Dor de începutul relației cu partenerul

Ceva mă ține departe de blog, de scris. Acest ceva nu este necunoscut. Lectura nu mă lasă să scriu. Se întâmplă când citesc următoarele două scenarii: să devin prolifică prin influență sau să mă descurajez atât de mult încât să nu mai găsesc nimic de spus.

Răsfoiam de dimineață facebook-ul cu ceaiul în mână în fața ferestrei mele cu toc galben. Un text Hyperliteratura îmi atrase atenția. Acum ascult Tchaikovsky, iar în urmă cu jumătate de oră ascultam Vivaldi, Toamna. Muzica ne-ar spori creativitatea, susținea articolul.

Cum răbdarea nu face parte din însușirile mele, m-am pornit să scriu ușor, urmând un andante din Lacul Lebedelor, despre ce simt.

Ceva mă ține departe de blog, de scris. Acest ceva nu este necunoscut. Lectura nu mă lasă să scriu.

În prezent citesc Jung, Două scrieri despre psihologia analitică. 117 pagini citite și nu au scăpat multe fără sublinieri. Semnul exclamării îl folosesc pentru a atrage atenția. Funcția lui e să marcheze o potrivire între experiența personală și cercetarea științică.

Sunt la a treia carte semnată Jung. Fac o afirmație: domnul acesta ar înregistra un succes copleșitor și pe cuplurile actuale. Am sentimentul că a înțeles ca nimeni altul dinamica parteneriatului. Mă face încrezătoare în starea de bine a femeii de 40 de ani.

La maturitate, sensul și intenția sunt altele, zice Jung.

Mai departe continuă:
… pentru mulți trecerea de la faza naturală la cea culturală este atât de infinit de dificilă și de amară; ei se agață de iluziile tinereții sau de copiii lor, spre a mai salva astfel un crâmpei de tinerețe. Se vede asta în special la mamele care consideră că singurul sens al vieții lor sunt copiii, și care cred că se prăbușesc într-un abis fără fund atunci când trebuie să renunțe la ei. Nu e de aceea de mirare că multe nevroze grave apar la începutul după-amiezii vieții.

Ceea ce tinerețea a găsit și a trebuit să găsească în afară, omul după amiezii trebuie să găsească în interior.

O fi transfer, o fi proiecție, dar domnii aceștia ai vremurilor trecute, Freud și Jung, mă farmecă peste măsură. Ce șarmanți! De ce a dispărut șarmul din atitudinea actuală a bărbatului în perioada de dinainte de îndrăgostire?

Mă întreb. Notez întrebarea și o să închei. Nu vă e dor de începutul relației cu partenerul? Mie îmi e și fac cunoscut acest fapt.

Dor.

Foto: Simona Nutu

A ne purta de grijă

IMG_9770bw-wPort de ani de zile două fotografii în portofel. Pe hârtia decolorată şi tocită, zâmbeşte o fetiţă de 3 ani. Sunt eu. Am fost un copil frumos.

În adolescenţă am rămas puţin în urma fetelor în floare. Prea slabă, mă holbam minute în şir la genunchii ascuţiţi, prea plată, sânii au refuzat să crească, prea lipsită de graţie în mişcări. Preferam să mă caţăr în copaci, să lovesc un sac de nisip, să adun câinii şi pisicile de pe stradă şi doar seara, înainte de culcare, visam la băieţi, la sărutări, la poveşti de dragoste.

Ca femeie, am recucerit frumuseţea. Sunt o femeie atrăgătoare. Nu am 90-60-90, dar am şarm. Cu genunchii m-au ajutat anii, iar cu sânii educaţia. Forţa mea de seducţie a stat în capacitatea de a raţiona. Cu unii bărbaţi trebuie să locuieşti sau să te căsătoreşti pentru a ajunge să-i deranjezi cu gândirea. La început sunt atraşi că au întâlnit un exemplar care nu pare să-i vâneze pentru căsătorie şi copil. La început.

Tirada emfatică de mai sus pregăteşte o mărturisire. M-am săturat de ipostazele femeilor pe facebook. Femeie-obiect, femeie de carieră, femeie-mamă sau oricare altă prezentare, toate ne dorim să aibă cineva grijă de noi.

Toţi ne dorim, femei şi bărbaţi, să aibă cineva grijă de noi. A ne purta cineva de grijă nu ofensează independenţa sau liberul arbitru. Confundăm prea tare sentimentele. Recunoştinţa nu e iubire, e doar o manifestare.

Mie îmi place să aibă cineva grija mea. Recuperez un sentiment de linişte şi veselie din preajma mamei. Ceaiul pregătit pentru noi înainte să ne trezim, miros de chec la cuptor când ne trezeam, masa pregătită când ne reîntorceam de la şcoală. Exemplele aparţin generaţiei părinţilor mei. Iubirea lor a stat în mâncare. Încă mai stă.

Dar putem să aplicăm prin analogie pentru a face deducţii şi pe relaţiile actuale. Cum ne purtăm de grijă? Ce semnifică mai exact să ne purtăm de grijă?

Eu aş prefera o grijă în atitudine. Să am sprijin afectiv când încep tâmplele să-mi ardă, o senzaţie anormală suportată când sunt atacată verbal sau şicanată.

Să ne purtăm de grijă ţine de un caracter matur sau cu veleităţi de profunzime. Nu mi-e clar de ce pentru unii e o ruşine să-ţi exprimi grija sau iubirea pentru partener în public. Nu mi-e clară nici extrema, parada cu iubirea pentru celălalt.

Mi-e clară însă nepriceperea omului de a face faţă propriului psihic. Încearcă de ani să-i construiască gard, să-l fixeze în clişee şi stereotipii, iar eşecurile nu-l descurajează.

Mara bagă degetul în gură. Degetul reprezintă un obiect care i se supune ei. În rest trebuie să-şi asculte părinţii. E atât de vizibil frustrant pentru ea când doreşte să se impună şi nu reuşeşte. Dar degetul face ce vrea ea, când vrea ea. Similar, aşa procedează omul cu psihicul. Îşi doreşte să facă orice cu psihicul, dar inconştientul dejoacă orice plan. La fel ca părinţii.

Poate dacă ne-am purta mai mult de grijă sufleteşte ne-am potoli, poate!

Foto: Diana Bodea