O paradigmă a scaunului de la Bufnițe

 După despărțirea de tatăl Marei, i-am urmărit fetei cu atenție desenele. Discuțiile nu au fost mereu de ajutor. Repede sau prea repede pentru mine a dezvoltat o abilitate nesuferită: spune ce crede că vrei să auzi.

M-am concentrat pe desen. Mi-a dezvăluit de pe foaie extraordinar de multă iubire, gelozie pe verișorul ei mai mic, o tristețe insuportabilă în creion negru. Inima ei s-a rupt.

Pe un caiet, de data aceasta de la școală, am descoperit percepția despre familie. Mama e frumoasă. Îmi place. Tata se joacă cu mine. Îmi place. Leto se joacă cu mine. Îmi place. Într-o perioadă a jocului la copii, mama ei nu prea se joacă.

Mama îi citește. Acum Mara citește. A învățat literele. Mama o poartă prin muzee, galerii și teatru. Mama pune Mozart și o corectează la gramatică. Mama o duce duminica la Bufnițe la povești. Activitățile culturale le-am postat mereu pe facebook. Mă ghidez după exemplul personal și puțin spre deloc spre recomandare.

Am gândit. În loc să duc un fel de muncă de misionar, să răspândesc activități artistice într-o lume cu rinoceri ionescieni dominanți, mai bine arăt ce fac prin intermediul social media. Postez de la teatru, de la filarmonică, din muzee, din librării. Recomandarea din partea mea a prins la ceilalți prin stilul de viață. Așa trăiesc eu. Pe facebook permit acces la o parte din cotidian. O prietenă invitată să sorbim un ceai în bucătăria proaspăt renovată a observat: Peste tot la tine sunt cărți. Într-adevăr se află peste tot. La intrare unde las geanta și cheile, la bucătărie, la Mara în cameră cu rolul de noptieră etc. Am încercat să înfrumusețez și scara blocului cu cărți. De două ori am pus cărți pe țevi, dar au dispărut.

Dedicată cărților și poveștilor, am primit două invitații să citesc la librăria La Două Bufnițe. Mara s-a bucurat cel mai mult când am anunțat-o. Aveam să aflu mai târziu motivul înflăcărării. La început am presupus că este iluzia puterii. Ea a avut ultimul cuvânt în alegerea cărții. Duminică, ziua când se citește, imediat cum am sosit, Mara s-a cocoțat pe scaun. Fotoliul care se balansează de la Bufnițe e plin de semnificații. Eu le-am descoperit pe rând. După momentul surprizei, am făcut prima interpretare. Pe parcurs s-au înmulțit semnificațiile. Aș putea să vorbesc mai departe despre o paradigmă a scaunului de la Bufnițe. Vă spun doar că eu am renunțat la scaun prima dată când am fost invitată. Numărul mic de copii m-a determinat să mă așez pe jos cu ei. Gândirea m-a asigurat că o privire de la aceeași înălțime cu ei o să mă ajute să le păstrez atenția. Concentrarea lor nu o pot evalua, dar Mara mea ar fi preferat să stăm pe scaun. Decizia de a mă purta cu copiii fără simpatii afișate, traumele dobândite din școală, a fost lipsită de înțelegere la Mara. Cred că am dezamăgit-o. Ea este o minune, o stea strălucitoare, o fetiță frumoasă și inteligentă, o mică bestie în intimitatea noastră sau în cerc restrâns. Acolo unde am public cu omuleți de un metru și jumătate de metru descriu nepărtinirea. Oricât de mucioși, gălăgioși, obraznici, căcăcioși sau frumoși sunt, au o singură etichetă. Sunt minuni și nici unul nu merită să se simtă ignorat sau neimportant. Cel puțin eu nu o să mă fac vinovată de umilirea unei minuni pentru că gena egoistă mă ține concentrată pe propria progenitură.

A doua oară când am citit, Mara mi-a pus în vedere așezarea. De data asta stai pe scaun, te rog frumos. Am ascultat-o. Nu m-aș juca pentru nimic în lume cu stima ei de sine. În plus, chiar nu știu de câte ori o să am ocazia de a o face pe Mara să se simtă mândră de mama ei. La Bufnițe nu și-a mai încăput în piele.

Preferințele Marei pentru lectură au fost: Gulliver, Poezii de Grigore Vieru, Scrisoarea I de Mihai Eminescu.

Ne vedem duminica la Bufnițe. Cafeaua este de asemenea extraordinară.

Poveşti nescrise din cauza prinţeselor

De două zile, ca expozant la un Târg de mirese de la Timişoara, pe lângă munca pe care o depun la standul meu, admir sau mă mir privind la domnişoarele care probează rochii de mireasă.
Mă mir întotdeauna de un model anume de rochie pe care îl preferă foarte multe dudui indiferent de aspectul fizic, rochia de prinţesă.
Cenuşăreasa, Albă ca Zăpada, Belle, toate aceste prinţese, pe lângă că ne-au bucurat copilăria prin apelul la magie, mai ales magia iubirii, ne-au lăsat moştenire un protocol al simptomelor de început al convieţuirii în doi.
Un simptom se manifestă prin trebuinţa inutilă de a achiziţiona o rochie de prinţesă când propriul corp impune un alt croi.
Am privit în ultimele două zile multe femei încercând să intre cu toate eforturile în corset. De aici, cu ajutorul minţii mele al cărei stăpân mă declar, am tras următoarea concluzie: femeile obligă bărbaţii să le mintă.
Ce poate un bărbat, viitor soţ şi tată al copiilor nenăscuţi, să spună când îşi vede partenera într-o rochie de mireasă model prinţesă?
Oare probează sinceritatea?
Araţi ca un gogoşar cu corset!
Nu.
Probează minciuna, de data aceasta cu grijă pentru sentimentele viitoarei soţii şi ale viitoarei mame.
Arăţi…

Puncte de suspensie. Refuz orice cuvânt fals, cum refuz şi discursul despre importanţa şi valoarea pe care o dau unele femei rochiei de mireasă, în special rochiei de mireasă prinţesă.

Femeile pierd timp să fie prinţese, dar nişte prinţese ale unor poveşti deja scrise. De aceea multe poveşti rămân nescrise, prea multe, din cauză de corset şi de compulsia la repetiţie.

10898013_911967235480098_6403611716791575058_n

O lume fără povești

Am început, în urmă cu o lună, să mă uit la un serial, Once Upon A Time. Nu se potrivește cu lecturile mele actuale, nici măcar cu sentimentele mele actuale, dar asta nu m-a oprit. Mai mult, visele s-au dus într-o altă direcție.
Recunosc, conținutul manifest al viselor din ultima vreme mă nemulțumește. Așa am ajuns să-mi vâr nasul în povești.
M-am întrebat: ce-ar fi fost Alba ca Zăpada fără mama vitregă?
Ce-ar fi fost Aurora fără vrăjitoarea cea rea?
Ce-ar fi fost Cenușăreasa fără aceeași mamă vitregă?
Niște fete îndrăgostite, niște simple fete îndrăgostite, nici o poveste.
Toate am fost îndrăgostite, dar nu toate am luptat pentru dragoste.
Așadar, importantă este dragostea sau lupta?
Omul nu știe să trăiască fără luptă, căci oricâte secole numără omenirea, oricâtă școală cuprinde omul civilizat, tot nu putem să trăim fără să avem nostalgia supraviețuirii.
Sincer, nici măcar nu pot să-mi imaginez lumea fără rău. Dacă e ceva care să definească cel mai bine rasa umană cred că nu greșesc dacă afirm, fără îndrăzneală, că ceea ce ne descrie ca rasă constă în contrarii.

Puterea de apreciere a binelui și a frumosului stă în cunoașterea răului și a urâtului. O platitudine, o și mai banală observație!
Totul se schimbă în raport cu acțiunea celor care aleg răul și urâtul. Unii nu fac rău pur și simplu, ci desăvârșesc răul și urâtul. Deja am o jenă lingvistică în a mă folosi de verbul a desăvârși pentru a exprima o acțiune a răului. Mă opresc.

Ce-ai fi fost Albă ca Zăpada fără mama vitregă?

Ar fi fost oricare dintre noi, eu, tu sau ea care ne-am îndrăgostit. Poate o lume fără contrarii ar fi o lume lipsită de povești. O lume bună și frumoasă, dar fără povești. Exprim o răutate: Herta Muller ar mai fi luat Nobelul?!

Îmi revin puțin rușinată, dar nu-mi reproșez impertinența. Rămân aici, în această stare, o stare destul de confuză, recunosc.

O lume bună și frumoasă fără povești.

Iubirea de partener și iubirea ca noțiune

Creștem cu povești.
A fost odată ca niciodată.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Mama citește blând și te mângăie.
Tata citește cu voce puternică și îți permite să te cuibărești și să te simți protejată. Adormi cu gândul la a fost odată ca niciodată. Fericirea de la bătrânețe e doar o răsplată a așteptării acelei date ca nici o altă dată.

Omuleți fiind, suntem programați să iubim toată viața. Drama omului constă în neputința de a separa iubirea de partener de iubirea ca noțiune.
Crescând cu povești, și cei mai ignoranți dintre noi, așteptăm și pretindem semnificațiile conceptului de iubire. Astfel, toți partenerii ajung să se dezamăgească. Dezvoltăm atașamente și dependențe. Celălalt devine propria persoană.
Între aceste formule, începutul și sfârșitul fiecărei povești, omul descoperă că iubirea se termină sau se transformă.
Dar nu iubirea se termină sau se transformă, ci doar omul. Dar cum poți să mai faci diferența când totul pare să ne sfâșie? Durerea nu permite sensuri denotative.

Am citit ieri, întinsă leneș pe un șezlong, o nuvelă a Simonei de Beauvoir. Femeia sfâșiată a lărgit și mai mult decepția mea în oameni, în ceea ce pretind oamenii că sunt într-un cuplu. Succint, nuvela spune povestea unei căsătorii care se sfârșește. Nu compătimesc soția care a pierdut în fața amantei, nu disprețuiesc bărbatul că s-a îndrăgostit de altă femeie, am suferit însă cu amândoi în timp ce-mi luam explicațiile de pe foile cărții.

Omul se transformă, iubirea rămâne aceeași, aceeași, dar cu altă persoană. Nu poți să disprețuiești iubirea, dar nici nu poți s-o accepți prin teorii, chiar dacă sunt seducătoare ca la Platon sau Shakespeare.

Importanță ar trebui să acordăm felului în care trăim iubirea. Esențialul stă în cum. În lumea materială, palpabilă, socială, să trăim cu intensitate a fost o dată ca niciodată. În acest moment să ne permitem să fim.
Să fim tot.
Să fim simțuri.
Trăind, ne transformăm, devenim, uneori străini unul pentru celălalt, dar a fost odată ca niciodată își păstrează autenticitatea și valoarea, iar consolarea bătrâneții stă în intensitatea începutului.
Acest fapt este posibil în cuplurile care decid să rămână împreună.
Cele care aleg drumurile separate, faceți loc, trec niște oameni care au preferat iubirea și nu iubirea de partener.
Nu-i disprețuiți.
Nu aruncați cu pietre.
Cu toții trăim drame, fiecare însă alege cum să trăiască, împreună sau separat.

Ca soluție, putem să ne străduim să mai trăim și pentru noi înșine, fără a avea o nevoie de nevoia celorlalți de noi. Aici grăiește influența Simonei de Beauvoir și a nuvelei Femeia sfâșiată.

Sfâșiați suntem cu toții. Important e cum. Să alegem, să trăim, să fim, să iubim. Ce iubim? Partenerul sau iubirea?

Text cu final deschis.

 

Hai să schimbăm subiectul

Am rămas în urmă cu poveștile despre Paris, cu poveștile după Paris. Există acum povești înainte și după.
După însă, ca moment cuprins și măsurat de reprezentarea unui ceas, am fost ocupată să trăiesc fără să fac poliloghia verbului a trăi.
Lansarea de carte, excursie la Târgu Jiu cu Mara, întâlniri cu prietene și prieteni, expoziții, piese de teatru, aniversarea unui văr drag, alergat prin ploaie, am pândit soarele și am căscat gura la spectacolul pe care luna nu se străduiește să-l dea, lecturi intense.
Freud și Huxley constituie sau încă constituie lecturi intense pentru mine. Orice lectură a lor, am observat, mă îndeamnă să dau mai departe. Într-un fel, fel pe care nu-l pot explica oferindu-i sens, mă trezesc vorbind despre conținutul cărților.
Alegerea e departe de mine, mă simt neputincioasă și prefer extazul sufletului de a împărtăși. Într-o seară am adus în discuție rolul fiziologic al dioxidului de carbon în apariția viziunilor. Am explicat, atât cât mă ajută bruma de chimie, să explic apariția viziunilor după postul mare și flagelare așa cum am înțeles de la Huxley.
Știu sigur că am încercat să cuprind în formulare sensul, uimirea și extazul pe care mi le-am desprins din paginile cărții lui Huxley.
Am fost și întreruptă de una dintre prietene pentru o revenire la nevoile ei care pe mine m-au făcut să clipesc destul de des.
Nu putem să ne schimbăm patria, hai să schimbăm subiectul, zice Stephan Dedalus.
Nu o putem schimba pe Dunia, hai să schimbăm subiectul, zic, uneori, prietenii mei.
Așa am tras oarecum o concluzie, o s-o abandonez căci nu mă mai lasă să cunosc nimic. Concluzia?
Uneori par să-mi plictisesc prietenii prin ceea ce aduc în discuție. Dar mai știu că o asemenea concluzie, concluzia însăși oprește cunoașterea prin asigurarea că deja știu.
Alteori cineva mă întreabă despre o teorie sau un personaj de carte. Ai citit cartea aia, Dunia?
Iar atunci cartea îmi recomandă omul.
Da, putem să schimbăm de foarte multe ori subiectul, indiferent de motivele pe care le invocăm, dar același subiect rămâne în noi și printre noi, caută doar o scăpare de cenzură ca să se manifeste.
Dacă uneori și dacă alteori transmit diferite sentimente prietenilor și cunoscuților, câteodată, iar câteodată se întâmplă foarte des, sunt căutată, contactată și dorită ca partener de discuție.
Uneori, alteori, câteodată e natural și firesc să uităm de feminin și masculin și doar să ne bucurăm unii de alții.

Muzeul Satului

Muzeul Satului în imagini.

Foto: Bogdan Mosorescu

După plimbarea la Muzeul Satului mi-am reamintit ploile urmărite și adulmecate de pe prispa unei mătuși de la Bistrița, Mehedinți.
Acum sunt îndrăgostită de tot acest concept.
Și toamna asta cu ploi și vânt și-ar spune mai bine poveștile muritorului lângă o prispă.