Grecia este mereu o idee bună

Mărturisesc. Sunt compromisă. Am stat o zi întreagă la piscină și nu am reușit să mă detașez. Mintea sucea și potrivea cuvinte. Contemplarea mă ocolește.

Cum anume să scriu despre insula pe care mă aflu?! Nu trebuie să povestesc, dar îmi doresc. Grecia este întotdeauna o idee bună pentru concedii și vacanțe. Africa rămâne preferata mea, dar în Europa, Grecia reprezintă un colț de rai.

De-a lungul timpului, m-am bucurat de următoarele colțuri ale Greciei: Corfu, Creta, Santorini, Thasos, Atena și în prezent, Lefkada. Dintre toate, Lefkada s-a ridicat în preferințe ca lava aruncată la suprafața pământului de un vulcan în erupție. Mereu am crezut că un peisaj frumos deține o forță anume: să ne facă oameni mai buni.

Bunătatea m-a învăluit de la granița cu Grecia. În primul rând nu am mai încetat să zâmbesc. Menționez aici și agenția WhatsOnGreece. Atenția lor m-a încântat. M-am simțit ca o fiică preferată, ca un privilegiat.

Întâmpinarea nu a fost alta decât simplă, dar cu manifestări de bucurie. Într-o asemenea ambianță, mi-am așezat repejor rochiile pe umerașe și produsele de îngrijire la baie. Voiam să ies cât mai repede din apartament și să intru în contact cu pământul grecesc. Pe toată insula ești însoțit de sunetul greierilor. Presupun că sunt greieri. Mi-am amintit de Povestea greierilor de la Platon. Se zice că acum foarte mulți ani, greierii – așa cum îi știm noi – erau tot oameni. Și s-au stins deoarece au fost vrăjiți de muzica muzelor. S-au transformat în greieri, cu avantajul de a nu simți niciodată foamea și setea, compensare de la muze. Se simțeau vinovate pentru situație.

Duminică seară m-am răsfățat ca un grec. Asta înseamnă că am umplut masa cu de toate: salată, tzazichi, brânză feta la cuptor, fructe de mare. Am adormit ușor. M-am trezit când am vrut. Aparent, și în vacante vreau să deschid ochii tot în jur de ora șapte.

În fiecare zi, de duminică, deschid ușa de la apartament și îmi zic: Sunt în rai. Un singur lucru mă necăjește: mintea nu ia pauză. Orice aș face, tot la scris mă gândesc. În imaginar am scris și rescris acest articol. Sincer, aveți o copie palidă a ceea ce am fantazat.

E deja 9. Merg să-mi fac ceaiul.

Țineți minte, Grecia este mereu o idee bună.

Cadaques. Oare o să mă mai întorc vreodată?!

Am revenit de puțin timp din Costa Brava. O să povestesc despre. Înainte de, mi-am pus o întrebare. Oare cum mi-aș fi construit articolul dacă tehnologia nu ne-ar fi permis să fim cu toții la un click distanță de orice loc din lumea asta?

Am călătorit în lume în locuri descoperite în cărți. Așa am ales Zanzibar. Dragoste și moarte în Zanzibar se numește cartea. Mărturisesc că nu auzisem până atunci de. Nici măcar la geografie. În Cabo Verde am ajuns pe urmele lui Darwin. Corabia lui a acostat pe țărmul insulei. Acolo o surpriză geografică. Cabo Verde este un arhipeleag. Darwin s-a plimbat pe insula Santiago, eu pe Sal. Vedeți, copii, de aceea este important să mergeți la școală!

În Costa Brava am plănuit o călătorie de la cartea lui Dali, Jurnalul unui geniu. Curioasă, am căutat Cadaques pe google. Când vine vorba de plecare, indiferent unde, mă las convinsă destul de ușor. Dacă o întrebare adresată poate fi considerată darul unei persoane persuasive! De data asta m-a convins peisajul, dar mai ales pictorul care a trăit decenii în acel loc.

Cu Mara în marginea casei lui din Portlligat, privind apa liniștită, am întrebat-o: Te simți inspirată, Mara?

Dar să nu o iau înainte și să-mi fur singură finalul articolului.

Am călătorit în Spania pe urmele lui Dali. Cazare am avut în Roses din motive financiare. Prețurile mari nu țin turiștii la distanță, dar îi selectează. Din Roses am luat autobuzul și am mers la Cadaques, Figueres și Empuriabrava.

În Cadaques ne-am oprit la o terasă din malul mării. Terasele din malul mării îmi schimbă dispoziția. Sunt fericită în momentul acela. Am privit fără grabă marea, casele albe și chipul Marei. Am încercat să rețin un minut sub forma unei amintiri ecran. Cred că am reușit. Dacă închid ochii, văd părul Marei care lucește. Mara, zici că ai fire de aur în păr. Ești din poveste. Aud vântul și marea. Pietrele de pe plajă îmi fixează în memorie culoarea mov, geaca Marei. Casele albe mă liniștesc. Întreaga atmosferă mă destinde, iar eu mă manifest printr-o lăsare pe spate în scaun. Mă abandonez clipei printr-o inpirație lungă și o privire lacomă în jur. Oare o să mă mai întorc vreodată?

Așa m-am întrebat când îmi sorbeam ceaiul pe o stâncă în parcul Kruger. Sau pe terasa camerei din Zanzibar. Sau la cafeneaua din Volendam. Sau în cartierul evreiesc din Cracovia. Sau.

De la terasa din Cadaques am pornit pe jos spre Portlligat. Se află la un kilometru distanță. Pe străduțe, pe cărări, printre case, pe sub ferestre, ne-am pomenit la poarta lui Dali. Mi-am amintit de Dunăre, de clisură, de faptul că mereu mi-am zis că aș putea să scriu carte după carte într-un peisaj frumos. Dali a pictat tablou după tablou într-un peisaj frumos.

Natura inspiră. Am găsit și confirmarea.

Te simți inspirată, Mara? Am întrebat curioasă, dar și cu scop didactic, jumătatea mea de cromozomi.

Gheorghe Mosorescu

Am un unchi pictor. Acest fapt sigur l-am mai notat pe blog. Numele lui este Gheorghe Mosorescu. Și numele lui sigur l-am mai pus sub ochii cititorilor. Ce nu am scris pe blog.
Unchiul meu are 60 de ani. Eu am 30. El a plecat de acasă pe când era fecior. Da, fecior. Când a plecat el să studieze artele, vocabularul românilor utiliza cuvântul fecior, unchiul încă îl mai folosește, chiar și când dă interviuri.
Am menționat vârstele deoarece au importanță. Copil fiind, aveam cunoștință de un unchi pictor, plecat departe de casă, tocmai la Brăila unde lucrează ca scenograf la teatrul Maria Filotti. Când ajungeam cu toții pe același loc, de două ori pe an, de cele mai multe ori doar o dată pe an, nu puteam niciodată să-i vorbesc. Neputința mea descria o inhibiție care a ajuns subiect de glumă.
Hai, Dunia, hai, vorbește și tu ceva cu unchiul tău!
Toată copilăria și toată adolescența nu am vorbit însă, dar am recuperat. Luni, în 10 februarie, am participat la un vernisaj al unchiului meu la București. Niciodată nu am reușit să ajung, deși expoziții au existat, inclusiv în orașul natal, la Severin.
Luni seară, cocoțată pe tocuri, cu pălărie și ruj roșu, am vorbit, am glumit și m-am fotografiat cu unchiul. Mătușa, soția unchiului, a sesizat și s-a mirat de locvacitatea mea cu și în prezența lui.
Știu exact câte ore am petrecut la Expoziția Taberei Partizani Deltă de la Căminul Artei deoarece tocurile m-au obligat să mă uit frecvent la ceas. Patru ore. Patru ore în care, pe lângă zgâitul pe pereți la simeze, am ascultat discursul unchiului și al lui Pavel Șușară.
Am reținut că azi, în pictură, peisajul constituie o îndrăzneală, o nebunie. Notă păstrată de la unchiul meu. Pavel Șușară a împărțit iubitorii de peisaj în trei categorii, pictorul oglindă, pictorul cameleon, iar a treia categorie îmi scapă.
După discursul care a deschis expoziția, s-au format grupuri grupuri în care a continuat să se vorbească despre artă. Am râs și am cochetat într-o unică dimensiune, frumosul. Asta până când în jur de nouă seara am simțit că mă lasă picioarele la propriu și am părăsit galeria pentru o nouă destinație: Carul cu bere.
De aici, o altă poveste. Poate altă dată divulg flecăreala de la restaurant.

Notă: Expoziția Taberei Partizani Deltă reunește 11 pictori din Brăila și Galați și se poate vizita până în 23 februarie.

IMG_8929