A sta în banca ta la Ce mai faci, scriitorule?

14463038_1308811369129014_5869531701568028191_nSunt multe subiecte despre care mi-aş dori să notez. Intenţionez, dar îmi refuz. Am ţinut să scriu despre Ce mai faci, scriitorule? în repetate rânduri. Nu s-a întâmplat. Am simţit că nu am nimic de spus.

Dacă v-aş mărturisi că există un ţap ispăşitor pentru atitudinea stau în banca mea mi-aţi acorda bunăvoinţă?

În facultate, în primul sau al doilea an, într-un dialog bombastic iniţiat de o prietenă, mi-a ajuns la urechi o părere a lui Şerban Foarţă despre o poezie a ei personală. Mergi să te ştergi cu ea la cur!

În câteva secunde am experimentat mai multe sentimente: ruşine, derută, furie, neputinţă. La 20 de ani nu m-am opus unei sentinţe şi nu m-am străduit să merg mai departe. Am abandonat complet orice cochetărie cu scrisul.

Am început să mă îndepărtez de margine. Primul pas a fost blogul. Un start greşit prin efortul depus de a scrie frumos. Aseară la Ce mai faci, scriitorule?, Florin Iaru a adus în discuţie felul acesta al literaturii române.

L-am ascultat vrăjită aproape două ore. M-a întrerupt un gând interogativ. De ce nu vin mai multe persoane la întâlnirile cu scriitori? Am participat la mai multe asemenea întâlniri şi asigur pe oricine că nu se desfăşoară la Cărtureşti o altă lecţie plictisitoare de literatura română.

La Cărtureşti, o dată pe lună, un scriitor se prezintă. Unii, în funcţie de personalitate, însuşiri şi vocaţie, deschid un univers paralel. Adepţi sau nu ai ştiinţei, reprezentările despre viaţă încep să scape printre degete. Uiţi de salariu, facturi, Finanţe, amenzi, supermarket etc. Muşchii inimii se relaxează. Te aşezi pe spate liniştit. M-am aşezat aseară de multe ori pe spătarul scaunului. O mişcare de confirmare a persoanei, dar cu sentimente preţioase. Viaţa e frumoasă. O banalitate de care ne îndepărtăm zilnic. Adică la fiecare răsărit al soarelui o luăm de la capăt.

Supravieţuire, adăpost, sex reprezintă nevoile speciei. Dar ce facem cu anii pe care i-am obţinut prin descoperiri ştiinţifice? Trăim suficient încât romanticii să ne provoace angoase. În prezent, consider că am devenit vânători de stări de spirit. Căldura sufletească de care aminteşte fiecare îndrăgostit. Şimţi cum un firicel de căldură se scurge la interior, iar raţional nu ai putinţa de a descrie. Dar e cald, şi zâmbeşti, iar viaţa e frumoasă.

Literatura mi-a făcut viaţa şi mai frumoasă. Mie. Alţii au descoperit alţi adjuvanţi. Perspectivele individului ajută la suportarea anilor. Condiţia omului ne indică nişte căutări pentru alungarea plictiselii. Plictiseala semnifică moartea, moartea e doar un eveniment pe care nu-l suportăm. Opreşte ceva ce considerăm că pricepem. Percepem, nu pricepem. Şcoala îţi atrage atenţia, te trezeşte prin rolul complementar.

Am avut parte aseară de o întâlnire teribilă. Florin Iaru şi toţi cei prezenţi ar râde dacă ar citi finalul textului. Am luat aminte, deşi practicam după putinţe: sunt sinceră şi firească.

Aseară am avut parte de o întâlnire fermecătoare.

Mulţumesc.

Leon Dănăilă, 18 brevete de inventator și 10 de inovator

646x404Oricât de neplăcute și plictisitoare găsesc manifestările bruște de pe facebook, le recunosc utilitatea. Am aflat despre medicul specialist neurochirurg Leon Dănăilă. O să las link la nume. V-aș da și timp, dacă ar fi cu putință, să citiți tot ce scrie.

Prima dată l-am zărit într-o fotografie în metrou cu un titlu țintind senzaționalul. Mi-e lehamite de senzațional, iar apucătura oamenilor de a stârni compasiune pentru un interes propriu, de deificare, mă îngrețoșează.

Un om merge cu metroul. O persoană alege ca mijloc de transport trenul subteran pentru a se reîntoarce acasă. Au considerat unii specialiști în probleme de morală, lumea întreagă e plină de ei, că nu se cuvine ca o personalitate asemenea doctorului Dănăilă să călătorească cu metroul, iar nu știu care alde, să dețină mașini scumpe și grețos de scumpe.

E firesc să alegi metroul ca mijloc de transport. În epoca noastră e rapid. Când am ajuns în marile orașe europene, Paris, Londra, Roma, Viena, Barcelona, Moscova, și am coborât la subteran, m-a încercat admirația și recunoștința pentru realizările societății actuale. Rar experimentez gratitudinea pentru colectivitatea în care mi-au fost date zilele. Metroul din Moscova a devenit punct de atracție, se vizitează ca oricare altă atracție turistică.

Dacă aș crea poezie, m-aș avânta să fac o odă metroului.

Lipsită de sensibilitatea poetului, la mine se impune o potrivire între concept și imagine, notez că metroul reprezintă un apogeu și mă bucur să profit de fiecare dată când am ocazia de înfăptuirea unor proiecte elaborate.

Alegerea doctorului Dănăilă dovedește spirit practic, inteligență, bun simt și o opțiune personală, evident nerespectată de părerea masei dornică să compătimească pentru a avea motive de ură.

Cu facebook-ul, cu puseul de femeie la menopauză datorat utilizatorilor, a ajuns și la mine numele doctorului și mă declar mulțumită. Mi-ar plăcea să-i citesc o carte sau două, cât îmi permite mintea mea. Întru respectul personalității și realizărilor doctorului Leon Dănăilă, deține 18 brevete de inventator și 10 de inovator, și este autor a 39 cărți de specialitate, lăsați mila și aruncați-vă ochii pe cărțile lui. Mila poate și să ofenseze, mai ales când nu există motive, ci percepții și false percepții ale vieții.

Eu aș alege Psihoneurologie, Sculptură în creier sau Chirurgia Psihiatrică. Rămâne de văzut dacă o să ajung în posesia lor.

Leon Dănăilă, de citit și admirat.

M-am vindecat de matematică

11823837_1027662223910598_1723063463_nPort întotdeauna o carte în geantă. De multe ori două. Intru într-o librărie sau alta și ma las ușor sedusă de un titlu. Ultima dată când am cedat fără să intenționez mi-am luat Dezvoltarea personalității de Carl Gustav Jung. Astfel am ajuns să port în geantă două cărți.
Am deschis-o pe cea semnată de Jung să o frunzăresc. Mă aflam acasă la Severin, căldura parcă se materializase și se lipise de mine fără nici un gând să mai plece, iar apatia pe care o descriam mi-a mișcat mâna pe coperta verde fără plăcerea de a citi.
Dezechilibrată fizic și psihic de la caniculă, după câteva pagini citite, m-am ridicat pe cearșaf și mi-am căutat o poziție comodă. Mă durea gâtul, mă deranja cotul.
Mintea reușise să se sustragă indiferenței de a fi din cauza toropelii.

Am citit și am umplut facebookul de citate, pe cont, pe pagina oficială Paula Dunia Aldescu. Jung, Jung, Jung.

După ziua aceea am revenit mai rar spre această lectură. Îmi pare rău că o sfârșesc și nu sunt pregătită să renunț la ea. Prelungesc cât pot relația dintre noi. O iau pretutindeni după mine, acum scriu și mă uit la ea, dar evit să-i sfârșesc ultimele pagini.

Urmează să fac asta. Înainte, deși se află pe facebook, o să notez și aici următorul citat.

Apoi există indivizi despre care nu se poate spune nici într-un caz că ar fi needucabili ci, dimpotrivă, prezintă anumite înzestrări, dar acestea sunt ciudate sau unilaterale. Desigur, cea mai frecventă particularitate este incapacitatea de a întelege matematicile care nu se mai exprimă prin cifre concrete. Din acest motiv ar trebui ca matematicile superioare să fie facultative în școală, căci formarea gândirii logice nu are nimic a face cu matematica. Drept urmare, pentru astfel de indivizi matematica superioară este complet fără sens și fără importanță, doar o caznă inutilă. Matematicile corespund unei anumite particularități intelectuale, pe care nu o poseda nici pe departe toți oamenii și care nici nu poate fi învățată. Aceștia nu pot decât să învețe pe de rost matematica, la fel cum ar învăța o serie de cuvinte absurde. Astfel de indivizi pot fi extrem de dotați în orice altă privință, în așa fel încât ei fie posedă deja facultatea de a gândi logic, fie și-o pot dobândi mai bine direct prin ore de logică. Jung, DP, p.168

MULȚUMESC, Jung.

Așa, mesaje amestecate

Citești ceva, altceva în afară de beletristică. Acest altceva te duce mult într-o zonă cu un nivel ridicat de percepție.
De ceva vreme m-am concentrat pe creier, l-am studiat pe pagini de cărți de psihanaliză și între paginile unui atlas de anatomie.
Capacitatea mea intelectuală descrie o turație cu câteva mișcări pe minut și de foarte multe ori m-a cuprins amețeala.
Îl citești pe Freud și devii dintr-o dată sigur de pasul imens pe care l-ai făcut întru cunoașterea comportamentului uman. Reții denumiri ca duramater și piamater și devii conștient de imensul gol din procesul cognitiv.
Și amețești.
Te reîntorci și mai umil între paginile de carte, dar ridici capul semeț. Ai pierdut ignoranța. Cu această pierdere se schimbă felul de a vedea lumea.
Dacă doriți o imagine cu care să lucrați ușor, mi-am schimbat ochelarii. Cu noii ochelari, sâmbăta aceasta, în urma participării la o cununie, Mara mi-a testat noua realitate.
Mama, când mergem acasă, vreau să-mi arați rochia în care te-ai căsătorit cu tata.
I-am răspuns sincer.
Mama nu s-a căsătorit cu tata.
Adică pe mine m-ai făcut așa ?
Nu am găsit un răspuns potrivit pentru a răspunde nevoilor ei. Și ce semnifică pentru un copil de 4 ani acel așa?
Aici trebuie să vorbim despre mesaje. Mara, și toți copiii de vârsta ei, primesc mesaje de la părinți, de la profesori, din povești. Din povești Mara mea a luat un mesaj anume. A iubi presupune să te căsătorești și să trăiești până la adânci bătrâneți. Da, eu i-am spus și povestea greierilor de la Platon, dar nu mă pot opune realității înconjurătoare și absolut deloc nu doresc să-i dau fetei un mesaj amestecat.
Mai târziu în aceeași zi, deși ea a depășit momentul, eu am continuat să rumeg. Am luat-o în brațe când am descoperit un răspuns potrivit.
Mara, știi că m-ai întrebat dacă te-am făcut așa?
S-a uitat la mine încercând să readucă din memoria ei ceea ce eu încercam să scot.
A scos și m-a aprobat.
Aha!
Știi cum te-a făcut mama? Din iubire, așa te-a făcut.
A repetat, a râs, am mulțumit o nevoie a ei și am reușit să nu-i dau două comenzi diferite pentru aceeași acțiune.
De atunci mă tot poartă mintea la toate aceste mesaje amestecate pe care le primesc copiii. Învățăm ceva, aplicăm altceva. Nevoile noastre, ale tuturor, servesc doi sau mai muți stăpâni. Și ăsta este un alt motiv pentru care îmi place Freud. Mi-a explicat, aproape pe înțelesul meu, că eul slujește și el mai mulți stăpâni, slujește supreaeul, instanța morală, slujește inconștientul, instanța plăcerii. Și discuția se poate extinde, dar mă opresc. Fix în acest punct se iscă critici.
Eu însă mi-am făcut o datorie, am atras atenția.
Atenție, mesajele amestecate formează caractere, schimbă personalități!
Nu mă credeți pe cuvând, observați, aceia care aveți copii în preajmă, cum omuleții apucă o direcție sau alta.
De cele mai multe ori ar fi mai corect să nu răspundem imediat curiozității copiilor, adulții au nevoie să analizeze.
Așa că să avem grijă.

Puterea exemplului

O femeie se schimbă mult atunci când devine mamă sau poate doar de atunci se poate numi femeie. Nu mă interesează să verific categoricul afirmației. Am nevoie doar de o introducere pentru un text despre copii sau despre mame, încă nu știu în ce formă o să pun toate gândurile.
Aș vrea foarte mult să povestesc un episod de la mare cu Mara, cred cu convingere în puterea exemplului nu a sfatului.
Îmi dă ghes însă o impertinență, să sfătuiesc părinții. Uite și pentru asta o să-mi cer scuze, dar nu vreau să mă abțin, mă consolez cumva cu ideea naivă că poate unii or să ia aminte, nu la mine, ci la copiii lor.
Părinții ar trebui să-și privească copiii dincolo de comportamentul lor. Exemplu: ați văzut chipul unui copil care se pregătește să calce într-o baltă? Completare, ați văzut chipul unui părinte când surprinde intenția copilului?
Sunt puțini aceia care lasă copilul să calce în baltă, și eu am oprit-o pe Mara în repetate rânduri, deși sunt pro călcat în baltă, pro tăvălit în noroi, pro murdărit când mănâncă.
Eu mă calmez altfel, îmi spun în gând că a păstra o haină curată înseamnă să stric o personalitate, și nu orice personalitate, ci a propriului copil. De ce să câștige obiectul? Hainele sunt niște obiecte, chiar și hainele cu crocodili sau orice altceva.
Mda, hainele cu crocodili presupun efort financiar, iar caracterul presupune eforturi, efort intelectual și sufletesc.
Nu mai cumpărați haine scumpe copiilor dacă țineți să nu le murdărească, îndrăznesc să sfătuiesc asta părinții. Și duc îndrăzneala mai departe, nu mai strângeți jucăriile până o camera a casei devine inutilizabilă, dăruiți-le la case de copii, la spitale, la familii nevoiașe, copilul va învăța să împartă, va învăța că valoarea și importanța lui nu stă în ceea ce are, ci în ceea ce este.
E vital să ne învățăm copiii să fie, nu să aibă.
Copiii noștri sunt viitorul nostru. Lupta noastră, deși pare inutilă, nu este, a obișnui copilul azi să arunce la gunoi resturile, când trece pe lângă sticle adunate pe jos nu constituie un gest inutil, ci o împământenire a unei datorii, datoria de a călca pe un loc curat.
La mare, acum revin la episodul cu Mara de la mare. La mare, după ce a băut un suc, Mara s-a apropiat de o margine a unui fel de pod, a privit, jos era plin de gunoi menajer, și a aruncat cutia. A privit câteva secunde la cutie, apoi m-a privit pe mine. Aștepta reacția mea. Nici acum nu știu dacă nu a fost un test pentru mine. Eu am luat-o de mână, am trimis-o să ia cutia din toate acele gunoaie. S-a împotrivit, iar privirea mamei mele îmi spunea foarte clar ce lucru inutil înfăptuiesc cu Mara. A fost inutil pentru curățenia stațiunii, dar nu a fost inutil pentru lecția pe care Mara trebuia s-o primească. Mara învață să devină om, nu am să neglijez niciodată asta, iar omul devine cum se dresează un câine, repeți, repeți, repeți, aștepți, aștepți, aștepți, calm, calm, calm. Uneori o ușoară zguduire sau tragere de păr.
Îmi cer scuze din nou, dar aveam acest text scris deja în suflet. Am observat la mare multe familii, mi-au plăcut câteva.
Pentru jumătatea de om pe care o creștem, să repetăm, să repetăm, să repetăm.

A doua zi după 30 de ani

Am așteptat vârsta de 30 de ani la fel cum am așteptat vârsta de 18 ani, cu surescitare și cu speranță.
La 18 ani, am așteptat în iluzii libertatea care amăgește adolescentul. Cumva parcă 18 ar putea rupe lanțurile cu care ne-au împodobit părinții. A doua zi am constatat că nimic nu s-a schimbat.
Azi mi-e teamă de a doua zi după 30 de ani.
Vârsta asta am așteptat-o într-o promisiune, nu în iluzie. Azi am lanțuri foarte lungi și par liberă. Orice om vrea să pară liber, nu să fie neapărat în fapt. Concluzia poate fi simplă, o viață facem alegeri în funcție de o iluzie.
Cineva mi-a promis, cu o vorbă profetică, că 30 o să fie vârsta mea completă. La 30 o să fiu bujor de câmp, liliac alb în ianuarie, deplină, perfectă, absolută.
Cu siguranță 30 de ani o să mă surprindă perfectă ca femeie, relația mea cu mine ca femeie e cuprinsă în această sintagmă. Relația mea cu mine ca om mă agită însă. Mă paște o criză de personalitate, simt pur și simplu mișcarea la interior, se mută gânduri, se schimbă păreri, apar idei noi.
Uneori chiar nu știu cum reușesc să rămân mută când gâlceava de la interior pare să-mi mute maxilarele.
Iar acum, în gâlceavă, cu teamă, cu speranță naivă, pândesc ziua a doua. A doua zi după Crăciun, Crăciunul propriu și personal al genului feminin. O să mă privesc în oglindă și o să întâlnesc același chip, cu câteva riduri, cui îi pasă, dar privirea? Dincolo de oglindă, dincolo de căpruiul ochilor, o să-mi fie rușine.
Ce-am făcut cu viața mea?
Ce-a făcut viața mea din mine?
M-am pierdut în general, nu mi-am descoperit individualul, maladiile lui Noica răspund la unele întrebări, dar nu se potrivesc întru totul rănilor mele din copilărie sau educației mele universitare.
Uneori cred cu certitudine că tot ce îmi lipsește și tot ce vreau de la viață este armonia, dar mă mut repede rațional și sentimental din acest bluf de caracter, căci uneori râvnesc la profesie, alteori mă atrage gospodina, de multe ori izbutește feminista, de fiecare dată mă năpădește nimicul, nimicul lui Pessoa, nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. În rest, țin strânse în mine toate visele lumii.
Poate începând de a doua zi ar trebui să accept că armonia mea și echilibrul stau tocmai în acest haos sentimental, să mă accept cu toane, dar mai ales să mă accept modestă. Dar cum, cum? Întâmpin aici aceeași dificultate ca la iertare. Eu zic te iert, dar nu am habar cum să fac asta. Eu mă accept modestă, dar nu am habar cum să mă lepăd de toate așteptările mele pe care mi le-am ridicat copil fiind.
A doua zi după 30 de ani, mi-e imposibil să nu mă agăț de vorba aceea profetică, să nu sper, de aceea mi-au rămas niște zile zbuciumate de trăit.

Dumnezeu ne-a creat perfect, nu perfecți

Azi o să încerc un exercițiu, nu am habar ce o să iasă, imaginația mea cuprinde, apoi dă la o parte multe direcții. Spun direcție deoarece nu apuc să interpretez.
Textul de azi vrea să fie despre bârfă și seducție. Ca întotdeauna, începutul mă disperă prin caracterul volatil. Puf, puf, puf, dar păpădia nu are fruct încă.
Gândii etapă, gândii metaforă revelatoare, gândii magnet, toate adjuvant pentru bârfă și seducție.
De aceea propun un exercițiu. Să ne imaginăm pentru câteva minute că organismul nostru are proprietatea de a atrage asemenea unui magnet. Atrage și acționează. Curățăm acum în jur. Să dispară magnetul și să păstrăm numai atracția și acțiunea. Trecem de la obiect la subiect, de la material la uman.
Omul atrage și acționează. Ce oameni atrageți? Ce fel de oameni? Felul lor are o importanță categorică. De ce categorică? Oamenii din jur au proprietatea de a ne povesti despre noi.
Pe lângă bunii mei prieteni, actuali sau foști, societatea mea actuală mai numără și alte persoane permanente, medic stomatolog, cosmetician, manichiuristă. Mă opresc la aceștia trei, care sunt de fapt trei femei.
De ani de zile personalitatea mea a făcut casă cu ele. Femeia care îmi ține dinții sănătoși crede în metempsihoză, femeia care îmi luminează chipul din pensetă practică yoga, iar femeia care îmi face o manichiură impecabilă e baptistă.
Într-un fel, poate blasfemator, am în jur Sfânta Treime. Asaltată de Dumnezeu în trei accepțiuni, m-am întrebat de ce le-am atras tocmai pe ele? Ce trebuie să învăț, care îmi este lecția, care le este rolul?
Separat, câte ceva despre fiecare într-o notă intuitivă bazată pe afecțiune scriu: metempsihoza pare să explice uneori neînțelesul din viața fiecăruia, yoga mă desprinde de trivialul societății, iar religia baptistă mă stârnește spiritual. Dumnezeu ne-a creat perfect, dar nu perfecți. Religiile mai mici țintesc perfecțiunea, dar perfecțiunea este un Rai. Cine cunoaște Raiul?
Pe lângă ele devin un personaj extraordinar, iar acum povestesc faptele mele glorioase.
Cu ele practic seducția și bârfa, a se citi seducție ca o nevoie și satisfacție emoțională, iar bârfă ca o ușoară cleveteală amuzantă și terapeutică.
Orice relație, început de relație, are ca punct de plecare seducția. Bârfa e un catalizator care se instalează pe parcurs, iar primii pași aparțin exclusiv seducției, fie că e vorba de masculin-feminin, fie că e vorba de feminin-feminin sau masculin-masculin.
Seducția se mișcă după emoții ca marea după lună. Flux și reflux, val de deal și val la vale, fără seducție omul n-ar fi capabil să-și împlinească destinul, ar avea destin, dar ar locui în el, în loc să călătorească cu el.

Trilogia culturii

Am un bun prilej de mândrie.
Am sfârșit Trilogia culturii de Lucian Blaga. Lectura asta m-a schimbat. Mă gândeam acum la caracter și personalitate, ale mele bineînțeles. Caracterul s-a rafinat, iar personalitatea a devenit mai puternică, în privire găsiți subtitrarea. Ochii mei nu arată că sunt trufașă, ochii mei poartă trufia ca pe ceva separat de mine. Mi-aș dori nespus parteneri de dialog despre această carte, despre dor, cultură, categorii, inconștient.
O să aștept, așa cum cunoașterea m-a așteptat pe mine.