Marginea drumului vorbește despre cetățeanul român

Zilele astea stăm cu un ochi în trecut. Acum 29 de ani poporul a ieșit în stradă. Ne-am eliberat de dictatura ceaușistă. Valoarea și intensitatea propozițiilor variază de la persoană la persoană. Morții le inspiră unora respect. Aceiași morți nu semnifică nimic pentru alții. Dacă te-ai născut în urma evenimentelor, devine dificil să pricepi oroarea. O experimentezi din manuale, din eseuri, din jurnale, din vorbe, dar nu înțelegi. Ceva asemănător am trăit cu elevul meu select. Citeam Ion, iar el a rămas pe gânduri. Era o jignire să fii numit român? De ce? Mi se pare așa o tâmpenie! Da, da, ai dreptate. Dar cine a rostit român? Cui i s-a adresat? Unde s-a întâmplat?

Contextul este fundamental pe orice petic de pământ. Francezii și englezii au sensibilități. Victimele din lagăre urinau când auzeau vorbindu-se în limba germană. Situații care necesită atenție și interes pentru oricine nu le-a trăit.

În România, 29 de ani mai târziu, poporul continuă să iasă în stradă. Un partid anume stârnește sentimente puternice de ostilitate. Adunarea în jurul mesei a familiei a devenit periculoasă dacă există simpatizanți ai partidului nenumit. În contextul acesta, eu trăiesc o dezamăgire profundă.

Nu pot accepta că atitudinile distrugătoare și comportamentele blamabile aparțin exclusiv simpatizanților din partidul nenumit. Orice călătorie faci în țară, marginea drumului vorbește despre cetățean. Drumul stă martor despre guvernare. Te prinzi repede de lipsa demnității guvernanților. Suntem o țară cu fâșii de autostradă și gropi imense în drumurile naționale. La fel de repede te prinzi de educația cetățeanului. Hârtie, ambalaje, sticle, tampoane, pamperși, chiloți, pachete de țigări, excremente, vomă, stau în tufișuri pe marginea drumului. Marginea suntem noi. De aici vine neacceptarea mea.

Vorbim atât de mult despre alte țări. Vorbim atât de mult despre schimbarea conducătorilor corupți. Vorbim atât de mult despre celălalt ca fiind vinovat. Vorbim atât de mult despre primari. La Timișoara, Nicolae Robu este tras la răspundere și pentru gunoaiele din oraș. Aici sunt de acord. Există angajați ai unei instituții care primesc salarii lunar pentru a ține orașul curat. Cine aruncă gunoaiele în stradă? Cine aruncă țigara? Cine aruncă coaja de banană? Cine aruncă hârtia? Cetățeanul aruncă. Cetățeanul primitiv, dar plin de ifose.

Suntem plini de ifose. Țara asta cu populație majoritară rurală a produs în ultimii ani lorzi fără titlu, fără educație, fără demnitate, fără rușine. Lași fără gramatică, fără mândrie, fără decență, fără entuziasm. Aș putea continua. Mă opresc.

Acum o să-mi reamintesc să râd și să acționez. Țara mea e bolnavă de absența acțiunii. Merg să-i donez niște activități desfășurate.

Jurnal de România. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket

Am fost aseară la Teatrul German. Un documentar sfâșietor m-a lăsat pe gânduri. Jurnal de România se cheamă. Șase actrițe au răspuns la niște întrebări esențiale. Cât ne influențează orașul nostru – locul nașterii și/sau reședința – și cât de mult influențăm noi comunitatea din care facem parte? Reprezintă teatrul un stâlp al comunității? Cum arată România în ochii cetățeanului?

Regia îi aparține lui Carmen Lidia Vidu. Eu i-am trimis deja o cerere de prietenie pe Facebook. Mă declar admiratoare și fac o plecăciune imaginară.

Voința mă determină să notez despre seara neobișnuită de ieri. Am descris o detașate totală de activitățile zilnice. Mărturisirea unui viol în discursul unei actrițe nu m-a șocat. Reacția spectatorului, reacția mea a fost una de compătimire și simpatie. Prin jocul actrițelor, am trăit la adăpost niște frici. În copilărie mi-a fost frică de viol. Pentru că m-am născut într-o geografie anume, într-un cartier anumit.

Pe urmele actrițelor de la Teatrul German, povestesc.

M-am născut la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, Oltenia. Severinul continuă să fie acasă. Gândul la cartierul mărginaș îmi provoacă nostalgii. Acolo este casa mea. Am crescut într-o familie disfuncțională: mamă blândă, tată violent. Dispoziția familiei a fost dictată de stările lui. Râdeam sau plângeam, tata dădea tonul. Cuvântul mamei nu a contat niciodată. Mama a încercat să mă învețe să întorc mereu celălalt obraz și să mă mulțumesc cu ce am. Tata nu știu ce a încercat să mă învețe. Am păstrat metoda în memorie: bătaia. Mama a muncit la Șantierul naval, desenator tehnic. Tata a muncit la InterContinental, Abator și Șantierul Naval, barman-ospătar, tehnician.

1983 este anul nașterii. Avem 6 ani la Revoluție. Îmi amintesc o zi de decembrie cu soare. Tata purta o cămașă albă deschisă la piept. I se vedea părul și urla că a picat Ceaușescu. O vecină se uita la televizor și plângea. Tata i-a zis că e proastă.

Am mers la liceul Ștefan Odobleja, iar pentru facultate am venit la Timișoara. Am descoperit că sunt olteancă. Insultele și glumele răutăcioase m-au sufocat o perioadă. Nu am știu la început cum să gestionez. Tata m-a crescut cu admirație pentru Timișoara. Aici a făcut armata, aici a pornit Revoluția, iar el a fost un revoluționar. În prezent votează PSD.

Mi-am detestat părinții. Pe tata pentru că ne bătea, pe mama pentru slăbiciune. M-am simțit vinovată, iar vinovăția te împinge și în direcții riscante uneori. Potolirea sentimentului de vinovăție te provoacă la acțiuni reprobabile. Așa îți justifici că nu meriți. Comportamentul meu din prima tinerețe descria nesiguranța. Literatura m-a salvat. Cărțile mi-au dat multe răspunsuri. Freud m-a asigurat că ura îndreptată spre părinți este ceva firesc sau mai mult firesc decât nefiresc. Asta nu înseamnă că nu merit să fiu bine, să fiu fericită, să fiu corectă. Nu mi-am dorit să fiu corectă. Multe în jurul meu se întâmplau din cauza favoritismului. Așa s-a declanșat obsesia pentru oamenii corecți. Corectitudinea mă cucerește pe loc, ipocrizia mă îndepărtează.

Am o fetiță pe nume Mara. Tatăl ei m-a rugat să mă mut în Germania. Am refuzat. În România trăiesc lună de lună cu grija coșului de la supermarket. E umilitor. E indecent. La Severin riști să iei bătaie în stradă dacă te opui unui mârlan care te-a ciupit de fund. La Timișoara te faci vinovat înainte de judecată dacă ești oltean. Oltenii sunt capul răutăților în Banat.

Primul spectacol la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Studentă, am început să frecventez instituțiile de stat: teatru, operă, filarmonică. Rar în România trăiești sentimentul de normalitate. Refuz să plec în altă țară. Sunt cetățean european. A început să-mi placă doina și să-mi lăcrimeze ochii. Timișoara a refuzat și refuză să mă adopte: sunt olteancă, e de neiertat fapta. Nu am întors celălalt obraz. Nu s-a prins lecția mamei. Rămân aici pentru că mi-am construit singură o casă. În jurul meu s-au adunat persoane care înțeleg că România nu e nici mai rea, nici mai bună ca alte țări. E un loc în care ne-am născut. Un loc care și-a pus amprenta. Un loc unde putem să facem schimbări prin pași mici, prin acțiune, prin fapte.

Mi-e frică de boală. Mi-e frică de sărăcie. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket. Mi-e frică de lipsa unui buget care nu mă lasă să călătoresc. Mi-e frică de oamenii needucați. Mi-e frică de sistemul de sănătate și de educație. Cel mai tare mi-e frică să nu pierd iubirea Marei. Într-un colț de suflet, încă simt că nu merit. Mă tratez.

Punct.

Rog cititorii să răspundă într-un comentariu cu ceva asemănător. Sugerez fricile sau o imagine ecran din copilărie. Recomand Jurnal de România pentru lecția de sinceritate, pentru forța de acaparare, pentru actrițele demne de pe scenă.

Foto: Simona Nutu

Propun o limitare a exigențelor la părinți

Bunicii noștri citeau ziarul. Bunicul meu o făcea. A fost abonat la ADEVĂRUL câtă vreme a avut un anumit control al minții. Eu mă trezesc dimineața. Duc mica femeie la școală. Revin acasă. Fac un ceai și mă uit pe facebook și Instagram înainte de a începe orice activitate.

În felul acesta am dat zilele trecute peste o fetiță de vreo 3 anișori care vorbea limba germană. Părinții ei sunt români. M-am întristat. O să încerc să argumentez.

În familia mea alcătuită din copil și tatăl copilului, o numesc Cerc, am decis că Mara va avea limbă maternă. Am refuzat după nașterea ei să mă mut în Germania. Refuz în continuare. Motivele sunt multe, variate și stupide pe alocuri.

Primul motiv, puternic și înnăscut, o persoană poate să aibă o singură limbă maternă. A noastră s-a întâmplat să fie limba română. Exprimarea în limba maternă o asociez cu mama. Soarele e unul/ Mama una este. Grigore Vieru

Al doilea motiv, o sumă de experiențe. Am întâlnit de-a lungul anilor adolescenți nemți, englezi, francezi, americani ai căror părinți erau români. Ei nu erau. Nu vorbeau limba română, unii refuzau cu zâmbetul pe buze. Derutant pentru mine, recunosc. Am întâlnit copii mici care vorbeau două limbi în paralel, dar româna cu accent. Dezamăgitor pentru mine, recunosc și asta.

Notez că nu am decis să simt amărăciune și neliniște când m-am aflat în situațiile de mai sus. Cu gândul am dezaprobat părinții, dar senzațiile vin din interior și poți doar să le gestionezi o dată ce au avut loc. Părinții aleg pentru copii lor. Condițiile de viață ne obligă să devenim nomazi. Mereu cu dorința de a oferi copiilor o viață mai bună ca a noastră, ne lepădăm de limbă, de țară, de rude. Înțeleg asta. Nu ne dăm șansa să fim români buni din cauza sărăciei.

Al treilea motiv, o anumită limită intelectuală. La școală am studiat limbi străine: franceza, engleza, spaniola. N-am excelat la nici una, dar m-a caracterizat o conduită corectă. Am învățat pentru că niște profesori se străduiau pentru mine, pentru însușirea mea de elev. Târziu m-am îndrăgostit de limba franceză, urmată imediat de limba engleză. Confirm presupunerea că un profesor poate să te scârbească de o anumită materie. Profesoara de franceză din școala elementară m-a pierdut definitiv prin lingușirea practicată față de fetele învățătoarei. În prezent reacționez la fel față de lingăi. De copil practicam lenea sebastiană. Doar că nu era literatură, îmi revenea înapoi ca reproș. Visatul cu ochii deschiși nu o să mă ducă departe. În copilărie am visat pe dealuri și prin păduri. Merg destul de departe pe picioarele mele, gândeam atunci.

Al patrulea motiv, l-aș categorisi stupid, are de-a face tot cu afecte. Mă irită prosternarea în fața Germaniei. Generația de părinți din care fac parte nu-și poate imagina un viitor pentru copii dacă nu cunosc limba germană. Cunosc istorie. Am citit. România a reușit de-a lungul timpului, pe vremuri mult mai dificile ca acum, să rămână stat național. Vecinii noștri n-au avut parte de asemenea privilegiu. Da, fac trimitere la destinul sângeratic al Iugoslaviei. Putem trece cu vederea, generația actuală, o Germanie nazistă, dar nu putem să transmitem copiilor valorile lui Iorga. Le punem pancarte la gât cu, – România, țara mea -, dar copiii merg la grădiniță cu limbă maternă germană și își fac lecțiile la after school în limba engleză. Trăim în contradicții.

Faptul că un copil absoarbe cu ușurință informație, nu justifică isteria din jurul însușirii unei limbi străine. Propun o limitare a exigențelor la părinți.

Activitatea preferată și cea mai intensă a copilului este jocul. O spune Freud. Puteți alege să-l ignorați. Omul doar a studiat intens. Puteți insista cu șansa la o viață mai bună invocată de majoritatea.

Ce anume face viața ma bună? Limba germană? Dezrădăcinarea? Mutarea?

O viață bună începe cu acceptarea alegerilor. Unii alegem să trăim în alte țări. Alții aleg să aibă o limbă maternă.

Ca persoană, cu un anumit fel de a fi, îmi doresc cu pasiune o limbă maternă pentru copilul meu.

Următorul motiv nu-l mai scriu. E prea lung textul. Putem discuta despre.

Foto: Zenobia Lazarovici

Mama, dar când ajungem? Harghita și Covasna

O suspectez pe Mara mea de entuziasm. De la mine sau de la al ei tată sigur nu a moștenit. Rămâne varianta împrumutului. S-a pricopsit de la cineva.

Ne aflăm într-o excursie noi două. Când am început să plănuiesc m-am îngrijorat puțin. Dacă o să se plictisească numai cu mine? Drumul lung, am ales Covasna, Malnaș Băi pentru cazare, o să ne testeze pe amândouă. S-a întâmplat fix așa: somn în prima parte, o scurtă oprire la Sibiu, apoi teatru radiofonic până la pensiune. Atenția ei m-a convins prin apropierea de scaunele din față și întrebările care au urmat. Mama, adică și Ștefania a murit? Etc! Marți s-a difuzat la Radio România Cultural piesa Belvedere cu Horațiu Mălăele.

Am sosit la pensiune și am răsuflat ușurată: tefere și fără miorlăituri: Mama, dar când ajungem?, Mama, dar mai avem mult?, Mama, dar mama! La recepție a așteptat cuminte, iar după ce am primit cheia și toate instrucțiunile, s-a ivit entuziasmul ei. Camera, grădina, leagănul, toboganul, balansoarul îi smulgeau sunetele unei emoții extraordinare.

A doua zi dis de dimineață, copil matinal din pruncie, a cerut să facă ceva. Până m-am spălat pe dinți, ea a aranjat în cameră, a făcut patul și îmi aștepta aprecierile. Atunci s-a întâmplat să o suspectez de entuziasm. Am sărutat-o și ne-am apucat de Călătorie spre centrul pământului a lui Verne. Lectura asta face parte din programul conceput de mine pentru excursie.

Dețin un orar nescris pentru cele cinci zile de excursie. Să fiu pentru ea în primul rând. Nu e ceva ușor. Gândurile îmi fug repede, visarea cu ochii deschiși e o constantă, butonarea pe telefon o obișnuință și o cerință a bloggerului mereu la datorie.

Mâine plecăm acasă. Nu am primit nici o plângere, deși a avut nemulțumiri ale gestionării timpului. Cu siguranță i-au lipsit copiii, dar m-a asigurat prin atitudine că nu o să fie necesar în viață să leg prietenii de dragul copiilor. Ne simțim excelent împreună cu tot cu diferența de vârstă, cu reprezentările felurite și cu nevoile personalizate.

O ultimă notă. Cel mai greu mi-a fost să-i explic de ce aici se vorbește altă limbă. Dragi homofobi, asta e cu adevărat dificil de explicat unui copil, nu sărutul dintre două persoane de același sex. Iubirea nu presupune prea multe explicații. Se întâmplă. Covasta și Harghita nu s-au întâmplat. I-am dat lămuriri și scurte repere istorice. A acceptat.

Iar acum punct. Fug să citesc cu Mara.

Limba română sunt eu

Se întâmplă tot mai des, oameni din jur, oameni cu care ai crescut sau ai devenit prieten în timp, hotărăsc să înceapă o viață în altă parte. S-o ia de la capăt într-o altă geografie, fie pe continent, fie peste ocean.
Ce înseamnă asta?
Că depun armele sau că îndrăznesc să-și schimbe viața?
Răspunsul depinde de interlocutor, interlocutor care la rândul lui este influențat de educație, situație financiară, orientare religioasă, contex socio-politic.
Personal nu mă interesează răspunsul la întrebare. Privesc doar ca o vacă tânără, foarte derutată în fața noii porți, cum România rămâne pe mâna mârlanilor și a unei categorii aparte în care mă includ.
Am avut posibilitatea, imediat după ce am născut, să aleg Germania ca reședință. Am refuzat experimentând o angoasă care mă punea pe fuga supraviețuitorului când simte pericolul.
M-am simțit amenințată, iar pericolul de care am amintit se referea clar la limbă, la limba românească. Aș putea oricând să schimb pământul, Anglia strigă în sufletul meu după mine, dar n-aș putea niciodată să renunț la a vorbi în românește.
Pare melodramatic, infantil, ar spune unii.
Eu simt însă, simt că asta sunt, o limbă, un grai, un reprezentant al identității vorbite. Mă aflu la polul opus cioranian, Cioran a refuzat să mai vorbească în limba română, eu refuz să mă exprim în oricare altă limbă. Apucătura aceasta a mea nu denotă un patriotism, dacă ar fi așa, am înțeles foarte prost patriotismul. Eu înaintez o presupunere: limba, împreună cu fetița mea, îmi confirmă un suflet, o iubire. Recunosc iubirea doar în graiul acesta.
Limba română nu descrie o nevoie, toată ființa mea exprimă limba română. Nu fac o declarație, nu confirm o apartenență, îmi răspund doar: limba română sunt eu.

În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde,
Când nu poți mângâia
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tau în față,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

În limba ta, Grigore Vieru

A doua zi după votare

Am devenit foarte atentă la prima propoziție sau frază pe care o scriu. Mă feresc de negație. Mă feresc de Nu. M-am întrebat dacă am dezvoltat o superstiție. Nu știu.
Uneori însă mă simt plină de Nu.
Ziua asta e plină de Nu.
Nu mai pot și Nu mai vreau să văd și să citesc nimic despre alegerile prezidențiale. Oamenii au devenit foarte agresivi. Este vorba aici despre candidații la președenție? Nu. Este vorba despre caracterul oamenilor.
Îmi amintesc de nenorocirea cu câinii, o scuză pentru foarte mulți de a defula toată violența pe care se străduiesc s-o țină în ei.
Alegerile au ajuns tot o scuză pentru insatisfacțiile trăite în societate. Mă întreb, oare dezvoltarea, educația, gospodărirea, comunicarea, prosperitatea, toate acestea depind de un singur om? De un președinte de țară?
Îmi pare că avem conducătorii pe care îi merităm, după chip și asemănare. Am citit pe facebook părerei și păreri, oamenii și-au expus preferințele și alegerile pe această platformă fără eleganță și diplomație, ceea ce pretind de la un lider.
Oameni inteligenți care aveau și încă au admirația mea au ales să-și exprime preferințele și alegerile folosind cea mai ușoară stratagemă, s-au purtat ca niște neciopliți proferând injurii la adresa contracandidatului.
Mi-e rușine.
Am votat ieri plină de rușine. Am fost copleșită de acest sentiment și încă mai sunt. Am mers la vot pentru datoria civică, căci nu am pe cine să votez.
În tot circul pe care l-am experimentat pe facebook, în care toți au manipulat cu luciditate, au disprețuit cu nepăsare, au jignit cu intenție, a contat doar cine ar putea să câștige și nu adevărul.
Care adevăr?
Într-adevăr, care adevăr? Oamenii au unicul scop să se sfâșie într-o luptă pentru interesul propriului Eu. Un om corect nu manipulează, disprețuiește și jignește.
E copleșitor acest sentiment de rușine.
Se strigă schimbare în jur. Schimbare pentru România. România e a tuturor, noi, poporul, reprezentăm România prin caractere și personalități. Dacă ar putea, poporul meu drag, să privească puțin spre el, nu spre candidați, ce ar zări? I-ar plăcea?
Mi-e rușine. Nu pot să scap de acest odios sentiment și nu-l datorez stratagemelor candidaților, ci comportamentului oamenilor din popor.
Exagerările de care am avut parte și vor mai continua constituie tot o stratagemă. Totul ține de stratageme politice, dar caracterul ne aparține, e al fiecăruia dintre noi. Caracterul și voința de a începe să ne ajutăm prima dată prin gospodărirea părții și apoi a întregului.
Furia în care a fost adus poporul e tot o stratagemă, căci furia împiedică judecarea corectă. De unde știu toate astea?
Tot dintr-o carte, căci eu stau cu nasul în cărți, și chiar dacă lumea reală nu e în cărți, găsesc răspunsuri, iar răspunsurile astea mă ajută să vizualizez un tablou corect al comportamentului uman.
Schopenhauer are o cărțulie, Arta de a avea întotdeauna dreptate. În paginile ei, cine e curios, o să descopere tot acest circ în teorii și stratageme, căci oricât ne-am strădui, o să fim întotdeauna manipulați.
Îmi e rușine și pentru asta, dar măcar aleg să tac și nu jignesc.
Mi-e rușine, oamenilor din regiunea asta geografică de ce nu?!
Și să ne fie rușine întâi de noi și apoi de candidații la președenție.

Filarmonica Banatul pe linia graniței România Serbia

Uneori se întâmplă, uneori doar asta e viața, o întâmplare, iar în acest punct, atât de relativ prin comparație, ceva începe. Ce începe? Hm! Începe viața.
Primii ani trăim pur și simplu, trăim în grija cuiva, în umbră de părinți și penumbră de învățători.
Următorii ani, timpul acela de trecere dintr-o grijă în altă grijă, grija personală, vine prea subtil pentru mulți dintre noi până într-o zi când ai un sentiment profund de singurătate.
Unii trec repede peste, este oarecum firesc, pentru unii singurătatea vine ca o senzație, pentru alții singurătatea se instalează. Cert este că ochiul interior se deschide.
Al meu s-a trezit de ceva vreme, o vreme atât de vagă, de neatins. Nu am ajuns s-o cunosc, căci nu știu când a venit, nu știu când a plecat, știu însă că a lăsat ceva în mine.
Cu ochiul ăsta larg deschis la interior am participat sâmbăta seară la un eveniment organizat de clubul Rotary Cetate. Sper să nu greșesc oferind această informație.
Sâmbătă seară, la Severin în vamă, mai exact pe pod, fix pe linia graniței, Filarmonica Banatul a prilejuit o întâlnire cu muzica.
Muzică, Dunărea și Valurile Dunării de Iosif Ivanovici (clarinetist, dirijor și compozitor român de muzici militare și muzică ușoară. Creația lui cuprinde în majoritate dansuri (vals, cadril, polcă) și marșuri. Cea mai cunoscută compoziție a sa este valsul „Valurile Dunării”).
M-am întrebat, în timp ce băteam ritmul cu piciorul sâmbătă seara, nu sunt eu oare fericită acum?
Ba da, muzica și Dunărea au puteri asupra mea, muzica și Dunărea, altfel combinate, descriu desăvârșitul. Și omul are parte de multe altfel de momente, doar că este orb, orb de la ambiții, de la false valori și proaste interpretări ale cerințelor societății. Societatea cere din prima noastră zi de viață, dar nu dă sau dă prea puțin înapoi. Faima e foarte puțin, e foarte puțin cunoscută, unii dintre noi nici vecinătatea nu i-o cunoaștem. Dacă totuși avem norocul să trezim acel ochi interior, iar eu par să fiu o norocoasă, începem să luam viața bucată cu bucată, nimicim generalul, îl păstrăm ca o hartă după care să ne ghidăm, dar în rest păstrăm doar momentele, și frumoase, și urâte. Cu aceste momente, oricât de singuri suntem în fața morții, momentele astea ne ajută să înfruntăm mai ușor uitarea vieții. Unii ne uitam viața în timp ce trăim, dar există întâmplări, iar întâmplările aduc ceva, imbolduri, senzații, intuiții, iubiri.
Mi-as permite un sfat, să îmbrățișăm întâmplările. Iar pentru evenimentul de sâmbătă, îmi permit o mulțumire, le mulțumesc organizatorilor.
Exprimarea mea, îmi permit o mulțumire, vine de la faptul că le aplaud gestul, dar le condamn orgoliile, iar sâmbăta am fost înconjurați de Dunăre, muzică și orgolii.
La final, muzica, orgoliile, zumzetul s-au pierdut într-un foc de artificii, artificii care păreau să sperie stelele pe cer.