A evada din realitate e clișeizat, dar asta căutăm

Merg de ani de zile la teatru. La început împinsă de la spate și în coloană. Eram elevă. Apoi din curiozitate. Tot un fel de împins de la spate, dar altă reprezentare. De câțiva ani am început să pledez pentru. Provocator mă exprim cu: instig la cultură.

Expunerea pe blog a părerilor despre diverse spectacole mi-a îngreunat umerii. M-am întrebat: Cât să mai scriu aiurea despre teatru fără nici o bază? Și m-am pus pe citit. Diverse etape am traversat. Am scris despre spectacole prin filtrul emoției. Am apelat la cuvinte simandicoase, dar goale. Am probat rigoarea unei recenzii.

O învățătură s-a prins de mine, diferența dintre spectacol și piesă de teatru. Una-i una, alta-i alta. Asta e teorie: seacă, stearpă, mai întotdeauna respingătoare.

Cei mai mulți mergem la teatru pentru emoție. A evada din realitate e clișeizat, dar asta căutăm. O oră sau două să nu avem habar de tot ce înseamnă viața de toate zilele cu facturi, chirii, rate la bancă, viață sexuală nesatisfăcătoare, divorț, meșteri, părinți, copii etc!

Înainte de spectacol se lasă întunericul în sală. Publicul e în febră. O forfotă dedusă, nu-ți vezi companionul. Ce secunde bezmetice! Eu mereu mă întreb: Oare o să picăm undeva ca Alice? O cădere lungă și buf!

Începe!

Aseară a apărut în fața spectatorilor Gigi Căciuleanu. Nu e prima oară pentru mine. L-am mai văzut pe scenă. De data asta a citit de pe foi.

Când m-am dus la psihiatru
El mi-a spus: 1, 2, 3, 4.
Hai, mai ieftin să mi-o lase
La-m rugat. Dar nu: 5,6.

Medicina nu-i un moft
Mi-a spus: Hai: 7,8.
Creirii-ncepu să-mi frece
Pân-a ajuns la 9, 10.

Târguiala fi ținută
Tot așa pân la o sută
El tăcând, Eu dând din gură
Și apoi alte mii și sute

Eu țâcnit
Iar el
mă fu..ră.

Versurile fac parte dintr-un spectacol marca Gigi Căciuleanu. Încercați să vă imaginați cuvintele, sensurile, reprezentările prin dans acum. O clipă închideți ochii. Ați reușit să fantazați? Nimic asemănător cu factura la curent.

Ăsta e teatru, e putința omului capabil de a-și îmbogăți viața. Restul e durere și marketing.

Înainte de punct, instig. Mergeți la teatru. FEST-FDR e în plină desfășurare.

La ora 21 o să fiu din nou la Sala 2 a Teatrului Național.

Ne vedem la teatru!

FEST-FDR, Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești.

Notă: Pentru a doua oară, am acceptat să fiu partener al Teatrului Național Timișoara pe parcursul desfășurării festivalului.

Mulțumesc.

Foto: Diana Bodea

Nu fă ca la radio şi televiziune, vorbeşte corect

10561830_865972770079545_8462134905126880019_nCa un subtitlu:

NU FACE.

Îmi place sau nu, Mara îmi cere să privesc cu ea la desene. După un an întreg cu Sponge Bob, îmi repet, când poftesc la turtiţe Krusty krab, că nu au corespondent în realitate. Da, mi s-a întâmplat de câteva ori!

M-am distrat prima dată. A doua oară m-am încruntat, iar într-o zi m-am întrebat dacă să-mi fac griji. Mi-am revenit în urma unei greşeli de gramatică.

Pe lângă Sponge Bob, urmăresc şi Sirenix, Alvin şi veveriţele sau Spioanele. La Sirenix am auzit prima dată.

Nu fă asta, nu fă asta! Apoi am devenit atentă. Nu fă, nu fă, nu fă în toate filmele de animaţie. M-am indignat. Încă o revoltă sufletească în zbuciumul de toate zilele. Lângă Mara am încercat să vorbesc o limbă curată şi corectă. Anii petrecuţi acasă sunt elementari, şcoala vine să completeze. Am crezul acesta, unicul păstrat. Omul e format până la 5 ani, la şcoală, în adolescenţă, în viaţă, scoate ce a introdus.

Desenele, cu greşelile lor frecvente de gramatică, fixează în memoria copiilor un anumit limbaj, cu accent pe ascultător.

Lumea se confruntă cu foamea, războaiele şi imigranţii, dar lumea mea suportă o depreciere a limbii cu o atitudine indiferentă. Că sunt desene, că majoritatea aşa se exprimă sau marea majoritate, că studiourile fac traducerile şi angajările! Uite aşa pleonasmul şi tautologia ajung lecţii plictisitoare şi inutile în manualele şcolare. Un manual nu rezistă în faţa inteligenţei unei instanţe ca mama sau tata care se fac înţeleşi şi plătesc cursuri de limbi străine.

Rândurile de mai sus, exerciţiu de ironie.

Mi-am zis şi o să pun în practică, indiferent de rezultat, că o să scriu celor de la studioul de la Oradea. Acolo am înţeles că se fac traducerile pentru canalele de copii.

Nu primesc sfaturi cu nu fă asta, nu o să schimbi nimic!

Ascult cuminte şi zâmbitoare încurajări.

Fă asta!

Zic!

De la talpă la index

Mă împiedic, tot mai des, de nostalgii. Fie că deschid o carte care fulgerător mă duce cu ani în urmă, fie că ascult un cântec sau adulmec un anume miros, mă împiedic; nostalgii peste nostalgii.
Pe lângă trăirile mele singulare, am observat în jur o atitudine pro natură. Să scoatem copiii în natură, să iasă afară în stradă, să mănânce sănătos. Multă grijă pentru trup, acel trup pe care eu, când eram mică, îl purtam într-un spațiu deschis, într-o geografie.
Azi geografia s-a mutat de la talpă la index, copiii călătoresc cu google earth. Și părinții regretă talpa.
Nu mă exclud, mi-e dor de durerile de tălpi, de excursiile cu școala, de drumețiile cu prietenii.
O drumeție conține mai multe învățături ca o săptămână cu predare intensivă. Întorcându-mă spre nostalgii, de la ele am plecat, aș cere acelora care privesc cu melancolie vremurile, atunci și acum, să vadă reversul, partea mai puțin plăcută din cutreierarea pe câmp.
Adevărul este că se ivea plictiseala, iar plictiseala duce la atitudini diametrale. Realitatea se scindează.
Pe o parte, plictiseala provoacă imaginația.
Pe o altă parte, imaginația te îndepărtează de realitate. Fetița, în copilărie, prin condiția ei dată de sex, trebuie protejată, izolată. Din această izolare scapă prin fantezie. În adolescență adormeam seara în timp ce făuream povești de dragoste, eu fiind Cosânzeana. Rezultatul e unul singur: uimirea de pe chipul meu când am întâlnit dragostea. Pe buze se contura, fără rostire, o întrebare: asta e dragostea, asta?
Cumplită dezamăgire!
Dragostea și prima noapte de dragoste m-au umilit. Mi-am revenit treptat, în ani plini de prefăcătorii feminine.
Pe câmp, în plină și neîntreruptă visare, prin fantazare, cunoșteam dragostea în culori, în dans, în foșnet de rochie, într-o mână puternică de bărbat, într-o privire pierdută, într-un sărut în care fiecare uită de sine și devine celălalt.
Pe o altă parte, asta face imaginația, te îndepărtează de realitate. Mi se pare firesc să ieșim în natură, mi se pare dezirabil să cunoaștem minutul etern, dar îmi displace glorificarea unui trecut în care oamenii nu erau mai fericiți ca azi, ci cunoșteau altă realitate, își fixau alte scopuri, își duceau alte cruci.
Și noi suntem fericiți, nimeni nu ne oprește fericirea, noi ne construim edificii în calea ei.
Pretindem o viață fericită, dar viața nu a îndeplinit niciodată această condiție, viața ți-a dat zile, ore, momente.
Există ore în viața mea atât de fericite.
Și există disperări, profunde disperări.
Nostalgiile, prin evocarea trecutului, nu ajută, nu acționează, nu soluționează. Te opresc.
Te opresc din a trăi, iar omului îi e dat să trăiască.

Olanda între fantezie și realitate

Am terminat poveștile despre Amsterdam, dar nu s-au sfârșit poveștile cu Olanda. De fapt mai mâzgălesc aici o singură poveste, povestea unei fetițe visătoare care a privit morile Olandei la 30 de ani.
Am privit morile Olandei ca om adult, dar peisajul bucolic stătea cumva atârnat într-un vis. În copilărie nu mă gândeam la lumea largă, ci vedeam și auzeam această lume prin niște puternice senzații. Fantezia mea, direcționată de condeiul lui Jules Vernes și Dumas, a fost o expresie sinceră, iar experiența mea ca adult a devenit o expresie sinceră după ce mi-am amintit că pot să mă bucur.
Uneori e necesar să fac asta, să-mi iau un minut și să-mi permit bucuria. În copilărie m-am hrănit cu atâta fantezie, încât realitatea nu mai răzbește uneori să depășească emoțiile fetiței. Uneori mă ia de nas, mă gâdilă la ureche o senzație sau alta. Și atunci mă simt fericită.
M-am rotit puțin în jurul cozii, dar mă aflu oarecum sub influența lui Jung, m-am întovărășit ieri cu el și cu Beethoven. Nu-mi sunt prieteni buni, dar sunt de nădejde.
În această descoperire, că fantezia îi este mai clară psihicului ca realitatea, mi-am liniștit neliniștea care mă întrista. Chiar să nu mă mai bucure sincer nimic cu adevărat?
Mă bucur sincer și sunt fericită uneori, doar că am nevoie de un minut, plus un minut, plus un minut. Un minut să privesc, un minut să închid ochii, un minut să-mi spun că merit, că oricine merită.
În Olanda, privind morile, recuperând o imagine din copilărie, gustând o ciocolată și cerând altele, mi-am amintit și să mulțumesc. Cui? Oricui. Mulțumesc pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am devenit, pentru viață, pentru toate aceste călătorii care mă ajută să mă înconjor de frumusețe și de oameni frumoși.
Mulțumesc.