A admira mediocrii

În 10 noiembrie am fost speaker la Conferința November Notes in Social Media. Le mulțumesc fetelor, Andra Costa și Teodora Mateoc pentru încredere. Știu că reprezint un risc, gura mea mare a căpătat reputație și dincolo de sferele intime: familia și prietenii.

Am profitat de statutul meu acolo. Așezată în față, cu credit acordat de participanți, am exprimat câteva nevoi ale bloggerului actual. Mi-am cerut și scuze pentru franchețe și duritate. I-am îndemnat cel mai mult să citească și le-am sugerat să-și aleagă cu grijă modelele în viață. A admira mediocrii duce la consecințe neplăcute pentru persoană și realizarea ei în societate. Succesul e benefic dacă vine la pachet cu un cod moral.

M-am oprit apoi, cu măsură în subiect și atenție în limbaj, asupra afacerilor personale. O să mă iau pe mine studiu de caz. Blogul meu nu a fost și nici nu a ajuns o afacere. Nici pe foaie, nici în percepție. Garantat nici în intenție. A început ca exercițiu de scris. A continuat ca mijloc de autoeducație. Este în prezent o mică revistă cu pretenții de cultură autentică.

Tricoul Inteligent, desprins din blog, este o afacere (pe foaie, în percepție, în intenție). Tare m-am mirat, lucrând cu diverse persoane, mici sau mari antreprenori, de repeziciunea cu care s-au lepădat de cuvântul afacere. Sub nici o formă nu doresc să fie fixați în memoria clienților lor ca afacere. M-am întrebat, la fel cum Socrate se întreba despre frumusețe, de ce aversiunea asta față de tranzacțiile financiare? De ce e rușine să fii sincer în afaceri? De ce atâta jenă prost mascată în a recunoaște interesul financiar din mica afacere?

Cuvântul cheie, consider eu, dar nu am suficiente dovezi să afirm că știu, este adjectivul mic. Marele om de afaceri se mândrește cu profitul. Micul om de afaceri se rușinează că își dorește profit. Sentimentul penibil de sfială se interpretează greșit în multe domenii, iată că și în cel de afaceri. Dacă vă așteptați la mai multă rațiune sau la un pragmatism mai intens, aflați, și eu am aflat recent de la Jung, că magic este un alt cuvânt pentru psihic.

Psihicul nostru, conștient și inconștient, jonglează cu reprezentările a ceea ce credem despre noi. Adevărul este că nu rușine simte micul afacerit, ci frică. Pentru că în copilărie nu ne educă nimeni în spiritul greșelii creatoare. Părinții preferă să folosească greșeala pe post de bau bau. Copilul devenit adult, nu face față eșecului. Se ferește să afirme, să exprime, să defileze cu ambiția de a ridica o afacere, de a se bucura de profit. Majoritatea sau cei pe care i-am ascultat eu, vorbesc despre un vis. Ei nu au avut un plan, ei au visat. Visătorul, în prezentarea lui altruistă și armonioasă, nu urmărește să facă bani, iar dacă cumva îi face, ei bine, a avut noroc! Noroc, circumstanțe favorabile, karma, orice, dar nu un plan. Un plan cu scop și obiective clare de profit ofensează.

Atitudinea asta, pe lângă că nu o înțeleg și chiar refuz, e păguboasă pentru majoritatea locuitorilor de pe glob. Acordă celor puțini, curajoși, ambițioși, dar mai ales sinceri cu ei înșiși, resurse pentru condiții de viață excelente.

Cu Tricoul Inteligent, afacerea mea, intenționez să fac suficienți bani să călătoresc în lume pentru alinarea dorului de ducă și insuficienți bani pentru a mă așeza la masa nababilor. Cuvântul bani nu ofensează. Discuțiile și planurile despre bani nu semnifică lăcomie. Faptele oamenilor povestesc despre voracitate financiară și un sistem de valori deplorabil.

O concluzie: banii îi putem pierde oricând, educația în nici o împrejurare.

A doua concluzie: nimic nu e atât de rău încât să nu rezulte ceva bun.

A treia concluzie…

Sunteți liberi să completați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ăștia oameni am fost

M-am întâlnit cu splendoarea de Zenobia săptămâna trecută la o limonadă care s-a transformat în câteva pahare de Aperol și Hugo. Printre sorbituri și fumuri de țigară, culoarea a ajuns un subiect. Sugestia Zenei pentru cei cu personalitate, roșu cu fucsia, a declanșat o amintire: o ceartă între mine și o prietenă datorită alăturării acestor culori.

Dar ce prietene ai și tu ca să vă certați pentru așa ceva? Aproximativ cuvintele ei. O ușoară panică la interior m-a făcut să rostesc grăbită: Noi ne certam pe orice subiect.

Am rămas pe gânduri, iar acum nu fac decât să defulez. Nu a fost prima dată când mi s-a pus o asemenea întrebare desprinsă dintr-o istorioară personală cu persoane din copilărie. În trecut respingeam observația și îmi aranjam sentimentele pornind de la presupunerea că ceilalți nu au cunoscut niciodată adevărată prietenie. Se înțelege că eu da.

Dar zilele astea nu am putut să mai ignor numitorii comuni, mirarea și formularea identică legată de relațiile mele de prietenie.

Cu cea mai nouă atitudine a mea, m-am aventurat la o analiză. De câteva luni persistă senzația că mă aflu după un perete de sticlă în orice dialog purtat. Rar spre deloc persoana mea suportă supărări sufletești sau disconfort psihic. Discuția, oricât de neplăcută, nu-mi deranjează personalitatea. Bag de seamă cum interlocutorul înlocuiește stări, neasumare, nervi, căutare de vinovați, chiar insulta voalată. Zâmbesc și mă întreb cum să gestionez toate astea. Cum? Am ajuns, datorită lecturii de specialitate, să mă cunosc foarte bine și nevoile să-mi fie prioritare, dar nu pot să stabilesc o comunicare. Mă plictisesc și refuz să-mi consum energia. Nu sunt deșteaptă, dar nu sunt nici proastă.

Am citit intens în ultimii 5 ani psihanaliză, iar acum culeg roadele. Consecințele se traduc într-un comportament nepărtinitor.

La observația mai multor persoane străine privind relațiile mele de prietenie, ce prieteni am avut, răspund: ăștia oameni am fost!

Când am venit la facultate, nu puteam să aștept în fața unui bar, refuzam să intru singură oriunde, nu puneam întrebări, duceam certuri pe orice alegeri personale dacă acestea încălcau niște convenții: pantofi roșii și geantă fucsia sau un păr aranjat cu placa după modelul Tinei Turner. Rușinea și lipsa stimei de sine ne-au pus la grele încercări. Până ieri aproape, vorba vine, m-a interesat un vinovat. Azi prea puțin îmi pasă de culpabilitate. Vârsta, educația, relațiile, cărțile m-au învățat importanța deosebită a măsurilor.

Descoperim punctele slabe, stârpim sentimentul de vinovăție și renunțăm la firescul cu care aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalți. Începem să ne asumăm și să muncim cu ce avem.

Și toți avem frustrări. Asta nu e o jignire. Frustrările semnifică neplăceri. Crește cineva fără? Trece o zi fără? Avem vreo relație fără? Nu.

Imposibilitatea anulării frustrărilor, asta dacă nu faceți parte din categoria persoanelor cu convingeri de elefanți roz, nu exclude luarea măsurilor.

Vă mai spun ceva la fel de eliberator, trăirea în trecut e ceva comun, nu o excepție. Asta dacă cineva vrea să vă atingă cu replica usturătoare: nu te mai lăsa afectat de trecut! Puteți face față trecutului mult mai bine dacă-l lăsați să iasă ori de câte ori se ivește și nu-l ignorați.

Lipsa unei rețete universale nu ne împiedică de la luarea lucrurilor ca atare, fără intensitatea reprezentărilor. Mulți vă ghidați după reprezentări culturale, iar ele reprezintă un fel de boală. Stați lângă o persoană pentru ceea ce este, curățată de orice adăugări ale imaginației. Da, multe persoane or să vi se pară plictisitoare fără pretențiile sociale, dar există posibilitatea să deveniți voi mai interesanți prin verificarea unor sentimente autentice.

Înțeleg, nu e pentru oricine, dar măști cad în fiecare zi. De ce să nu fie și una dintre cele purtate de tine, de ea, de el, de voi toți care mă citiți?!

Încercați!

Vreau să fiu fericită. ACUM

La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului una dintre colege a spus că ea e fericită. Și-a spus numele, apoi a urmat anunțul. A fost singura care a exprimat ce simțea. În rest am auzit: Am doi copii. Am un copil. Am un serviciu. Am o afacere. Am divorțat.

Mi-a atras atenția răspunsul colegei. Emoțional m-am simțit stingherită, iar rațional am admirat-o. Ce curajoasă! Să spună cu voce tare că e fericită!

Între timp au mai trecut niște ani. Fără o disciplină, am depus multă muncă la felul de a fi. La început extrem de confuz prin literatura de specialitate. Avantajul lecturii s-a concretizat prin îndoieli. Îndoiala a determinat o ușoară scădere de ritm în viața de toate zilele.

Cine sunt eu? Nu mi-am pus întrebarea, nu s-a întâmplat nimic de felul acesta. Cred că eram oricum convinsă că știam cine sunt.

Am început să-mi doresc să fiu bine cu mine. Indiferent de alegeri, corecte sau condamnabile, m-am ambiționat să nu mă mai critic și mai ales să nu-mi mai fie rușine. Printre altele am mai simțit rușine când am auzit-o pe colega mea afirmând că e fericită. Instant s-a derulat vorba din popor: mi-e mie rușine de rușinea ta.

Detestabil acest sentiment de rușine! Am luptat și lupt împotriva lui. Uneori l-aș smulge din dicționar, din conștiința oamenilor. Observ adulți paralizați de rușine în situații obișnuite de viață. Nu zic nimic dacă mi-au încurcat comanda. Nu fac nimic dacă un profesor îmi umilește copilul. Nu atrag atenția tatălui dacă intră cu bocancii în intimitatea mea. Nu-i reamintesc domnului Popescu că îmi datorează 200 de euro. Etc.

Oarecum am rezolvat problema rușinii. O potolesc prin rațiune. Încă reacționez. Sunt concentrată pe fericire. De ce ne este unora atât de greu să spunem cu voce tare că suntem fericiți?

O să încerc să notez câteva situații.

1. Unii nu știm că suntem fericiți. Cu atenția pe viitor, fericirea ajunge de neatins. Dacă așteptăm fericirea după ce cumpărăm o casă, facem un copil, avansam la locul de muncă etc, o să ne ratam șansa.

2. Unora (ca mine) le este frică să recunoască că sunt fericiți. Ați citit bine, frică! Mi-e frică, nu teamă. Teama este de necunoscut. Mie mi-e frică de ceva anume. Mi-e frică de suferință. Habar n-am de unde naiba m-am pricopsit cu părerea fermă că dacă spui ceva cu voce tare nu se mai întâmplă. M-am lovit de atitudinea asta la orice nivel intelectual; de la femeie de serviciu la femeie de afaceri. După 30 de ani, după ce aduni ceva experiență, dar nu suficientă, doar imbecilitatea sau ignoranța nu-ți permit clara observație că rostirea și recunoașterea nu te scutesc de suferință. Într-adevăr ne purtăm de grijă când adoptăm tăcerea. Ne ferește de gura lumii, dar nu de noi înșine. Noi știm că am eșuat, că am pierdut, că nu s-a concretizat.

Fericirea ține de prezent, de aceea descoperim fericirea pe orice chip de copil. Pentru ei totul se petrece ACUM. Mama vreau să joc Păcălici. Imediat, Mara. Nu, mama, acum. Mama vreau un pahar de apă acum. Mama mergem să ne jucăm cu Leto? Când vine tata, Mara. Nu, mama, acum.

Categoric ACUM.

Nu există un algoritm pentru fericire, dar există rezultate. Acceptați realizările, eșecurile, iubirile, trădările etc. Acceptați existența lor în același timp. Aveți mari șanse să ajungeți fericiți.

ACUM!

Foto: Flavius Neamciuc

Ești cea mai frumoasă fetiță, enunț fals și trombonit

asdDin câte știu eu, majoritatea părinților își laudă copiii. Amintesc superlativul. Ești cea mai frumoasă fetiță! Enunț fals și trombonit al unei persoane fără griji pentru ceilalți copii din jur sau părinți. Cel puțin așa percep eu.

Și să vedeți unde o să mut unghiul. Creștem cu laude, dar la un moment dat facem ceva pentru a fi și mai frumoase. Nu vă întrebați cum putem să fim mai frumoase dacă am fost deja cele mai frumoase în copilăria noastră?

Începem să ne machiem. Habar n-am când am folosit prima dată cosmetice, dar rujul reprezintă prima tentația a oricărei fetițe. Ah, rujul mamei pe care ea niciodată nu-l găsește în geantă, dar mânuța fină și dolofană a copilului îl apucă din prima!

Mie îmi place să mă rujez. Geanta mea conține un săculeț dedicat rujurilor și nu mă apuc să povestesc ce panică stârnește lipsa unuia. Cu ditamai introducerea, ajung la subiect. Mă rujam ieri în oglinda mare a dulapului, când soarele aflat în spatele meu mi-a condiționat o serie de clipiri. Am închis și am deschis grăbit și repetat pleoapele, iar când am recăpătat imaginea de ansamblu a chipului, mințile deja se porniseră.

M-am concentrat pe buze. Le colorasem într-un roz intens și le-am țuguiat râzând. Cum ne facem noi boticul în culori intense pentru noi. Ne rujăm pentru noi, nu pentru bărbați și mai ales nu pentru atenția lor. Acesta este un exemplu de sarcasm. Reluați și citiți cu glas subțire. Pronumele noi l-am repetat pentru valoarea stilistică.

Da, ne rujăm pentru noi, mă rujez pentru că îmi place, dar sunt perfect conștientă că atrag atenția. Rujul e ca o invitație. Privește-mă, uite-mă! Uneori suport o regresie și mă simt ca o adolescentă. Nu știu să fac ceva sau nu mă descurc într-o situație, dar am ruj pe buze. Parcă aș fi în fața clasei rujată și fără lecția învățată. Dar ție nu-ți este rușine? Dunia, să nu mă faci de rușine! Ce o să zică lumea?

Din motivul ăsta râdeam ieri în oglindă. Mintea mea a trecut rapid în revistă poliloghia de mai sus. Fracțiune de secundă și mușchii feței au reacționat. M-am detașat cu repeziciune. Am alungat neplăcerea amintirii. Nu fac pe nimeni de rușine și nu mă fac pe mine de rușine că folosesc ruj. Atrag atenția, dar mă descurc.

Rujul, fără pretenție de utilitate pentru supraviețuire, acordă încredere prin eficacitatea estetică. Refuz superlativul de superioritate, dar mă acopăr de superlativul absolut.

Cu ruj mă simt foarte frumoasă.

Nevoie sau nu, frumusețea dă o stare de bine.

Ruşine! Gândire întreruptă

10436168_1139766926033460_3373625003939899193_nTot mai des aud de la Mara, fetiţa mea, mama, îmi e ruşine! De fiecare dată, fără excepţie, o întreb ce este ruşinea. Nu ştie ce este, dar ştie că îi e.

Am lăsat-o aşa, nu m-am angajat în nici o anchetă. Mi-e clar, fără să mai consum energie, că sentimentul penibil de jenă nu e provocat de vreo greşeală a ei, ci de un comandament detestat de mine în copilărie.

Ruşine!

Am auzit de foarte multe ori în loc de explicaţii. Desigur că a auzit şi Mara. Rar, de aceea mă uimeşte şi mă irită iuţeala cu care a asimilat ruşinea. Ne vine uşor să acceptăm ceea ce nu înţelegem prin ruşine, dezgust, vinovăţie.

La copiii de vârsta Marei, 6 ani, a insista în folosirea unor cuvinte ca răspuns la unele acţiuni, fapte sau vorbe ale lor, le întrerupe gândirea.

Ruşine! Întrerupe gândirea.

Lipsa lor de experienţă oferă adulţilor putere. Ochii lor mari şi întrebători la noutăţi se cuvine să ne responsabilizeze. Să răspundem după nevoile lor, să facem dreptate copilăriei, cum zicea Freud.

Ruşinea nedreptăţeşte perioada asta din viaţa omului. Într-adevăr, avem copii, dar creştem oameni. Cu ruşinea nu îi educăm, îi limităm.

Ruşinea este un sentiment penibil de jenă provocat de o greşeala sau un eşec. Cu ce greşesc copiii când baga mâna în nas, un exemplu?!

Nu greşesc.

Noi greşim. De asta ar putea să ne fie nouă ruşine.

Quiproquo.

A doua zi după votare

Am devenit foarte atentă la prima propoziție sau frază pe care o scriu. Mă feresc de negație. Mă feresc de Nu. M-am întrebat dacă am dezvoltat o superstiție. Nu știu.
Uneori însă mă simt plină de Nu.
Ziua asta e plină de Nu.
Nu mai pot și Nu mai vreau să văd și să citesc nimic despre alegerile prezidențiale. Oamenii au devenit foarte agresivi. Este vorba aici despre candidații la președenție? Nu. Este vorba despre caracterul oamenilor.
Îmi amintesc de nenorocirea cu câinii, o scuză pentru foarte mulți de a defula toată violența pe care se străduiesc s-o țină în ei.
Alegerile au ajuns tot o scuză pentru insatisfacțiile trăite în societate. Mă întreb, oare dezvoltarea, educația, gospodărirea, comunicarea, prosperitatea, toate acestea depind de un singur om? De un președinte de țară?
Îmi pare că avem conducătorii pe care îi merităm, după chip și asemănare. Am citit pe facebook părerei și păreri, oamenii și-au expus preferințele și alegerile pe această platformă fără eleganță și diplomație, ceea ce pretind de la un lider.
Oameni inteligenți care aveau și încă au admirația mea au ales să-și exprime preferințele și alegerile folosind cea mai ușoară stratagemă, s-au purtat ca niște neciopliți proferând injurii la adresa contracandidatului.
Mi-e rușine.
Am votat ieri plină de rușine. Am fost copleșită de acest sentiment și încă mai sunt. Am mers la vot pentru datoria civică, căci nu am pe cine să votez.
În tot circul pe care l-am experimentat pe facebook, în care toți au manipulat cu luciditate, au disprețuit cu nepăsare, au jignit cu intenție, a contat doar cine ar putea să câștige și nu adevărul.
Care adevăr?
Într-adevăr, care adevăr? Oamenii au unicul scop să se sfâșie într-o luptă pentru interesul propriului Eu. Un om corect nu manipulează, disprețuiește și jignește.
E copleșitor acest sentiment de rușine.
Se strigă schimbare în jur. Schimbare pentru România. România e a tuturor, noi, poporul, reprezentăm România prin caractere și personalități. Dacă ar putea, poporul meu drag, să privească puțin spre el, nu spre candidați, ce ar zări? I-ar plăcea?
Mi-e rușine. Nu pot să scap de acest odios sentiment și nu-l datorez stratagemelor candidaților, ci comportamentului oamenilor din popor.
Exagerările de care am avut parte și vor mai continua constituie tot o stratagemă. Totul ține de stratageme politice, dar caracterul ne aparține, e al fiecăruia dintre noi. Caracterul și voința de a începe să ne ajutăm prima dată prin gospodărirea părții și apoi a întregului.
Furia în care a fost adus poporul e tot o stratagemă, căci furia împiedică judecarea corectă. De unde știu toate astea?
Tot dintr-o carte, căci eu stau cu nasul în cărți, și chiar dacă lumea reală nu e în cărți, găsesc răspunsuri, iar răspunsurile astea mă ajută să vizualizez un tablou corect al comportamentului uman.
Schopenhauer are o cărțulie, Arta de a avea întotdeauna dreptate. În paginile ei, cine e curios, o să descopere tot acest circ în teorii și stratageme, căci oricât ne-am strădui, o să fim întotdeauna manipulați.
Îmi e rușine și pentru asta, dar măcar aleg să tac și nu jignesc.
Mi-e rușine, oamenilor din regiunea asta geografică de ce nu?!
Și să ne fie rușine întâi de noi și apoi de candidații la președenție.

Șacalul și girafa fiecăruia dintre noi

Săptămâna trecută m-am înscris și am participat la un curs, Furia copilăriei, pași spre transformarea ei, un atelier prezentat de Babel Education și Penny Vine (trainer UK).
De ce m-am înscris?
Răspund, aproximativ cu aceleași cuvinte, ca vinerea trecută, doar că acum limba este română și nu engleză.
Nu am un copil nervos sau agresiv, dar copilul din mine descrie agresivitatea.
Ce am învățat din prima ora la acest curs?
Acceptă și permite. Furia face parte din noi. În prezent eu mă aflu într-o fază de îmbrățișare cu furia. Îmi dau voie să fiu furioasă și să exprim furia.
Ceea ce-mi doresc, și pentru asta am participat la curs, este să transform această furie. Furia, această enormă cantitate de energie a omului care nu lucrează deloc în favoarea sa, face rău și dacă nu e exprimată, și dacă o exprimi, dar te blochezi aici. De furie e stringentă despărțirea.
Rememorând acum cele două zile petrecute în prezența lui Penny Vine, mi-e tot mai clar faptul că nu o să pot cuprinde într-un singur text întâmplările, învățăturile sau trăirile de atunci. Prea multe aspecte, prea multe povești mi-ar asigura incoerența.
Departe de mine și să transmit mai departe toate întâmplările, învățăturile sau trăirile. Vă asigur însă că au fost învățături și vă invit să vă întrebați: de ce rușinea și vinovăția de după furie, de ce?
Din copilărie primim mesaje greșite. Mama e furioasă, tata e furios, dar furia copilului e interzisă, pedepsită, greșită.
Copilul crește, devine adult, părinte poate, iar mesajele amestecate asigură anxietăți și nevroze uneori.
O să mai notez aici, înainte să pun punct, despre șacal și girafă. Penny Vine și cei de la NVC (nonviolent communication) s-au folosit de aceste animale pentru a sublinia unele semnificații.
Cum vrei să vezi și să-ți revină lumea?
Asemenea unui șacal?
Șacalul vede lumea dintr-o perspectivă joasă, de la nivelul pământului, iar printre altele, se mai hrănește uneori cu hoituri.
Ce persoane se aseamănă șacalului?
Toți aceia care critică, judecă, descurajează etc. Lista rămâne deschisă.

Cum vrei să vezi și să-ți revină lumea?
Asemenea unei girafe?
Girafa vede lumea dintr-o perpectivă celestă, are inima mare, trăiește în grup de 20 sau 30 de exemplare.
Ce persoane se aseamănă girafei?
Toți aceia care te sprijină, te ascultă, empatizează.

Nevoile fiecărui individ de pe această planetă sunt comune, unele: afecțiune, acceptare, încredere, susținere, libertate, distracție, recunoștință, apartenență etc. Lista rămâne deschisă.

Cum vrei să vezi și să-ți revină lumea?

O să încep eu, e blogul meu.
Vreau să văd lumea dintr-o perspectivă celestă.

IMG_20140516_181916

Rușinea și oamenii de azi

Scriu, pe hârtie, pe blog, în manuscris. Am scris pe hârtie, într-un caiet mare cu coperte verzi, un fel de jurnal, dar fără să-i dau numele de jurnal. Am scris chiar și pe ușa bucătăriei cu cretă, părinții mi-au îngăduit asta. Cred că înainte să-mi permită mie, au folosit-o pentru sora mea să facă împreună unele exerciții la matematică.
Am scris și am consumat topuri de hârtie.
Întotdeauna însă mi s-a spus să nu scriu.
Mama: nu mai scrie, mă faci de rușine cu tot ce scrii.
Tata: uite ce ai scris aici, deci asta vă doriți, să mă părăsiți.
Da, nu am avut parte de intimitate. O luptă s-a iscat din scrisul meu. În general scriam cum mi-aș fi dorit eu să fie viața mea și a familiei mele. Inspirația se desprindea și din filme și cărți romanțioase.
Nu am renunțat la scris, dar ceva am păstrat. Mă faci de rușine, mă faci de rușine.
Am scris până am terminat liceul. La facultate m-am oprit. Nu am vrut în nici un fel să mă fac pe mine de rușine. Am păstrat doar cărțile, doar lectura și mereu găseam acolo dovezi care mă susțineau în decizia mea.
Mircea Eliade. Când mă gândesc la Romanul adolescentului miop îmi ard obrajii de rușine. Ce lecturi avea el la 14 ani, ce program avea el la 19 ani. Eu nici în facultate nu am stăpânit vocabularul limbii atât de bine ca Eliade la 14 ani. Erau cuvinte pe care le-am căutat și de 20 de ori în dicționar.
Am terminat facultatea fără să scriu un rând, doar lucrările mele erau apreciate sau nu. Am citit însă mult, foarte mult. În camera mea de cămin sau în camera unde am stat în chirie se găseau întotdeauna stive de cărți. După facultate, un prieten a hotărât să-mi facă blog. L-am întrebat ce este acela un blog și mi-a explicat că este un loc unde pot să scriu liniștită fără ochiul critic al părinților sau prietenilor. Aproape 2 ani nimeni nu a știut cine semnează Dunia. Iar Dunia a scris, sub protecția anonimatului, suficient timp cât să-mi solidific încrederea. Niciodată nu m-aș fi simțit pregătită s-o introduc și pe Paula, dar într-o zi, niște prieteni cu care am colaborat la diverse activități culturale, mi-au pus numele pe siteul lor și adresa de blog.
Îmi amintesc că m-am holbat la numele meu vreo 5 minute. Ochii erau plini de lacrimi, emoțiile mă năpădiseră. Dacă o să mă fac de rușine?!
De aici, o scurtă digresiune, dragi părinți, nu le mai ziceți copiilor rușine, eul lor crud și nefinisat poate dezvolta traume.
În prezent, încă mai lupt cu sentimentul de rușine și cu sentimentul de vinovăție, doar că acum educația e compensatorie, nu păguboasă.
Nu îndrăznesc nici azi prea mult, dar nu-mi mai pasă de Eliade, de adolescentul și tânărul Eliade.
Eu scriu pentru nevoile societății mele, pentru oamenii de azi care sunt expuși la facebook și la vedete manufacturate peste noapte. M-am hotărât să ascult oamenii de azi. Îmi plac poveștile din anii 1600, 1800, 1900, poveștile bunicilor și ale părinților, dar sunt ale lor, nu ale mele. Ascult de un îndemn al lui Hemingway, acela de a asculta oamenii. Și o fac de ceva vreme, astfel am avut posibilitatea să nu ratez un suspin al unei doamne de 55 de ani, care și-a pierdut serviciul acum 3 ani, da, criza economică, care ridicându-și părul de pe frunte mi-a zis: mănânc, da mănânc, ce altă bucurie mai am în viață?!
Așa că ascult, scriu, cresc paginile unei cărți despre oamenii mei de azi.