Copilul cel mic rămâne în urmă

Îmi dau seama că ceea ce mă face o mamă excepțională este încăpățânarea de a privi mereu în trecut. Pe alocuri sunt extraordinară. Mă simt obligată să adaug explicația pentru detractori.

Conflictele și durerile Marei le-am ascultat cu empatie. La fiecare întrebare a ei, am răspuns cu o poveste din copilăria mea.

Mama, tu plângeai când pleca unul dintre părinți de acasă? Tatăl Marei se plimbă între România și Germania de la trei luni ale ei.
Prima dată o iau în brațe. Îi șterg lacrimile. Încep.
Îmi amintesc o seară, Mara. Mamanu a scos valiza din dulap. Un geamantan mare, cu un exterior distins, niște romburi roșii și negre. La interior, o căptușeală fină de culoarea castanei coapte. A doua zi plecau, ea și sora mea, în concediu. Am insistat să merg și eu. Am protestat ca orice copil. Am plâns. M-am rugat. În nici un fel nu voiam să accept lăsatul acasă. Am plâns fără oprire. Mamanu a cedat. Cu mânuțele dolofane, mi-am pus singură hăinuțele în valiză. A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.

De aceea, Mara, nu te mint niciodată. Oricât de mult te necăjește adevărul, e de preferat minciunii. În dimineața aia am fost tare nenorocită. Abandonată, furioasă, umilită și neputincioasă. M-a luat tata și m-a dus la bunica mea. M-a adormit pe piept. Mergi cu mine la Craiova. Din nou m-am trezit singură.

Copilul cel mic rămâne în urmă. Cunosc practica în familiile cu doi sau trei copii. Înțeleg de ce procedează în felul acesta părinții. Când vine pe lume al doilea copil, părinții descoperă ce ușor este de fapt cu unul singur. Din experiența mea, n-aș recomanda părinților să-și lase mezinul în urmă. Sentimentele mele sunt prea intense. Dacă lăsați totuși copilul în grija bunicilor, nu ieșiți mișelește pe ușă într-un moment de neatenție. Tristețea e una, furia și umilința cu totul altceva.

Un alt episod din copilăria mea s-a petrecut ani mai târziu. Eram deja la școală. Mergeam cu caprele pe câmp, ne făcusem prieteni în satele de lângă. Câmpul anulase distanțele, egalase cu zero educația copiilor. Ne înțelegeam. Râdeam. Ne distram. Unii s-au îndrăgostit. Mai târziu alții chiar s-au căsătorit.

Episodul despre care o să povestesc eu pornește de la o nenorocire. Unul dintre noi a murit. Un băiat de 18 ani. Era așa frumos! Eu și sora mea stabilisem că seamănă cu Gregory Peck. Dacă închid ochii, parcă pot să-i recuperez din memorie zâmbetul și o ușoară decolorare a pielii pe unul dintre obraji. Suferea de lentigo. Acum știu, sufăr și eu de. Pe vremea aceea stăteam la soare în fiecare zi. Părinții ne protejau cu pălării și atât.

A murit. A căzut de pe cal. Nici unul dintre noi nu a crezut așa ceva. Suspiciuni în jurul morții lui au existat. Într-o zi am ajuns acasă. Fusese rândul meu să ies pe câmp. Casa goală. Am ieșit pe stradă. Am mers la vecina mea. Vecina mea era și prietena noastră. Nici ea nu era acasă. Mi s-a părut suspect. În vacanța de vară, la ora aceea a zilei, să nu fie acasă! Am pornit în jos pe stradă spre următoarea casă. O altă prietenă. Am strigat la poartă. A ieșit mama ei. Nu este acasă, dar eu de ce sunt? N-am plecat la înmormântare?!

Am pornit înapoi spre casă. Strada era pustie. Totul încremenit de la căldură. Câinii nu lătrau. De obicei oricine trecea pe stradă provoca o larmă supărătoare. Am trecut pe lângă casa prietenei. Goală! Tăcută! Am ajuns acasă. Goală, tăcută! Iar au plecat fără mine! Tristețe, furie, umilință, excludere.

A încerca să protejezi pe cineva prin minciună are consecințe. Cel lăsat în urmă acordă întâmplării o gravitate exagerată. Eu sigur mi-am exagerat suferința atunci. Acum privesc în urmă cu tristețe. Nu i-aș provoca Marei vreodată așa ceva. Să o exclud, să o subestimez, să o enervez. În ambele episoade m-am enervat cumplit pe mama și sora mea. Le-am făcut vinovate de nenorocirea mea sufletească.

Mama, tu cum ai renunțat la a băga degetul în gură? Mama, tu ai avut vreodată o prietenă, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi? Mama, ca să faci copii de ce îți dai și tricoul jos?

I-am răspuns la fiecare întrebare. De fiecare dată cu un ochi în trecut. Cu cât privești mai departe în spate, cu atât vei vedea mai departe înainte. Winston Churchill.

Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod

Recent au intrat în viața mea youtuberii. Tineri de 15 ani, cu atitudine lejeră, de nemuritori, vorbesc mai bine ca mine limba Marei. Firește că nu mă refer la gramatică. Fac trimitere spre felul lor particular de a-și reprezenta lumea.

Am privit-o într-o zi din ușă fără să știe. Mara stătea lungită pe canapea, albumele cu Mucha, Kandinsky și Klee în jurul ei. Cu piciorul se juca închizând și deschizând Alice în Țara Minunilor. Zâmbea într-un fel încântător. Din telefon auzeam: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge cu… Cu nu contează cine.

De fiecare dată reacționez. O reped să dea mai încet la sonor și îi reamintesc de timpul recomandat pentru vârsta ei de a sta pe telefon. Dacă povestesc despre o zi anume, deduceți că s-a modificat ceva. În primul rând mi-a atras atenția starea ei, absorbită complet de: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge. Nu există virgule pentru că nu le-am sesizat. Expresia ei m-a pus pe gânduri. Mara mea se simțea bine, savura un videoclip din care primeam informația că nimeni din România nu a mai făcut yoga challenge. Iar challenge revenea și revenea într-o degringoladă iritantă pentru mine și captivant pentru ea. M-am așezat lângă, iar ea greu mi-a sesizat prezența. Atingerea mea i-a luat zâmbetul de pe buze. S-a ridicat, a dat sonorul încet înainte să-i cer și m-a asigurat:

Am citit două pagini, am răsfoit albumele, am scris în caiet, am ascultat Vivaldi. Am făcut tot ce mi-ai cerut. Da, da, văd. (O privire distrată am aruncat pe albume). Deschide telefonul, vreau să mă uit și eu. (Sprâncene ridicate la Mara. O expresie de jenă și neîncredere pe chipul ei de femeiușcă). Dar ție nu-ți plac!

Are dreptate. Nu-mi plac. Înjură. Neglijează gramatica. Combină limba română cu limba engleză. Nu reușesc să găsesc utilitatea activităților lor. Dar Mara mea e fascinată. Stă cu gura căscată. Suficient pentru a demara un proces de cultivare. Mă grădinăresc de câteva săptămâni întru cultivarea capacității de simpatie și sensibilitate pentru youtuberi.

Mara și mulți copii de vârsta ei trăiesc impresionați de acest val de youtuberi. Ca părinte, am ales să nu-i interzic Marei accesul la orice înseamnă youtuberi și am conceput niște reguli separate. M-am autoeducat ca persoană darwinistă. Cred în adaptabilitate și actualizare. Mara a declanșat o mișcare pentru care nu sunt neapărat pregătită, dar țin mai mult să-mi cresc copilul echipat pentru vremurile lui, nu cu nostalgii ale unei epoci străine.

Oamenii doresc efectiv fericirea. Bunicii și-au dorit, părinții, noi, copiii noștri. Instrumentele diferă. Nu o să mă încăpățânez în relația cu Mara. O să încerc, după putințele mele, să-i permit să mă îndrume în lumea ei. Rostul meu a fost și va rămâne de a-i arăta diferența dintre bine și rău, de a-i lăsa indicații folositoare despre dorință și voință, despre a dori și a vrea.

Vrem pentru că ne dorim, dar de prea multe ori ne dorim pentru că vrem. O întrebare importantă se impune: Ce vrem?

Preiau un răspuns din cartea lui John Stuart Mill.

Vrem surse de satisfacție accesibile.

Pentru Mara, youtuberii au devenit o asemenea sursă.

Cum ne facem copiii să-și dorească efectiv valorile speciei?
Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge.
Challenge: valorile rasei umane.

Foto: Simona Nuțu 

Atitudinea unui părinte față de celălalt părinte în prezența copilului

Comunitatea bloggerilor de la Timișoara a reușit în sfârșit să se impună. Agențiile de la București fac puțină cercetare în rândul bloggerilor când desfășoară un eveniment în Banat. Ieri am participat la o conferință unde o plăcuță numea și bloggeri, nu doar presa. Mi-a ajuns totuși în urechi, nu la urechi, că Timișoara nu are bloggeri pe parenting.

De unde să-i iei?

Într-adevăr, nu cunosc la Timișoara un blogger care să se fi dedicat exclusiv parentingului. Scriem despre copii, dar nici unul nu ne comparăm cu Anna Freud. O dau exemplu deoarece este unica citită de mine care a studiat psihologia copilului. Consider că atitudinea mea și a altora care scriem despre copii, dar nu ne definim prin parenting, este cea corectă. Faptul că am născut, că am avut ocazia să ne observăm pruncii, nu ne transformă în cercetători. Mai ales că majoritatea ne creștem copiii prin comparație cu părinții. Educăm prin comparație. Noi nu facem copiilor noștri ce ni s-a făcut nouă! În adolescență, copiii or să aibă oricum ceva să ne reproșeze. Înainte de a fi oameni, suntem animale. Nu ne punem cu biologia, o corectăm de secole cu civilizația. Civilizația este o construcție umană, de aceea eșuăm atât de des.

Agențiile au dreptate, nu există bloggeri de parenting la Timișoara, dar scriem despre copiii noștri.

O să trec de la general la particular. Exemplul personal este edificator.

Ca mamă despărțită, situația mea nu mai suportă parametri convenționalului. Am citit o carte, Copilul și divorțul, imediat după separare. O găsesc utilă. Pe foile alea revoltătoare, oh, dar ce mai scrie acolo, lucruri nesuportate de părinți, se face trimitere spre un anumit abuz practicat în număr mare de părinți: atitudinea unui părinte față de celălalt părinte în prezența copilului. Accentul cade și pe voce. Cum anume rostești mama sau tata în fața copilului. Am reușit, o afirm cu mândrie, să pun în cuvântul tata rostit în fața Marei mele dragoste, respect, blândețe, admirație. Când spun tata, vocea redă amintirile tinerei femei care s-a îndrăgostit de tânărul bărbat înainte să ne împrumutăm genele. Da, mă simt mândră.

În comportament regăsesc și multe atitudini deloc măgulitoare. Mi-am descoperit o limită și nu doresc să mă depășesc pe mine însămi. I-am interzis fetei să se exprime cu acasă când face referire la casa unde locuiește cu tata. M-am exprimat clar că acasă semnifică mama, chiar dacă mama locuiește într-un cort.

Refuz să mă simt vinovată pentru asta. Da, nu e corect, dar este o grijă pentru mine. M-am străduit de la despărțire să fac ce e corect pentru copil. Am renunțat la orgolii. Nu mi-am permis furia în unele contexte. Îi permit Marei de multe ori să-mi observe mânia. Părinții greșesc, dar au putința de a corecta. Eu și tatăl Marei ne-am despărțit de trei ani, el și partenera lui sărbătoresc cinci ani de relație pe facebook. Locuiesc în casa unde am crescut-o pe Mara și mai ales are grijă de magnificul meu husky. Meu sună penibil în situația asta. Este al ei de trei ani. Din fericire pentru mine nu poate să celebreze cinci ani și cu Leto.

Sunt plină de frustrări și mi se aruncă asta în față de multe ori. Doar că pentru mine a fi frustrat nu semnifică o insultă, ci o situație. M-am trezit în ultima lună de două ori plângând în hohote. Frica de a nu mi se lua copilul se manifestă nestingherită în somn. Nu mai ating unde theta dacă le-am atins vreodată.

Ca orice părinte, greșesc monstruos uneori. Știu că am dreptate în pretențiile mele. Știu că tata are dreptate în pretențiile lui. Nu putem avea amândoi dreptate. Știu și asta. De aceea caut să-l divinizez pe tata. Reușesc. Cu bărbatul am răfuieli înfiorătoare. Tata rămâne de neatins și trebuie să fie în orice familie, tradițională sau nu. Când nu este vorba de neglijență sau violență, orice se poate discuta și rezolva.

Am limite. Le-am identificat. Unele le schimb, altele refuz să. Ca în exemplul de mai sus.

Înainte să vă reamintesc să râdem înainte de toate, vă mai mărturisesc o mică obrăznicie permisă cu Mara. La grădina zoologică de la Budapesta, când ne uitam la maimuțele cu fundul roșu, Macaca, i-am atras atenția fetei și am completat: Dacă vreodată te gândești să-ți faci ceva la buze, să știi că așa o să arăți, ca un fund de maimuță. Greșit din partea mea, nerespectuos chiar, dar am făcut-o.

Punct.

Foto: Simona Nutu

Încercați să muriți o singură dată în viață

Habar n-am cum pot să trăiască unii fără să fie curioși de cine sunt ei.

Creștem lângă părinți sau tutori, preluăm de-a gata tradiții, obișnuințe, convingeri, iar la 30 de ani în loc să ne punem întrebări, întărim tiparul: repetăm ce am văzut. Exemple: acceptăm patriarhatul, experimentăm adulterul, ne căsătorim cu soțul unei prietene, muncim pentru bunăstare și lipsim din viața copilului, considerăm compromisul zeu și fericirea impalpabilă.

M-am străduit să rup tiparul din familia mea. În proces de împotrivire și autoeducație, am devenit conștientă de reluarea tiparelor și de o atitudine. În orice grup de adulți ajung, mă simt un copil. Asta înseamnă lipsa mea de implicare. În copilărie mi s-a interzis să mă bag în discuțiile adulților. Dacă se întâmplă să mă afecteze ceva, deschid gura și îmi susțin cu patimă părerea. Cu mențiunea că așa procedam și la vârsta de 14 ani. Am crescut cu eticheta obraznică.

Firește că mă nemulțumește această atitudine a mea. Mă pun într-o poziție de inferioritate din cauza sentimentelor nepotrivite. Mă simt fată când de fapt sunt femeie.

Am crescut fără stimă de sine. Consecințele? Multe ca să le înșir, dar una insist să o notez: aversiunea mea față de autoritatea părintească nejustificată. Copiii vin să satisfacă niște nevoi personale și niște indici de supraviețuire, dar sunt persoane diferite și separate de părinți. Rolul lor nu constă în recuperare tinereții unor mame sau unor tați.

Fiecare alege. Dar se întâmplă să nu. Ajungem la 30 de ani și nu știm cine suntem, iar unii, obosiți de o viață în care au îndeplinit dorințele părinților și au corectat eșecurile lor, nu mai au curiozități de sine. Aș felicita ironic părinții acestor zombi, dar îmi pare prea rău și de părinți, și de copiii executanți.

În jur de 40 sau 45 de ani se declanșează depresiile severe, dar părinții sunt deja morți. Unii au murit și satisfăcuți. Copiii lor trăiesc o viață mai bună, mult mai bună ca a lor. De acord, dar nu trăiesc viața lor, după greșelile lor. Trăiec ceva ce numesc viață, dar niciodată nu au mutat o perspectivă, nu s-au îndoit de spusele părinților, nu s-au împotrivit moștenirii culturale din familie.

La finalul vieții, din punctul meu de vedere, părinții mor a doua oară. Atenție ce părinți deveniți și mai ales încercați să muriți o singură dată în viață!

Foto: Adrian Oncu

Reprezentare: să te așezi la casa ta

Să te potolești! Să te așezi la casa ta!

Am crescut cu acest îndemn. Nu l-am primit de multe ori, dar l-am auzit rostit în jurul meu. Într-un oraș mic de provincie, într-un cartier mărginaș, astâmpărul are următoarea reprezentare: să termini școala, cu premiu sau fără premiu, să urmezi sau nu o facultate, să te angajezi, să te căsătorești și să faci copii.

La 18 ani suntem puțini cei care avem habar despre reprezentare. Luăm reprezentarea ca pe realitatea însăși. Școala îți bagă în cap niște informații, părinții nu-ți dau în nici un fel de înțeles că ai avea posibilitatea de a alege. Școală, facultate, angajare, căsătorie, copii, un pachet al vieții stabilit și obligatoriu.

La facultate, prin orarul afișat, iei contat cu un cuvânt nou: facultativ. Adică există posibilitatea de a decide? Iar isprava asta poate fi extinsă în toate aspectele vieții? Aș putea să nu mă mărit? Aș putea să nu-mi doresc copii? Aș putea să abandonez școala? Aș putea să-mi iau lumea în cap?

Acela este momentul. Mintea separă realitatea de reprezentare. Ce e real în viața noastră? Ce e reprezentare?

Mulți dintre noi trăim în reprezentări. Ne căsătorim cu o anumită tipologie de bărbat sau cu o anumită tipologie de femeie. Am întâlnit până în prezent cam toate situațiile. Cei care urmează învățăturile livrate din copilărie, șablonul verificat al părinților, se căsătoresc în funcție de necesități convenționale. Te căsătorești cu un bărbat responsabil, care acționează cu atenție și este lipsit de superficialitate. Sau te căsătorești cu o femeie blândă, pricepută în ale gospodăriei, supusă.

În colțul opus, cei crescuți de părinți educați cu un alt sistem de valori, își aleg parteneri din altă sferă. Femeile aleg bărbați care se expun la riscuri, iar bărbații preferă femei care aderă la feminism și își construiesc o carieră.

Situațiile sunt verificate prin reprezentanți. Am cunoscut cupluri din ambele categorii și există un numitor comun: nostalgia. Bărbații însurați cu gospodine visează la femei de carieră, gospodinele își imaginează o ieșire cu un bărbat cu spirit aventurier, oamenii de afaceri tânjesc uneori după grija și blândețea unei casnice etc.

Unii acceptă ambivalența, dar cei mai mulți se poartă de parcă trăirile contradictorii trebuiesc stârpite. Reprezentările despre viață nu suportă aspecte diferite în același timp.

Iar aici încep dramele psihologice. Unii fugim să fim noi înșiși în țări străine. Parisul a adăpostit atâția căutători de sine. Alții devenim amanți. Mulți se resemnează. Noblețe sau prostie? Răspunsul stă în fericire. Dar cine e sincer să-și recunoască împăcarea sau eșecul cu reprezentările vieții? Un număr monstruos de persoane mor și nu ajung să facă diferența între realitate și reprezentare, iar majoritatea nu se împacă cu sentimentele care se exclud reciproc.

În orele în care ne urâm părinții, ne înjurăm partenerii, ne lepădăm de copii, totul în palatul minții, nu necesită o fugă la duhovnic. Nu sunt necesare rugăciunile de iertare. Păcatul e o reprezentare care ne îmbolnăvește, ne ține prizonieri pe pământ. În orele astea se impune acceptarea. Da, nu te suport în acest moment. Și trece. Dar pentru a trece, se impune acțiunea de a accepta.

Și cel mai important, să ne acceptăm după felul nostru de a fi, nu după reprezentările societății sau ale părinților. O viață avem, alta nu cunoaștem. Alții presupun o viață după moarte, dar tot despre reprezentare e vorba.

Realitatea lucrează cu viața de pe pământ. Fericirea indivizilor stă în împăcarea contrariilor. Ignorarea nu permite cunoașterea de sine. Trăim străini cu noi înșine. Ne ducem zilele angoasați. Suntem o specie slabă, dar cu strașnice posibilități de a lua măsuri și de a le transforma în puncte puternice. Avem un creier utilizabil, iar educația ne proiectează deasupra tuturor speciilor.

Punct slab: ambivalența.
Măsura: educația.
Consecința: fericirea.

Foto: Adrian Oncu

Zice Dunia

În general, dar nu este o regulă, de câte ori fac o sugestie îmi este rușine. Sfaturi nu dau pentru că nu mi-a plăcut să primesc. Încă nu-mi place. Sunt exact genul de persoană care are o părere aproape despre orice. Când nu am o părere mă plictisesc și încep să-mi exprim nemulțumirea prin retragerea din dialog sau părăsirea grupului în care mă aflu.

Am devenit zgârcită cu timpul meu. Rar mai permit unei societăți să mă rețină dacă nu mă interesează. Negoțul pe timpul meu e fără milă. Dar am descoperit și eu, la fel ca semenii mei, că viața nu e alcătuită numai din momente plăcute.

Uneori mă aflu reținută. Nu invoc liberul arbitru și stau în margine ca observator. Din marginea asta s-a ivit următoarea sugestie.

Mămici, nu vă alint cu dragi că multe nu-mi sunteți, când pruncul vă este răpus de furie, încercați să vă țineți de cuvânt. Nu m-am exprimat la întâmplare cu răpus. Un copil este învins de nervi din cauza limbajului pe care nu-l stăpânește. Atunci țipă, se aruncă pe jos, lovește etc.  Voi îi aruncați la fiecare două minute: dacă nu te potolești, plecăm!

Exact! Mai rămâne să te ridici și să pleci. Îi explici de două ori, eu îi explic de trei ori la mica mea bestie, apoi îndeplinesc cuvântul prin faptă. Faceți ceea ce spuneți. Respectați-vă cuvântul, nu defilați cu amenințări moarte și fără semnificație.

Zic! Și știu că zic bine. Mi-a confirmat practica după ce mi-am luat informațiile din literatura de specialitate. Da, dacă o întrebați pe Mara, mama citește Freud ca să o înțeleagă mai bine. Și chiar o înțeleg. Am trăit deja momente extraordinare cu ea. Mergem una lângă alta și dialogăm. Nu m-am simțit împlinită că am născut, nu m-a epuizat fericirea când mă plimbam cu ea bebeluș, dar m-a copleșit satisfacția și mândria când am conștientizat cum merg cu ea pe stradă și conversăm, ca două prietene. Îmi educ fata, îmi cresc o prietenă.

Zic! Vă zic și dumneavoastră.

Temă pentru acasă

flvn9391La ultima ședință cu părinții la care am participat, s-a discutat cu ochi aprinși și gesturi înflăcărate despre temele de acasă. Mara merge la școala Montessori.

Mă aflu pe poziție neutră. Poate să vină cu teme acasă dacă nu există consecințe că nu le-a făcut. Pedagogia Montessori urmează fazele de dezvoltare ale ființei umane. Sistemul tradițional habar n-am ce strategie are. Am decis, privind în urmă, că tema de acasă are și aspecte pozitive.

Am primit la un moment dat o compunere. Sau sora mea a primit și m-a atras subiectul. Mă fascinează și în prezent posibilitatea existenței unei grădini secrete. Una dintre primele cărți citite a fost Alice în țara minunilor. Poate e vorba și despre asta.

Știu că am scris pe nerăsuflate o compunere despre o grădină secretă și o cheie care se potrivea într-o ușă ascunsă. Grădina de pe hârtie își avea corespondent în mica grădină a bunicii. Restul detaliilor le consider resturi din poveștile care m-au impresionat. Ceva m-a uimit peste măsură în copilărie dacă păstrez o așa fascinație pentru grădinile cu flori.

Nu pot să nu mă întreb acum dacă aș fi descoperit plăcerea mâzgălitului de timpuriu dacă nu aș fi avut temă. Chiar nu pot să nu mă întreb. Nu m-am mai oprit din școala elementară. Au existat pauze, dar cum să mai scrii după ce descoperi scriitorii clasici?! Iar eu l-am descoperit pe Dostoievski. Mi-a fost rușine după Crimă și pedeapsă să mai scriu. Am încetat și am cedat. Am reluat. Am abandonat în facultate. Iar am reluat.

Niciodată nu m-am oprit din a citi. Am citit ceva. Mult sau puțin prin comparație. Simt uneori că nu mai am nimic de zis. Pare că lectura îmi reduce imaginația. Clar mă înșel, dar impresia îmi provoacă dezamăgiri. Am reușit să scot un text din senzația neplăcută că nu aș mai avea nimic de spus.

Neputința de a scrie e un subiect. Când lipsește ceva, soluția constă în a transforma absența în subiect. Au făcut-o alții deja înaintea mea, dar nu despre exclusivitate și originalitate este neapărat vorba în creație, ci despre nevoie.

Scrisul e nevoia mea.

Le dau adolescenților chei

flvn8923Am ezitat să povestesc pe blog despre o activitate a mea. Am menționat într-un text sau altul despre. Azi transform totul în subiect.

De un an de zile am început să am întâlniri regulate cu niște adolescenți. Nu, nu fac pregătire cu ei. Părinții lor ne pot cuprinde în context, dar eu am o altă perspectivă.

Mă întâlnesc cu ei și citim. Uneori ieșim împreună la Cărturești sau la un vernisaj. Luni îmi doresc să meargă împreună la o piesă de teatru din cadrul unui festival găzduit de Merlin.

O să vă explic de ce mă feresc să numesc întâlnirile noastre pregătiri. Nu sunt profesoară. Am ținut ore doar în facultate, cerință pentru obținerea unei note la metodologie. Alt motiv: consider că ei au mai multe de spus ca mine. Nu neapărat de luat aminte. Admir școala lui Noica unde nu se face nimic. Mă văd cu ei, iar prima întrebare este despre cum le-a fost săptămâna.

Am citit împreună Micul prinț, Ferma animalelor, Eșafodul, Gulliver, Ion, Povestiri de Sir Arthur Conan Doyle. Corect, ei au citit. Eu ascult. Îi provoc apoi la o discuție lipsită de orice convenții sau consecințe. M-au surprins la Micul prinț. Cu lejeritate au descoperit perspectivele, unghiurile și reprezentările. Pentru ei erau așa clare perspectivele. Mie îmi era frică de ele pentru că încercam să-i învăț. E comic! Ce figură ilară trebuie să le fi părut! Să încerc să le livrez ceva atât de clar pentru ei.

Le place să citească? Habar nu am. Sunt martor că citim săptămânal. Am stabilit nevoile fiecăruia, nevoia mea ține de atenția lor, nevoia lor ține de exprimarea clară a propriilor gânduri și sentimente. Cel mai frumos cadou primit vreodată este sinceritatea. Copiii deprind prea repede să comunice ceea ce consideră că vor să audă adulții. În general a face educație presupune a-i determina pe copii să se obișnuiască cu ceva. Într-o măsura mai mică, dar deloc neglijabilă, copiii au nevoie de ajutor să se dezvețe de a rosti pe placul adulților. Sunt ființe întru totul separate de noi. Nu drepturi avem asupra lor, ci responsabilități. Părintele care se străduiește încearcă să faca cum este corect, nu plăcut.

Îi atrage literatura? Știu că îi oprește. Fizic, lectura te țintuiește. Organismul lor comandă mișcare. Sistemul limbic pretinde plăcere. Aici intervin eu. M-am gândit mult cum să lucrez cu acești doi factori, mișcarea și plăcerea. Ne-am plimbat pe străzi, prin parcuri, la vernisaje, la înghețată. Mi-am arătat nemulțumirea. Sunt o persoană veselă și interesantă și nu e drept să mă transforme într-o femeie bătrână și rea. Râd cât pot de des cu ei. Literatura le-o pun în activitățile lor. Pe Ion l-am trimis să se plimbe printr-un parc din Freidorf. Pe Ana și Florica le-am transformat în cele mai bune prietene cu care mergi la mall. Adaptez din mers și nu-mi pare că nenorocesc nici o capodoperă. Dacă stau bine să mă gândesc, am devenit o vânzătoare de chei. Le dau adolescenților chei care deschid uși în lumea lor.

Am început să citesc Baltagul, nu-mi place, mă plictisește! Da, te înțeleg, și pe mine m-a plictisit. Îi spui, te rog frumos, și lui tata? Aș putea, o s-o fac, dar până atunci încearcă să citești Baltagul nu pentru școală, ci din curiozitate pentru felul cum își duceau oamenii zilele atunci. Vezi dacă Minodora mergea la mall.

Într-un fel sau altul mă străduiesc să aduc aproape de ei întâmplări dintr-o realitate necunoscută lor prin orice mijloace. Nu am jenă de coloși. Îi port prin mall, prin dispute adolescentine, prin conflicte cu mama, prin frustrări de pirpirii.

M-a impresionat școala lui Noica. Am ajuns să am experiența ei. Citesc săptămânal cu adolescenți, discutăm liber și încerc să-i ascult. Să vorbesc puțin. Nu facem nimic, dar construim caractere.

Am și eu școala mea. Cu 3 copii minunați. Am mușchetarii mei. Toți pentru unul și unul pentru toți.

Jules Verne versus jocuri pe calculator

Când anume să-l introducem pe Jules Verne în viața copiilor? Pot crește copiii fără cărțile de aventuri ale lui Jules Verne?

Dispun de tehnologie. Multe jocuri pe calculator livrează aventura. Aventura este o nevoie a copilului, în special a adolescentului. Cortextul prefrontal e în parte dezvoltat, nu raționează și-și asumă riscuri.

Când eram adolescentă, personajele lui Jules Verne riscau în locul meu. Eu îmi imaginam. În prezent, jocurile pe calculator, prin stimuli dublați, concept și imagine, au mărit forța de atracție. Copiii gravitează în jurul unor lumi virtuale. Identificarea cu un personaj sau altul vlăguiesc realitatea prea neinteresantă adolescentului.

Ne aflăm în fața unei noi provocări, părinții dintr-o realitate anostă și personajele dintr-o lume artificială aventuroasă.

Revin la întrebarea mea: pot crește copiii fără cărțile lui Jules Verne?

Consider că nu. Eu am început să mă pregătesc.

Părinți, aveți încredere în copii! Copii, aveți încredere în profesori!

Uneori mi se pare viața deosebit de simplă. Probabil atunci trăiesc momente de fericire. Alteori rămân fără respirație și mă întreb cum o să pot merge înainte. Atunci descriu disperarea și neliniștea.

Presupun că majoritatea experimentează asemenea trăiri. Nu-mi mai doresc să fiu specială prin comparație. Am descoperit că sunt specială prin persoană. Am muncit intens în ultimii ani la mine și senzația este că am făcut un singur pas. Mai am atât de mult până la împăcare.

Pentru mine, cearta contribuie la descoperirea autentică. La fel și școala, instituția. Nu afirm nimic nou, repet ce au spus alții, probabil reformularea să facă diferența prin indici lingvistici.

Școala își aduce contribuția la persoană. Într-un sistem de stat sau privat, școala, la fel ca familia, constituie o etapă în dezvoltare. Definitoriu, un ultim cuvânt îl are omul devenit prin puterea de a decide persoană.

Din nou am o imagine simplă a vieții. Ne naștem, traversăm niște etape. Sugem la sân, facem pe noi, mergem de-a bușilea, ne ridicăm, descoperim limbajul. Primii ani de viață. Următorii, și-l amintesc pe Darwin, îi prezintă pe cei mai puternici.

În funcție de viziunea asupra vieții, oamenii complică sau simplifică supraviețuirea. Am o fetiță în vârstă de șase ani. Mara e numele ei. Merge la școală în sistem privat. Sistemul privat o ține departe de umilințe și competiție ca metode de educație. Nu o ține departe de umilințele și spiritul competitiv ale individului.

Îmi doresc, ca orice părinte, un mediu prietenos pentru copilul meu. Dar departe de atitudinile părinților exagerat de protectivi, sunt conștientă de inutilitatea mea la frământările ei sufletești. Umanitatea a supraviețuit prin mituri. Unul enorm și extravagant mi-e propria religie, mersul pe apă, reînvierea etc.

Miturile au la bază observații pentru supraviețuire. Inițierea băieților prin vânătoare, un exemplu. La adăpostul orașelor, spațiul controlat de mintea umană, miturile ne amuză. Nu ne mai trimitem copiii la vânătoare sau să călătorească un an de zile singuri pentru a învăța să se descurce fără părinți.

Părinții actuali îmi par că-și asumă rolul Supraomului lui Nietzsche sau substituie conceptul de Dumnezeu. Le oferă copiilor condiții pentru învățare, pentru performanță, dar nu le acordă încredere. Nu este pic de încredere în omuleții crescuți de generația noastră. Strigăm puternic că da, că ne sacrificăm pentru ei, că le dăm tot ce e mai bun. O să urmeze un răspuns: nu ți-am cerut eu.

Firește că argumentele lipsesc în fața unui asemenea răspuns. Reacțiile diferă. Părinții au nevoie să învețe desprinderea. Să se desprindă de viața copiilor lor. Nu suntem copiii noștri și nu suntem părinții noștri.

Deținem gene comune, dar viața aparține fiecărui individ. Creștem cu plăceri și neplăceri, ne dezvoltăm cu frustrări nerezolvate, reacționăm diferit. Pământul se învârte în jurul Soarelui. E un fapt. Felul în care ne trăim viața aparține individului.

Mă întristează lupta dintre părinți și profesori. Includ aici și părinții cu o educație fără profunzime, și profesorii necalificați. Colaborarea, ca o echipă, ar ajuta. Fără fronturi deschise, frontul părinților și frontul profesorilor, ar dispărea câmpul de luptă.

Nu pot să dau procente ale oamenilor în prostie și inteligență. Unde înclină balanța mi-e necunoscut. La acest subiect nu pare să aibă importanță oricum. Orice prost poartă o lecție pentru celălalt. Evitarea, de exemplu. Să învățăm să evităm.

Unii consideră că lumea a progresat din Evul Mediu. De acord dacă privești la țările civilizate, Franța, Anglia, Germania. Dar Franța, Anglia și Germania nu reprezintă lumea. Lumea conține țări ca Irak și Siria unde cunoaștem mai mult sau mai puțin ce se întâmplă azi. Eu scriu confortabil în spatele laptopului, iar alții mor de foame sau de la arme, bătăi sau bombe.

Considerați că Irakul și Siria sunt departe în spațiu? Că nu ne afectează? De acord, distanța ne permite ignoranța și defilarea diferitelor stiluri de viață, vegan, fără zahăr, sistem de învățământ privat, promovarea patrimoniului sau lobby pentru citit.

Practic viața asta. Dar cealaltă viață, aia din Siria și Irak este mereu prezentă. Oamenii ăia supraviețuiesc. Copiii lor și copiii noștri au aceleași drepturi. Pretențiile noastre, cu atitudini de superioritate, omul a devenit proteză de zeu, zice Freud, schimbă reprezentările despre lume.

Mi-ar plăcea să fiu omul care face o diferență. Poate pun pe gânduri un părinte sau un adolescent și vor medita la lupta dintre părinți și profesori în țările civilizate.

Părinți, aveți încredere în copiii voștri!

Copii, aveți încredere în profesorii voștri!

Stima de sine se construiește, un copil care moare în Irak nu mai are nici o șansă.

Noi avem șanse aici, chiar și în sistemul tradițional de învățare.