Zice Dunia

Desfrâul generează fidelitate, fidelitatea, nevoia de plăceri ușoare.
Fiecare persoană trecută de 30 de ani și așezată la casa ei știe la ce mă refer. Unii s-ar putea să nu recunoască sau să nu-și recunoască.

Curioasă de fire, cu un fel de a fi în mare parte vesel, am efectuat o anchetă cu întrebări lansate în stânga și în dreapta.

Ce faci dacă te trezești într-o bună dimineață și-ți privești partenerul ca pe un străin?

1. Schimbi partenerul.
2. Înseli.
3. Accepți compromisul și angoasa.
4.

Mă aflu în căutarea unui al patrulea răspuns. O să mă dedic lui. Cine consideră că mă poate ajuta să se simtă liber să comenteze sau să-mi scrie pe adresa de mail, pauladunia21@gmail.com.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Fostul partener te recomandă

423159_522057117804447_109258979_nVă mai amintiți de primele ore din clasa a IX-a? Fiecare profesor cerea elevilor să spună ce școală au terminat. Gimnaziul te recomanda.

Pe același model, dragile mele femei, nu vă vine uneori să vă întrebați partenerii cu ce femei au fost înaintea voastră?

Unii dintre noi, fără categorie de gen, putem fi și școala cuiva. Ca foști parteneri, ne lăsăm moștenirea viitorilor. Intri într-o relație. Pe undeva există mama, iar prin cotloane foștii parteneri.

Uneori îi identifici, depinde ce școli ai urmat și tu.

Am stabilit, în urma experienței, că Făt Frumos rămâne pe file de carte. În viața de toate zilele, optăm pentru cel mai potrivit partener. Cu superlativul se schimbă percepțiile. Același peisaj sau aceeași poveste ne provoacă sentimente diferite înainte și după o întâlnire cu Cel Potrivit.

Partenerii nepotriviți ne schimbă drumul. O să trec la o falsă confesiune. Falsă deoarece nu o să divulg aspecte dintr-o relație a mea, dar o să folosesc fapte și întâmplări personale.

Un partener nepotrivit critică orice inițiativă a ta. De asemenea descurajează, manipulează sau rămâne pasiv. În felul acesta o să rămâneți pește de acvariu, iar unii dintre noi tânjim la ocean. Dacă tânjiți, spargeți geamul, suferința nu ucide.

Am terminat câteva școli. Una profund tradițională, iar alta Montessori. În ambele am crescut până la un punct. Am simțit satisfacție când un fost partener, școală tradițională, mi-a spus deschis și cu cea mai caldă voce că lângă el nu aș fi ajuns unde sunt (se referea la blog și la cele 2 cărți scrise). Așa sunt eu, sufoc femeia de lângă mine.

Profund eliberatoare i-au fost cuvintele și i-am mulțumit.

În actuala relație mă simt ca la un doctorat. M-am înscris singură, cu luciditate, și aștept diploma de și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Partener nepotrivit, copil potrivit

12630921_944879885593229_1794715873_oO să urmeze un text teribil, vă avertizez!

Teribil e un cuvânt folosit atunci când nu pot exprima o experiență cu frumos sau urât. Pentru că am întâlnit splendoare și hidoșenie, părți dintr-un întreg.

Anul trecut a cuprins câteva despărțiri, una fiind a mea. M-am despărțit de tatăl Marei. Celelalte despărțiri aparțin unor apropiați, persoane foarte dragi.

Neplăcerea unui parteneriat încheiat ne reduce rațiunea. Începe judecata, judecata ta, judecata celuilalt. Discursul se modifică, subiectele devin absolut pământești, fizice sau trupești. Orice cuvânt alegeți e potrivit.

Am lipsit de acasă trei săptămâni. Când ne-am revăzut, era obosit(ă).

Telefonul i-a dispărut din casă, întotdeauna îl ține într-un buzunar.

Nu mai exista intimitate între noi.

Activitățile împreună sunt doar o amintire.

Nervozitate aparent fără motiv.

Îmbrățișările poartă arome particulare: vinovăție, frământare, aversiune, îndatorire.

Etc.

Primele două aspecte confirmă. Dacă nu ar fi ceva de confirmat, nu s-ar face observația. Următoarele se desprind dintr-un trecut incert. Când s-a întâmplat totul? Nimeni nu poate pune degetul pe când, dar e posibil pe cum. Prin participare.

Participăm la despărțire prin înstrăinare. Motivele, asemănătoare sau nu, le abandonez. Vin să legitimez prin trăire unele aspecte. Și să înaintez o rugăminte, mai ales partenerilor care au adus pe lume copii, ca în cazul meu.

În primul rând, renunțați la sentimentul de vinovăție. Stârpiți-l! Putem să ne însoțim cu o persoană nepotrivită, dar copiii rămân potriviți.

Amintiți-vă, pe cât e cu putință, ce ați iubit la celălalt.

Când minciunile ajung să sufoce, nu strigați că aveți dreptul la adevăr. Nu e un drept, e o nevoie, nevoia stringentă de a sta față în față cu ceea ce este, nu cu ceea ce ne-am dori să fie. Un bărbat și o femeie nu se despart dintr-o vină unilaterală.

Mereu m-am întrebat, privind cupluri de bunici, cum au reușit?! Succesul lor se compune din tinerețea noastră, compromisuri, detașare, iertare. A reuși în cuplu ține de calculi, nu de noroc. Un asamblu de operații cu scopul de a găsi valorile unor mărimi sau expresii, o socoteală.

O socoteală este, în prezent, și reacția celuilalt când îi ceri parola la mail sau contul de facebook. Susțin chestiunile personale și le practic, dar dacă un partener cere accesul, îl oferi. Apoi schimbi parola. E la fel de firesc ca un răspuns afirmativ. Femeia nu se naște cicălitoare, se educă, iar bărbatul nu se naște proprietar, se educă.

Parteneriatul aduce mult cu un centru de reeducare pentru feminin și masculin, pentru subiect și obiect, pentru pasivitate și acțiune. Ce elemente deosebite, ce mixt pentru persoane, ce chix pentru troglodiți!

Ultima rugăminte, nu vă mai amăgiți! Însoțirea cu o persoană nepotrivită poate scoate răul din noi, iar răul trebuie stârpit, nu cultivat prin false pricipii morale.

Fiecare merită șansa de a fi fericit, chiar și de unul singur.

Nu are dreptul.

Merită.

Rămâi peste noapte

379286_10151473505065854_1180210347_nZburau șervețelele de pe masa, pliculețele de zahăr, chiar și paiele din paharele aproape goale. Vântul puternic reorganiza masa unde ne așezaserăm să bem o cafea. Ochii, lipsiți de protecție, îmi uitasem ochelarii de soare în mașină, se micșoraseră amintind de o privire piezișă de chinezoiacă.

După încă o bătaie de vânt scurtă, dar intensă, m-am uitat direct în soare. O privire sfidătoare. De ce îi permite soarele vântului așa ceva? Câteva secunde m-am pierdut în vânt și soare, am ajuns pe niște dealuri din copilărie. Am revenit surprinzându-mă în lentila lui fumurie. Părul îmi pica bine pe conturul feței, rujul nu-l mâncasem. Mi-am mușcat buza și m-am întrebat ce este în mintea lui.

– Spune-mi la ce te gândești!

– Mă uitam la tine, la ridurile tale. Ești femeie, arăți și ai gesturi de femeie.

Nu știu ce a surprins el la mine imediat după ce a pronunțat riduri, dar eu eram tare derutată. Mă admirasem în lentila lui, mă descoperisem o femeie frumoasă.

Bărbatul acesta, Mihnea e numele lui, l-am cunoscut cu puțin timp în urmă. Prima întâlnire ne-a transformat pe amândoi. Am experimentat suspendarea timpului de la prima strângere de mână. Eram noi și ceilalți, noi ca subiect și toți ceilalți obiecte de decor.

Nu am nici o așteptare sau pretenție de la el sau de la relație. De două luni trăiesc ce se întâmplă fără să prilejuiesc întâmplări. L-am lăsat de la bun început să orchestreze bucata asta muzicală din viața noastră. Mi-a fost foarte clar în momentul când mi-a strâns mâna că o să fiu a lui. Ce nu mi-a fost clar și încă nu-mi este, ține de organizare. O să fiu a lui în așternut sau o să fiu a lui ca parteneră pentru un timp sau pe viață?

M-am culcat cu el în prima săptămănă, după o ieșire la film și o cină la un restaurant italienesc. Vorbim foarte multe, atingem subiecte diverse și de o calitate peste medie. Suntem doi adulți inteligenți. Am stabilit și ne-am acceptat de la început statutul plecând de la feminin și masculin. Arhetipul feminin și masculin ne-a ținut în priză, surescitați și încântați. La una din ieșirile noastre am închis cafeneaua. Nu ne-am dat seama că rămăseserăm ultimii clienți până când una dintre fetele care serveau la masa ne-a poftit să plecăm. Ne-am amuzat și am părăsit locul acela strâns lipiți unul de altul. Mi-a sărutat de mai multe ori fruntea și de fiecare data m-am abținut să nu-i declar că îl iubesc.

Îl iubesc.

Mi-l doresc ca partener de viață, ca tată pentru copiii mei. Nu știu însă cum anume să mă port. Cum să gestionez ce simt, ce-mi vine de la el. Urăsc să fiu interpret.

Ce a vrut să spună cu ridurile? Că îmi arăt vârsta? Am 31 de ani.

– Ce vrei să subliniezi cu ridurile? Am două nopți nedormite, mi se accentuează și ridurile de expresie când nu mă odihnesc.

– Vreau să spun că ești fantastică, nu ți-am mai spus că ești fantastică?

Mi-a spus de foarte multe ori că sunt fantastică. De fiecare dată am primit altfel acest adjectiv. Prima dată m-am topit în molecule de femeie! M-am bucurat că mă găsește frumoasă. A doua oară mi-am permis să-mi iau acest adjectiv ca apreciere la adresa capacității mele intelectuale. Apoi pur și simplu a trecut pe lângă mine.

Sunt fantastică. El zice asta, dar eu am obosit să mai interpretez, să-l mai întreb ce anume vrea să transmită cu asta. Ce anume dorește să ajungă la mine?!

Oare mă iubește și el? Multe frământări, incertitudini, zâmbete de complezență, priviri derutate.

– Rămâi peste noapte la mine?

– Mă întrebi?

– Rămâi peste noapte la mine. Este mai bine?

– Este, mulțumesc frumos.

Am rămas peste noapte la el. Simțeam cumva agasantă întrebarea dacă rămân peste noapte. Dacă mă întreabă înseamnă că nu-și dorește? Sau înseamnă că îmi poartă de grijă. Dimineața mă trezesc în zori, întotdeauna merg cu soarele la muncă.

Multe întrebări, prea multe. Fac și desfac comportamentul masculin, dar și comportamentul feminin. Îl studiez și mă studiez. Mă suspectez pe alocuri. Am zis asta cu o intenție, am făcut cealaltă cu un scop. Ah! Femeile sunt toate șirete. Toate cântecele din popor o subliniază.

Dacă sunt femeie șireată, și dacă îmi asum această însușire, ce anume urmăresc de la această relație?! Dar am o relație? Sunt într-o relație? Am ieșit în oraș de vreo zece ori, am făcut sex, i-am cunoscut prietenii, m-a invitat cu el la o nuntă. Protocolul relațiilor indică că sunt într-o relație. Eu simt că mă potrivesc la el în brațe, la el în viață. Îmi vine greu să-mi amintesc cum anume îmi împărțeam eu timpul înainte de Mihnea. Înainte de Mihnea, după Mihnea. Aici chiar este facerea lumii, lumii mele.

Când am rămas peste noapte am făcut dragoste ca niște apucați. Și doar asta o să mai povestesc, apoi mă întorc la munca mea. Am de depus un proiect mâine la Primărie.

De cele mai multe ori când facem dragoste experimentez o pierdere de sine. Se suspendă timpul, se dilată corpurile. Mâinile și picioarele sunt moi sau îmi amorțesc, în special piciorul drept. Posibil și de la căzătura de pe bicicletă. Dacă asta vi se pare amuzant, stați să auziți urmarea.

Vă amintiți? Îl iubesc. Și cu toate că nu am pretins, nu am cerut, mereu am așteptat un te iubesc și eu. În ultima seară am așteptat, bazându-mă pe vocea lui joasă, pe buzele lui lipite de urchea mea, de grija cu care m-a luat în brațe și s-a lipit de mine, că o să aud:

– Și eu te iubesc.

Mintea mea, lucrând cu plăcerea ca material pentru afecțiune, a prezis un răspuns afirmativ. Îmi amintesc cât de tare l-am strâns în brațe, cât de adânc i-am iscodit ochii. Când și-a lipit buzele de urechea mea am închis ochii.

– Vreau să-ți spun ceva.

Da, da, da! Și eu te iubesc, și eu te iubesc!

     – Draga mea, ți-a venit ciclul!