Comunitatea bloggerilor timișoreni. Să nu ne distrugem talentul

S-a încercat la Timișoara să se formeze o comunitate a bloggerilor. Teodora și Andra s-au ocupat de. Au avut loc două întâlniri, în februarie și în martie. În aprilie le-am găsit pe fete singure. Cu excepția mea, nu a mai apărut nimeni.

M-am bosumflat puțin. Credeam sincer că atomii mei au făcut reacție cu alți atomi. Mi-au plăcut câteva fete. Observați, vă rog! Afirm că m-au atras niște persoane, fără să menționez nimic despre blogurile lor.

Pentru mine, am alcătuit o sinteză a fenomenului. Ce s-a întâmplat?! La prima interpretare a ieșit în evidență, cel puțin pentru mine, absența sincerității. Ne-am simțit foarte bine la întâlniri, am râs, am schimbat linkuri, am trecut prin literatură, am criticat greșelile de gramatică, dar nevoile și intențiile au ramas cam nerostite.

Ce nevoi are o comunitate de bloggeri? Înainte de asta, aș împărți persoanele cu blog în două categorii:
1. Bloggeri care au început din pasiune pentru a scrie. Mă dau exemplu.
2. Bloggeri care au început să scrie pentru a-și augmenta salariul. Nu dau exemplu.

Din aceste două categorii s-a încercat o contopire. Aprob inițiativa. Exercițiu de scris au ambele categorii. Ne diferențiază voința, talentul, vocabularul, gramatica, franchețea. Aproape nimeni nu ar spune cu voce tare că scrie pe blog pentru partea financiară. Ori le este rușine, ori înțeleg prost mândria.

La un moment dat am reușit să scot pe gură că motivele fiecăruia pot fi înțelese și nu avem de ce să judecăm. Nevoia comunității o reprezintă recomandarea. Eu te recomand, tu mă recomanzi, noi ne recomandăm. Public avem fiecare și fiecare își verifică sau împlinește talentul prin rezultate. Lipsa talentului poate fi echilibrată prin voință și muncă. Apreciez mult oamenii muncitori și paroliști. Se întâmplă ca cei mai talentați să fie destul de rar asemenea persoane.

De altfel, talentul neîngrijit, inteligența nestimulată devin în timp nule. Toți, inteligenți și mai puțin inteligenți avem nevoie de muncă, de sprijin, de inspirație, de admirație.

La întâlnirile lunare trecute au lipsit sinceritatea și curajul. Nu recunosc că mă interesează factorul economic. Nu mărturisesc că nu citesc celălalte bloguri sau că nu-mi place cum scrie X sau Y.

Cum aș putea să formulez ca să ajungă clar și categoric la fiecare blogger că nu e necesar să ne placă cum scriem, ci să ne apreciem în primul rând persoana?! Deja am enunțat exclamativ.

Da, să ne apreciem ca persoane. Să ne recomandăm ca bloggeri. Să creștem comunitatea, iar împreună o să reușim fiecare pe pătrățica lui. Pătrățica e importantă. Cred că se numește targetare în marketing. Dar pînă una alta vă las acest text. Mi-ar plăcea să ne revedem în mai sincere și curajoase, și să nu ne batem joc de talentul nostru, dacă îl avem.

Mulțumesc.

Foto: Adrian Oncu

Superlativul sau lipsa de imaginație

img_1344Am șters două introduceri la acest text. E vina cititorilor. Am cedat. Am recitit și mi-am confirmat că am un început plictisitor. Un rând conținea doar o localizare. Serios, mai luați o carte în mână și citiți! Sunt exasperată de măsurători. Nu pot nici fără dumneavoastră, de aici puteți deduce surescitarea.

În facultate ajungeam vinerea la sala de cenaclu a Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România și a revistei Orizont. Așa voiam să încep textul. Câți mi-ați fi trecut cu vederea primul rând?
Serios, mai luați o carte în mână și citiți!

De ce mergeam vinerea la ceea ce se întinde pe un rând întreg? Pentru lansare de carte. Am avut prilejul să-l ascult pe Livius Ciocârlie o dată.

Nu, nu o să vă povestesc despre Livius Ciocârlie și nici link nu o să las la nume. M-am uitat ieri la filmul Femeia în aur, privilegiu bolii. Am răcit. Mi-a trecut prin cap. Noi suntem niște puturoși prin comparație cu evreii. Scuturați-vă de lâncezeală și acționați. Căutați singuri cine este Livius Ciocârlie. Un evreu ar face-o, nu ar aștepta pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață.

Un alt de ce. De ce vă povestesc despre întâlnirile de la Orizont? Am simțit în discursul lui Cornel Ungureanu o ironie despre superlativ. O lansare de carte conține multe superlative. La câțiva ani distanță, m-a năpădit și pe mine superlativul. Nu-l mai suport. Am devenit mamă și m-am cumințit. Nu am avut și nu am cea mai frumoasă fetiță, ci am avut și am o fetiță foarte frumoasă pentru mine. E o formă de respect pentru cine nu deduce. Și grijă pentru sentimentele celorlalți.

Iar acum ajung la punctul culminant. Mă irită la culme superlativul bloggerilor angajați să facă reclamă la un produs. Dacă îi ascultați o să găsiți cel mai bun burger, cele mai frumoase haine, cele mai gustoase clătite etc.

Îmi pare rău pentru enunțul fals și pentru naivitatea dumneavoastră. Eu mă simt insultată și văd clar o lipsă de imaginație. Nici măcar metoda nu e una cârlig. Cum poate un asemenea enunț să fie suficient pentru recomandare? Că e cel mai bun din oraș? Cel mai bun designer, cel mai bun burger, cele mai bune clătite?

Scurtă analiză. Un superlativ se bazează pe numere. Care sunt numerele acestor bloggeri care recomandă produse? Au studiat piața timișoreană, iar locul unde iau ei prânzul a vândut cei mai mulți burgeri în ultimul an?

Nu. Superlativul e la îndemână. Poate fi utilizat fără studiu, cu superficialitate și îndrăzneală.

O să pun punct. Subiectul de azi reprezintă o pojghiță. Am dat la o parte stratul subțire. Discuția e lungă, dar mă opresc.

Notez pentru cine dorește să țină cont: adăugați după superlativ un pentru mine.

Exemplu: Mara e cea mai frumoasă fetiță PENTRU MINE.

Ce cărți purtăm la plajă

603357_497971666879659_373640588_nAm pus o întrebare pe facebook. Care sunt obiectivele blogului? Dacă îmi reprezint publicațiile periodice ca un proiect, ce anume ar fi de atins?

Am fost plăcut surprinsă de retroacțiune. Prefer cuvântul ăsta, retroacțiune. Indică o preferință pentru trecut, o întoarcere și îmi place cum sună. Mai mult ca feedback.

Răspunsurile la întrebarea mea mi-au fost de ajutor. Am reținut și o să dezvolt un program.

Azi îmi pun cuvintele în slujba unui unic răspuns. Să recomand lecturi pentru vacanța de vară. Am experiență cu plimbatul cărților la plajă. Ca impresionabilitate asupra mea la malul mării menționez cărțile Pe drum, Jack Kerouac, Fii și îndrăgostiți, D. H. Lawrence și Abatorul cinci, Kurt Vonnegut.

Beletristica, literatura artistică, are deliciul ei în arșiță. Toropeala de la soare și munca febrilă a minții fac poveștile să se desprindă de pe hârtie. Apari pe neașteptate în poveste. Eu am străbătut America cu Kerouac. Și Joyce m-a plimbat pe străzile din Dublin, dar o doamnă care scuipa semințe în urechea mea dreaptă mi-a întrerupt crud promenada. Elimina salivă.

Iată o lectură pe care NU o recomand la plajă, Ulise, James Joyce. O carte imensă, greoaie prin cantitate și limbaj, inconfortabilă pentru geanta fason purtată pe umăr cu cele utile pentru o zi pe plajă.

O primă cerință pentru cartea purtată la plajă. Să fie de dimensiuni reduse, format și număr de pagini. Am probat diferite dimensiuni și am hotărât, cele mai potrivite lecturi vin într-un format economic. Convenabil pentru umăr, geantă și minte sunt cărțile mici, fițuicile: eseuri, povestiri, romane, microromane.

Din lecturile mele propun: Lucian Blaga, Suveranii României. Monarhia, o soluție?, De ce este România altfel, Primul Război Mondial, Tragedia Germaniei 1914-1945.

Aldous Huxley, Porțile percepției, Raiul și iadul, Minunata lume nouă, Două sau trei grații.

Simone de Beauvoir, Femeia sfâșiată.

Livius Ciocârlie, Robert Șerban, Mai degrabă îmi vine să râd.

Alexandre Dumas, orice.

Andrei Ruse, Zaraza.

Paula Aldescu, Un vis de o zi, fix o fițuică, fix potrivită pentru șezlong, dudui confuze, cu atenție micșorată.

Mă opresc aici cu voință, lista ar continua la nesfârșit.

Pentru că mi-a fost cerută părerea, îndrăznesc. Nu uitați, e o regulă. La plajă cele mai potrivite cărți sunt cele mici. Ce ajunge în minte răstoarnă dimensiunile. Mic devine neglijabil, dacă citiți în dorul lelii, sper să nu fie o exprimare de la mine din Oltenia, mic devine captivant, cu un minimum de atenție sau colosal pentru cei absorbiți.

Aștept comentariile voastre de pe șezlong. Mulțumesc.

Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara

Cum mai poți scrie un text despre un eveniment dacă tot ce găsești de zis este: mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut?!
Mărturisesc, merge cam greu textul. Mintea pare blocată în efect emoțional.
Mi-a plăcut Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara, La vest de est/la est de vest, ediția a III-a.
Datorită acestui eveniment, dar cel de acum 3 ani, am ajuns să-mi convină propria companie. Întotdeauna căutam să fiu cu cineva lângă. La primul Festival toți prietenii m-au refuzat. În fața acestei situații, s-a impus să aleg: merg singură sau renunț.
Mi-am ales singurătatea. Una dintre situațiile când frica de singurătate nu paralizează. Am mers, m-am așezat cuminte pe scaun, am schimbat câteva cuvinte în stânga sau dreapta, am ascultat lectura scriitorilor invitați, am savurat dialogul de după lectură. În fiecare an timp de 3 ani.
Anul acesta am ajuns la ultimele două seri.
Joi, în 23 octombrie i-am ascultat pe Ornela Vorpsi, Călin Dorian Florescu, Florin Lăzărescu și Radu Pavel Gheo.
Vineri, 24 octombrie i-am ascultat pe Paul Bailey, Noemi Kiss, Filip Florian și Bogdan Munteanu.
Ornela Vorpsi, Paul Bailey și Noemi Kiss îmi erau complet necunoscuți. Fix în acestă ordine, mi-a revenit o voce puternică de femeie, un lord și o reprezentantă a celui de-al doilea sex în literatură.
Nu recomand cititorilor mei cărțile celor menționați mai sus. Recomandarea nu funcționează întotdeauna, dar exemplul, puterea lui, m-a uimit și încântat de-a lungul timpului.
Eu o să citesc Băiatul Prințului de Paul Bailey, ce o să găsesc tradus de Ornela Vorpsi, Toate bufnițele de Filip Florian. Mi-am propus lectura acestor cărți utilitar, scopul fiind imediatul, nu materialul.
Din realitatea imediată, o să revin cu impresii.

Mi-a plăcut, mi-a plăcut enorm Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara.