă cuvântul, nu defilați cu amenințări moarte și fără semnificație.

Zic! Și știu că zic bine. Mi-a confirmat practica după ce mi-am luat informațiile din literatura de specialitate. Da, dacă o întrebați pe Mara, mama citește Freud ca să o înțeleagă mai bine. Și chiar o înțeleg. Am trăit deja momente extraordinare cu ea. Mergem una lângă alta și dialogăm. Nu m-am simțit împlinită că am născut, nu m-a epuizat fericirea când mă plimbam cu ea bebeluș, dar m-a copleșit satisfacția și mândria când am conștientizat cum merg cu ea pe stradă și conversăm, ca două prietene. Îmi educ fata, îmi cresc o prietenă.

Zic! Vă zic și dumneavoastră.

Temă pentru acasă

flvn9391La ultima ședință cu părinții la care am participat, s-a discutat cu ochi aprinși și gesturi înflăcărate despre temele de acasă. Mara merge la școala Montessori.

Mă aflu pe poziție neutră. Poate să vină cu teme acasă dacă nu există consecințe că nu le-a făcut. Pedagogia Montessori urmează fazele de dezvoltare ale ființei umane. Sistemul tradițional habar n-am ce strategie are. Am decis, privind în urmă, că tema de acasă are și aspecte pozitive.

Am primit la un moment dat o compunere. Sau sora mea a primit și m-a atras subiectul. Mă fascinează și în prezent posibilitatea existenței unei grădini secrete. Una dintre primele cărți citite a fost Alice în țara minunilor. Poate e vorba și despre asta.

Știu că am scris pe nerăsuflate o compunere despre o grădină secretă și o cheie care se potrivea într-o ușă ascunsă. Grădina de pe hârtie își avea corespondent în mica grădină a bunicii. Restul detaliilor le consider resturi din poveștile care m-au impresionat. Ceva m-a uimit peste măsură în copilărie dacă păstrez o așa fascinație pentru grădinile cu flori.

Nu pot să nu mă întreb acum dacă aș fi descoperit plăcerea mâzgălitului de timpuriu dacă nu aș fi avut temă. Chiar nu pot să nu mă întreb. Nu m-am mai oprit din școala elementară. Au existat pauze, dar cum să mai scrii după ce descoperi scriitorii clasici?! Iar eu l-am descoperit pe Dostoievski. Mi-a fost rușine după Crimă și pedeapsă să mai scriu. Am încetat și am cedat. Am reluat. Am abandonat în facultate. Iar am reluat.

Niciodată nu m-am oprit din a citi. Am citit ceva. Mult sau puțin prin comparație. Simt uneori că nu mai am nimic de zis. Pare că lectura îmi reduce imaginația. Clar mă înșel, dar impresia îmi provoacă dezamăgiri. Am reușit să scot un text din senzația neplăcută că nu aș mai avea nimic de spus.

Neputința de a scrie e un subiect. Când lipsește ceva, soluția constă în a transforma absența în subiect. Au făcut-o alții deja înaintea mea, dar nu despre exclusivitate și originalitate este neapărat vorba în creație, ci despre nevoie.

Scrisul e nevoia mea.

Le dau adolescenților chei

flvn8923Am ezitat să povestesc pe blog despre o activitate a mea. Am menționat într-un text sau altul despre. Azi transform totul în subiect.

De un an de zile am început să am întâlniri regulate cu niște adolescenți. Nu, nu fac pregătire cu ei. Părinții lor ne pot cuprinde în context, dar eu am o altă perspectivă.

Mă întâlnesc cu ei și citim. Uneori ieșim împreună la Cărturești sau la un vernisaj. Luni îmi doresc să meargă împreună la o piesă de teatru din cadrul unui festival găzduit de Merlin.

O să vă explic de ce mă feresc să numesc întâlnirile noastre pregătiri. Nu sunt profesoară. Am ținut ore doar în facultate, cerință pentru obținerea unei note la metodologie. Alt motiv: consider că ei au mai multe de spus ca mine. Nu neapărat de luat aminte. Admir școala lui Noica unde nu se face nimic. Mă văd cu ei, iar prima întrebare este despre cum le-a fost săptămâna.

Am citit împreună Micul prinț, Ferma animalelor, Eșafodul, Gulliver, Ion, Povestiri de Sir Arthur Conan Doyle. Corect, ei au citit. Eu ascult. Îi provoc apoi la o discuție lipsită de orice convenții sau consecințe. M-au surprins la Micul prinț. Cu lejeritate au descoperit perspectivele, unghiurile și reprezentările. Pentru ei erau așa clare perspectivele. Mie îmi era frică de ele pentru că încercam să-i învăț. E comic! Ce figură ilară trebuie să le fi părut! Să încerc să le livrez ceva atât de clar pentru ei.

Le place să citească? Habar nu am. Sunt martor că citim săptămânal. Am stabilit nevoile fiecăruia, nevoia mea ține de atenția lor, nevoia lor ține de exprimarea clară a propriilor gânduri și sentimente. Cel mai frumos cadou primit vreodată este sinceritatea. Copiii deprind prea repede să comunice ceea ce consideră că vor să audă adulții. În general a face educație presupune a-i determina pe copii să se obișnuiască cu ceva. Într-o măsura mai mică, dar deloc neglijabilă, copiii au nevoie de ajutor să se dezvețe de a rosti pe placul adulților. Sunt ființe întru totul separate de noi. Nu drepturi avem asupra lor, ci responsabilități. Părintele care se străduiește încearcă să faca cum este corect, nu plăcut.

Îi atrage literatura? Știu că îi oprește. Fizic, lectura te țintuiește. Organismul lor comandă mișcare. Sistemul limbic pretinde plăcere. Aici intervin eu. M-am gândit mult cum să lucrez cu acești doi factori, mișcarea și plăcerea. Ne-am plimbat pe străzi, prin parcuri, la vernisaje, la înghețată. Mi-am arătat nemulțumirea. Sunt o persoană veselă și interesantă și nu e drept să mă transforme într-o femeie bătrână și rea. Râd cât pot de des cu ei. Literatura le-o pun în activitățile lor. Pe Ion l-am trimis să se plimbe printr-un parc din Freidorf. Pe Ana și Florica le-am transformat în cele mai bune prietene cu care mergi la mall. Adaptez din mers și nu-mi pare că nenorocesc nici o capodoperă. Dacă stau bine să mă gândesc, am devenit o vânzătoare de chei. Le dau adolescenților chei care deschid uși în lumea lor.

Am început să citesc Baltagul, nu-mi place, mă plictisește! Da, te înțeleg, și pe mine m-a plictisit. Îi spui, te rog frumos, și lui tata? Aș putea, o s-o fac, dar până atunci încearcă să citești Baltagul nu pentru școală, ci din curiozitate pentru felul cum își duceau oamenii zilele atunci. Vezi dacă Minodora mergea la mall.

Într-un fel sau altul mă străduiesc să aduc aproape de ei întâmplări dintr-o realitate necunoscută lor prin orice mijloace. Nu am jenă de coloși. Îi port prin mall, prin dispute adolescentine, prin conflicte cu mama, prin frustrări de pirpirii.

M-a impresionat școala lui Noica. Am ajuns să am experiența ei. Citesc săptămânal cu adolescenți, discutăm liber și încerc să-i ascult. Să vorbesc puțin. Nu facem nimic, dar construim caractere.

Am și eu școala mea. Cu 3 copii minunați. Am mușchetarii mei. Toți pentru unul și unul pentru toți.

Jules Verne versus jocuri pe calculator

Când anume să-l introducem pe Jules Verne în viața copiilor? Pot crește copiii fără cărțile de aventuri ale lui Jules Verne?

Dispun de tehnologie. Multe jocuri pe calculator livrează aventura. Aventura este o nevoie a copilului, în special a adolescentului. Cortextul prefrontal e în parte dezvoltat, nu raționează și-și asumă riscuri.

Când eram adolescentă, personajele lui Jules Verne riscau în locul meu. Eu îmi imaginam. În prezent, jocurile pe calculator, prin stimuli dublați, concept și imagine, au mărit forța de atracție. Copiii gravitează în jurul unor lumi virtuale. Identificarea cu un personaj sau altul vlăguiesc realitatea prea neinteresantă adolescentului.

Ne aflăm în fața unei noi provocări, părinții dintr-o realitate anostă și personajele dintr-o lume artificială aventuroasă.

Revin la întrebarea mea: pot crește copiii fără cărțile lui Jules Verne?

Consider că nu. Eu am început să mă pregătesc.

Părinți, aveți încredere în copii! Copii, aveți încredere în profesori!

Uneori mi se pare viața deosebit de simplă. Probabil atunci trăiesc momente de fericire. Alteori rămân fără respirație și mă întreb cum o să pot merge înainte. Atunci descriu disperarea și neliniștea.

Presupun că majoritatea experimentează asemenea trăiri. Nu-mi mai doresc să fiu specială prin comparație. Am descoperit că sunt specială prin persoană. Am muncit intens în ultimii ani la mine și senzația este că am făcut un singur pas. Mai am atât de mult până la împăcare.

Pentru mine, cearta contribuie la descoperirea autentică. La fel și școala, instituția. Nu afirm nimic nou, repet ce au spus alții, probabil reformularea să facă diferența prin indici lingvistici.

Școala își aduce contribuția la persoană. Într-un sistem de stat sau privat, școala, la fel ca familia, constituie o etapă în dezvoltare. Definitoriu, un ultim cuvânt îl are omul devenit prin puterea de a decide persoană.

Din nou am o imagine simplă a vieții. Ne naștem, traversăm niște etape. Sugem la sân, facem pe noi, mergem de-a bușilea, ne ridicăm, descoperim limbajul. Primii ani de viață. Următorii, și-l amintesc pe Darwin, îi prezintă pe cei mai puternici.

În funcție de viziunea asupra vieții, oamenii complică sau simplifică supraviețuirea. Am o fetiță în vârstă de șase ani. Mara e numele ei. Merge la școală în sistem privat. Sistemul privat o ține departe de umilințe și competiție ca metode de educație. Nu o ține departe de umilințele și spiritul competitiv ale individului.

Îmi doresc, ca orice părinte, un mediu prietenos pentru copilul meu. Dar departe de atitudinile părinților exagerat de protectivi, sunt conștientă de inutilitatea mea la frământările ei sufletești. Umanitatea a supraviețuit prin mituri. Unul enorm și extravagant mi-e propria religie, mersul pe apă, reînvierea etc.

Miturile au la bază observații pentru supraviețuire. Inițierea băieților prin vânătoare, un exemplu. La adăpostul orașelor, spațiul controlat de mintea umană, miturile ne amuză. Nu ne mai trimitem copiii la vânătoare sau să călătorească un an de zile singuri pentru a învăța să se descurce fără părinți.

Părinții actuali îmi par că-și asumă rolul Supraomului lui Nietzsche sau substituie conceptul de Dumnezeu. Le oferă copiilor condiții pentru învățare, pentru performanță, dar nu le acordă încredere. Nu este pic de încredere în omuleții crescuți de generația noastră. Strigăm puternic că da, că ne sacrificăm pentru ei, că le dăm tot ce e mai bun. O să urmeze un răspuns: nu ți-am cerut eu.

Firește că argumentele lipsesc în fața unui asemenea răspuns. Reacțiile diferă. Părinții au nevoie să învețe desprinderea. Să se desprindă de viața copiilor lor. Nu suntem copiii noștri și nu suntem părinții noștri.

Deținem gene comune, dar viața aparține fiecărui individ. Creștem cu plăceri și neplăceri, ne dezvoltăm cu frustrări nerezolvate, reacționăm diferit. Pământul se învârte în jurul Soarelui. E un fapt. Felul în care ne trăim viața aparține individului.

Mă întristează lupta dintre părinți și profesori. Includ aici și părinții cu o educație fără profunzime, și profesorii necalificați. Colaborarea, ca o echipă, ar ajuta. Fără fronturi deschise, frontul părinților și frontul profesorilor, ar dispărea câmpul de luptă.

Nu pot să dau procente ale oamenilor în prostie și inteligență. Unde înclină balanța mi-e necunoscut. La acest subiect nu pare să aibă importanță oricum. Orice prost poartă o lecție pentru celălalt. Evitarea, de exemplu. Să învățăm să evităm.

Unii consideră că lumea a progresat din Evul Mediu. De acord dacă privești la țările civilizate, Franța, Anglia, Germania. Dar Franța, Anglia și Germania nu reprezintă lumea. Lumea conține țări ca Irak și Siria unde cunoaștem mai mult sau mai puțin ce se întâmplă azi. Eu scriu confortabil în spatele laptopului, iar alții mor de foame sau de la arme, bătăi sau bombe.

Considerați că Irakul și Siria sunt departe în spațiu? Că nu ne afectează? De acord, distanța ne permite ignoranța și defilarea diferitelor stiluri de viață, vegan, fără zahăr, sistem de învățământ privat, promovarea patrimoniului sau lobby pentru citit.

Practic viața asta. Dar cealaltă viață, aia din Siria și Irak este mereu prezentă. Oamenii ăia supraviețuiesc. Copiii lor și copiii noștri au aceleași drepturi. Pretențiile noastre, cu atitudini de superioritate, omul a devenit proteză de zeu, zice Freud, schimbă reprezentările despre lume.

Mi-ar plăcea să fiu omul care face o diferență. Poate pun pe gânduri un părinte sau un adolescent și vor medita la lupta dintre părinți și profesori în țările civilizate.

Părinți, aveți încredere în copiii voștri!

Copii, aveți încredere în profesorii voștri!

Stima de sine se construiește, un copil care moare în Irak nu mai are nici o șansă.

Noi avem șanse aici, chiar și în sistemul tradițional de învățare.

Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie

13227857_1203983809611771_653568779_nDe puţină vreme Mara dispune de un telefon personal. Un telefon a dat ocazia unui set nou de reguli. Mara foloseşte aparatul la sfârşit de săptămână pentru jocuri, iar în timpul săptămânii pentru a-şi suna tatăl, bunicii, verişorul, mătuşile, inclusiv mătuşa responsabilă de accidentul ei de pe bicicletă şi care a refuzat internarea în numele meu.

Încerc să fac ceea ce este corect pentru Mara şi nu ceea ce simt. Simt multe în urma unei entorse şi a unei leziuni de care nu am fost anunţată imediat ce s-au întâmplat. Ţin în mine şi probez o atitudine leală.

Agreez telefonul şi jocurile? Îmi dau silinţa să las deoparte critica, să am încredere în omuleţul pe care eu l-am educat. Am expus-o pe Mara la cultură: teatru, muzeu, atelier de pictură, lectură, poezie. Am purtat-o în natură: munte, dealuri, câmpie. I-am atras atenţia asupra cântecului din pădure, asupra florilor şi micilor vieţuitoare. Am insistat pe simţul civic: aruncăm gunoiul la coş, păstrăm liberă pista de biciclete, pe scara rulantă ne aşezăm pe dreapta. Am ţinut-o departe de reprezentările pe care le au clasele sociale despre ele însele: Mara nu e murdară ca o ţigancă sau limbută ca o olteancă.

Mara are telefon. Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie. Copilărie a avut generaţia mea, numită generaţia cu cheia la gât.

Pardon, nu regret epoca copilăriei mele. Condiţiile de viaţă ale părinţilor, din cauze socio-politice, au numărat mulţi copii nesupravegheaţi în casă. Copii singuri cu acces la obiecte ascuţite, la gaz, la înălţimi. Generaţia părinţilor noştri, cu părinţi traumatizaţi de ororile războiului, au deprins viaţa ca o luptă pentru supravieţuire. Pentru supravieţuire, acoperişul deasupra capului, hrana şi îmbrăcămintea erau suficiente. Întotdeauna putem înţelege un comportament, o atitudine. Mama lui Hitler a murit în urma unui cancer la sân. A avut un doctor evreu. Da, întotdeauna putem înţelege sau explica.
Educaţia părinţilor noştri nu ne-a permis o afirmare de sine. Condiţiile de viaţă, nevoile economice, putinţele intelectuale au limitat dezvoltarea personală. Unii purtăm pe noi uniformitatea gri a ideologiei comuniste. Soluţia: educaţia şi autoeducaţia.

Părinţii noştri ne-au iubit şi şi-au exprimat iubirea prin mâncare cel mai mult. Înţeleg. Nu pot să-mi cresc fata astfel. Eu am curajul, nu mi-e ruşine, să o privesc în ochi şi să-i spun: te iubesc. Mama şi tata mi-au declarat în general, părinţii te iubesc cel mai mult.

Mara are copilărie, cu tot cu telefon. De unde teamă şi respingere? Cunoaştem obiectele din jur. Dacă nu le putem pătrunde cu mintea şi cunoştinţele noastre, există cursuri. Orange a creat ateliere pentru seniori. Soluţii există. Minţi care să le caute sunt mai puţine.

Copilăria e o perioadă. Timpul cât cineva e copil presupune o educaţie elementară. Să ne concentrăm pe fundamental.

Expunerea la cultură şi natură conţine esenţialul unui a fi binevoitor.

Să fim oameni, să creştem oameni.

Nu fă ca la radio şi televiziune, vorbeşte corect

10561830_865972770079545_8462134905126880019_nCa un subtitlu:

NU FACE.

Îmi place sau nu, Mara îmi cere să privesc cu ea la desene. După un an întreg cu Sponge Bob, îmi repet, când poftesc la turtiţe Krusty krab, că nu au corespondent în realitate. Da, mi s-a întâmplat de câteva ori!

M-am distrat prima dată. A doua oară m-am încruntat, iar într-o zi m-am întrebat dacă să-mi fac griji. Mi-am revenit în urma unei greşeli de gramatică.

Pe lângă Sponge Bob, urmăresc şi Sirenix, Alvin şi veveriţele sau Spioanele. La Sirenix am auzit prima dată.

Nu fă asta, nu fă asta! Apoi am devenit atentă. Nu fă, nu fă, nu fă în toate filmele de animaţie. M-am indignat. Încă o revoltă sufletească în zbuciumul de toate zilele. Lângă Mara am încercat să vorbesc o limbă curată şi corectă. Anii petrecuţi acasă sunt elementari, şcoala vine să completeze. Am crezul acesta, unicul păstrat. Omul e format până la 5 ani, la şcoală, în adolescenţă, în viaţă, scoate ce a introdus.

Desenele, cu greşelile lor frecvente de gramatică, fixează în memoria copiilor un anumit limbaj, cu accent pe ascultător.

Lumea se confruntă cu foamea, războaiele şi imigranţii, dar lumea mea suportă o depreciere a limbii cu o atitudine indiferentă. Că sunt desene, că majoritatea aşa se exprimă sau marea majoritate, că studiourile fac traducerile şi angajările! Uite aşa pleonasmul şi tautologia ajung lecţii plictisitoare şi inutile în manualele şcolare. Un manual nu rezistă în faţa inteligenţei unei instanţe ca mama sau tata care se fac înţeleşi şi plătesc cursuri de limbi străine.

Rândurile de mai sus, exerciţiu de ironie.

Mi-am zis şi o să pun în practică, indiferent de rezultat, că o să scriu celor de la studioul de la Oradea. Acolo am înţeles că se fac traducerile pentru canalele de copii.

Nu primesc sfaturi cu nu fă asta, nu o să schimbi nimic!

Ascult cuminte şi zâmbitoare încurajări.

Fă asta!

Zic!

Nu-i nimic, nu-i nimic, mama mea nu se supără

Mi-ar plăcea exagerat de mult ca persoanele care nu cresc copii să vorbească mai puțin și foarte umil despre ceea ce înseamnă să fii părinte.
Ori să tacă pur și simplu în prezența părinților.

Cer mult, așa-i? Cer exact atâta cumpătare cât cuprind eu în momentul în care mi se vorbește despre copii sau citesc despre copii, iar vorbitorul sau cel care scrie are doar experiența observației din margine.

Citeam mai demult niște rânduri scrise de un individ care nu devenise tată, dar a lansat afirmația că nu oricine trebuie să facă copii.
Într-adevăr, ca părinte, nu l-aș contrazice.
Totuși, v-ați gândit ce presupune asta? Să nu aibă dreptul oricine să facă copii. Acum îmi dau seama cât de mult tânjesc și după un spirit matematic, câtă forță mi-ar da când m-aș porni să fac o demonstrație, să construiesc un discurs cu argumente care să-mi sprijine ideea.
Sunteți familiari cu ceea ce pretinde eugenia?
Eu am întâlnit acest cuvânt acum doi ani la John Brunner în romanul Zanzibar, iar apoi la Nicolae Steinhardt.

Eugenia, fără să dau aici o definiție, presupune, printre altele, și alegerea părinților și interzicerea procreării.
Dacă eu ca individ nu mai pot alege pentru mine, altcineva o face. Asta e foarte simplu. Cine are însă dreptul să decidă în locul meu și ce anume îl face competent?
Un genetician. Să pornim de aici. Un genetician ar putea sta la taclale cu un cuplu, dacă a primit permisiunea să facă un copil.
Dar stop. Genetic poți procrea, dar asta te face părinte? Părinte devii, iar un ADN necompromis nu-ți dă calm, răbdare, renunțare de sine, simțul datoriei, sentimente profunde.
Cum și calmul, răbdarea, renunțarea de sine, simțul datoriei, sentimentele profunde nu atrag după sine un ADN curat.

Cu inteligența mea de azi, înnăscută și dobândită, mi se pare că procrearea ar trebui lăsată să se ghideze după sentimente. Omul, cu toată istoria din spatele lui, deține forța de a-și schimba cursul vieții chiar dacă este educat de o mamă care scuipă semințe și un tată alcoolic.

În viață, pe lângă părinți, ca prime instanțe, urmează influențele, iar o influență nu poate fi calculată sau estimată în formule.

Da, chiar mi-ar plăcea ca persoanele care nu cresc copii să vorbească mai puțin și mai umil despre ceea ce înseamnă să fii părinte.

Cresc o fetiță și nimeni nu mă poate asigura că sunt o mamă bună și nimeni nu are dreptul să-mi spună cum să-mi cresc copilul.
Mărturisesc, nu am habar dacă sunt o mamă bună, nu găsesc nici o mândrie în competențele și abilitățile Marei de omuleț de 4 ani. Port însă o icoană în suflet la care mă închin.
Având o prietenă în vizită, iar Mara este o gazdă asemănătoare mamei, fiecare face ce vrea și ce-l face să se simtă bine, au ajuns să picteze masa și pereții. Abandonând jocul și ieșind din starea euforică, prietena ei s-a speriat de ceea ce au făcut pe masă și pe pereți.

Îmi amintesc perfect cum am intrat pe ușă, prietena ei mă privea fără să respire, iar Mara ne privea pe rând, iar apoi s-a întors complet spre prietena ei, i-a pus mâna pe umăr și a rostit: nu-i nimic, nu-i nimic, știi, mama mea nu se supără!

Am întors spatele zâmbind și mulțumită, mulțumită de mine că am putut să-i ofer Marei un atât de puternic sentiment de siguranță.

Și asta tot nu mă face o mamă bună, dar sunt mamă și sunt mai bună ca oricare alt invidid care vorbește din ingratul loc al observaței.