Favoarea sânilor mici

img_1336Oamenii care scriu, cu talent, cu mai puțin talent, cu voință, cu responsabilitate, cu har de la Dumnezeu consideră unii, aleg ce să scrie până la un punct.

Mie mi-ar plăcea să scriu comedie, dar în scris patetismul e al meu. Uneori o dau în văicăreală că-mi dau ochii peste cap la recitire. Am încercat să mă împrietenesc cu umorul în creație. Nu. Eșec, înfrângere, neizbândă etc.

Când nu-i cer cititorului să facă un pact cu ficțiunea, când mă mut în viața domestică cu prieteni și cunoștințe, descriu veselia. Sunt omul care îți râde cu mortul în casă. Nu mă exprim la figurat. Râd oriunde și oricând, iar umorul a ajuns rafinat. De aceea râd singură de multe ori la propriile glume.

Dar mi-ar fi plăcut să pot alege ce scriu. Atunci, în trecutul îndepărtat, când scriam pe furiș noaptea să nu mă prindă mama sau tata, înainte să așez stiloul pe hârtia albă să decid: eu o să scriu cu umor. Am probat atunci falsificarea realității. Îmi imaginam povești de dragoste și familie cum mi-ar fi plăcut mie. Astfel am ajuns să-mi fac de rușine părinții căci în poveștile mele îi despărțeam și fiecăruia îi găseam pe altcineva.

Ne-am provocat suferințe, eu lor, ei mie, iar după multă hârtie consumată pe povești de dragoste am renunțat să scriu. M-a încercat altă rușine. O neputință de a mă măsura cu marii scriitori. Dacă Freud m-a stricat ca femeie, Dostoievski m-a descurajat că o să ajung vreodată cineva în splendida, dorita, bezmetica, tumultoasa lume a literaturii.

Am abandonat scrisul și am trăit o veritabilă viață de studentă cu frecventarea cursurilor, cluburilor, teatrului, operei, teraselor din Complex, ștrandurilor, lansărilor de carte etc.

M-am reîntors la scris în 2007 datorită blogului. Dunia este numele surorii lui Raskolnikov din Crimă și pedeapsă. Am păstrat aproape referința cu Dostoievski. Să nu îndrăznesc vreodată să uit de adevărata literatură. Blogurile au luat avânt și-ți oferă percepția unui buric al pământului. Măsura calității constă în numărul de vizitatori. Cum pot eu să-mi iau aprecierile din numere când am pornit cu numele unui personaj, iar în timp am devenit eu însămi Dunia?!

Oameni deosebiți și oameni comuni, teoria lui Raskolnikov. Țintesc spre acei oameni deosebiți. O să rămân anonimă prin atitudine sau o cresc îngrijorător de încet pentru agențiile de publicitate care îmi cer numărul de vizitatori.

Bună ziua, numele meu Dunia. Îmi permiteți să vă ofer informații de la prima mână? Am citit toate cărțile despre care vă vorbesc, am studiat, am cercetat, am aprofundat. Nu pentru voi, pentru mine. Îmi place să mă deosebesc prin feminitate și eleganță intelectuală de suratele mele.

Dacă aș crede în Dumnezeu, aș zice că mi-a făcut o favoare când m-a creat cu sâni mici. Zgârcitul, parcă ar fi pus pământ de la el și nu din scoarța terestră! Mi-a luat sânii ca să mă zbat, să-mi mute reprezentările vieții. Să-mi pese mai mult de cunoaștere și prea puțin de cum mă percep ceilalți. Niciodată nu ne ridicăm la nivelul percepțiilor. Oamenii sunt primitivi, dar și romantici. Nu se mulțumesc cu bunătatea unui om, îl vor sfânt, de aceea pupă moaște dincolo de saltul civilizației și al științei.

Dunia e o fată bună. Eu sunt. Nu vreau să fiu sfântă. Mi-ar fi plăcut să fiu geniu. Nici aici nu am avut un cuvânt de spus. Scriu cu accente patetice, triste, grave, reale, sobre.

Cei care se potrivesc cu mine, mă ajută să-mi păstrez numărul cititorilor. Mulțumesc.

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.

Dunia are 7 ani

În 23 septembrie 2007 publicam primul text pe blog. Pe 23 septembrie 2007 am inventat-o pe Dunia. În 23 septembrie 2014 sunt Dunia.
Dunia are 7 ani.

Azi, cu ocazia acestor ani, intenționez să public primul meu text din nou, dar înainte am de dat niște explicații.
Textul a fost scris după o pauză de 4 ani. În facultate nu am scris absolut nimic, am păstrat tăcerea. Motivul stă în slăbiciunea mea. Am permis unora sau altora să-mi dicteze dacă să scriu sau nu. Între timp, crescând Dunia, devenind Dunia, mi-am întărit stima de sine.
Nu pot să nu mai scriu doar pentru că unii îmi contestă talentul, capacitatea și forța de creație. Scriu.
Scriu pentru că îmi place, pentru că interiorul defulează cu stări lungi depresive dacă nu-i satisfac nevoia de fantezie, pentru că adorm și mă trezesc uneori cu gândul la scris.
Scriu.
M-am decis să scriu în ciuda criticilor sau descurajărilor, în absența unei recunoașteri solemne și convenționale.
Cu intenție, la faptă, prin acțiune, public acum textul Doi, un text mustind de influența lui Pessoa. În 2006 l-am descoperit pe Fernando Pessoa, iar în 2007 intram, ascunzându-mă după Dunia, în lumea bloggerilor.

Doi pentru cei șapte ani.

Aş vrea să-l descriu pe Doi. El şi ea, cei doi… Nu cochetez cu o poveste de iubire, ci cu tendinţa aproape generală a fiinţei care încearcă să posede jumătatea lui Doi. Următoarele rânduri se datorează constatării că omul nu posedă pe drept nimic (ne aflăm într-o zonă a spiritului, deci bunurile materiale nu sunt acceptate).
Rareori controlăm sentimentele, exclusiv instinctele se impun, şi clar mintea ne trădează, iar corpul este un adevărat duşman. Deci ce ne mai rămâne? Minte, trup, instinct şi sentiment sărbătoresc în râs neputinţa numelui care dă contur persoanei sociale.
Schiţând instabilitatea celei mai perfecte creaturi ale Naturii, pun întrebarea care mă jenează. De ce vrea Unu să-l posede pe Doi, dacă el însuşi este trădat de ceea ce reprezintă? Este absurd, este o durere agresivă şi un păcat mortal. Nu mă am pe mine, dar mă regăsesc în cătuşele pe care le pun în fragilele păreri reprezentative confecţionate empatic despre celălalt.
Mintea, care pe mine mă înşală, vrea subjugarea lui Doi, replică a neputinţei, acţiune a orgoliului nesăbuit. Sentimentele, total necontrolate, valorifică ierarhic trăirile celuilalt, impunând categoric exclusivitate, iar jenantul trup uman vrea o recunoaştere a suveranităţii de către supus, deşi coroana anatomiei noastre se leagănă periculos la fiecare tentaţie. Cuvintele par să conţină, în subsidiar, frustrarea fiinţei umane care este organizată social. Dar îmi permit totuşi să construiesc afirmaţia că nu este deloc aşa. Nu de frustrare este vorba în toată această acţiune, ci de ignoranţă şi de crezul omului că este un mic Dumnezeu al celuilalt. Asumându-şi inconştient acest statut, de ce nu şi-ar exercita şi forţa? Dar puterile noastre sălăşluiesc în carne, nu în divin.
Deşi suntem plini de momente de nimic, valorificate şi gustate cu nesaţ, vorbele ne pierd, la fel şi acţiunea de a-l poseda pe celălalt. Numai atunci când vom renunţa la această nevoie de a poseda, deşi o să ne pară rău, o să reînviem, o să ne eliberăm de o ruşine.

Animalia

Când nu ai chef de scris, nu scrii. Când nu ai dispoziție pentru lume, poate e cazul să ieși în lume. Să privești oamenii.
Eu nu am chef de scris, nu am stare de om. Adulmec ca un animal, ca regnul pe care-l descriu: animalia.
Urmez un îndemn, ascult muzică. De o oră ascult muzică și imediat mă întorc la cărți.
Și poate un sfert de ceas de meditație. Ăsta e unul dintre momentele când un cârd de fete, bune prietene vin și te fac să râzi sau primești o îmbrățișare de la bărbat.
Ora nu-mi pune la dispoziție nici una, nici alta.
Rămân cărțile, întotdeauna rămân cărțile.

Rușinea și oamenii de azi

Scriu, pe hârtie, pe blog, în manuscris. Am scris pe hârtie, într-un caiet mare cu coperte verzi, un fel de jurnal, dar fără să-i dau numele de jurnal. Am scris chiar și pe ușa bucătăriei cu cretă, părinții mi-au îngăduit asta. Cred că înainte să-mi permită mie, au folosit-o pentru sora mea să facă împreună unele exerciții la matematică.
Am scris și am consumat topuri de hârtie.
Întotdeauna însă mi s-a spus să nu scriu.
Mama: nu mai scrie, mă faci de rușine cu tot ce scrii.
Tata: uite ce ai scris aici, deci asta vă doriți, să mă părăsiți.
Da, nu am avut parte de intimitate. O luptă s-a iscat din scrisul meu. În general scriam cum mi-aș fi dorit eu să fie viața mea și a familiei mele. Inspirația se desprindea și din filme și cărți romanțioase.
Nu am renunțat la scris, dar ceva am păstrat. Mă faci de rușine, mă faci de rușine.
Am scris până am terminat liceul. La facultate m-am oprit. Nu am vrut în nici un fel să mă fac pe mine de rușine. Am păstrat doar cărțile, doar lectura și mereu găseam acolo dovezi care mă susțineau în decizia mea.
Mircea Eliade. Când mă gândesc la Romanul adolescentului miop îmi ard obrajii de rușine. Ce lecturi avea el la 14 ani, ce program avea el la 19 ani. Eu nici în facultate nu am stăpânit vocabularul limbii atât de bine ca Eliade la 14 ani. Erau cuvinte pe care le-am căutat și de 20 de ori în dicționar.
Am terminat facultatea fără să scriu un rând, doar lucrările mele erau apreciate sau nu. Am citit însă mult, foarte mult. În camera mea de cămin sau în camera unde am stat în chirie se găseau întotdeauna stive de cărți. După facultate, un prieten a hotărât să-mi facă blog. L-am întrebat ce este acela un blog și mi-a explicat că este un loc unde pot să scriu liniștită fără ochiul critic al părinților sau prietenilor. Aproape 2 ani nimeni nu a știut cine semnează Dunia. Iar Dunia a scris, sub protecția anonimatului, suficient timp cât să-mi solidific încrederea. Niciodată nu m-aș fi simțit pregătită s-o introduc și pe Paula, dar într-o zi, niște prieteni cu care am colaborat la diverse activități culturale, mi-au pus numele pe siteul lor și adresa de blog.
Îmi amintesc că m-am holbat la numele meu vreo 5 minute. Ochii erau plini de lacrimi, emoțiile mă năpădiseră. Dacă o să mă fac de rușine?!
De aici, o scurtă digresiune, dragi părinți, nu le mai ziceți copiilor rușine, eul lor crud și nefinisat poate dezvolta traume.
În prezent, încă mai lupt cu sentimentul de rușine și cu sentimentul de vinovăție, doar că acum educația e compensatorie, nu păguboasă.
Nu îndrăznesc nici azi prea mult, dar nu-mi mai pasă de Eliade, de adolescentul și tânărul Eliade.
Eu scriu pentru nevoile societății mele, pentru oamenii de azi care sunt expuși la facebook și la vedete manufacturate peste noapte. M-am hotărât să ascult oamenii de azi. Îmi plac poveștile din anii 1600, 1800, 1900, poveștile bunicilor și ale părinților, dar sunt ale lor, nu ale mele. Ascult de un îndemn al lui Hemingway, acela de a asculta oamenii. Și o fac de ceva vreme, astfel am avut posibilitatea să nu ratez un suspin al unei doamne de 55 de ani, care și-a pierdut serviciul acum 3 ani, da, criza economică, care ridicându-și părul de pe frunte mi-a zis: mănânc, da mănânc, ce altă bucurie mai am în viață?!
Așa că ascult, scriu, cresc paginile unei cărți despre oamenii mei de azi.

Iubiri fără concurs, Mara și scrisul

De câte ori ajung în București, rar ce e drept, dar nu și în ultimele luni, întotdeauna caut să profit la maxim de ofertele lui culturale, expoziții, muzee, teatru, cafenele. De câteva luni cer însă foarte exact, vreau o piesă cu Manole, cu Marius Manole.
Săptămâna trecută am văzut două piese în care joacă actorul, Însemnările unui nebun și Oscar și tanti Roz.
Bineînțeles că această plăcere a mea, aproape slăbiciune nerecunoscută, a început să atragă diverse glume pe seama mea.
Vrei să te ridic să te vadă și pe tine, Manole?
De fiecare dată zâmbesc și foarte rar mă apăr. Mi se pare firesc să fiu încântată și să mă las încântată de actor, sunt fete care leșină după actori care joacă vampiri, mie de ce nu mi-ar plăcea să stau și să mă păstrez un pic amorezată de Marius Manole?!
Marius Manole este înainte de toate un foarte bun actor și se bucură de tot respectul meu, dar nu o să încerc acum să scriu despre talentul lui, ci despre o ciudă a mea.
Blogul acesta e bolnav de eu, de eul meu care uneori creează atâtea crize psihicului meu.
Revenind la Marius Manole, la o interpretare a lui, cea din Însemnările unui nebun, vă mărturisesc că în timpul piesei s-a tuns puțin. Nimic extraordinar, de acord. Dar Marius Manole joacă piesa aceea de o perioadă de timp și urmează să o mai joace. De fiecare dată își ia puțin din păr. Personajul o face, iar pe scena nici Manole nu cred să aibă habar că este Manole, ci doar personajul căruia îi dă viață. Asta e talentul, diferența dintre cabotini și oamenii cu stea în frunte.
Înainte de a merge la București, am citit o carte despre viața lui Ernest Hemingway, iar în timp ce personajul lui Marius Manole se tundea, mi-am amintit de Hemingway, de viața acestuia, de personalitatea lui.
Marius Manole și Ernest Hemingway, două personalități care, după părerea mea, nu trăiesc pentru artă, ci ei însăși au început să manifeste artă. Cumva talentul lor, harul de la Dumnezeu a devenit autonom. Independent de ființa lor, talentul i-a mistificat în veșnici mijlocitori de entuziasm pentru aceia din jurul lor.
Și eu? Totuși despre mine e vorba aici, nu despre Hemingway, nu despre Manole. Și eu ce fac pentru scrisul meu?
Cu ciudă, cu regret, cu o furie oarbă pun capul jos. Eu trăiesc pentru artă, dar nu mă dedic ei cu toată ființa mea. Poate o femeie după ce a devenit mamă nu o să mai cunoască niciodată egoismul în simțiri. Iubesc cu disperare mogâldeața mea de fetiță care uneori îmi cuprinde obrajii și îmi zice zâmbind cu ochii că e vrea să mă facă fericită, iar eu, uitându-mă la minunea din fața ochilor îmi accept drama asta, drama de a pune scrisul uneori pe locul 2.
Tot ce pot să fac este să accept și să împac două iubiri fără concurs.

Blogul, fabrică sau atelier

Uneori, dacă dau măsură pentru uneori, iese un număr mic, un număr de pe un deget al unei singure mâini, un gând a căutat să-mi câștige favoarea faptei.
Renunțarea la blog, renunțarea la scris.
Să abandonez nu numai mâzgălitul pe această platformă, dar și scrisul sub oricare altă formă.
În zilele acestea, în care sunt atrasă de ideea de abandon, gândurile negre se înmulțesc excesiv și ușor.
Rămân fără rost.
Scriu fără rost.
Mă îndemn să las visul literar și să-mi caut o meserie, să muncesc 8 ore pe zi într-un loc de unde să primesc un salariu fix. Dar în momentul în care celule cenușii deslușesc în intenția mea o muncă cu program fix și fără mir mă paralizează. E necesar să mă așez atunci, să privesc tavanul și să scot de la scris și blog doar notele pozitive.
Sâmbătă, într-un gând de abandon al blogului, am mers la Teatrul German de Stat să-l ascult pe Radu Beligan.
În timp ce-l ascultam pe măiestrul actor, cu insatisfacția asmuțită împotriva-mi, s-a instalat o armonie între suflet și gând.
Scriu. Am și eu talentul ăsta.
Citesc. Am și eu plăcerea asta. Zilele mele nu pot fi lipsite de foșnetul paginilor de carte.
Apreciere. Am și eu parte de reverențe.
Răbdare. Am și eu…
Nu am răbdare.
I-am dat dreptate cu urechea lui Radu Beligan, cu muncă, cu seriozitate, cu răbdare ajungi bun în ceea ce faci, culegi roadele din ceea ce faci.
Produsul meu nu se fabrică, se creează, iar creația are nevoie de timp.
Mi-am aliniat sufletul, gândurile și așteptările. Pentru moment zac în armonie.