Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie

13227857_1203983809611771_653568779_nDe puţină vreme Mara dispune de un telefon personal. Un telefon a dat ocazia unui set nou de reguli. Mara foloseşte aparatul la sfârşit de săptămână pentru jocuri, iar în timpul săptămânii pentru a-şi suna tatăl, bunicii, verişorul, mătuşile, inclusiv mătuşa responsabilă de accidentul ei de pe bicicletă şi care a refuzat internarea în numele meu.

Încerc să fac ceea ce este corect pentru Mara şi nu ceea ce simt. Simt multe în urma unei entorse şi a unei leziuni de care nu am fost anunţată imediat ce s-au întâmplat. Ţin în mine şi probez o atitudine leală.

Agreez telefonul şi jocurile? Îmi dau silinţa să las deoparte critica, să am încredere în omuleţul pe care eu l-am educat. Am expus-o pe Mara la cultură: teatru, muzeu, atelier de pictură, lectură, poezie. Am purtat-o în natură: munte, dealuri, câmpie. I-am atras atenţia asupra cântecului din pădure, asupra florilor şi micilor vieţuitoare. Am insistat pe simţul civic: aruncăm gunoiul la coş, păstrăm liberă pista de biciclete, pe scara rulantă ne aşezăm pe dreapta. Am ţinut-o departe de reprezentările pe care le au clasele sociale despre ele însele: Mara nu e murdară ca o ţigancă sau limbută ca o olteancă.

Mara are telefon. Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie. Copilărie a avut generaţia mea, numită generaţia cu cheia la gât.

Pardon, nu regret epoca copilăriei mele. Condiţiile de viaţă ale părinţilor, din cauze socio-politice, au numărat mulţi copii nesupravegheaţi în casă. Copii singuri cu acces la obiecte ascuţite, la gaz, la înălţimi. Generaţia părinţilor noştri, cu părinţi traumatizaţi de ororile războiului, au deprins viaţa ca o luptă pentru supravieţuire. Pentru supravieţuire, acoperişul deasupra capului, hrana şi îmbrăcămintea erau suficiente. Întotdeauna putem înţelege un comportament, o atitudine. Mama lui Hitler a murit în urma unui cancer la sân. A avut un doctor evreu. Da, întotdeauna putem înţelege sau explica.
Educaţia părinţilor noştri nu ne-a permis o afirmare de sine. Condiţiile de viaţă, nevoile economice, putinţele intelectuale au limitat dezvoltarea personală. Unii purtăm pe noi uniformitatea gri a ideologiei comuniste. Soluţia: educaţia şi autoeducaţia.

Părinţii noştri ne-au iubit şi şi-au exprimat iubirea prin mâncare cel mai mult. Înţeleg. Nu pot să-mi cresc fata astfel. Eu am curajul, nu mi-e ruşine, să o privesc în ochi şi să-i spun: te iubesc. Mama şi tata mi-au declarat în general, părinţii te iubesc cel mai mult.

Mara are copilărie, cu tot cu telefon. De unde teamă şi respingere? Cunoaştem obiectele din jur. Dacă nu le putem pătrunde cu mintea şi cunoştinţele noastre, există cursuri. Orange a creat ateliere pentru seniori. Soluţii există. Minţi care să le caute sunt mai puţine.

Copilăria e o perioadă. Timpul cât cineva e copil presupune o educaţie elementară. Să ne concentrăm pe fundamental.

Expunerea la cultură şi natură conţine esenţialul unui a fi binevoitor.

Să fim oameni, să creştem oameni.

Nu fă ca la radio şi televiziune, vorbeşte corect

10561830_865972770079545_8462134905126880019_nCa un subtitlu:

NU FACE.

Îmi place sau nu, Mara îmi cere să privesc cu ea la desene. După un an întreg cu Sponge Bob, îmi repet, când poftesc la turtiţe Krusty krab, că nu au corespondent în realitate. Da, mi s-a întâmplat de câteva ori!

M-am distrat prima dată. A doua oară m-am încruntat, iar într-o zi m-am întrebat dacă să-mi fac griji. Mi-am revenit în urma unei greşeli de gramatică.

Pe lângă Sponge Bob, urmăresc şi Sirenix, Alvin şi veveriţele sau Spioanele. La Sirenix am auzit prima dată.

Nu fă asta, nu fă asta! Apoi am devenit atentă. Nu fă, nu fă, nu fă în toate filmele de animaţie. M-am indignat. Încă o revoltă sufletească în zbuciumul de toate zilele. Lângă Mara am încercat să vorbesc o limbă curată şi corectă. Anii petrecuţi acasă sunt elementari, şcoala vine să completeze. Am crezul acesta, unicul păstrat. Omul e format până la 5 ani, la şcoală, în adolescenţă, în viaţă, scoate ce a introdus.

Desenele, cu greşelile lor frecvente de gramatică, fixează în memoria copiilor un anumit limbaj, cu accent pe ascultător.

Lumea se confruntă cu foamea, războaiele şi imigranţii, dar lumea mea suportă o depreciere a limbii cu o atitudine indiferentă. Că sunt desene, că majoritatea aşa se exprimă sau marea majoritate, că studiourile fac traducerile şi angajările! Uite aşa pleonasmul şi tautologia ajung lecţii plictisitoare şi inutile în manualele şcolare. Un manual nu rezistă în faţa inteligenţei unei instanţe ca mama sau tata care se fac înţeleşi şi plătesc cursuri de limbi străine.

Rândurile de mai sus, exerciţiu de ironie.

Mi-am zis şi o să pun în practică, indiferent de rezultat, că o să scriu celor de la studioul de la Oradea. Acolo am înţeles că se fac traducerile pentru canalele de copii.

Nu primesc sfaturi cu nu fă asta, nu o să schimbi nimic!

Ascult cuminte şi zâmbitoare încurajări.

Fă asta!

Zic!

Nu-i nimic, nu-i nimic, mama mea nu se supără

Mi-ar plăcea exagerat de mult ca persoanele care nu cresc copii să vorbească mai puțin și foarte umil despre ceea ce înseamnă să fii părinte.
Ori să tacă pur și simplu în prezența părinților.

Cer mult, așa-i? Cer exact atâta cumpătare cât cuprind eu în momentul în care mi se vorbește despre copii sau citesc despre copii, iar vorbitorul sau cel care scrie are doar experiența observației din margine.

Citeam mai demult niște rânduri scrise de un individ care nu devenise tată, dar a lansat afirmația că nu oricine trebuie să facă copii.
Într-adevăr, ca părinte, nu l-aș contrazice.
Totuși, v-ați gândit ce presupune asta? Să nu aibă dreptul oricine să facă copii. Acum îmi dau seama cât de mult tânjesc și după un spirit matematic, câtă forță mi-ar da când m-aș porni să fac o demonstrație, să construiesc un discurs cu argumente care să-mi sprijine ideea.
Sunteți familiari cu ceea ce pretinde eugenia?
Eu am întâlnit acest cuvânt acum doi ani la John Brunner în romanul Zanzibar, iar apoi la Nicolae Steinhardt.

Eugenia, fără să dau aici o definiție, presupune, printre altele, și alegerea părinților și interzicerea procreării.
Dacă eu ca individ nu mai pot alege pentru mine, altcineva o face. Asta e foarte simplu. Cine are însă dreptul să decidă în locul meu și ce anume îl face competent?
Un genetician. Să pornim de aici. Un genetician ar putea sta la taclale cu un cuplu, dacă a primit permisiunea să facă un copil.
Dar stop. Genetic poți procrea, dar asta te face părinte? Părinte devii, iar un ADN necompromis nu-ți dă calm, răbdare, renunțare de sine, simțul datoriei, sentimente profunde.
Cum și calmul, răbdarea, renunțarea de sine, simțul datoriei, sentimentele profunde nu atrag după sine un ADN curat.

Cu inteligența mea de azi, înnăscută și dobândită, mi se pare că procrearea ar trebui lăsată să se ghideze după sentimente. Omul, cu toată istoria din spatele lui, deține forța de a-și schimba cursul vieții chiar dacă este educat de o mamă care scuipă semințe și un tată alcoolic.

În viață, pe lângă părinți, ca prime instanțe, urmează influențele, iar o influență nu poate fi calculată sau estimată în formule.

Da, chiar mi-ar plăcea ca persoanele care nu cresc copii să vorbească mai puțin și mai umil despre ceea ce înseamnă să fii părinte.

Cresc o fetiță și nimeni nu mă poate asigura că sunt o mamă bună și nimeni nu are dreptul să-mi spună cum să-mi cresc copilul.
Mărturisesc, nu am habar dacă sunt o mamă bună, nu găsesc nici o mândrie în competențele și abilitățile Marei de omuleț de 4 ani. Port însă o icoană în suflet la care mă închin.
Având o prietenă în vizită, iar Mara este o gazdă asemănătoare mamei, fiecare face ce vrea și ce-l face să se simtă bine, au ajuns să picteze masa și pereții. Abandonând jocul și ieșind din starea euforică, prietena ei s-a speriat de ceea ce au făcut pe masă și pe pereți.

Îmi amintesc perfect cum am intrat pe ușă, prietena ei mă privea fără să respire, iar Mara ne privea pe rând, iar apoi s-a întors complet spre prietena ei, i-a pus mâna pe umăr și a rostit: nu-i nimic, nu-i nimic, știi, mama mea nu se supără!

Am întors spatele zâmbind și mulțumită, mulțumită de mine că am putut să-i ofer Marei un atât de puternic sentiment de siguranță.

Și asta tot nu mă face o mamă bună, dar sunt mamă și sunt mai bună ca oricare alt invidid care vorbește din ingratul loc al observaței.

Și luni e tot joi, dar și vineri

Gata! Cred că s-a scris și textul cu școala de altă dată. Construcția pare să se distrugă însă. În primul rând nu există un sprijin. Vin doar păreri personale de la mine, de la cititori, dar părerile noastre semnifică doar frustrări, refulări.
Avem un numitor comun: bătaia și umilința.
Umilința s-a practicat și în trecut, se practică și azi.
Da, e unealta oamenilor slabi.
Din toate comentariile, nu pot face o listă cu argumente pro sau contra. Frustrările consumă și ne consumă, dar nu evidențiază nimic. Un alt cuvânt la care ne-am oprit: familia.
Educația se face în familie, profesorii vin să lucreze cu un dat al elevului din familie.
Un aspect pe care ne-am îngrămădit cu toții descrie relația de interdependență între profesori-elevi-părinți.
Relația este dezastruoasă, imaginată ca o minge de ping pong, cu foarte puțini care-și asumă consecințele faptelor lor.
Dar asta este ceea ce trebuie să acceptăm cu toții, educația reprezintă un cumul unde valorile sunt date de părinți, de profesori și de elevi. Iar un om educat, un elev educat poartă în el fragmente de părinți, fragmente de profesori și o foarte mare parte de sine.
Elevii pot fi educați, dar niciodată să nu se aibă pretenții de dedublare, un elev nu este nici părintele său și nici profesorul său.
În punctul ăsta nevralgic ne aflăm. Ce sunt elevii știu toți profesorii, cine sunt elevii știu doar prea puțini profesori.

Educație atașată de NU

Într-un text trecut, într-o notă scurtă, a rămas că urmează să scriu despre copii. Acțiunea în sine, de a scrie despre copii, nu despre Mara, mă agită. Eu încă împart sufletește, există Mara și există restul copiilor.
Copiii mă sperie, după aproape 4 ani de când sunt și mamă, copiii încă mă sperie.
Nu aș putea niciodată să prezint și să susțin o teorie care trebuie urmată în creșterea copiilor. Nu am nici o convingere în această direcție.
Întotdeauna am fost de părere că fiecare își crește copiii după cum îi place. Și de aici, s-a ivit ideea acestui text.
Afirmația mea de mai sus, deși încă e valabilă, nu mă mai convinge. Ceva s-a schimbat, s-au pierdut unele sensuri, s-au adăugat unele semnificații.
Ca părinți, facem alegeri pentru copiii noștri. Urmările acestor alegeri, că se dovedesc a fi corecte, bune, incorecte sau proaste, dau importanță momentului. Într-un moment am ales, în alt moment ne-am confruntat cu consecințele acelor alegeri. Orice ar fi, acceptăm și mergem mai departe. Frământările, am ales sau nu am ales corect, nu aduc nici un ajutor real. Ca mamă, ca proaspătă mămică în iarna lui 2010, am făcut alegeri, dar mai ales am respins.
Am respins tradiția, am respins obiceiurile, am respins sfaturi. Am acceptat selectiv.
Tradiția și obiceiurile le-am respins și cu noua funcție, de născătoare, înainte le respinsesem cu toate celelalte alcătuiri ale ființei mele, ca fiică, ca elevă, ca studentă, dar mai ales ca om.
Într-o zi, o nevoie literară, o căutare de simbol, mi-a așezat în mâini Istoria religiilor de Eliade. Am citit și am lăsat cartea, dar după un timp, ceva nu-mi dădea pace: semnificațiile.
Nu am putut însă să ordonez ceva nici cu rațiunea, nici cu simțurile. În altă zi, am început lectura Trilogia culturii de Lucian Blaga. Fără un accept direct, eul meu a permis o deplasare.
Sensul.
Conținuturile obiceiurilor, fără să capete alte sensuri, s-au umplut totuși de sens. Oamenii și-au explicat viața și au participat la viața. Factorii de influență diferă însă întotdeauna, iar nevoia, educatoarea cum a numit-o Freud, ne arată de foarte multe ori direcția, o direcție pe care de cele mai multe ori am trece-o cu vederea dacă nu s-ar ivi instinctul de supraviețuire.
Ce legătură au toate astea cu copiii?
Îndată răspund.
Părinții noștri au avut și ei de ales pentru noi. La ani distanță, noi, copiii deveniți părinți, respingem toate alegerile părinților. Eu sigur le-am respins. Acum fac asta, dar o fac cu îngăduință. Uneori chiar ascult nu mă prefac doar că ascult.
Această nouă atitudine, căci e nouă, a fost provocată și de actualii părinți, de copiii părinților noștri.
Am devenit cumva o generație de atotștiutori în creșterea copiilor. Nu știu dacă au observat tinerii părinți, dar educația copiilor noștri stă în știința respingerii și corectării metodelor de creștere ale părinților noștri.
NU înfășăm copiii. (eu)
NU îi ținem în țarc.
NU le dăm suzetă.
NU îi lăsăm să plângă.
NU le impunem nimic.
Educația noastră e puternic atașată de NU, e negativă, dar dorește rezultate pozitive.
Mărturisesc, abia aștept să văd copiii noștri adulți. Sunt curioasă. Acum, în secunda prezentă, rămân să mă lupt cu propriile frământări. Am ales sau nu bine, m-am impus sau nu corect, să mă bucure sau nu că Mara zice mersi și săru mâna pentru masă, să mă sperie sau nu că o las să plângă.
Sunt derutată, rareori epuizată, alteori sufăr atacuri de panică.
Un copil se crește după plăcerea fiecărui părinte, dar părintele de unde își ia știința? Ajungi părinte, iar până te obișnuiești să fii părinte, copiii deja sunt formați, până la 5 ani sunt deja omuleți, iar după 5 ani manifestă și exprimă.
Asta e teama mea cea mai mare. Mai am un an rămas, un an mai am la dispoziție să trimit în lume un caracter armonios.