Mama, dar când ajungem? Harghita și Covasna

O suspectez pe Mara mea de entuziasm. De la mine sau de la al ei tată sigur nu a moștenit. Rămâne varianta împrumutului. S-a pricopsit de la cineva.

Ne aflăm într-o excursie noi două. Când am început să plănuiesc m-am îngrijorat puțin. Dacă o să se plictisească numai cu mine? Drumul lung, am ales Covasna, Malnaș Băi pentru cazare, o să ne testeze pe amândouă. S-a întâmplat fix așa: somn în prima parte, o scurtă oprire la Sibiu, apoi teatru radiofonic până la pensiune. Atenția ei m-a convins prin apropierea de scaunele din față și întrebările care au urmat. Mama, adică și Ștefania a murit? Etc! Marți s-a difuzat la Radio România Cultural piesa Belvedere cu Horațiu Mălăele.

Am sosit la pensiune și am răsuflat ușurată: tefere și fără miorlăituri: Mama, dar când ajungem?, Mama, dar mai avem mult?, Mama, dar mama! La recepție a așteptat cuminte, iar după ce am primit cheia și toate instrucțiunile, s-a ivit entuziasmul ei. Camera, grădina, leagănul, toboganul, balansoarul îi smulgeau sunetele unei emoții extraordinare.

A doua zi dis de dimineață, copil matinal din pruncie, a cerut să facă ceva. Până m-am spălat pe dinți, ea a aranjat în cameră, a făcut patul și îmi aștepta aprecierile. Atunci s-a întâmplat să o suspectez de entuziasm. Am sărutat-o și ne-am apucat de Călătorie spre centrul pământului a lui Verne. Lectura asta face parte din programul conceput de mine pentru excursie.

Dețin un orar nescris pentru cele cinci zile de excursie. Să fiu pentru ea în primul rând. Nu e ceva ușor. Gândurile îmi fug repede, visarea cu ochii deschiși e o constantă, butonarea pe telefon o obișnuință și o cerință a bloggerului mereu la datorie.

Mâine plecăm acasă. Nu am primit nici o plângere, deși a avut nemulțumiri ale gestionării timpului. Cu siguranță i-au lipsit copiii, dar m-a asigurat prin atitudine că nu o să fie necesar în viață să leg prietenii de dragul copiilor. Ne simțim excelent împreună cu tot cu diferența de vârstă, cu reprezentările felurite și cu nevoile personalizate.

O ultimă notă. Cel mai greu mi-a fost să-i explic de ce aici se vorbește altă limbă. Dragi homofobi, asta e cu adevărat dificil de explicat unui copil, nu sărutul dintre două persoane de același sex. Iubirea nu presupune prea multe explicații. Se întâmplă. Covasta și Harghita nu s-au întâmplat. I-am dat lămuriri și scurte repere istorice. A acceptat.

Iar acum punct. Fug să citesc cu Mara.

Limba română sunt eu

Se întâmplă tot mai des, oameni din jur, oameni cu care ai crescut sau ai devenit prieten în timp, hotărăsc să înceapă o viață în altă parte. S-o ia de la capăt într-o altă geografie, fie pe continent, fie peste ocean.
Ce înseamnă asta?
Că depun armele sau că îndrăznesc să-și schimbe viața?
Răspunsul depinde de interlocutor, interlocutor care la rândul lui este influențat de educație, situație financiară, orientare religioasă, contex socio-politic.
Personal nu mă interesează răspunsul la întrebare. Privesc doar ca o vacă tânără, foarte derutată în fața noii porți, cum România rămâne pe mâna mârlanilor și a unei categorii aparte în care mă includ.
Am avut posibilitatea, imediat după ce am născut, să aleg Germania ca reședință. Am refuzat experimentând o angoasă care mă punea pe fuga supraviețuitorului când simte pericolul.
M-am simțit amenințată, iar pericolul de care am amintit se referea clar la limbă, la limba românească. Aș putea oricând să schimb pământul, Anglia strigă în sufletul meu după mine, dar n-aș putea niciodată să renunț la a vorbi în românește.
Pare melodramatic, infantil, ar spune unii.
Eu simt însă, simt că asta sunt, o limbă, un grai, un reprezentant al identității vorbite. Mă aflu la polul opus cioranian, Cioran a refuzat să mai vorbească în limba română, eu refuz să mă exprim în oricare altă limbă. Apucătura aceasta a mea nu denotă un patriotism, dacă ar fi așa, am înțeles foarte prost patriotismul. Eu înaintez o presupunere: limba, împreună cu fetița mea, îmi confirmă un suflet, o iubire. Recunosc iubirea doar în graiul acesta.
Limba română nu descrie o nevoie, toată ființa mea exprimă limba română. Nu fac o declarație, nu confirm o apartenență, îmi răspund doar: limba română sunt eu.

În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde,
Când nu poți mângâia
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tau în față,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

În limba ta, Grigore Vieru

A doua zi după votare

Am devenit foarte atentă la prima propoziție sau frază pe care o scriu. Mă feresc de negație. Mă feresc de Nu. M-am întrebat dacă am dezvoltat o superstiție. Nu știu.
Uneori însă mă simt plină de Nu.
Ziua asta e plină de Nu.
Nu mai pot și Nu mai vreau să văd și să citesc nimic despre alegerile prezidențiale. Oamenii au devenit foarte agresivi. Este vorba aici despre candidații la președenție? Nu. Este vorba despre caracterul oamenilor.
Îmi amintesc de nenorocirea cu câinii, o scuză pentru foarte mulți de a defula toată violența pe care se străduiesc s-o țină în ei.
Alegerile au ajuns tot o scuză pentru insatisfacțiile trăite în societate. Mă întreb, oare dezvoltarea, educația, gospodărirea, comunicarea, prosperitatea, toate acestea depind de un singur om? De un președinte de țară?
Îmi pare că avem conducătorii pe care îi merităm, după chip și asemănare. Am citit pe facebook părerei și păreri, oamenii și-au expus preferințele și alegerile pe această platformă fără eleganță și diplomație, ceea ce pretind de la un lider.
Oameni inteligenți care aveau și încă au admirația mea au ales să-și exprime preferințele și alegerile folosind cea mai ușoară stratagemă, s-au purtat ca niște neciopliți proferând injurii la adresa contracandidatului.
Mi-e rușine.
Am votat ieri plină de rușine. Am fost copleșită de acest sentiment și încă mai sunt. Am mers la vot pentru datoria civică, căci nu am pe cine să votez.
În tot circul pe care l-am experimentat pe facebook, în care toți au manipulat cu luciditate, au disprețuit cu nepăsare, au jignit cu intenție, a contat doar cine ar putea să câștige și nu adevărul.
Care adevăr?
Într-adevăr, care adevăr? Oamenii au unicul scop să se sfâșie într-o luptă pentru interesul propriului Eu. Un om corect nu manipulează, disprețuiește și jignește.
E copleșitor acest sentiment de rușine.
Se strigă schimbare în jur. Schimbare pentru România. România e a tuturor, noi, poporul, reprezentăm România prin caractere și personalități. Dacă ar putea, poporul meu drag, să privească puțin spre el, nu spre candidați, ce ar zări? I-ar plăcea?
Mi-e rușine. Nu pot să scap de acest odios sentiment și nu-l datorez stratagemelor candidaților, ci comportamentului oamenilor din popor.
Exagerările de care am avut parte și vor mai continua constituie tot o stratagemă. Totul ține de stratageme politice, dar caracterul ne aparține, e al fiecăruia dintre noi. Caracterul și voința de a începe să ne ajutăm prima dată prin gospodărirea părții și apoi a întregului.
Furia în care a fost adus poporul e tot o stratagemă, căci furia împiedică judecarea corectă. De unde știu toate astea?
Tot dintr-o carte, căci eu stau cu nasul în cărți, și chiar dacă lumea reală nu e în cărți, găsesc răspunsuri, iar răspunsurile astea mă ajută să vizualizez un tablou corect al comportamentului uman.
Schopenhauer are o cărțulie, Arta de a avea întotdeauna dreptate. În paginile ei, cine e curios, o să descopere tot acest circ în teorii și stratageme, căci oricât ne-am strădui, o să fim întotdeauna manipulați.
Îmi e rușine și pentru asta, dar măcar aleg să tac și nu jignesc.
Mi-e rușine, oamenilor din regiunea asta geografică de ce nu?!
Și să ne fie rușine întâi de noi și apoi de candidații la președenție.

Filarmonica Banatul pe linia graniței România Serbia

Uneori se întâmplă, uneori doar asta e viața, o întâmplare, iar în acest punct, atât de relativ prin comparație, ceva începe. Ce începe? Hm! Începe viața.
Primii ani trăim pur și simplu, trăim în grija cuiva, în umbră de părinți și penumbră de învățători.
Următorii ani, timpul acela de trecere dintr-o grijă în altă grijă, grija personală, vine prea subtil pentru mulți dintre noi până într-o zi când ai un sentiment profund de singurătate.
Unii trec repede peste, este oarecum firesc, pentru unii singurătatea vine ca o senzație, pentru alții singurătatea se instalează. Cert este că ochiul interior se deschide.
Al meu s-a trezit de ceva vreme, o vreme atât de vagă, de neatins. Nu am ajuns s-o cunosc, căci nu știu când a venit, nu știu când a plecat, știu însă că a lăsat ceva în mine.
Cu ochiul ăsta larg deschis la interior am participat sâmbăta seară la un eveniment organizat de clubul Rotary Cetate. Sper să nu greșesc oferind această informație.
Sâmbătă seară, la Severin în vamă, mai exact pe pod, fix pe linia graniței, Filarmonica Banatul a prilejuit o întâlnire cu muzica.
Muzică, Dunărea și Valurile Dunării de Iosif Ivanovici (clarinetist, dirijor și compozitor român de muzici militare și muzică ușoară. Creația lui cuprinde în majoritate dansuri (vals, cadril, polcă) și marșuri. Cea mai cunoscută compoziție a sa este valsul „Valurile Dunării”).
M-am întrebat, în timp ce băteam ritmul cu piciorul sâmbătă seara, nu sunt eu oare fericită acum?
Ba da, muzica și Dunărea au puteri asupra mea, muzica și Dunărea, altfel combinate, descriu desăvârșitul. Și omul are parte de multe altfel de momente, doar că este orb, orb de la ambiții, de la false valori și proaste interpretări ale cerințelor societății. Societatea cere din prima noastră zi de viață, dar nu dă sau dă prea puțin înapoi. Faima e foarte puțin, e foarte puțin cunoscută, unii dintre noi nici vecinătatea nu i-o cunoaștem. Dacă totuși avem norocul să trezim acel ochi interior, iar eu par să fiu o norocoasă, începem să luam viața bucată cu bucată, nimicim generalul, îl păstrăm ca o hartă după care să ne ghidăm, dar în rest păstrăm doar momentele, și frumoase, și urâte. Cu aceste momente, oricât de singuri suntem în fața morții, momentele astea ne ajută să înfruntăm mai ușor uitarea vieții. Unii ne uitam viața în timp ce trăim, dar există întâmplări, iar întâmplările aduc ceva, imbolduri, senzații, intuiții, iubiri.
Mi-as permite un sfat, să îmbrățișăm întâmplările. Iar pentru evenimentul de sâmbătă, îmi permit o mulțumire, le mulțumesc organizatorilor.
Exprimarea mea, îmi permit o mulțumire, vine de la faptul că le aplaud gestul, dar le condamn orgoliile, iar sâmbăta am fost înconjurați de Dunăre, muzică și orgolii.
La final, muzica, orgoliile, zumzetul s-au pierdut într-un foc de artificii, artificii care păreau să sperie stelele pe cer.