Noiembrie 2016, teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele, prieteni

11083677_10153242927480854_783182934178580534_nJoi seară, după un zbor lin, sper să fie, nu depinde de mine, o să iau cina la Carul cu bere. Merg la București pentru târgul de carte Gaudeamus.

În 2008 am ajuns prima dată. Anul acesta este special. O s-o am cu mine și pe Mara. Am purtat-o în pântec în 2009, dar acum o să pășească alături de mine. Mă încearcă un sentiment de mândrie. Îmi pare că dau ceva mai departe, ca o moștenire.

În primul rând e clar că mersul la București pentru Gaudeamus a devenit un soi de tradiție. Am început în 2008, fără un program, doar o ieșire cu fetele, și s-a transformat într-un ansamblu de obiceiuri. Cu experiența acumulată, aseară îmi călcam o rochie neagră pentru piesa de sâmbătă seară de la Teatrul Național, știu să-mi organizez, dar mai ales să optimizez cele necesare pentru călătorie. Îmbrăcămintea și încălțămintea îmi testează capacitatea intelectuală. Obligatoriu trebuie să știu să mă strecor printre tocuri, rochii de seară, Ugg-uri, blugi și tricouri.

Ce se întâmplă la București? Ce semnificație are scurta călătorie? Bucureștiul, prin prisma Gaudeamus, reprezintă o bulă în viața obișnuită. Trei zile sunt împărțite între teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele, cărți și prieteni.

M-a întrebat Făt Frumos: și mergi la București pentru teatru, muzee, restaurante și cărți? Da, merg la București pentru. A existat între noi un soi de neînțelegere a plăcerilor celuilalt, dar am întrebat la rândul meu: ți-am cerut vreodată socoteală pentru plăcerile tale? Ne-am împăcat.

Plăcerile unei persoane țin de caracterul fiecăruia. Am construit această ieșire la București și toate semnificațiile ei, dar cel mai important este că mă face fericită. Să-mi pun o rochie elegantă și tocuri pentru teatru îmi satisface amorul propriu. Ugg-urile, blugii și tricourile de bumbac, ținuta lejeră pentru târg sau muzee îmi cresc stima de sine. Restaurantele, prin fenomenul antropic, măresc îngăduința pentru specia noastră. În cea mai mare parte a timpului mă lovesc de cruzimea și lipsa de toleranță a oamenilor.

Ieșirea la București semnifică un mecanism de apărare. Iau atitudine la mârlăniile lumii. Mă bucur de construcțiile frumoase ale speciei mele, o specie plină de ambivalențe la orice nivel.

Mara, pentru prima dată, va merge cu mama la București și va primi simbolic o cheie. Mama ei se străduiește să-i fixeze în memorie eleganța și feminitatea, aspecte nepieritoare ale femeii. Frumusețea apune, iar trecerea sub orizont a unei femei nu aduce cu un apus la ocean. Educația ne diferențiază. Ne spălăm pe dinți și pentru o respirație proaspătă. O lipsă a educației înseamnă o respirație urât mirositoare de care nu putem scăpa.

Joi plec la București. Din noiembrie 2008, pauză anul trecut, noiembrie 2016, am impus o tradiție. Mă face să mă simt bine. Până la urmă fac ceva cu viața mea, mai ales dacă Mara va continua cu ieșirile din noiembrie la București.

Pentru teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele și prieteni.

Tesla. Bucuria pretinde dinari și un loc de parcare

13020553_1187441611265991_923929911_nAm anunțat că mă aflu sub influența cărții lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Am scris pe blog despre, am făcut o poză în Piața Unirii la carte, am luat-o în geantă și am vorbit despre ea la Schimb de cărți.

Am plimbat cartea, obiectul, și am plimbat vorba despre conținut. Până trec de stăpânire, vă rog să aveți răbdare cu mine.

Pentru acest text îmi iau din Solenoid o comparație pentru a descrie, după multe luni, scurta mea călătorie la Belgrad. Între file, printre cuvinte, am găsit o sucire semantică. Învârteala asta bezmetică mi-a dat ideea să vorbesc despre fizică.

În școală și în liceu nu mi-a plăcut și nu am învățat fizica. Pasager am cochetat cu ea și întotdeauna nepăsătoare. Nu-mi bat capul cu neplăceri și nepriceperi. Am fost o nepricepută. Încă sunt. Într-o împrejurare, neidentificată, dar prezumtivă, m-am simțit atrasă de știință. Și în punctul acesta mă folosesc de Solenoid. Am descoperit că nu fizica e frumoasă, ci frumusețea e posibilă datorită ei.

M-am străduit în facultate cu Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor. După absolvire, pe nesimțite, cu șușoteli anonime, am prins cumva cu urechea Tesla.

Am hotărât, după căutări pe google, să merg la Belgrad, la muzeul Tesla. Să mă uit, fără să pricep fenomenul, la descărcări electrice. Am plecat cu o carte în geantă la sârbi, la vecini, pe urmele inventatorului.

Distanța mică dintre cele două orașe, Timișoara-Belgrad, mi-a dat siguranța unui expert. Am pornit la drum fără consultarea unei agenții sau a unei hărți, doar Belgradul e la o aruncătură de băț.

Am greșit. Am ajuns la muzeu, care nu este în centru, și era într-o duminică. Două ore a durat până am găsit un loc de parcare. Priveam acele ceasului plângând. Se închide muzeul, se închide muzeul! La muzeu se plătește doar în dinari și doar în numerar. Avem în portofel lei și euro. Stăteam ca o miloagă la intrare și nu-mi lua nimeni banii. Până la urmă am împins implorarea până la cerșirea propriu zisă la persoane care intrau. Să-mi schimbe cineva câțiva euro. Mi-a schimbat un domn sârb. Am părăsit muzeul supărată. Furioasă pe o atât de indiferentă și proastă conducere, dar și amărâtă de la lipsa unei toalete.

În centru, până am găsit hotelul, am luat birturile la rând. O altă serie de milogeală, de data aceasta pentru a folosi baia. Nu-mi amintesc să fi întâlnit sârbi obraznici, doar simplitate și bunăvoință. În pub, la restaurant, la hotel, pe stradă, în magazine, la tarabe, sârbi veseli și vorbăreți.

Am rămas, în urma vizitei la muzeu și a găsirii unui loc de parcare, cu o neliniște și o lehamite. Nu-mi mai trebuie Belgradul!

Da, deloc corect, dar lipsa lor de maleabilitate la o instituție m-a mâhnit. Fără a purta ei vreo vină, greșeala îmi aparține în totalitate prin absența monedei locale, consider că o organizație cu caracter social și cultural ar trebui să se adapteze la împrejurări. De exemplu: un turist năuc, dar doritor de a intra într-un muzeu.

Au trecut luni de la vizita mea. Între timp m-am potolit. Nici parcările, pe culori, o oră, două ore sau trei, fără putință de prelungire, îți muți mașina de pe culoare, nici cerbicia de la muzeu nu mă mai sperie. Simt că mă cheamă Belgradul. Descărcarea electrică mă fascinează. Încă îmi doresc să mă bucur de ea. Fix în această situație, bucuria pretinde dinari și un loc de parcare.

Belgrad, Tesla, o să vin, promit!