Părinți, aveți încredere în copii! Copii, aveți încredere în profesori!

Uneori mi se pare viața deosebit de simplă. Probabil atunci trăiesc momente de fericire. Alteori rămân fără respirație și mă întreb cum o să pot merge înainte. Atunci descriu disperarea și neliniștea.

Presupun că majoritatea experimentează asemenea trăiri. Nu-mi mai doresc să fiu specială prin comparație. Am descoperit că sunt specială prin persoană. Am muncit intens în ultimii ani la mine și senzația este că am făcut un singur pas. Mai am atât de mult până la împăcare.

Pentru mine, cearta contribuie la descoperirea autentică. La fel și școala, instituția. Nu afirm nimic nou, repet ce au spus alții, probabil reformularea să facă diferența prin indici lingvistici.

Școala își aduce contribuția la persoană. Într-un sistem de stat sau privat, școala, la fel ca familia, constituie o etapă în dezvoltare. Definitoriu, un ultim cuvânt îl are omul devenit prin puterea de a decide persoană.

Din nou am o imagine simplă a vieții. Ne naștem, traversăm niște etape. Sugem la sân, facem pe noi, mergem de-a bușilea, ne ridicăm, descoperim limbajul. Primii ani de viață. Următorii, și-l amintesc pe Darwin, îi prezintă pe cei mai puternici.

În funcție de viziunea asupra vieții, oamenii complică sau simplifică supraviețuirea. Am o fetiță în vârstă de șase ani. Mara e numele ei. Merge la școală în sistem privat. Sistemul privat o ține departe de umilințe și competiție ca metode de educație. Nu o ține departe de umilințele și spiritul competitiv ale individului.

Îmi doresc, ca orice părinte, un mediu prietenos pentru copilul meu. Dar departe de atitudinile părinților exagerat de protectivi, sunt conștientă de inutilitatea mea la frământările ei sufletești. Umanitatea a supraviețuit prin mituri. Unul enorm și extravagant mi-e propria religie, mersul pe apă, reînvierea etc.

Miturile au la bază observații pentru supraviețuire. Inițierea băieților prin vânătoare, un exemplu. La adăpostul orașelor, spațiul controlat de mintea umană, miturile ne amuză. Nu ne mai trimitem copiii la vânătoare sau să călătorească un an de zile singuri pentru a învăța să se descurce fără părinți.

Părinții actuali îmi par că-și asumă rolul Supraomului lui Nietzsche sau substituie conceptul de Dumnezeu. Le oferă copiilor condiții pentru învățare, pentru performanță, dar nu le acordă încredere. Nu este pic de încredere în omuleții crescuți de generația noastră. Strigăm puternic că da, că ne sacrificăm pentru ei, că le dăm tot ce e mai bun. O să urmeze un răspuns: nu ți-am cerut eu.

Firește că argumentele lipsesc în fața unui asemenea răspuns. Reacțiile diferă. Părinții au nevoie să învețe desprinderea. Să se desprindă de viața copiilor lor. Nu suntem copiii noștri și nu suntem părinții noștri.

Deținem gene comune, dar viața aparține fiecărui individ. Creștem cu plăceri și neplăceri, ne dezvoltăm cu frustrări nerezolvate, reacționăm diferit. Pământul se învârte în jurul Soarelui. E un fapt. Felul în care ne trăim viața aparține individului.

Mă întristează lupta dintre părinți și profesori. Includ aici și părinții cu o educație fără profunzime, și profesorii necalificați. Colaborarea, ca o echipă, ar ajuta. Fără fronturi deschise, frontul părinților și frontul profesorilor, ar dispărea câmpul de luptă.

Nu pot să dau procente ale oamenilor în prostie și inteligență. Unde înclină balanța mi-e necunoscut. La acest subiect nu pare să aibă importanță oricum. Orice prost poartă o lecție pentru celălalt. Evitarea, de exemplu. Să învățăm să evităm.

Unii consideră că lumea a progresat din Evul Mediu. De acord dacă privești la țările civilizate, Franța, Anglia, Germania. Dar Franța, Anglia și Germania nu reprezintă lumea. Lumea conține țări ca Irak și Siria unde cunoaștem mai mult sau mai puțin ce se întâmplă azi. Eu scriu confortabil în spatele laptopului, iar alții mor de foame sau de la arme, bătăi sau bombe.

Considerați că Irakul și Siria sunt departe în spațiu? Că nu ne afectează? De acord, distanța ne permite ignoranța și defilarea diferitelor stiluri de viață, vegan, fără zahăr, sistem de învățământ privat, promovarea patrimoniului sau lobby pentru citit.

Practic viața asta. Dar cealaltă viață, aia din Siria și Irak este mereu prezentă. Oamenii ăia supraviețuiesc. Copiii lor și copiii noștri au aceleași drepturi. Pretențiile noastre, cu atitudini de superioritate, omul a devenit proteză de zeu, zice Freud, schimbă reprezentările despre lume.

Mi-ar plăcea să fiu omul care face o diferență. Poate pun pe gânduri un părinte sau un adolescent și vor medita la lupta dintre părinți și profesori în țările civilizate.

Părinți, aveți încredere în copiii voștri!

Copii, aveți încredere în profesorii voștri!

Stima de sine se construiește, un copil care moare în Irak nu mai are nici o șansă.

Noi avem șanse aici, chiar și în sistemul tradițional de învățare.

Și luni e tot joi, dar și vineri

Gata! Cred că s-a scris și textul cu școala de altă dată. Construcția pare să se distrugă însă. În primul rând nu există un sprijin. Vin doar păreri personale de la mine, de la cititori, dar părerile noastre semnifică doar frustrări, refulări.
Avem un numitor comun: bătaia și umilința.
Umilința s-a practicat și în trecut, se practică și azi.
Da, e unealta oamenilor slabi.
Din toate comentariile, nu pot face o listă cu argumente pro sau contra. Frustrările consumă și ne consumă, dar nu evidențiază nimic. Un alt cuvânt la care ne-am oprit: familia.
Educația se face în familie, profesorii vin să lucreze cu un dat al elevului din familie.
Un aspect pe care ne-am îngrămădit cu toții descrie relația de interdependență între profesori-elevi-părinți.
Relația este dezastruoasă, imaginată ca o minge de ping pong, cu foarte puțini care-și asumă consecințele faptelor lor.
Dar asta este ceea ce trebuie să acceptăm cu toții, educația reprezintă un cumul unde valorile sunt date de părinți, de profesori și de elevi. Iar un om educat, un elev educat poartă în el fragmente de părinți, fragmente de profesori și o foarte mare parte de sine.
Elevii pot fi educați, dar niciodată să nu se aibă pretenții de dedublare, un elev nu este nici părintele său și nici profesorul său.
În punctul ăsta nevralgic ne aflăm. Ce sunt elevii știu toți profesorii, cine sunt elevii știu doar prea puțini profesori.