Noiembrie 2016, teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele, prieteni

11083677_10153242927480854_783182934178580534_nJoi seară, după un zbor lin, sper să fie, nu depinde de mine, o să iau cina la Carul cu bere. Merg la București pentru târgul de carte Gaudeamus.

În 2008 am ajuns prima dată. Anul acesta este special. O s-o am cu mine și pe Mara. Am purtat-o în pântec în 2009, dar acum o să pășească alături de mine. Mă încearcă un sentiment de mândrie. Îmi pare că dau ceva mai departe, ca o moștenire.

În primul rând e clar că mersul la București pentru Gaudeamus a devenit un soi de tradiție. Am început în 2008, fără un program, doar o ieșire cu fetele, și s-a transformat într-un ansamblu de obiceiuri. Cu experiența acumulată, aseară îmi călcam o rochie neagră pentru piesa de sâmbătă seară de la Teatrul Național, știu să-mi organizez, dar mai ales să optimizez cele necesare pentru călătorie. Îmbrăcămintea și încălțămintea îmi testează capacitatea intelectuală. Obligatoriu trebuie să știu să mă strecor printre tocuri, rochii de seară, Ugg-uri, blugi și tricouri.

Ce se întâmplă la București? Ce semnificație are scurta călătorie? Bucureștiul, prin prisma Gaudeamus, reprezintă o bulă în viața obișnuită. Trei zile sunt împărțite între teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele, cărți și prieteni.

M-a întrebat Făt Frumos: și mergi la București pentru teatru, muzee, restaurante și cărți? Da, merg la București pentru. A existat între noi un soi de neînțelegere a plăcerilor celuilalt, dar am întrebat la rândul meu: ți-am cerut vreodată socoteală pentru plăcerile tale? Ne-am împăcat.

Plăcerile unei persoane țin de caracterul fiecăruia. Am construit această ieșire la București și toate semnificațiile ei, dar cel mai important este că mă face fericită. Să-mi pun o rochie elegantă și tocuri pentru teatru îmi satisface amorul propriu. Ugg-urile, blugii și tricourile de bumbac, ținuta lejeră pentru târg sau muzee îmi cresc stima de sine. Restaurantele, prin fenomenul antropic, măresc îngăduința pentru specia noastră. În cea mai mare parte a timpului mă lovesc de cruzimea și lipsa de toleranță a oamenilor.

Ieșirea la București semnifică un mecanism de apărare. Iau atitudine la mârlăniile lumii. Mă bucur de construcțiile frumoase ale speciei mele, o specie plină de ambivalențe la orice nivel.

Mara, pentru prima dată, va merge cu mama la București și va primi simbolic o cheie. Mama ei se străduiește să-i fixeze în memorie eleganța și feminitatea, aspecte nepieritoare ale femeii. Frumusețea apune, iar trecerea sub orizont a unei femei nu aduce cu un apus la ocean. Educația ne diferențiază. Ne spălăm pe dinți și pentru o respirație proaspătă. O lipsă a educației înseamnă o respirație urât mirositoare de care nu putem scăpa.

Joi plec la București. Din noiembrie 2008, pauză anul trecut, noiembrie 2016, am impus o tradiție. Mă face să mă simt bine. Până la urmă fac ceva cu viața mea, mai ales dacă Mara va continua cu ieșirile din noiembrie la București.

Pentru teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele și prieteni.

Pentru asta sunt prietenii, să nu murim singuri

994439_825477954129027_1066079934911566541_nS-a întâmplat de câteva ori să povestesc despre întâmplările și situațiile vieții din cuplu și să primesc o săpuneală.

Cu ce fel de oameni te întovărășești?

Oameni normali, răspund eu. Prieteni de care m-am atașat în timp fără un anumit interes. Într-adevăr dețin cultul prieteniei. Prietenii, la fel ca iubirea, pot fi greu de explicat. Din orice direcție, științific sau metafizic, prietenia și iubirea scapă de legile universale.

Un foarte bun prieten și o iubire intensă ne transformă în artiști comici.

Întrebarea, cu ce fel de oameni te întovărășești?, pare dură și neînțelegătoare. Nu sunt de acord și o să explic. O să încep demonstrația cu o subliniere. Mie mi-a fost pusă întrebarea. Conținutul propoziției interogative nu insulta un caracter despre care povesteam eu, ci pretindea de la mine. Mă lamentez uneori din papucii mei de prietenă. Iubiții m-au trimis de multe ori în margine. Am trecut prin diverse faze până la acceptarea unui rol secundar.

În rolul secundar m-au copleșit niște satisfacții de care m-aș fi lipsit bucuroasă. Oamenii ajung să se despartă. Mie îmi par firești despărțirile. Un drum comun între două personalități care nu mai pot crește împreună îmi pare prostesc. Cel puțin la vârsta mea.

În urma unor despărțiri, am redevenit om de sprijin. Am fost acolo pentru clasicele telefoane târzii, vizite la domiciliu, ieșiri în oraș etc.

La ieșirile în oraș, reacție a persoanelor părăsite, am pus o întrebare la un moment dat: dar e 11 noaptea, nu-ți mai duce grija să ajungi în siguranță acasă, nu mai ești aceeași persoană de acum o lună când tot amândouă sorbeam un lichid sau altul?

Argumentul iubiților obsedați de control și nesiguri pe ei: nu sunt gelos, nu mă deranjează prietenele tale, dar eu nu vreau să te știu singură pe stradă.

Am prietene care merg acum singure pe stradă și nu mai vine nici un mesaj pentru confirmarea ajungerii la siguranța casei.

Am fost răutăcioasă când am întrebat? Și dacă am fost, cine mi-a fost ținta? Ea sau el?

Educația. Din nou educația și presiunile sociale ne dictează să fim slabe și supuse. O femeie educată ca persoană învață să evite pericolul. Noaptea nu alegem străzi întunecate și nu acceptăm băuturi gratis. O femeie educată ca nevastă acceptă supunerea. Noaptea se retrage de la petrecerea prietenei pentru starea lui psihologică de bărbat viril.

Mulți își măsoară virilitatea din episoade de resemnare. Dacă și-ar măsura vigoarea din stări de bine ale femeii, din performanțe sexuale, din dovezi de încredere s-ar clătina reprezentările despre bărbat.

Dacă am fi imobile, da, polița de asigurare pentru femei ar avea un preț mai ridicat. În momentul când părăsim casa, oricât de inteligente am fi, ne găsim într-un pericol mai mare. Forța nu e cu noi. Pericolul, la fel ca înșelatul, dispun de o soluție: evitatul.

Într-o relație, femeia știe să evite, dar sensibilitatea și frica de a nu pierde egoistul care se manifestă prin false motive, acceptă raționamentul ipocrit al bărbatului.

Cu ce persoane mă întovărășesc?

Cu persoane terorizate de singurătate. Singurătatea provoacă mai multă frică ca un bărbat alcoolic sau violent. Ceea ce e din nou prostesc.

Dar pentru asta sunt prietenii, să nu murim singuri.

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.

Vrei să fim prieteni? O zi cu Pessoa

Ieri am petrecut timp în librăria Cărturești. Acest lucru a fost posibil deoarece Mara mea, la cei 4 ani ai ei, își alege cum anume își petrece timpul; la atelier să picteze, la locul de joacă să nu socializeze pentru că nici un copil care a trecut pe lângă ea nu a întrebat-o: vrei să fim prieteni?
Încercați să vă amintiți acea perioadă care prilejuia și crea prietenii doar prin această simplă întrebare: vrei să fim prieteni?
Am și eu câțiva prieteni din acea perioadă.
Revenind, cu Mara la atelier sau la locul de joacă, eu mă răsfăț la Cărturești. Visez uneori printre cărți sau în fața rafturilor cu căni de ceai.
O zi își poate modifica semnificațiile dacă sorb ceaiul dintr-o cană colorată de o anumită formă.
Ceai, cărți, muzică, companie bună și poezia lui Fernando Pessoa. Se prea poate ca mai bine de o oră întreagă să-mi fi plimbat ochii, sucit mințile și simțurile cu scriitura lui Pessoa.
Îmi place Pessoa.
Mă regăsesc în ceea ce scrie.
Îmi doresc să ajung la unele sentimente după ce-l citesc.

Din ora de ieri, o să pun și pe blog câteva poeme.

Niciodată voința altuia

Niciodată voința altuia, oricât de seducătoare ar fi,
N-o împlini în numele tău. Rămâi stăpân peste ceea ce faci,
Sclav nu fi nimănui, nici măcar ție însuți.
Nimeni nu te poate face ceea ce ești tu. Nimic nu te schimbă.
Involuntarul tău destin intim împlinește-l
Cu superbie. Fii propriul tău fiu.

Cloe, nu doresc iubirea

Cloe, nu doresc iubirea ta, care mă oprimă
Căci îmi pretinde în schimb iubire. Vreau să fiu liber.

Speranța e o datorie a sentimentului.

Nu știu cine sunt

Nu știu cine sunt, nu știu ce suflet am.
Atunci când vorbesc cu sinceritate nu știu cu ce fel de sinceritate vorbesc.
Sunt în mod variabil altul decât un singur eu despre care nu știu dacă există (dacă el este ceilalți).
Simt în mine ființe pe care nu le am. Mă cuprind anxietăți care îmi produc repulsie. Propria mea atenție acordată mie însumi mi se prezintă în permanență ca o serie de trădări sufletești față de o personalitate pe care probabil că eu nu o am, și nici ea nu crede că aș avea-o.
Mă simt multiplu. Sunt ca o încăpere cu nenumărate oglinzi fantastice care multiplică în reflectări false o unică realitate anterioară care nu se află în nici una dintre ele și se află în toate.
Așa cum un panteist se simte arbore sau chiar floare, eu mă simt diferite ființe. Mă simt trăind în mine viețile altora, incomplet ca și cum ființa mea ar participa în toți oamenii, incomplet în fiecare dintre ei, printr-o sumă de non-euri sintetizată într-un eu fals.

Trei poeme, Niciodată voința altuia, Cloe nu doresc iubirea, Nu știu cine sunt. Îmi doresc să le împart cu cititorii mei.

O zi cu Pessoa.

Cu sau fără Shakespeare

Am plecat odată de la facultate împreună cu un coleg și am parcurs o bucată de drum împreună. Un scenariu atât de comun, dar o întâmplare frecventă în viața socială. Am povestit, ne-am ascultat. Mai târziu, experiența aceasta a devenit un model. Dar au trecut ani până alte întâmplări au făcut din episodul de mai sus un model.
Am stat de mai multe ori la taclale cu prietenele mele despre colegii de serviciu. Persoane necunoscute mie au devenit intime în cunoștințele mele. Printre aceste povești experiență de viață, am avut ocazia să-mi observ prieteni în compania acelor persoane despre care îmi povesteau. Am stat participant lângă prieteni plus colegii lor și am stat spectator lângă prieteni, plus colegi, plus iubiți.
Unu plus unu, plus unu. Aici voiam să ajung, acesta este de fapt începutul. Rândurile de mai sus îndeplinesc funcția didascaliilor în teatru, note înainte de ceea ce urmează cu adevărat să vă povestesc.
Când am stat spectator la o masă cu un prieten plus un coleg, plus iubita, am avut senzația că s-a pornit o ploaie de măști. Fețele se schimbau ca la mimă. La această constatare mi-am recuperat amintirea din prima frază unde colegul meu oscila între povești și confesiuni.
Din confesiuni mi-am însușit o cunoaștere a lui.
Din confesiuni, prietenii mei și-au însușit o cunoaștere a colegilor. Pentru mine, confesiunea are și o funcție de catalizator. Între mine și acel coleg, între prietenii mei și colegii lor s-a impus o anumită intimitate, o acceptare deopotrivă de acordare a încrederii.
Scopul pentru care acorzi această încredere diferă într-adevăr, diferă și de la feminin la masculin, și de la o gândire la alta. Intimitatea rămâne totuși comună.
Intimitatea însă este și fățarnică, intimitatea creează o iluzie pe care cei mai mulți o interpretează prost.
Intimitatea între două persoane nu ar trebui să părăsească zona de confort a celor doi. Spun asta, deoarece observând din margine prietena, colegul, iubita sau prietenul, colega, iubitul, am avut o senzație de început de luptă în prima linie a frontului. Stăteam lângă niște oameni surescitați, entuziaști, încrezători. Colegul sau colega pare să fie cunoscut foarte bine din două perspective, perspectiva amoroasă și cea de amiciție.
După ce am rumegat mult la aceste observații, am ajuns la următoare concluzie. Când aceste întâlniri ajung să se desfășoare în unu plus unu, plus unu, iar perspectivele se gudură, colegul sau colega sunt niște imaturi.
Un om care a ajuns la maturitate stabilește de la început niște limite chiar în confesiuni. În acest punct însă discuția explodează, se mărește ca suprafață, căci intervin factori, educația, cultura, mentalitatea.
Tocmai de aceea, de ceva vreme am acceptat cultura doar ca obiect, obiect ce nu este la îndemâna oricui, stau pregătită să particip la multe asemenea spectacole până la sfârșitul vieții mele.
Spectacolele astea mă bucură și mă întristează, depinde foarte mult de starea sufletească în care mă aflu în momentul acela. Uneori mă ridic și plec, fără explicații, alteori stau și râd ca pisica la bolul de lapte.
Viața chiar e o scenă cu sau fără Shakespeare.