Comedia omului

Revin azi teatral, nu emfatică, ci privitoare de teatru.
În cadrul aceluiași festival TESZT, Festivalul European De Teatru Timișoara, am tot deranjat cititorii cu el, am descoperit o poveste și am aflat de o existență.
Povestea: Comedia omului.
Existența: Sziveri Janos.
Știați că a trăit un poet cu acest nume în plină eră Tito? Un proscris care nu a renunțat la adevăr.
Eu nu am știut. Am învățat ceva, am părăsit sala altfel decât am venit. Orice piesă de teatru constituie o experiență, dar când ceva nou pătrunde conștiința, satisfacția îmblânzește pretențiile instanței morale din noi.
Asta dacă deții o instanță morală. În lipsa ei, ne confruntăm cu o plăcere pură.
La Comedia omului am experimentat o confruntare, povestea și punerea în scenă a poveștii. Povestea, bezmetică de-a dreptul.
Scenografia și conceptul mi-au pus la încercare judecata. Mi s-a încetinit procesul de a raționa printr-o absență a sensului.
Multor părți din spectacol nu le-am putut acorda sens. M-am reașezat în scaun și mi-am propus să mă concentrez pe imagine ca întreg, nu ca parte din poveste.
La final am fost impresionată.
Imaginea unui corp de om sculptat în ceară conținând multe fire de bumbac cărora li s-au dat foc a produs o foarte mare impresie asupra mea.
Am aplaudat la plecare sensul în nonsens, comicul, frumusețea, drama din viața lui Sziveri Janos.

Într-un fel, toate aceste manifestări culturale nu ne lasă să uităm. Sziveri Janos a murit la 35 de ani. Degeaba?
Să nu uităm.

Povestea greierilor

Ați auzit de povestea greierilor? Mie mi-a revenit de la Platon. Aștept un moment potrivit să i-o spun și Marei înainte de culcare, mă găsesc deja ostenită de Bela, Aurora, Cenușăreasa, Albă ca Zăpada.
O să notez aici minunata poveste, Mara mea așa alege să se exprime: Mama, dar ce spui tu e minunat!

A fost o vreme când greierii erau oameni, iar acești oameni au existat înainte să apară Muzele. La nașterea Muzelor, și odată cu nașterea lor, nașterea cântecului, unii dintre oameni s-au lăsat prinși de patima cântării încât nu s-au mai oprit. Nu au mai mâncat, nu au mai băut și s-au stins fără să-și dea seama.
Dintre aceștia s-au născut greierii. Muzele au făcut în așa fel ca să nu simtă foame, și abia născuți, să înceapă îndată să cânte, fără să mănânce, fără să bea până la ultimul ceas al vieții.
Drept răsplată, greierii mergeau la Muze și le dădeau de veste cine le cinstește cel mai mult pe pământ.
Iar Platon încheie așa povestea: Căci, dintre Muze, ele mai cu seamă, îndeletnicindu-se cu toate câte privesc cerul precum și pe zei și pe oameni, au glasul cel mai pur. Iată deci nu puține motive care ne îndeamnă să vorbim în loc să ațipim la amiază.

Aceasta a fost povestea greierilor după Platon.