3 zile la spital cu Micul prinț

O să urmeze un articol derutant. Am un subiect, dar nu pot să vorbesc despre. Mi s-a îngăduit să sugerez. Nu pot să știrbesc reputația unei instituții. Adevărul este că nici nu doresc. În sistemul nostru imperfect până la dezgust, se găsesc persoane care fac bine.

O concluzie. Mereu se găsesc persoane care fac bine.

Totul a început de la un telefon. Un copil instituționalizat se află la spital. Pot să-mi fac timp de?

Timp nu prea am sau prefer să-l folosesc în folosul meu. Un trup de copil zace pe un pat de spital, un copil de 3 ani abandonat la naștere din cauza unei malformații la inimă. N-am putut să trec peste acest fapt. Oare ce este în capul lui? M-am întrebat în fiecare zi de cel puțin 10 ori. L-am întrebat pe copil în fiecare zi începând de vineri.

Vineri am mers la spital. Ne-am cunoscut. Eu mă văicăream la interior. Vai de sufletul meu! Cine m-a ascultat, infirmierele și surorile medicale au luat cunoștință de furia mea. Sunt furioasă pe habotnici, pe ignoranți, pe părinții pudibonzi.

O să-l numesc pe copil Micul prinț. Aseară am terminat de citit. A ascultat cuminte cu capul lipit de al meu. Prima dată când s-a tras lângă mine am avut o tresărire. Dacă are păduchi? Vedeți, eu sunt o persoană mai bună atunci când raționez. Instinctul și obișnuința mă dezonorează prin reacțiile stereotipe. De aceea nu suport și nu accept aprecierile. Apreciez și respect ce faci, Dunia!

Nu, vă rog frumos, de mii de ori nu! Nu stau lângă un pat de spital pentru Micul prinț, stau pentru Mara. Empatizez până la leșin.

Ca orice copil abandonat, se împrietenește ușor cu oricine se apropie de patul lui. Râde, întinde mâna, lasă ochii în jos, te urmărește cu privirea. Pare să cunoască o anumită bunăvoință a oamenilor. Ne jucăm, ne distrăm, dar la final toată lumea pleacă.

Ce e în capul tău, Micule prinț? Știe să articuleze cu autoritate cuvântul gata. Gata! I-am dus o carte în prima seară. Motricitatea fină a mâinilor m-a determinat să-i aleg o carte muzicală cu animale. Pe fiecare pagină apărea cuvântul mama. Mi-a fost rușine să rostesc mama în prezența lui. El a învățat să spună gata. Gata!

În prima zi m-am purtat ca o mamă. I-am aranjat hainele în dulap. I-am separat bluzele de pantaloni. Le-am ordonat în curate și murdare. O bluză avea etichetă. Ah! Uite cutiile de pantofi cadou. Mi-a venit să vărs, deși m-a copleșit nedreptatea. O cutie de pantofi reprezintă un ajutor. Dar cineva este vinovat pentru că Micul prinț nu are o familie.

M-a întrebat cineva dacă nu este prea devreme că am discutat cu Mara despre actul sexual. Povesteam despre. Nu cunosc în dezvoltarea omului un moment potrivit. Dacă ar fi să numesc unul, aș alege minutul în care informația pătrunde în universul copilului. Nu aș indica o vârstă. Intrarea în colectivitate a pruncului reduce puterea părintelui de a controla informația. Mara a aflat despre penisul care pătrunde în vagin. Înseamnă că pentru ea este momentul.

Cu o educație sexuală în școli, numărul avorturilor s-ar reduce în rândul adolescentelor. Cu o educație sexuală în școli, numărul Micilor prinți s-ar reduce și el. Ca să nu mai vorbesc de sufletele schilodite ca ale mele care nu întorc spatele, dar nici nu merg până la capăt. Nu-l adopt pe Micul prinț. Îl hrănesc, îl schimb, mă joc cu el, îi citesc. În primele două seri arunca nervos cu cărțile când plecam. Știa că urmează să ies pe ușă. Aseară a ridicat mâna. Paaa!

Nu i-a luat mult să învețe. Copiii abandonați învață repede că nu este nimeni pentru ei. Aseară am primit prima lovitură serioasă. M-a durut în prima și a doua seară, dar aseară m-a copleșit.

Vii și pleci. Uite, nu mai arunc cu cărți. Paaa!

Firește, caut un vinovat. Religia este primul vinovat. Religia și ipocrizia celor care au stabilit niște legi care-l fac pe om să nu fie bine cu el însuși. Consolarea cu Paradisul nu mă poate ajuta.

V-a făcut vreodată un Mic prinț cu mâna? V-a arătat cât de repede descoperă pe pământ că nu e nimeni pentru el?

Mă spăl pe mâini de trei zile. Habar n-am ce o să-mi provoace următoarea revedere cu el. Știu sigur că mai avem de citit Cartea cu Apolodor.

Nu o să fiu niciodată mama Micului prinț, dar îi sunt prietenă. Oricine are nevoie de un prieten.

Foto: Zenobia Lazarovici

Iau personal ura și disprețul pentru homosexuali

Pe cuvântul meu, am câteva articole de pregătit pentru blog, dar eu nu mă potolesc! Adevărul este că mă sufocă acest referendum. Senzația nu-și are sursa în lipsa de corectitudine și raționament a celor care au cerut consultarea, ci în amintirea unei dureri ticăloase.

Iau personal ura și disprețul pentru homosexuali. Sorin Oncu a murit, un prieten extraordinar, cum rar ai în viață, un gay absolut și o inteligență deosebită. Sorin a fost înzestrat cu geniu. M-aș bucura și aș susține persoanele gay care ar ieși în față. Să vadă oamenii pe cine condamnă. Să privească în ochi anormalitatea.

Gâlceava pe organele sexuale mă disperă. Sexul suportă păcatul că așa a decis religia. Aici e doar o abordare religioasă care nu mai are nimic de-a face cu antropologia.

Săptămâna trecută răsfoiam Atlasul ilustrat al Corpului Uman. Am găsit undeva menționat că sistemul reproducător are o unică funcție, de reproducere. Nimic de-a face cu supraviețuirea. Celelalte organe ne ajută zilnic să respirăm, să rămânem în viață.

M-am întrebat atunci: Oare câți homosexuali sunt donatori de organe? Faptul că azi putem face așa ceva, să mutăm inimi într-un trup în altul, se datorează științei. Cei care condamnă homosexualii, nu-i consideră normali, într-un caz ticălos de boală, ar refuza inima unui homosexual?

Cu siguranță aici nu pot să râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Ce povești ascultăm la religie

Anul acesta, în septembrie, Mara a mers la școală. A început o nouă etapă în viața ei. Într-un fel, la încheierea celor 7 ani de acasă, s-a închis o ușă. Mara adultă îmi va arătă ce impact a suportat în copilărie cu o mamă ca mine.

Pentru școală nu m-am agitat. Nu m-am interesat de profesori, de materii, de siguranța instituției. Mă ghidez pentru viața de elevă a Marei după modelul familiei Frank, familie de evrei. În primul rând sănătatea, în al doilea rând distracția. Restul le ducem la îndeplinire prin repetiții și obișnuințe.

O singură dilemă am avut de când a început școala. Să o las sau nu la religie. Anul trecut m-a întrebat dacă ea este ortodoxă sau catolică. După o insesizabilă pauză, i-am răspuns că nu este nici una, nici alta, dar a fost botezată la ortodocși. Mara, ești un copil botezat la biserica ortodoxă, dar nu ai nici o religie.

Răspunsul acesta a mulțumit-o atunci. Între timp au început orele de religie. De fiecare dată am grijă să o întreb ce povești ascultă la religie. Am hotărât să participe la aceste ore dintr-o corectitudine față de individ, să fie decizia ei în viitor dacă alege să creadă într-o forță supranaturală cu un fiu născut dintr-o virgină sau nu.

Încerc de fiecare dată să aleg ce este corect pentru ea. Analizez ce simt și ce gândesc, le separ cu rigurozitate și îmi dau voie să mă duc spre corectitudine.

Corect pentru ea a fost să participe la acele ore, iar eu ca un paznic să împiedic infestarea. Nici mai mult, nici mai puțin, Mara a fost deja infestată. Săptămâna trecută povesteam împreună despre o călătorie în Galapagos unde a fost Darwin când Mara mi-a răspuns cu Dumnezeu care a fost pe pământ acum foarte mulți ani.

După o altă pauză insesizabilă, i-am reamintit că Dumnezeu este un nume pentru partea bună din noi. Că unii oameni aleg să creadă într-o forță care ne pedepsește sau răsplătește după fapte, dar Dumnezeu este asemenea lui Gulliver, un personaj dintr-o carte.

A urmat o reacție care pe mine m-a umplut de greață. Mi-a strigat, căci a strigat către mine, că dacă eu nu cred în Dumnezeu, nici ea nu crede în Darwin al meu.

O să-mi explic greața. Consider că școala și ora de religie mi-au infestat copilul. Îmi doresc pentru Mara să gândească și să aleagă singură. Nu o cresc într-o religie sau cu o anume bucătărie. Indivizii în copilărie sunt ușor impresionabili, dar adulții au instrumentele necesare să edifice și să lase manipularea deoparte.

Ce mi-a rămas de făcut? Mi-a trecut prin cap la furie să o retrag de la orele de religie. Am abandonat. Aș supune-o pe ea la o presiune prea mare. O să am încredere în ea și inteligența ei, iar eu o să merg înainte cu întrebarea: ce povești ai ascultat la religie? O să-i vorbesc în continuare de știință, de evoluție, de Darwin și de Dawkins.

O să-mi cresc copilul să creadă în el însuși, să fie bun și corect pentru că e om și nu pentru frica de pedeapsă din partea unui Dumnezeu răzbunător, dar care ne iubește.

Sănătoase să fim, mama să muncească mult și în viitor să mergem împreună în Galapagos pe urmele lui Darwin.

Până la urmă și mama crede în ceva, în evoluție și bun simț.