A fi tu însuți nu rezolvă probleme, ci doar face posibil un nou mod de a trăi

Cartea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană, combină discursuri personale, prelegeri, eseuri, sinteze ale autorului din perspectiva lui de psihoterapeut. Este considerat unul dintre cei mai importanți psihologi ai secolului XX. A fost premiat pentru cercetarea în domeniu, iar spre sfârșitul vieții a primit o nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace.

Am decis să notez o prezentare succintă a cărții în urma impactului avut asupra mea. După primul capitol am lăsat puțin cartea pe genunchi și am surâs. Mi-am zis că citesc o psihologie roz, o perspectivă a unui psiholog entuziast și naiv.

Conflictul dintre părerile mele și convingerile autorului s-a declanșat la nota: schimbarea personalității. Împărțisem la mine în cap, cu limite clare, personalitatea de caracter. Cu prima greu poți lucra, biologia învinge realitatea, iar la caracter depui un efort gigantic să devii o persoană agreabilă celor apropiați și eficientă societății.

Fără să mă las descurajată de felul acesta nou de a vedea lucrurile, ba chiar cu o dispoziție jucăușă, am continuat lectura. Hai să văd eu cum îi ajută Carl R. Rogers pe oameni să se schimbe, cum mă ajută pe mine să mă schimb?!

Convingerile lui simple, oamenii au nevoie de acceptare, învățăturile cu autoritate pot conține greșeli, clientul știe ce-l doare, a te purta calm și agreabil nu ajută când, de fapt, ești furios și critic, a-ți da voie să fii așa cum ești, tiparul răspândit din cultura noastră că toate celelalte persoane trebuie să simtă și să gândească la fel ca mine, psihoterapie centrată pe client, experiența este cea mai înaltă autoritate, mi-au dat sentimentul că cineva mă înțelege. Și am răsuflat ușurată.

Într-adevăr mă pregătiseră înainte Freud, Jung, Adler, dar am realizat adevărata semnificație a literaturii de specialitate de pe paginile lui Rogers: ei toți reprezintă o resursă în procesul de autoeducație. Să mă accept așa cum sunt, iar uneori nu o să-mi placă de mine, dar e firesc. Scopul constă în direcția aleasă în viață, oricare ar fi aceea, și să pot trece peste greutățile sufletești.

Mici schimbări am observat în comportamentul meu. Schimbarea personalității tot o încadrez la perspectiva roz, dar modificarea atitudinii am verificat-o. Se întâmplă. Mi-am permis, după ani de fofilare, să-mi recunosc furia pe propria mamă. Relația dintre noi nu a devenit mai bună, dar starea mea s-a îmbunătățit simțitor.

Învățasem deja de la Freud să stârpesc sentimentul de vinovăție, iar acum plutesc. Așa ușoară mă percep. Nu știi ce povară porți până nu te confrunți cu ea. Sunt furioasă pe mama și nu mai ascund asta. Îmi rămâne de acum încolo să o compătimesc și să o iubesc cu detașare.

Ani de zile am primit indicații și asigurări că acționez și simt greșit. Interpretarea asta e responsabilă de întârzierea devenirii mele. Conștientizarea propriei animalități nu oferă o libertate prost înțeleasă, ci ordonează un întreg coerent. Doar avantaje se desprind din posesia personalității, zice Jung.

În încheiere, vorbele lui Rogers:

”… a fi tu însuți nu rezolvă probleme, ci doar face posibil un nou mod de a trăi, în care experiența sentimentelor e mai profundă și mai intensă, mai vastă și mai variată. Îți simți mai clar unicitatea și, ca urmare, te simți mai singur, dar este mult mai real, astfel că relațiile cu alții își pierd artificialitatea, devin mai profunde, mai satisfăcătoare și atrag în relație mai mult din realul celeilalte persoane.”

Râsul, decența și Parisul

După textul abscons de ieri, azi aș vrea să simplific puțin și las în subsidiar psihologia. Atenție, nu mă lepăd de ea, o folosesc doar în completare. Din nou întrerup poveștile din Europa. Nu se poate trece atât de repede peste Olanda.
Mâine o să plecăm la Bruxelles, dar azi o să construiesc într-o altă direcție. Aș vrea să povestesc, să discut pe marginea poveștii, două obiective, scopul ar fi să înțeleg o anumită reacție, a mea, a celorlalți nu aș putea să o înțeleg, căci îmi lipsesc materialele pentru interpretare.
Chiar fusei întrebată azi de ce caut să înțeleg pe toată lumea. Răspunsul, după gestul ridicării din umeri l-am formulat ca un copil de 3 ani: pentru că așa vreau eu.
Acum pot spune că fac acest lucru dintr-o nevoie personală de a-mi controla primitivismul, adică înțelegerea mă oprește din a judeca și a critica într-o manieră răutăcioasă.
Anul trecut, la o terasă de la Severin, eu și o prietenă am fost rugate să râdem mai încet, râsul deranjând clienții.
Anul acesta, în metrou, la Roma, un domn italian a fost foarte deranjat de râsul meu, cerându-mi foarte clar să mă opresc.
Săptămâna trecută, la o altă terasă de la Severin, mi s-a spus că sunt lipsită de decență deoarece râd, iar un bebeluș nu poate să doarmă.
Am povestit.
Pe marginea poveștii, aduc câteva observații.
1. Râsul irită oamenii.
2. Râsul, ca alegere de exprimare a fericirii sau a unei stări de bine, enervează oamenii.
3. Râsul meu provoacă variate reacții. Altora.
Eu râd zgomotos de când îmi amintesc de mine manifestându-mi bucuria. Nu pot râde altfel sincer. Mărturisesc că râsul acesta mi-a creat diverse conflicte, mi-a provocat dispute cu sinele, mi-a adus priviri admirative. Ca și copil, a trebuit să-i fac față într-o mentalitate care impune râsului mitocănia și proasta creștere.
Râsul mai poate fi și o formă de apărare, ca în cazul meu, iar râsul nu duce niciodată la mitocănie, râsul aparține unei categorii de oameni inteligenți. Tot ce am scris aici, mi-am repetat ani de zile în care am râs în multe situații în care nu se cuvine.
Ca și situația de la terasă, nu se cuvine să râzi când un cuplu încearcă să-și adoarmă copilul, iar la sugestia mea de a părăsi terasă să-și culce odrasla, mama a constatat că se vede pe mine cât de lipsită de decență sunt. În prezența acelor primitivi, de duminică, Jung m-a luminat, mi-a oferit un cuvânt pentru toți oamenii care refuză să gândească abstract, și anume primitivi, am făcut o observație. Atât. După ce am părăsit terasa, am mers și am plâns.
De ce am plâns?
De nervi.
Dintr-un sentiment de vinovăție, când cineva mă insultă, insulta lor se pierde într-o educație generală a mea despre sine. Nu m-am simțit vinovată la terasă că am râs, dar s-au activat instant în memorie toate frustrările și angoasele mele. Cumva ochii celor doi primitivi mă priveau goală, mă simțeam goală.
Am plâns dintr-o cauză evidentă: dezechilibru emoțional.
Ca soluție, am pus mâna pe o carte, întotdeauna când am sufletul nenorocit mă întorc spre cărți. Duminică l-am devorat pe Jung. M-a ajutat, dar cât de puțin!
Într-o împrejurare asemănătoare, am doar 30 de ani, multe locuri publice se vor umple de râsul meu, reacția mea va fi aceeași, cu toată știința mea. Îmi cunosc atât de bine problemele, dar nu găsesc o soluție sau este una singură, să mă mut la Paris.
Parisul este o soluție, căci primitivii sunt veșnici.

Cu trenul prin Europa

Următorul oraș al excursiei a fost Berlin, dar azi refuz să scriu despre Berlin. Nu am stare. Berlinul a continuat cumva Cracovia și momentan îmi cade greu încă un text despre naziști.
Azi o să ne plimbăm cu trenul.
Încep cu a specifica și formula scurt, trenul este mijlocul meu de transport preferat. Preferinței, simțurile mele i-au adăugat unele semnificații mistice. A merge cu trenul a devenit pentru mine o experiență. Trenul mijlocește o întâlnire cu mine. De la a privi pe geam, de la a sporovăi cu călători între două destinații, urmează o trecere firească, dar imperceptibilă spre sine. În momentul când mă pun în ramă, adică păstrez o singură poziție, cu ochii pe geam, știu că am plecat. Uneori chiar am senzația că am puterea de a mă privi din afară. Nu am această putere, firește.
Totuși, senzații puternice mă copleșesc, iar mintea mea începe și ea o călătorie separat de trup. În excursia asta am scormonit mult în memorie. Am reușit să aduc aduc la suprafață și să notez pe hârtie chiar bucăți de viață ale unor momente pline de rușine, neputință, respingere, umilință. Toate acele momente pe care omul preferă să le uite, dar psihologia spune că e bine să le scoți la suprafață, căci prezența lor în conștiință înlesnește vindecarea.
Nu contrazic această știință, și eu am observat cerul de după furtună, limpede, clar, luminos. De câte ori am vorbit despre un moment neplăcut, m-au părăsit emoțiile și am rămas stăpână pe simțuri și intelect. Când refuz să vorbesc, și fac asta, mă încăpățânez să păstrez în mine nemulțumiri, fac loc pentru încă un stăpân, iar stăpânul ăsta pe care nu-l recunosc îmi micșorează lumea și iluzia libertății. Iar la iluzia libertății nu aș renunța niciodată.
Când port doi stăpâni în mine, orice sentiment îmi revine exagerat. Reacțiile se amplifică și greu le pot explica, de aceea știu și eu că e bine să aduci tot în conștiință. În excursia aceasta, i-am permis trenului să aducă multe la suprafață și am vorbit cu prietena mea.
Între defulări și discuții ușoare, am privit mult pe geam. Bucata aceea de geam ne-a permis o participare la viața unor oameni. Am aruncat un ochi în grădini, în case, în hambare. Am luat cu noi, pe retină și în simțuri, bucăți de viață, o vază, o levănțică, un scaun de copil, o perdea de la geam, o bicicletă rezemată de casă, un trandafir agățător.
Multă lume m-a întrebat cum am rezistat pe tren atâta vreme. De cele mai multe ori ridic din umeri și mă uit în direcția opusă. Cum să pun într-o frază, tot ce am scris despre tren? Nu pot, nu am talent să creez metafore, nu pot să înșir personificări, nu am răbdare să mă fac înțeleasă, deși am sesizat un nou ton în discuțiile mele. Când vorbesc, de fapt atunci când povestesc ceva, nu mai sunt atentă la ochii care mă privesc, ci las vorbele să iasă ușor, le permit să conțină amprenta sufletului meu fără teama de a mă face de râs. Teama asta m-a ținut prea mult timp pe loc, evoluția unui om poate să stea în această frică de ridicol. Ce e rău în a fi ridicol?
Am citit într-un muzeu din Brugge, la o expoziție Salvador Dali că ceea ce lumea nu are niciodată suficient este extravaganță. Oamenii sunt atât de ocupați să fie normali, să se asemene, încât se îndepărtează prea mult de ei, de esența cu care vin ei pe lume, de esența lumii chiar.
Cam așa a fost pe tren, multe gânduri, multe meditații și asta pentru că pot să privesc, să citesc, să fiu eu, exclusiv eu.