Să ne pregătim fetele pentru prima iubire

Curând, nu a trecut săptămâna, mi-am luat o carte. Cum să ne creștem fetele se numește. De vreo jumătate de an, în relația cu Mara, eu ca reprezentant al autorității, ea ca beneficiar al învățăturilor mele, mă încearcă următoarea senzație. Încerc să  redau cu o comparație. E ca atunci când alergi în gară după tren. Locomotiva a dat alarma. Roțile urmează să se pună în mișcare. În ultima clipă, pui piciorul pe scară, urci și respiri ușurat.

Aproape toate discuțiile cu Mara pot fi descrise astfel. Ce am făcut eu? Am mai citit o carte. Întrebări și răspunsuri am descoperit în acele pagini. N-am învățat ceva nou, dar multe mi-au atras atenția. Așa se face că am ajuns să mă gândesc la prima: prima zi din viața unui prunc, prima zi de școală, prima iubire. Prima conține intensitate, nimic nu se compară cu prima.

Faima tragediei shakespeariene, Romeo și Julieta, are legătură și cu prima iubire. Mara se apropie de o anumită fază în viața ei. Corpul a început deja să se transforme. Coșurile au apărut. Deodorantul e necesar. La școală a avut prima ei evaluare. Cunoștințele i-au fost verificate. Ca părinte, am preferat să observ, să las deoparte cicăleală. Mama, am emoții! Dacă nu mă descurc? Dacă simți asta, muncește mai mult. Întotdeauna e loc de mai bine. Dacă nu vrei să muncești mai mult, te împaci cu ceea ce știi și nu te mai plângi!

Acesta mi-a fost răspunsul. Țin la el și justific. Mara se trage din doi părinți cu poziții diferite față de școală și față de autoritate. Mama ei a învățat doar la ce i-a plăcut și a urcat pe piedestal profesorii cu vocație. Tatăl ei nu a învățat nici la ce i-a plăcut și a ignorat profesorii de orice fel.

Nu pot pretinde de la copilul meu ce nici eu nu am înfăptuit. Mi-e rușine. O ajut prin expunere. Există o bibliotecă în casă. Vizităm muzee. Frecventăm teatrul și filarmonica. Urmărim filme documentare. Călătorim pe urmele unor personalități. Ce-ți place ție, Mara, și cum să te ajut eu să faci ce-ți place?

Prima dată răspunde ce crede că vreau eu să aud. Repet întrebarea.

Îmi place TikTok.

Vedeți, trenul este în mișcare, iar eu alerg să-l prind. Cresc un copil pentru un viitor necunoscut mie. Cresc un copil într-o situație anume. Despărțită de tatăl ei, am rămas părintele dragon, părintele care ceartă, care pretinde, care impune. Sufăr, dar mereu o să aleg ceea ce este corect pentru copilul meu, iar răsfățul excesiv nu nu are nimic de-a face cu demnitatea și corectitudinea.

Mara, nu te pot obliga să fii corectă, să fii bună, să sublimezi. Pot însă să mor încercând și să repet fără plictiseală. Și acum pe limba copiilor, mama?!

În primii ani de viață ai copilului ai zice că nu este nimic mai greu. Apoi urmează viața prin experiență și raționalizare. Fata mea are nouă ani, a început să se transforme, să-și pună întrebări despre viață, iar în școlile românești încă nu se face educație sexuală.

Mara o să se îndrăgostească. O să vină curând prima iubire peste noi, iubirea aceea intensă, pură, în căutare de zei cărora să se jertfească. Băiatul o s-o îmbie. Dacă mă iubești. Ea o să tremure de frică. Dacă nu accept, lumea se sfârșește cu el. Mama ei neputincioasă atunci, insistă acum să înceapă educația sexuală.

Prima iubire nu o să ne surprindă. O să fim pregătite. În timpul evaluării, testele de la finalul clasei a II-a, i-am admirat atitudinea. Fără emoții acasă, fără mâini frământate, fără coșmaruri. A mers, a scris ce a știut, mi-a așteptat cuvintele la primirea rezultatelor cu lacrimi în ochi și o întrebare teribilă: Te-am dezamăgit?

Mara, aș veni după tine la capătul lumii dacă ți-ai rupe o unghie. Nu o să mă dezamăgești niciodată. Eu sunt aici să te sprijin, nu să te judec.

Trenul e deja în mișcare. Momentan mă simt în siguranță. Mă aflu în tren, stau la fereastră și privesc pe geam. Tot mai des mi se clatină imaginea. Ca întotdeauna, citesc cărți, urlu dacă cineva îmi judecă pruncul și scot fum pe nas oricui mi se împotrivește cu trebuie și se cuvine.

Copilul meu e ghidat după regula bunului simț, dar o să-i lipsească atitudinea biblică de a întoarce și celălalt obraz. Nimeni nu întoarce obrazul. Eu nu o fac și încerc să dau mai departe.

Trenul merge. Ne vedem în stații.

Foto: Mile Sepetan

Temă pentru acasă

flvn9391La ultima ședință cu părinții la care am participat, s-a discutat cu ochi aprinși și gesturi înflăcărate despre temele de acasă. Mara merge la școala Montessori.

Mă aflu pe poziție neutră. Poate să vină cu teme acasă dacă nu există consecințe că nu le-a făcut. Pedagogia Montessori urmează fazele de dezvoltare ale ființei umane. Sistemul tradițional habar n-am ce strategie are. Am decis, privind în urmă, că tema de acasă are și aspecte pozitive.

Am primit la un moment dat o compunere. Sau sora mea a primit și m-a atras subiectul. Mă fascinează și în prezent posibilitatea existenței unei grădini secrete. Una dintre primele cărți citite a fost Alice în țara minunilor. Poate e vorba și despre asta.

Știu că am scris pe nerăsuflate o compunere despre o grădină secretă și o cheie care se potrivea într-o ușă ascunsă. Grădina de pe hârtie își avea corespondent în mica grădină a bunicii. Restul detaliilor le consider resturi din poveștile care m-au impresionat. Ceva m-a uimit peste măsură în copilărie dacă păstrez o așa fascinație pentru grădinile cu flori.

Nu pot să nu mă întreb acum dacă aș fi descoperit plăcerea mâzgălitului de timpuriu dacă nu aș fi avut temă. Chiar nu pot să nu mă întreb. Nu m-am mai oprit din școala elementară. Au existat pauze, dar cum să mai scrii după ce descoperi scriitorii clasici?! Iar eu l-am descoperit pe Dostoievski. Mi-a fost rușine după Crimă și pedeapsă să mai scriu. Am încetat și am cedat. Am reluat. Am abandonat în facultate. Iar am reluat.

Niciodată nu m-am oprit din a citi. Am citit ceva. Mult sau puțin prin comparație. Simt uneori că nu mai am nimic de zis. Pare că lectura îmi reduce imaginația. Clar mă înșel, dar impresia îmi provoacă dezamăgiri. Am reușit să scot un text din senzația neplăcută că nu aș mai avea nimic de spus.

Neputința de a scrie e un subiect. Când lipsește ceva, soluția constă în a transforma absența în subiect. Au făcut-o alții deja înaintea mea, dar nu despre exclusivitate și originalitate este neapărat vorba în creație, ci despre nevoie.

Scrisul e nevoia mea.

Părinți, aveți încredere în copii! Copii, aveți încredere în profesori!

Uneori mi se pare viața deosebit de simplă. Probabil atunci trăiesc momente de fericire. Alteori rămân fără respirație și mă întreb cum o să pot merge înainte. Atunci descriu disperarea și neliniștea.

Presupun că majoritatea experimentează asemenea trăiri. Nu-mi mai doresc să fiu specială prin comparație. Am descoperit că sunt specială prin persoană. Am muncit intens în ultimii ani la mine și senzația este că am făcut un singur pas. Mai am atât de mult până la împăcare.

Pentru mine, cearta contribuie la descoperirea autentică. La fel și școala, instituția. Nu afirm nimic nou, repet ce au spus alții, probabil reformularea să facă diferența prin indici lingvistici.

Școala își aduce contribuția la persoană. Într-un sistem de stat sau privat, școala, la fel ca familia, constituie o etapă în dezvoltare. Definitoriu, un ultim cuvânt îl are omul devenit prin puterea de a decide persoană.

Din nou am o imagine simplă a vieții. Ne naștem, traversăm niște etape. Sugem la sân, facem pe noi, mergem de-a bușilea, ne ridicăm, descoperim limbajul. Primii ani de viață. Următorii, și-l amintesc pe Darwin, îi prezintă pe cei mai puternici.

În funcție de viziunea asupra vieții, oamenii complică sau simplifică supraviețuirea. Am o fetiță în vârstă de șase ani. Mara e numele ei. Merge la școală în sistem privat. Sistemul privat o ține departe de umilințe și competiție ca metode de educație. Nu o ține departe de umilințele și spiritul competitiv ale individului.

Îmi doresc, ca orice părinte, un mediu prietenos pentru copilul meu. Dar departe de atitudinile părinților exagerat de protectivi, sunt conștientă de inutilitatea mea la frământările ei sufletești. Umanitatea a supraviețuit prin mituri. Unul enorm și extravagant mi-e propria religie, mersul pe apă, reînvierea etc.

Miturile au la bază observații pentru supraviețuire. Inițierea băieților prin vânătoare, un exemplu. La adăpostul orașelor, spațiul controlat de mintea umană, miturile ne amuză. Nu ne mai trimitem copiii la vânătoare sau să călătorească un an de zile singuri pentru a învăța să se descurce fără părinți.

Părinții actuali îmi par că-și asumă rolul Supraomului lui Nietzsche sau substituie conceptul de Dumnezeu. Le oferă copiilor condiții pentru învățare, pentru performanță, dar nu le acordă încredere. Nu este pic de încredere în omuleții crescuți de generația noastră. Strigăm puternic că da, că ne sacrificăm pentru ei, că le dăm tot ce e mai bun. O să urmeze un răspuns: nu ți-am cerut eu.

Firește că argumentele lipsesc în fața unui asemenea răspuns. Reacțiile diferă. Părinții au nevoie să învețe desprinderea. Să se desprindă de viața copiilor lor. Nu suntem copiii noștri și nu suntem părinții noștri.

Deținem gene comune, dar viața aparține fiecărui individ. Creștem cu plăceri și neplăceri, ne dezvoltăm cu frustrări nerezolvate, reacționăm diferit. Pământul se învârte în jurul Soarelui. E un fapt. Felul în care ne trăim viața aparține individului.

Mă întristează lupta dintre părinți și profesori. Includ aici și părinții cu o educație fără profunzime, și profesorii necalificați. Colaborarea, ca o echipă, ar ajuta. Fără fronturi deschise, frontul părinților și frontul profesorilor, ar dispărea câmpul de luptă.

Nu pot să dau procente ale oamenilor în prostie și inteligență. Unde înclină balanța mi-e necunoscut. La acest subiect nu pare să aibă importanță oricum. Orice prost poartă o lecție pentru celălalt. Evitarea, de exemplu. Să învățăm să evităm.

Unii consideră că lumea a progresat din Evul Mediu. De acord dacă privești la țările civilizate, Franța, Anglia, Germania. Dar Franța, Anglia și Germania nu reprezintă lumea. Lumea conține țări ca Irak și Siria unde cunoaștem mai mult sau mai puțin ce se întâmplă azi. Eu scriu confortabil în spatele laptopului, iar alții mor de foame sau de la arme, bătăi sau bombe.

Considerați că Irakul și Siria sunt departe în spațiu? Că nu ne afectează? De acord, distanța ne permite ignoranța și defilarea diferitelor stiluri de viață, vegan, fără zahăr, sistem de învățământ privat, promovarea patrimoniului sau lobby pentru citit.

Practic viața asta. Dar cealaltă viață, aia din Siria și Irak este mereu prezentă. Oamenii ăia supraviețuiesc. Copiii lor și copiii noștri au aceleași drepturi. Pretențiile noastre, cu atitudini de superioritate, omul a devenit proteză de zeu, zice Freud, schimbă reprezentările despre lume.

Mi-ar plăcea să fiu omul care face o diferență. Poate pun pe gânduri un părinte sau un adolescent și vor medita la lupta dintre părinți și profesori în țările civilizate.

Părinți, aveți încredere în copiii voștri!

Copii, aveți încredere în profesorii voștri!

Stima de sine se construiește, un copil care moare în Irak nu mai are nici o șansă.

Noi avem șanse aici, chiar și în sistemul tradițional de învățare.

Fostul partener te recomandă

423159_522057117804447_109258979_nVă mai amintiți de primele ore din clasa a IX-a? Fiecare profesor cerea elevilor să spună ce școală au terminat. Gimnaziul te recomanda.

Pe același model, dragile mele femei, nu vă vine uneori să vă întrebați partenerii cu ce femei au fost înaintea voastră?

Unii dintre noi, fără categorie de gen, putem fi și școala cuiva. Ca foști parteneri, ne lăsăm moștenirea viitorilor. Intri într-o relație. Pe undeva există mama, iar prin cotloane foștii parteneri.

Uneori îi identifici, depinde ce școli ai urmat și tu.

Am stabilit, în urma experienței, că Făt Frumos rămâne pe file de carte. În viața de toate zilele, optăm pentru cel mai potrivit partener. Cu superlativul se schimbă percepțiile. Același peisaj sau aceeași poveste ne provoacă sentimente diferite înainte și după o întâlnire cu Cel Potrivit.

Partenerii nepotriviți ne schimbă drumul. O să trec la o falsă confesiune. Falsă deoarece nu o să divulg aspecte dintr-o relație a mea, dar o să folosesc fapte și întâmplări personale.

Un partener nepotrivit critică orice inițiativă a ta. De asemenea descurajează, manipulează sau rămâne pasiv. În felul acesta o să rămâneți pește de acvariu, iar unii dintre noi tânjim la ocean. Dacă tânjiți, spargeți geamul, suferința nu ucide.

Am terminat câteva școli. Una profund tradițională, iar alta Montessori. În ambele am crescut până la un punct. Am simțit satisfacție când un fost partener, școală tradițională, mi-a spus deschis și cu cea mai caldă voce că lângă el nu aș fi ajuns unde sunt (se referea la blog și la cele 2 cărți scrise). Așa sunt eu, sufoc femeia de lângă mine.

Profund eliberatoare i-au fost cuvintele și i-am mulțumit.

În actuala relație mă simt ca la un doctorat. M-am înscris singură, cu luciditate, și aștept diploma de și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Și luni e tot joi, dar și vineri

Gata! Cred că s-a scris și textul cu școala de altă dată. Construcția pare să se distrugă însă. În primul rând nu există un sprijin. Vin doar păreri personale de la mine, de la cititori, dar părerile noastre semnifică doar frustrări, refulări.
Avem un numitor comun: bătaia și umilința.
Umilința s-a practicat și în trecut, se practică și azi.
Da, e unealta oamenilor slabi.
Din toate comentariile, nu pot face o listă cu argumente pro sau contra. Frustrările consumă și ne consumă, dar nu evidențiază nimic. Un alt cuvânt la care ne-am oprit: familia.
Educația se face în familie, profesorii vin să lucreze cu un dat al elevului din familie.
Un aspect pe care ne-am îngrămădit cu toții descrie relația de interdependență între profesori-elevi-părinți.
Relația este dezastruoasă, imaginată ca o minge de ping pong, cu foarte puțini care-și asumă consecințele faptelor lor.
Dar asta este ceea ce trebuie să acceptăm cu toții, educația reprezintă un cumul unde valorile sunt date de părinți, de profesori și de elevi. Iar un om educat, un elev educat poartă în el fragmente de părinți, fragmente de profesori și o foarte mare parte de sine.
Elevii pot fi educați, dar niciodată să nu se aibă pretenții de dedublare, un elev nu este nici părintele său și nici profesorul său.
În punctul ăsta nevralgic ne aflăm. Ce sunt elevii știu toți profesorii, cine sunt elevii știu doar prea puțini profesori.

Școala de altă dată

În urma unei păreri pe care mi-am exprimat-o pe facebook despre școala de altă dată, intenționez acum să deschid pe blog un discurs la care fiecare să vină cu argumente pro sau contra ȘCOLII DE ALTĂ DATĂ.

Acesta este un text care se va completa din comentariile celor interesați de subiect.

Eu spun despre școala de altă dată:
Școala de altă dată, PRINTRE ALTELE, umilea și bătea elevii.

De fapt literatura nu este o necesitate

Nu se citește.
Copiii nu citesc.
Școala nu mai este ce a fost.
Pe rând răspunsurile.
Fals.
Fals.
Fals.
Se citește.
Copiii citesc.
Școala este ce a fost.
Dintotdeauna, dintotdeauna acesta are pornirea în Antichitate, cartea a fost îndeletnicirea celor puțini. Majoritatea aveau o meserie.
Problema societății actuale românești nu este literatura, ci gramatica. Gramatica nu se mai învață, iar vina elevilor e îndoită. În liceu doar clasele de filologie mai fac gramatică.
Eu știu că se citește, știu că există dorință de lectură și de scris în rândul elevilor. Intru în detalii cu excurs.
Când am început acest blog, nu am avut un public țintă, am avut doar o țintă, să scriu, să scriu, să scriu.
Dacă aș fi urmărit un public, mi-aș fi dorit să atrag elevii de liceu și studenții. Pe parcursul anilor, făcându-mi un public, am conștientizat o fracționare. Mă citesc mulți adulți pe care îi las de cele mai multe ori să mă strunească de capcanele vârstei mele. Mă citesc elevi de liceu. Nu intră cu mine în dialog, dar îmi lasă mesaje de facebook. Mesajele lor debutează întotdeauna cu un anunț, le-a trebuit curaj să-mi scrie.
După ce îmi transmit un fel de stare morală, îmi mărturisesc că mă admiră, că eu am ocazia de a face lucruri frumoase, că vor să-mi semene, dar că se simt inferiori. Uneori îmi vorbesc despre cărți, vor să citească căci le-a plăcut ce au citit pe blog. O domnișoară chiar s-a oferit să-mi trimită o carte despre care eu mă lamentam că nu o găsesc.
Așadar știu că se citește.
Școala e o instituție, a fost și a rămas o instituție. Profesorii s-au schimbat și programele școlare. Schimbarea cea mai mare este însă nevoia elevului și studentului actual.
Nevoile sunt altele ca cele de acum 10 ani când am terminat eu liceul sau 30 de când a terminat mamanu.
Iar literatura nu este o necesitate, ci o desfătare.
Gramatica însă e o trebuință, una stringentă.
Mie nu mi-a plăcut gramatica, mă plictisea îngrozitor, mă refer la analize sintactice. Însă a scrie corect nu este o opțiune, ci o datorie. Asă că după multe perpeliri gramaticale cauzate de duduile și flăcăii de pe facebook, o să încep pe blog, nu un curs de gramatică, cum există un curs de filozofie, ci texte de atenționare gramaticală.
De exemplu:
CORECT este: DE fapt. Nu contează ce este de și ce este fapt, important este că se scriu despărțit.
De fapt am folosit o prea mare introducere pentru a ajunge la o alarmă, o alarmă gramaticală.
DE FAPT.