Curat murdar un spectacol apropiat de public

Ieri seară am ajuns la teatru cu doi adolescenți; ea elevă de liceu, el elev la gimnaziu. Special pentru ei am ales spectacolul O scrisoare pierdută.

La intrare am făcut puțină conversație. Cine a scris piesa? Care este subiectul? Observați vreo diferență la ținuta mea vestimentară? Pe amândoi i-am rugat să se îmbrace ca pentru teatru: ea rochie, el cămașă. I-am complimentat și ne-am așezat la locurile noastre.

Apariția actorilor în mijlocul spectatorilor pe o platformă de dimensiuni mici i-a lăsat cu gura căscată. Mirarea lor m-a liniștit. Mi-am zis mie că urmează distracție pentru ei. Un firicel de emoție am purtat pe sub rochia elegantă: neliniștea să nu-i plictisesc.

Subiectul piesei l-au recuperat repede din amintire: Zoe pierde o scrisoare de amor a prefectului Tipătescu. Întâmplarea provoacă o serie de situații tragic-comice. Sunt absolut convinsă că au perceput comicul, dar nu au priceput tragicul. Caricaturizarea societății a rămas o notiță dintr-un manual plictisitor la o piesă semnată Caragiale.

Într-un fel i-am înțeles. De când merg eu la teatru nu am simțit mai mult ca aseară intenția directoratului de a se apropia de public. Didascaliile (instrucțiunile primite de actori) mi-au muncit și mie mințile. De ce cară Ghiță polițistul o tavă cu pahare la fiecare apariție? De ce Zoe își schimbă mereu culoarea părului și freza? De ce Tipătescu imită vocea unui țigan sau a lui Robert de Niro în Nașul? De ce afecțiune între Nae Cațavencu și Zoe?

În timp ce mă frământam cu aceste întrebări a fost nevoie să dau indicații la rândul meu. Paul, adolescentul meu cu o minte pătrunzătoare, îți trăia zgomotos emoțiile. A strigat de vreo două ori ca reacție la ce se întâmpla pe scenă.

La final am aplaudat cu frenezie. Mie mi-a devenit clară simpatia pentru Călin Stanciu Junior. Teatrul Național, prin direcția abordata în ultimii 2 ani, livrează publicului o familie. Apreciez fiecare actor, dar îl prefer pe Călin Stanciu Junior. A jucat impecabil rolul lui Tipătescu? Probabil toți actorii și-au jucat rolurile impecabil. El manifestă în fiecare interpretare.

Călin Stanciu nu l-a jucat aseară pe Tipătescu, ci a fost Tipătescu.

După o piesă de 2 ore, durata spectacolului, am plecat acasă într-o stare de spirit excelentă, pentru că doamnelor și domnilor, asta face teatru din noi, ne bucură viața.

Foto: Piclisan Adrian

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere

398978_438846736125486_355710465_nMi-a fost dat să aud de multe ori. Proasto! Dacă e posibil să urăști un cuvânt, să porți dușmănie și aversiune unei unități de bază a vocabularului, vă confirm că prost/proastă e detestabil.

Am învățat să fac abstracție de termen. L-am lăsat în schimb să mă împresoare într-o situație anume. Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Am rămas cu privirea fixată pe imagine și text câteva secunde.

Reconfirm: aprob avortul.

O să iuțesc pasul prin semnificațiile întreruperii de sarcină. A decide dacă păstrezi sau nu o sarcină presupune mai mulți factori, implică gândire, prevedere și iubire. Unii s-au declarat împotriva avortului, iar riposta lor încalcă dreptul meu de a dispune de propriul corp.

Pe bigoți îi invit să consulte și studii de specialitate. Omul are dreptul să ucidă mamifere inteligente și iubitoare, marile primate au dovedit capacitatea de a trăi sentimente, dar acuză avortul. Aici e vorba despre specie și despre supraviețuire.

Pe apucatele entuziaste le poftesc la un exercițiu de imaginație. Înainte vă fac cunoscut că am experiența avortului. După unii, o proastă, după alții o păcătoasă. Dacă faceți parte din categoria celor devotate ideii că avortul înseamnă crimă și duceți sarcina până la capăt, felicitări, 9 luni de zile sunteți o eroină. Habotnicele or să vă susțină, or să vă aducă coronițe și tot ele, după naștere, o să arunce cu pietre în voi dacă nu ajungeți o mamă pusă în slujba copilului.

A naște nu te face mamă. Ești femela speciei, responsabilă de a căra fătul, o gazdă, ca o femelă cimpanzeu, macac sau gorilă. Pe ele avem dreptul să le ucidem. Mamă, instanță morală, devii.

Tot pe apucate le întreb: nașterea e tot ce ai realizat în viață? De acord. Să ziceam că ai născut între 20 și 25 de ani și faci afirmația, în socitatea ta, că pruncul semnifică tot ce ți-a ieșit bine în viață. Dar ce poți realiza până în 25 de ani?

Notez: facem copii pentru perpetuare, din ignoranță (cum să umplem anii unei vieți?), pentru un sens inexistent al aceleiași vieți, pentru economie și politică.

Un copil nenăscut implică gândire, prevedere și iubire. A duce o sarcină până la capăt nu reduce numărul copiilor abandonați. Copii fără afecțiune, fără viitor, fără ajutorul acelor religioși care condamnă un făt neviabil. Câți dintre ei adoptă sau au grija celor abandonați? Ce semnificație are o singură mângâiere într-o perioadă, copilărie sau adolescență?

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere, dar o femeie ajunge mamă prin iubire și educație.

Lăsați femeile să decidă asupra corpului lor, asupra fătului, asupra educației. Isteria din jurul avortului e pură grandomanie a oamenilor incapabili de sentimente autentice, doar contrafăcute.

Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Când un copil abandonat privește tavanul alb și înnebunitor al spitalului unde a fost abandonat ce fel de mamă a avut? Bigoții ar fi considerat-o proastă dacă avorta. S-a dovedit inteligentă. A născut și și-a lăsat copilul.

Atrag atenția, dacă cineva se încumetă pe subiect, că aici nu e vorba despre a respecta părerea cuiva, ci de a o accepta.

Faci copilul? Bravo!
Nu faci copilul? Îmi pare rău pentru ceea ce urmează.

Nici o femeie nu e proastă că avortează, e nenorocită, e tristă, e indiferentă, dar nu lipsită de inteligență. Am o asemenea experiență și compătimesc femeile cu care împărtășeșc. Femeile care condamnă sunt și ele într-o categorie care trebuie compătimită, dar nu de către mine.

Reconfirm: aprob avortul.

Îmi pare rău pentru voi toate și voi toți care mă desconsiderați.

Sincer!

Câinele turbat și omul normal

Am așteptat, și chiar m-am gândit bine dacă să scriu sau nu. Am decis că nu am nici un motiv să nu o fac, sunt iubitoare de câini, iar tamtamul din jurul lor mă face să-mi pierd foarte mult speranța în om, dar mai ales în omul de mâine, iar omul de mâine suntem noi, chiar noi care postăm pe facebook diferite reacții.
Un copil a fost ucis.
Acesta este un fapt, unul incontestabil.
De către cine a fost ucis?
De către un câine.
Acesta este tot un fapt, la fel de incontestabil.
Oamenii se ucid între ei.
Mda, aceasta este o stare de fapt.
Diferența este mare între un fapt și o stare de fapt. Faptul poate fi izolat, starea de fapt cuprinde conștientul, inconștientul, mentalitatea, societatea.
Îmi pare rău, dar sub nici o formă, câinii nu sunt vinovați. Sunt mamă, fetița mea ar putea să fie sfâșiată de câinii străzii, iar imaginea, căci durerea nu-mi aparține, tot nu-mi îndreaptă nervii și neputința spre animale. Tot ce se întâmplă acum în jurul câinilor e doar un pretext pentru om să-și justifice violența. Când oamenii se omoară între ei, când o femeie e violată, când altă e bătută în stradă nimeni nu face nimic, dar acum, când o ființă fără judecată a omorât se înfăptuiesc atâtea.
Cui să-i arăt obrazul?
Omului? Care om?
Omul care refuză să gândească, să-și asume vinovăția, să accepte în totalitate tragedia.
Și toți aceia, și nu-mi pasă cine citește, cine se simte ofensat, care strigă scuipând de-a dreptul cu salivă afară că e părinte și că îi este teamă pentru copilul lui și tocmai de aceea eutanasierea constituie soluția, îndrăznesc să-i spun, prin scris, că soluția lui conține o atât de jalnică grijă pentru copil și o atât de puternică nevoie de violență.
Cine e animalul, câinele turbat sau omul normal?
Stau de câteva zile și urmăresc acest caz teribil pentru părinții copilului și pentru oameni ca rasă. Cât de puțin ne trebuie să redevenim barbari, un strop de sânge și cu toții defulează.
Speranța mea atârnă de un fir de păr, un păr de câine, a căror companie, fie și turbați, o prefer pe o alee întunecată. Omul mă omoară cu patimă, animalul mă omoară firesc.
Prefer oricând să fiu victima animalului și nu a omului, deși omul mă face victimă zi de zi, căci alege să nu gândească.
Vă rog frumos, gândim și noi puțin?