Ăștia oameni am fost

M-am întâlnit cu splendoarea de Zenobia săptămâna trecută la o limonadă care s-a transformat în câteva pahare de Aperol și Hugo. Printre sorbituri și fumuri de țigară, culoarea a ajuns un subiect. Sugestia Zenei pentru cei cu personalitate, roșu cu fucsia, a declanșat o amintire: o ceartă între mine și o prietenă datorită alăturării acestor culori.

Dar ce prietene ai și tu ca să vă certați pentru așa ceva? Aproximativ cuvintele ei. O ușoară panică la interior m-a făcut să rostesc grăbită: Noi ne certam pe orice subiect.

Am rămas pe gânduri, iar acum nu fac decât să defulez. Nu a fost prima dată când mi s-a pus o asemenea întrebare desprinsă dintr-o istorioară personală cu persoane din copilărie. În trecut respingeam observația și îmi aranjam sentimentele pornind de la presupunerea că ceilalți nu au cunoscut niciodată adevărată prietenie. Se înțelege că eu da.

Dar zilele astea nu am putut să mai ignor numitorii comuni, mirarea și formularea identică legată de relațiile mele de prietenie.

Cu cea mai nouă atitudine a mea, m-am aventurat la o analiză. De câteva luni persistă senzația că mă aflu după un perete de sticlă în orice dialog purtat. Rar spre deloc persoana mea suportă supărări sufletești sau disconfort psihic. Discuția, oricât de neplăcută, nu-mi deranjează personalitatea. Bag de seamă cum interlocutorul înlocuiește stări, neasumare, nervi, căutare de vinovați, chiar insulta voalată. Zâmbesc și mă întreb cum să gestionez toate astea. Cum? Am ajuns, datorită lecturii de specialitate, să mă cunosc foarte bine și nevoile să-mi fie prioritare, dar nu pot să stabilesc o comunicare. Mă plictisesc și refuz să-mi consum energia. Nu sunt deșteaptă, dar nu sunt nici proastă.

Am citit intens în ultimii 5 ani psihanaliză, iar acum culeg roadele. Consecințele se traduc într-un comportament nepărtinitor.

La observația mai multor persoane străine privind relațiile mele de prietenie, ce prieteni am avut, răspund: ăștia oameni am fost!

Când am venit la facultate, nu puteam să aștept în fața unui bar, refuzam să intru singură oriunde, nu puneam întrebări, duceam certuri pe orice alegeri personale dacă acestea încălcau niște convenții: pantofi roșii și geantă fucsia sau un păr aranjat cu placa după modelul Tinei Turner. Rușinea și lipsa stimei de sine ne-au pus la grele încercări. Până ieri aproape, vorba vine, m-a interesat un vinovat. Azi prea puțin îmi pasă de culpabilitate. Vârsta, educația, relațiile, cărțile m-au învățat importanța deosebită a măsurilor.

Descoperim punctele slabe, stârpim sentimentul de vinovăție și renunțăm la firescul cu care aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalți. Începem să ne asumăm și să muncim cu ce avem.

Și toți avem frustrări. Asta nu e o jignire. Frustrările semnifică neplăceri. Crește cineva fără? Trece o zi fără? Avem vreo relație fără? Nu.

Imposibilitatea anulării frustrărilor, asta dacă nu faceți parte din categoria persoanelor cu convingeri de elefanți roz, nu exclude luarea măsurilor.

Vă mai spun ceva la fel de eliberator, trăirea în trecut e ceva comun, nu o excepție. Asta dacă cineva vrea să vă atingă cu replica usturătoare: nu te mai lăsa afectat de trecut! Puteți face față trecutului mult mai bine dacă-l lăsați să iasă ori de câte ori se ivește și nu-l ignorați.

Lipsa unei rețete universale nu ne împiedică de la luarea lucrurilor ca atare, fără intensitatea reprezentărilor. Mulți vă ghidați după reprezentări culturale, iar ele reprezintă un fel de boală. Stați lângă o persoană pentru ceea ce este, curățată de orice adăugări ale imaginației. Da, multe persoane or să vi se pară plictisitoare fără pretențiile sociale, dar există posibilitatea să deveniți voi mai interesanți prin verificarea unor sentimente autentice.

Înțeleg, nu e pentru oricine, dar măști cad în fiecare zi. De ce să nu fie și una dintre cele purtate de tine, de ea, de el, de voi toți care mă citiți?!

Încercați!

S-a întâmplat să nasc pe 14 februarie

Mi-aș dori să dau ceva mai departe azi.

Sărbătorim sau nu Sfântul Valentin, în jurul nostru se ivesc inimioare, flori sau cereri în căsătorie. Personal descriu niște etape cu această sărbătoare. Am disprețuit-o la început. Am crescut cu Dragobetele. Încă îmi amintesc o pereche de cizmulițe negre pline cu urme de pantofi de la joaca de-a cine calcă primul. De la dispreț am trecut la respingere. De ce să celebrez eu, o româncă, o sărbătoare americană? Respingerea am transformat-o în indiferență. Iar în 14 februarie 2010 am născut. Până la urmă o să fiu veșnic îndrăgostită la această dată.

Sărbătoarea americană a devenit parte din viața mea. Eu o numesc însă Mara. 14 februarie semnifică doi ochi mari, căprui care știu să zâmbească.

Mă consider norocoasă. Un copil m-a scutit de toate pretențiile unei zile încărcate de datorii de dragoste. Așa se poartă unii, de parcă au datorii în relații, iar 14 februarie ajunge dată scadentă.

Aș vrea să vă spun că e firesc și uman să aveți, chiar și în această zi, sentimente puternice de ostilitate sau o atitudine dușmănoasă față de partener. Religia impune altă conduită, fanaticii optimiști de asemenea, dar vă jur că e normal. Nu păcătuiți, nu atrageți nici o karma. Oamenii descriu ambivalența. Poți să-ți urăști părinții, frații, soțul sau soția. Iubirea e tot acolo. Mi-ar fi plăcut să existe cineva în copilăria mea care să-mi fi spus și mie. Sentimentul de vinovăție nu ajută, iar o stimă de sine călcată în picioare greu mai poate fi recuperată.

Recuperez de ani de zile, iar uneori defilez cu un complex de superioritate pe care puțini îl percep așa cum este în realitate: o apărare. Mă apăr de foarte mult timp. O să las puțin garda jos. Mara mea împlinește 7 ani și sunt puternic emoționată și îngrijorată. Oare mi-am făcut datoria în acest timp?

Asta e întrebarea mea de 14 februarie.

Orice simțiți azi, iubire, ură sau dispreț pentru cel iubit, e normal. Suntem oameni. Nu suntem monștri, manifestăm neplăceri, nu suntem nobili, manifestăm bunăvoință. Toate se găsesc în noi.

Vreți inimioare de 14 februarie? Acoperiți-vă de inimioare. Nu contează ce comentează cutra din stânga sau dreapta. Vreți să vă trageți pătura peste cap și să închideți telefonul de 14 februarie? Nu așteptați aprobarea nimănui.

Cum celebrăm fiecare ține de nevoi. Și cu siguranță nu avem cu toții aceleași nevoi.

Cu drag, o îndrăgostită!

Foto: Adrian Oncu

Fac ce vreau eu

Dintre toate episoadele ultrabanalei mele vieți căsătoria m-a speriat cel mai tare.

Așa începe capitolul 38 din monumentalul, și mă refer la dimensiune, Solenoid semnat de Mircea Cărtărescu. O să mă joc puțin de aici.

Îmi place nespus jocul și joaca. V-am mărturisit într-un text trecut că în sfârșit sunt un copil fericit. Îmi pare rău pentru toți care au uitat cum e să fii copil. Nu merg pe urmele autorului și declar că m-a speriat căsătoria. Consider căsătoria o lecție.

Mă îndepărtez puțin de autor, dar rămân lângă subiect. Sunt foarte curioasă de acel fac ce vreau eu rostit de unul dintre parteneri când simte că pierde controlul propriei vieți. Eu l-am rostit de câteva ori și mi s-a spus de câteva ori.

Fac ce vreau eu!

Mă doboară mila în secunda următoare. O compasiune stânjenitoare mă paralizează. Strigătul fac ce vreau eu mi se pare atât de firesc. De ce oare a simțit nevoia celălalt să mi-l arunce în față dacă eu îi dau dreptate? Pentru că are dreptate. Am încercat să aduc argumente în discuțiile purtate pe acest subiect.

În copilărie plecăm de acasă de mână. În tinerețe închidem ușa după ce dăm explicații părinților. Unde mergem, cu cine mergem, când revenim, am consumat alcool, am cedat plăcerilor sexuale, am înjurat? Parcă ne naștem datori de a da explicații. Veșnic cineva are ceva de comentat. Când devine viața ta de fapt viața ta?

Eu nici nu știu dacă am avut sincer vreodată viața mea. Am plecat din casa părintească la facultate. Un an de zile, primul an de facultate, am ieșit cu diverși băieți, iar din anul doi am fost mereu într-o relație sau alta. Exact! Mereu cineva m-a ținut de mână, întotdeauna cineva m-a întrebat unde merg și cu cine. Capul meu a făcut ce a vrut el, dar a suportat consecințe.

E corect ca fiecare individ în parte să facă ce dorește el. Să-și simtă și să-și exploreze libertatea. Să iasă pe ușă și să plece pentru că așa dorește indiferent de oră.

Când ești femeie singură sau bărbat singur faci asta. Avanjatul burlacilor și al femeilor singure. Intrați într-o relație, nostalgia lui fac ce vreau eu se manifestă prin acele furii din senin. Și i le arunci în față celuilalt. Nu-l apuci de mână și îi spui pe un ton prietenos că îți simți gâtul de bărbat sugrumat, ci bați din picior ca un copil nervos. Fac ce vreau eu și o să suport consecințele!

Îndelung am cugetat. Relațiile dintre oameni m-au fascinat și continuă să o facă. Nu sunt fizician să am un laborator unde să combin diferite elemente și să notez reacțiile, dar am un blog unde consemnez cu rigurozitate o observație sau alta. Mă concentrez pe concluzii. De acolo consider că pot extrage o soluție sau alta.

O soluție la acest fac ce vreau eu , ar putea fi, pe lângă dialog, reacția contrară. Nu face ce se așteaptă de la tine. Suntem prezivibili, dar nu atât de prezivibili dacă ne place și cochetăm cu libertatea. O iluzie, de altfel, dar o iluzie reprezentată de mine ca o plimbare alături de zei.

Fac ce vreau eu!

Te înțeleg, și mie îmi place să fac ce vreau eu.

Notă: Pentru a face ce vrei tu ai nevoie de o viață. Câți dintre dumneavostră aveți una complet independentă de celălalt care nu e rațiunea de a trăi, ci doar un sprijin.

Vă rog, lăsați-mi o notă.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Cutume, nu iubire

10981951_957950014215153_1754130380867717169_nDin martie, de la lansarea cărții Un vis de o zi la București, am primit multe mesaje în privat. Petra, personajul feminin, a cucerit multe persoane, bărbați și femei deopotrivă. Mulți, deși nu mi-au mărturisit, au căutat elementele autobiografice.
Cât din mine este Petra?
Nu o să răspund acum la întrebare. O s-o păstrez pentru final.
Sau nu.
O să scriu în continuare despre niște consecințe. În urma acestei cărți, am devenit un fel de femeie care deține niște tehnici de păstrare a bărbatului în relație. Am auzit de foarte multe ori: cum faci tu, dar cum faci tu?!
Pornesc cu un postulat.
Nimeni nu stă într-o relație dacă nu vrea. Celălalt nu dispune de nici o forță asupra celuilat.
Acest postulat rămâne valabil dacă vorbim despre iubire, despre sentimentul trăit de fiecare îndrăgostit, slăvit de poeți, plasticizat de romancieri, visat în egală măsură de bărbați și femei.
Dacă ne deplasăm în afara acestui sentiment, dăm iubirea la o parte, postulatul nu mai este valabil. Există forțe de care dispune celălalt asupra celui care vrea să plece din relație.
Femeile, de exemplu, nasc un copil sau se folosesc de cel pe care-l au pentru a ține bărbatul. Unele, nu generalizăm.
Ma limitez la acest exemplu. Îmi place să vorbesc din categoria mea de gen. Mă irită că Balzac s-a remarcat cu Femeia la 30 de ani. Din experiența mea, din cultura mea, Balzac nu a avut habar ce scrie și un ochi subtil observă și misoginismul în rândurile lui.

Așadar, pot transmite și lăsa scris aici, din experiența mea de viață: există forțe prin care poți să te impui celuilalt. Toate au funcții coercitive. Rămâi în relație, dar rămâi constrâns. Aceasta este iubire? În situația în care un cuplu ajunge la despărțire sau discută despre, unul dorește de obicei să plece, nu ambii în același timp, mai este oare vorba despre iubire?

Nu.

Putem să vorbim despre obișnuințe, confort, rutină, situație financiară, orgoliu, simțul proprietății. Cutume, nu iubire.

De fapt, oamenii se rușinează de acest sentiment, de iubire. Îl caută, declară că îl caută, apoi se poartă ca fiind atinși de o boală. Oamenii serioși și decenți nu-și permit sentimente de afecțiune. Aici avem de-a face tot cu o forță, dar cu altă funcție.

A-ți arăta afecțiunea semnifică, din nou, pentru unii, nu generalizăm, o cedare a puterii. Ce putere, care putere? Puterea asupra celuilalt, preponderența. O să mă folosesc de cel mai banal exemplu, comportamentul bărbatului înainte și după așternut cu o femeie. Bunăvoința, disponibilitate, gesturile afectuoase, șarmul dinaintea sexului.

Sexul înca scade valoarea femeii. Programați istoric în războiul nevoilor fiziologice, femeile întâlnesc mulți primitivi. Putința de sublimare, formulă preluată de la Freud pe care-l admir și îi sunt recunoscătoare, ajunge să fie rar întâlnită sau descoperită.

Educația pe roz și bleu strică conviețuirea în doi.

Cât din mine este Petra?

Nu o să răspund. Dacă cineva mai dorește sau îndrăznește, ascult păreri personale.

Despre celălalt

Rar. Nu. Foarte rar am scris pe blog despre filme. Dacă stau să mă gândesc, știu că am intenționat să scriu despre filmul Domnișoara Cristina după Mircea Eliade, dar intenția nu a devenit faptă.
Acum însă o să amintesc două filme, Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona.
Jack goes boating mi-a revenit sub formă de recomandare de la Vladimir. Vicky Cristina Barcelona stă într-o plăcere a mea pe care mi-am satisfăcut-o aseară.
În următoarele rânduri nu va urma o cronică de film. Din primul film amintit o să povestesc o fază. Jack, personajul principal, interpretat de Philip Seymour Hoffman și Connie, nu cunosc numele actriței, se află în pat. Fiecare îl întreabă pe celălalt ce-și dorește de la un bărbat sau de la o femeie.
Ah!
Aș șterge, nu-mi place formularea, dar e necesară informația. Probabil e necesară. O să încerc altceva. O să pândesc crearea unei imagini.
Un bărbat și o femeie în pat pentru prima dată. Celălalt, reprezentat pe rând de bărbat și de femeie, întreabă: ce-ți dorești de la mine?
Ea răspunde: mi-aș dori să simtă că poate să-mi spună adevărul.
Impact.
Pentru mine, tot filmul s-a concentrat în această frază. Connie a exprimat atât de bine ceea ce eu însămi aștept de la un bărbat. Să simtă că poate să-mi spună, să simt că pot să-i spun. Orice, orice sentiment mârșav, rușinos, departe de cerințele sociale și feminine.
La Vicky Cristina Barcelona m-am zgâit. În cele câteva minute în care s-a construit încercarea de a prezenta lumii și în lume un cuplu format din 3 persoane m-am studiat, m-am întrebat, am râs singură.
Da, pe alocuri, printre altele, printre alții, pot accepta că un cuplu descrie egoismul. Oamenii tind să se facă stăpâni peste celălalt, instinctul de a stăpâni e la fel de puternic ca acela de supraviețuire. Mintea mea i-ar comanda trupului și l-ar controla până la un punct într-o relație cu ușile și ferestrele deschise. Apoi m-aș întoarce primitivă la doleanța lui Connie, spune-mi adevărul, povestește-mi când te devorează dorința, când te chinuie imaginea altei persoane, când ai depășit limita socială. Sentimentele nu au limită.
Dacă persoanele geloase ar accepta asta, sentimentele nu au limită, iar îngrădirea aduce doar frustrări, ranchiună, răutate.
Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona, două filme, doi stimuli, doi factori care mi-au răsucit și stors sensul firescului în cuplu.
Până acum, am observat că prin firesc se traduce abandonarea unui anumit fel propriu de a fi.
Oare ce-i încurcă pe oameni cel mai mult să fie oameni, sufletul sau gândirea?
Nici sufletul, nici gândirea, trupul.

Zice Dunia, nu a mai zis de demult

Într-o relație rar întâlnești parteneri. Cel mai des întâlnești un paznic, uneori doi paznici.
Adesea, femeile pleacă de sub grija părinților, în grija bărbatului. Unele, bineînțeles. Le compătimesc sincer pe acestea. Imediat spun și de ce. Le compătimesc deoarece aceste femei nu ajung niciodată să se cunoască pe sine, de fapt sunt atât de străine de ele că dacă le-ai cere să se descrie ar începe cu înălțimea sau culoarea părului.
Sunt brunetă.
Da, păcat că nu ai habar că ești femeie, adică om cu nevoi speciale, cu vise, cu emoții, cu intuiții. De fapt stai, ăla e un om, ea e doar păzită de unul care se crede om.