Zice Dunia

Căutați oameni care să vă inspire!

Sublimați-vă defectele!

Cum ați ajuns ceea ce sunteți?

De aproape 2 ani se desfășoară campania #poartaocarte. Am început cu un credo: lectura schimbă viața. Împrejurări mai puțin plăcute cu cititori mi-au potolit entuziasmul. Am continuat potrivit caracterului relativ stabil.

Revin cu același îndemn, de data aceasta cu o țintă. Toți care vă hotărâți să scrieți, în special bloggerii, citiți! Cum puteți scrie dacă nu aveți o lectură solidă? Cum puteți crea fără a vă inspira? Cum vă hrăniți talentul dacă aveți unul?

Purtați o carte, #poartaocarte și scrie!

Foto: Bogdan Mosorescu

A sta în banca ta la Ce mai faci, scriitorule?

14463038_1308811369129014_5869531701568028191_nSunt multe subiecte despre care mi-aş dori să notez. Intenţionez, dar îmi refuz. Am ţinut să scriu despre Ce mai faci, scriitorule? în repetate rânduri. Nu s-a întâmplat. Am simţit că nu am nimic de spus.

Dacă v-aş mărturisi că există un ţap ispăşitor pentru atitudinea stau în banca mea mi-aţi acorda bunăvoinţă?

În facultate, în primul sau al doilea an, într-un dialog bombastic iniţiat de o prietenă, mi-a ajuns la urechi o părere a lui Şerban Foarţă despre o poezie a ei personală. Mergi să te ştergi cu ea la cur!

În câteva secunde am experimentat mai multe sentimente: ruşine, derută, furie, neputinţă. La 20 de ani nu m-am opus unei sentinţe şi nu m-am străduit să merg mai departe. Am abandonat complet orice cochetărie cu scrisul.

Am început să mă îndepărtez de margine. Primul pas a fost blogul. Un start greşit prin efortul depus de a scrie frumos. Aseară la Ce mai faci, scriitorule?, Florin Iaru a adus în discuţie felul acesta al literaturii române.

L-am ascultat vrăjită aproape două ore. M-a întrerupt un gând interogativ. De ce nu vin mai multe persoane la întâlnirile cu scriitori? Am participat la mai multe asemenea întâlniri şi asigur pe oricine că nu se desfăşoară la Cărtureşti o altă lecţie plictisitoare de literatura română.

La Cărtureşti, o dată pe lună, un scriitor se prezintă. Unii, în funcţie de personalitate, însuşiri şi vocaţie, deschid un univers paralel. Adepţi sau nu ai ştiinţei, reprezentările despre viaţă încep să scape printre degete. Uiţi de salariu, facturi, Finanţe, amenzi, supermarket etc. Muşchii inimii se relaxează. Te aşezi pe spate liniştit. M-am aşezat aseară de multe ori pe spătarul scaunului. O mişcare de confirmare a persoanei, dar cu sentimente preţioase. Viaţa e frumoasă. O banalitate de care ne îndepărtăm zilnic. Adică la fiecare răsărit al soarelui o luăm de la capăt.

Supravieţuire, adăpost, sex reprezintă nevoile speciei. Dar ce facem cu anii pe care i-am obţinut prin descoperiri ştiinţifice? Trăim suficient încât romanticii să ne provoace angoase. În prezent, consider că am devenit vânători de stări de spirit. Căldura sufletească de care aminteşte fiecare îndrăgostit. Şimţi cum un firicel de căldură se scurge la interior, iar raţional nu ai putinţa de a descrie. Dar e cald, şi zâmbeşti, iar viaţa e frumoasă.

Literatura mi-a făcut viaţa şi mai frumoasă. Mie. Alţii au descoperit alţi adjuvanţi. Perspectivele individului ajută la suportarea anilor. Condiţia omului ne indică nişte căutări pentru alungarea plictiselii. Plictiseala semnifică moartea, moartea e doar un eveniment pe care nu-l suportăm. Opreşte ceva ce considerăm că pricepem. Percepem, nu pricepem. Şcoala îţi atrage atenţia, te trezeşte prin rolul complementar.

Am avut parte aseară de o întâlnire teribilă. Florin Iaru şi toţi cei prezenţi ar râde dacă ar citi finalul textului. Am luat aminte, deşi practicam după putinţe: sunt sinceră şi firească.

Aseară am avut parte de o întâlnire fermecătoare.

Mulţumesc.

Cum se îmbracă scriitorii, proiect fandosit

12208783_1083556421654511_3361051742932354471_nAm dorit puternic în ultimele săptămâni:

– ciocolată belgiană
– plimbări prin satele englezești
– să mă pierd în lectură
– rochii negre

Despre rochiile negre mi-ar plăcea să pregătesc într-o zi un text, o odă în care să-mi prezint entuziasmul.

Până la realizare, dacă voi transforma gândul în faptă, vă notez o cugetare poznașă. În urma colaborării cu minunea de femeie Anca Bardaș, mi-am lăsat mintea să se mute prin observații. Sarcina unui designer vestimentar este să te îmbrace, să-ți dea șansa de a te exprima, de a te povesti. De ce în schimb te dezbracă? În loc de exprimare surprinzi expunere, provocare, trivialitate.

Pentru proiectul meu fandosit, Cum se îmbracă scriitorii, fără să înaintez nici o propunere, cu excepția Ancăi Bardaș, m-ar bucura alăturarea cu designeri care te îmbracă, care te ajută prin receptivitatea felului de a fi particular și îți oferă un mijloc textil de exprimare. Am și nume, preferințe personale: Diana Bobar, Adrian Oianu, Irina Schrotter și o atracție nouă, Adelina Ivan.

În timpul răsturnării, îmbracat/dezbrăcat, mi-am amintit de Ray Bradbury cu al său 451º Fahrenheit. Pompierii nu aveau cumva sarcina de a stinge focul și nu de a-l provoca?

Ce nevoi ne-au împins să răsturnăm un anume firesc? După adolescență, ce trebuință mai au femeile să se expună, să se prezinte și să se reprezinte ca un obiect?

Mă opresc. Nu mi se năzare să fac o incursiune în psihologie.

Cum se îmbracă scriitorii, proiect fandosit.

Un scriitor

Am ieșit aseară cu bicicletele, eu și Mara. Aceasta este doar o introducere. Mi-e necesară introducerea pentru atmosferă; pădure, gălăgie, agitație, transpirație, zăpușeală.
La un moment dat, aici trebuie să ajung și să construiesc.
Un domn vine la mine.
Să înțeleg că ați publicat o carte?
Atmosfera: pădure, gălăgie, agitație, transpirație, zăpușeală.
Mara pe fundal mă striga să o împing.
Da, am publicat.
Și eu de ce nu am știut?
Mara pe fundal continua să mă strige.
Pe chipul meu uimire, la interior deja disconfort.
Nu știu de ce nu ați știut.
Eu sunt…
Am pierdut sunetele numelui.
Nu mă știi?
Nu.
Mara continua să mă strige.
Chiar nu știi?
Nu.
Dă-mi numărul de telefon, te sun mâine să-mi dai o carte și să-ți dau și eu una.
Mai puțin mirată, am zâmbit oarecum ușurată.
Un scriitor.

 

Privește, înger, către casă

Privește, înger, către casă este o carte a cărei lectură presupune îndurare. Cititorul îndură paginile eruditului Thomas Wolfe.
Sute de pagini și o impresie, impresia că scriitorul a vrut să se răzbune în scris pe toți ignoranții.
Apoi, subtil, ca trecerea de la veghe la somn profund, scriitorul dispare, iar autorul te poartă în sânul unei familii tipic americane și în viața interioară a mezinului acestei familii.
Cu mezinul acesta, Eugene Gant, am rezonat, mi-am retrăit suferințele copilăriei. Uneori am zâmbit sardonic.
E doar o carte, dar descrie un fel de a fi american al unei familii, iar trăirile prezentate și-au pierdut specificul național, căci le-am regăsit în familia mea. Acum aș putea foarte bine să-l abandonez pe Eugene și să vorbesc despre mine, dar mă abțin din motive de morală literară.
Morala literară, la mine în cuget, se traduce cu acceptarea loială a patosului scriitorului, vorbind despre mine, aș fi trecut lesne spre relatarea și compătimirea copilăriei mele.
De la naștere, Eugene a fost un singuratic. În familia lui, numeroasă de altfel, numărul sporea și mai mult sentimentul de singurătate.
Izolarea lui sentimentală s-a declanșat dintr-o nepotrivire de viziuni. Toate sentimentele și activitățile lui au fost batjocorite în familie. Familia Gant nu râdea cu membrii familiei, ci de membrii familiei.
Eugene a fost batjocorit în plăcerea lui de a citi, în felul lui de a fi chinuit de eroi antici, în puritatea lui de a se îndrăgosti. Astfel, a ajuns să aibă credința că toți râd de el și toți vor să-l umilească.
Nepotrivirea lui cu restul familiei l-a determinat să-și cumpere libertatea renunțând la partea lui de moștenire.
Renunțând, el știa că și-a câștigat libertatea, dar nu libertatea ca individ, ci o libertate de familie.
La finalul cărții, după rechemări în minte ale unor întâmplări din copilărie, după o cădere în admirație a condeiului lui Wolfe, la el soarele moare între dealuri, am închis cartea cu sufletul între coperte.
Uneori, de multe ori, chiar e nevoie să ai răbdare, Thomas Wolfe cere și are nevoie de răbdare, dar răsplata e simțită de simțurile și rațiunea cititorului care pune cartea pe raft nu într-o rapidă uitare, ci într-o învățătură veșnică.