Gaițele, bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi

Acțiunea din Gaițele de Alexandru Kirițescu se petrece în casa Anetei Duduleanu, văduva unui mare moșier. În casă mai locuiau fiica cea mică, Margareta, împreună cu soțul, Mircea Aldea, și două servitoare. Ne aflăm undeva în Oltenia, pe la 1930.

În această casă toată lumea urlă, practică sarcasmul, se evidențiază egoismul. Membrii familiei par să dea concurs pentru premiul cel mare – cel mai meschin din familia Duduleanu. Există și un intrus în familie, Mircea Aldea. El se consumă încet, până la disperare, iar deznădejdea lui duce la conflict și se sfârșește în tragedie.

Cum repertoriul Naționalului cuprinde spectacolul Gaițele o să țin pentru mine o parte din acțiunile care alcătuiesc conținutul. Temele le divulg. O să le descoperiți pe următoarele: familia, iubirea, avariția, infidelitatea, sinuciderea etc, toate mustind de umor. Este totuși o comedie oricât de negre sunt reprezentările despre societatea românească.

Pentru noi nici n-ar putea să aibă altă reprezentare în afară de comedie. Dar să știți că altfel au stat lucrurile când s-a jucat pentru prima oară. După o oarecare cercetare, puțină, e drept, am descoperit răspunsul autorului la întrebarea: Cum am ajuns să scriu această piesă?

Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. […] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.

Spre deosebire de acele vremuri, cetățenii de azi părăsesc sala de spectacol cu zâmbetul pe buze. Eu așa am ieșit, iar în timpul spectacolului, m-am abținut să nu râd atât de tare încât să deranjez actorii de pe scenă. M-am apucat cu mâinile de burtă în momentul în care Aneta, Zoie și Lena fug la gard să vadă mortul.

Aplauzele de la final spun multe, inclusiv despre jocul actorilor. La Timișoara, Mălina Manovici a dat viață silfidei Margareta absolut savuros, făcând un rol bun în cariera sa.

Dacă se ivește prilejul de a merge la Gaițele, nu ezitați, mergeți cu încredere. Răsplata e grandioasă.

În închiere, o replică delicioasă reținută de mine: Bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi.

O mie de motive să fii copil în Europa

Caracterul previzibil declarat în articolul Ratări personale aduce azi un text despre teatru. De ce teatru?

Arta de a reprezenta în fața unui public un spectacol este îngrozitor de veche. A apărut în vremurile întunecate ale oamenilor, în zilele acelea înfiorătoare în care răceala aducea moartea, caria ducea la anodonție, vârsta de 30 de ani traducea bătrânețea. Cam așa a început teatrul: ca un minut de detașare, de rupere de realitatea brutală și mizerabilă, ca un strop de magie.

Există pentru cei interesați o istorie a evoluției teatrului. Eu am descoperit câteva date esențiale pe paginile unei cărți semnate de Camil Petrescu. Camil Petrescu a condus ani de zile un teatru. Am suficiente informații să notez aici nume nemțești, orașe, un baron poate. O să renunț. Știu că plictisesc și ar urma să mă părăsiți. Tot mai mult am convingerea că a trecut vremea oamenilor fascinanți. Aceia care te lasă cu gura căscată. Florin Piersic e un exemplu.

Cantitatea de informație, colosală de altfel, ne-a împins spre Insta Stories, un mijloc de a ține omul mereu conectat, departe de el însuși, de gândurile personale. O lege fundamentală, turma are rătăciții ei. Unii aleg și azi teatrul ca mijloc de divertisment, ca tehnică de detașare, ca punct de despicare a realității în două: s-a ridicat cortina, adio indiscreții și superficialități de corporație vorbitoare de romgleză.

Acestui public, rătăciților, i se adresează și festivalul Copil în Europa care începe azi. În diferite locuri din oraș, în perioada 3-12 octombrie, se poate urmări: O mie de motive, 12 octombrie, ora 19, Sala multifuncțională a CJT cu Florin Piersic Junior; ArtOrchestra, 3 octombrie, ora 19, scena Casei Tineretului, Leul Ra, 8 octombrie, ora 19, Casa tineretului etc.

Intrarea este liberă, dar pe bază de rezervare online.

Poate ne vedem!

Să nu lezezi! O mie de motive

O să mă compar, în rândurile care urmează, cu Eugen Ionescu. Fără griji, stabilesc doar niște asemănări comportamentale. Condițiile mele de viață nu au produs o ruptură totală între om și mediul sociocultural ca în cazul lui Ionescu.

Am descoperit pe paginile cărții lui Radu Beligan, Între acte, o confesiune. În urma spectacolului Rinocerii, jucat la Paris, Ionescu a declarat că a fost cea mai bună reprezentație. După spectacol, la autor acasă, l-a luat deoparte pe Beligan și i-a mărturisit că este un Beranger formidabil, peste Jean-Louis Berrault și peste Laurence Olivier, dar că nu poate declara asta jurnaliștilor, având relații de muncă cu ei.

Mă aflu într-o situație similară. E imposibil, în atmosfera unui oraș de provincie, frunce sau nu, să faci astfel de declarații. Să nu lezezi. Sună ca o poruncă. Ca măsură, vă iau și eu deoparte aici pe blog și vă mărturisesc că am doi actori preferați: Alina Ilea și Călin Stanciu Junior.

Mi-am exprimat preferința în diverse grupuri, iar la un moment dat chiar mi-au auzit urechile: știu oricum că tu îl placi pe Stanciu. Nu am ridicat din sprânceană. Aș fi făcut-o, dar nu pot. Corect este: îmi place cum joacă Călin Stanciu Junior. Despre persoană am nesemnificative cunoștințe, pagina de facebook a actorului fiind tot un fel de reprezentație.

Vă povestesc toate astea deoarece am văzut de curând la Sala 2, piesa Frați de Dave Williams cu Florin Piersic Junior. Din distribuție au mai făcut parte Matei Chioariu și Călin Stanciu Junior. Nu știu pentru alții ce a însemnat repartizarea lui Stanciu, dar mie mi-a confirmat punctul de vedere. Teatrul Național Timișoara are pe lângă mulți actori buni și dedicați, un actor cu o aptitudine deosebită, un om care manifestă artă.

Aseară, Florin Piersic Junior a urcat din nou pe scena Naționalului pentru piesa O mie de motive după Duncan Macmillan, regia Horia Suru. Un spectacol cu o interacțiune permanentă cu publicul – (eu însămi am spus cu voce tare: Să mănânci fructe direct din pom) – a prilejuit celor prezenți o scurtă întâlnire cu Stanciu și actul lui creator.

Știți? Marius Manole m-a cucerit făcându-mă să cred că e Mihail Sebastian. Pe Călin Stanciu l-am văzut în multe roluri, dar mi-l reprezint ca Tipătescu, iar de aseară ca pe tatăl lui Florin Piersic Junior și care dintre noi, născuți în România, nu știm cine este tatăl lui Junior?

Pactul cu ficțiunea se pierde pe undeva. Încetez să mai raționez la un spectacol cu actori neîntrecuți și mă las captivată de situații, de caractere, de replici, de dialog, de monologuri. De ce se întâmplă asta? Pentru că avem o mie de motive să mergem la teatru, iar primul este starea de spirit.

Am primit o incredibilă stare de spirit datorită lui Florin Piersic Junior, iar Călin Stanciu Junior promite și el multe asemenea stări.

Sper să ne vedem cât mai des la teatru. Puteți să mă trageți într-un colț și să-mi mărturișiți preferații dumneavoastră.

Promit, nu o să scriu pe blog.

Foto: Piclisan Adrian

În căutări de cărări

Dacă aș pierde-o pe Mara într-o încăpere aglomerată, într-o zi de duminică, aș avea mai mult de jumătate șanse să o găsesc în următorul minut după ce aș pune următoarea întrebare strigând: Mergem azi la teatru?

Ce spectacol, mama, ce spectacol?

Expusă din primii ani la teatru și manifestări de artă, Mara s-a obișnuit. Mi-am infectat copilul cu artă, o alegere personală, așa cum alții își infectează copiii cu religia, vegetarianismul sau jocuri pe calculator. În nici un caz, nici al meu, nici al celorlalți, nu a fost alegerea copiilor. Copiii suntem noi, adulții, în primii ani de viață.

Cu obișnuința creată cu ajutorul meu, de a merge la teatru aproape săptămânal, am ajuns la Merlin să vedem spectacolul Crăiasa Zăpezii. De vreo doi ani Mara preferă un loc în primul rând singură. Eu merg undeva în spate și butonez de multe ori telefonul. Așa s-a întâmplat și la Crăiasa Zăpezii. Butonam telefonul când am auzit vocea Sabinei Bijan. Am clipit scurt. În cap începuse să se deruleze melodia lui Edith Piaf.

Non, rien de rien, non, je ne regrette rien
Ni le bien qu`on m`a fait, ni le mal
Tout ca m`est bien egal
Non, rien de rien, non, je ne regrette rien.

Pe scenă, Sabina Bijan dezvăluia copiilor ce urmează să se întâmple. Am ratat pactul cu ficțiunea. Pe tot parcursul spectacolului Sabina Bijan a rămas Sabina Bijan. Am acceptat rolul de povestitor, dar impactul Sabinei Bijan asupra mea a fost total în Je ne regrette rien.

La spectacolul Je ne regrette rien m-a luat o prietenă. Trebuie, dar trebuie să vezi piesa asta, mi-a zis. Din păcate nu se mai joacă la Teatrul Național.

După spectacolul de la Merlin a urmat și o întâlnire cu Sabina Bijan. Am aflat că este în căutări de cărări. Mi-a plăcut mult alăturarea de cuvinte: căutări-cărări. Două ore am petrecut împreună, eu mirându-mă de naturalețea desființării spațiului dintre actor și spectator. Toată lumea știe că actorii nu sunt percepuți ca persoane de oamenii obișnuiți. Ei sunt asemenea zeilor, iar teatrul, instituția, reprezintă chiar Olimpul.

I-am ascultat vocea ca vrăjită. Realitatea se întrerupea cu scurte fugi în amintiri: Non, rien de rien, non, je ne regrette rien! Consider că în asta constă talentul unui actor, în impactul asupra spectatorului.

Ne-am despărțit cu zâmbete și o strângere de mână. Am simțit în strângerea aceea promisiuni nerostite și neînchipuite.

Fără să știu ce o să ne rezerve viitorul, pot afirma că există posibilitatea să înceapă o frumoasă prietenie.

Vedem!

Foto: Mile Sepetan

Scene dintr-o căsnicie sau un spectacol pentru Oricine

Scene dintr-o căsnicie nu este un spectacol pentru amatori. Atenție! Scene dintr-o căsnicie este un spectacol pentru Oricine.

Johan și Marianne sunt căsătoriți de 10 ani, au două fetițe și o casă. Amândoi au cariere prospere. În jurul lor, ca pe o pânză desăvârșită de Monet, stau prietenii și familia.
Johan o iubește pe Marianne. Marianne îl iubește pe Johan. Ei se înțeleg, ei vorbesc aceeași limbă.

Când începe să se destrame cuplul perfect se ivește întrebarea: De ce? Johan și Marianne păreau să aibă totul. Convențiile au fost bifate. Fericirea înseamnă familie, copii, o casă, un serviciu, prieteni. Au respectat ingredinetele, iar rețeta s-a dovedit un fiasco.

Johan și Marianne se despart. Un mariaj eșuat.

Ca spectator, te apucă disperarea. Ai pe scenă o radiografie a pretențiilor de la o viață de familie. În loc să simți, începi să gândești. Actorii, prin prestație, se dovedesc un stimul prea puternic. Ce naiba mai poți face pentru a rămâne o familie?

Încet, încet, experimentând emoții puternice, unii dintre noi reușim să ne punem întrebările corecte. În fond ce anume s-a sfârșit? Căsnicia sau iubirea? Sunt cumva cele două sinonime?

Societatea, prin convenții, le pretinde împreună. Omul, prin trai zilnic, pricepe că iubirea nu poate fi prinsă în formule. Johan și Marianne divorțează, dar Johan și Marianne se iubesc până la adânci bătrâneți.

Începeți să vă puneți întrebările corecte și poate unii dintre noi o să sfârșim în același pat la bătrânețe.

Vă salut admirativ, Alina Ilea, Claudia Ieremia, Ion Rizea.

Cu drag, o mare consumatoare de teatru și de stări de spirit.

Foto: Piclisan Adrian

Sărbătoarea primăverii, scandal, aventură, Igor și Chanel

tumblr_nwubyhtz8k1urilnho7_1280Dragi cititori, o să încerc un experiment. Pot sau nu pot să vă determin să citiți un articol despre un spectacol muzical?

Propun următorul scenariu. Iau patru cuvinte: dulce, amar, acru, sărat. Nu fac nici o presupunere despre pregătirea dumneavoastră muzicală. Las deoparte numele compozitorului, regizorului-coregraf, actorilor.

Ne imaginăm o sală de spectacol. Scaune. Ne așezăm și așteptăm. La un moment dat un sunet ușor perceptibil ne atrage atenția. E nevoie să ciulim urechea. Pe scenă se află un cort. Forma lui ne trimite gândurile spre indieni. Cele patru cuvinte, dulce, amar, acru, sărat sunt percepțiile noastre. Primele minute sunt dulci. Patru bărbați și trei femei în haine de stradă dansează. Oare ce vor să exprime prin limbajul corpului?! Se mișcă lasciv. Un sunet mai tare ne surprinde și tresărim. Dansul se execută cu repeziciune. Dansatorii mută cortul dintr-o parte în alta. Imită cumva un act sexual? Femeie cu bărbat, bărbat cu bărbat, ce transmit? Ritmurile alternează. Se împing, se agață unii de alții, se îmbrățișează. Gesturile sugerează violență. Femeia pare să fie maltratată. Despre asta să fie vorba? Diferența de forță dintre feminin și masculin? Parcă muzica se acrește. Te strâmbi la posibila agresiune. O femeie se îndepărtează. Dansează. Apare un gogoloi pe scenă. Reprezentarea pământului? Dar arată ca o lună. Are gropi, ca șvaițerul. Un bărbat în vârful pământului bară lunii. Omul a cucerit pământul? A triumfat? Dansul femeii singure e întrerupt pe rând de ceilalți. O apucă de obraz, de sân, o lovesc peste fund. O caută în gură ca vechii proprietari de sclavi. O iau de sân ca elevii obraznici. O lovesc peste fund ca un tată agresiv sau un iubit gelos.
Femeia continuă să danseze. Cade și se stinge lumina. Aplauze.

Descrierea de mai sus este spectacolul de aseară. Am fost la Sărbătoarea primăverii de Igor Stravinsky în regia Andrei Gavriliu.

Am încercat o zugrăvire prin cuvinte departe de orice pregătire. Numele unui compozitor îi atrage pe snobi și îi îndepărtează pe profani. Profanii sunt la mare căutare de managerii instituțiilor culturale. Dintr-un motiv neînțeles pentru unii, există persoane care nu renunță la a educa masa. În punctul acesta se pune întrebarea: cum atragem profanii?

Eu reprezint o unealtă. Vă povestesc acum despre, iar o persoană sau mai multe vor trece pragul teatrului datorită textului. Pentru a vă convinge, am găsit ca mijloc de expresie să relatez din papucii unui primitiv. Sau lipsa lor, nu cred că se născuse încă strămoșul Mihaelei Glăvan, de exemplu.

Intoxicați cu informații despre Igor Stravinsky sau Andrea Gavriliu, percepțiile s-ar fi modificat. Dacă e Igor, snobul acceptă pentru nume, nu neapărat de plăcere. Profanul refuză pentru că un rus poate să ne transmită doar ceva tragic. Cine mai are nevoie de tragedii când omul actual are target pe lună?

E un punct de vedere și au dreptate. Teatrul, opera, baletul reprezintă un moft. Cred că și preferatul meu, Marius Manole, spune asta într-un interviu. Dar cum ar fi viața fără mofturi? O să îndrăznesc. Ar fi ca în spectacolul de aseară de la Teatrul Național Csiky Gergely. O lume păgână, plină de superstiții. Revenirea la superstiții este de nesuportat. Societățile au plătit deja pentru neștiința omului.

Sărbătoarea primăverii este numele spectacolului de aseară și aduce în față misterul și puterea creativă a primăverii. Iar femeia de care am menționat mai sus reprezintă autosacrificarea, dansează până la epuizare. Da, în trecut, nu chiar atât de îndepărtat, societățile funcționau cu sacrificii umane.

Două lucruri mai spun și pun punct. Igor Stravinsky a produs scandal acum 100 de ani cu această lucrare muzical coreografică. Și ultima informație cu iz de bârfă, Igor a avut o aventură cu minunata și adorata Coco Chanel. Fashionistele ce părere au? Oare Coco a avut ca subiect de discuție cu Igor doar trendul?

Ha! Ha!

Concurs: Mai spun atât şi plec

Agenda mea culturală creşte în fiecare zi. Mă strecor tot mai greu printre evenimente. Înainte de a stabili un program, e nevoie să îndeplinesc nişte sarcini. Sunt mamă. Prima dată am grija copilului.

De exemplu aseară am petrecut la Filarmonică cu Tudor Gheorghe. Înainte să părăsesc casa, cu ciorapi de mătase, rochie Tenue de Saf şi urcată pe tocuri, am tras o tură pe la bucătărie să-i fierb o porţie de paste Marei. Diversitatea fascineză.

În fiecare zi se întâmplă câte ceva în oraşul ăsta. Să fie legat de Capitală culturală europeană, să nu fie legat, eu mă bucur. Uneori mi-e ciudă din cauza evenimentelor care se suprapun. S-a tot întâmplat. Vineri, în 11, va fi o asemenea zi.

Cum nu-mi pot pierde caracteristicile specifice materiei, rămân formă la un unic eveniment, vineri seară o să mă găsiţi într-un singur loc. În schimb am ceva de oferit pentru cititorii blogului meu. O invitaţie dublă la piesa Mai spun atât şi plec a Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely. Spectacolul începe la ora 19 şi este tradus în limba română.

Cum o să procedăm? Am nevoie de un comentariu de la dumneavostră. O să aleg pe criteriu subiectiv, iar invitaţia va putea fi ridicată de la casierie înainte de spectacol.

Care a fost prima piesă de teatru la care aţi mers şi ce vârstă aveaţi? Aştept răspunsurile dumneavoastră în comentarii.

Încep eu. Prima mea piesă a fost Punguţa cu doi bani. Am mers cu şcoala şi aveam 8 sau 9 ani.

Mulţumesc.

Copil în Europa

Afis Copil in europa_IX_2 (1)Cu fiecare zi care trece sunt tot mai dezamăgită de oameni. În exact aceleași zile mă bucură un lucru oarecare de la oameni.

Pentru mine, salvarea rasei umane stă în felurite activități. Actele fizice și intelectuale obțin până la urmă un rezultat pozitiv.

Îndemânarea cu care reușim să ne organizăm plăcerile și neplăcerile vieții psihice ne ajută să devenim persoane. Instinctul sexual, păstrat într-o manieră brută, ne menține la un nivel de indivizi ai aceleiași specii.

Prin activități, ne decorăm funcția de reproducere. Puteți să o vedeți și ca pe o transformare a energiei. De aceea îndemn părinții să nu-și mai izoleze fiicele adolescente. În singurătate, energia sexuală nu se transformă, crește.

În loc de pază, probați îndrumarea.

Ascultați!

În perioada 21-30 iunie 2016 va avea loc cea de a IX-a ediție a festivalului Copil în Europa. Copii pasionați de teatru, în cadrul unui festival-concurs, prin ascultare și îndrumare, (părinți, ascultați-vă fiii și fiicele), gândesc și se manifestă separat de instanțele morale reprezentate de părinți.

Au pregătit, cu voință, sunt absolut sigură, piese de teatru tulburătoare pentru gândirea lor parțial dezvoltată. Cum altfel să fie scenele liceenilor din Cântăreața cheală? La gimnaziu vin cu În căutarea fericirii.

Ar trebui să fiți tulburați fix în acest moment. Copiii care vor juca în aceste piese, care au acceptat competiția, automat și eșecul, sunt adolescenții refractari, tineretul deplorabil și imoral. Nenorocirea abătută asupra părinților cu fete prea puțin sau deloc cuminți nu constă în actul sexual, ci în concentrarea pe plăcerile senzuale.

Nu le mai interziceți actul sexual, înlocuiți-le plăcerile. O să-și caute fericirea în teatru, unii, în genetică, alții, în academicieni etc. Să nu mă credeți pe mine, dar aplicați pe copii.

Un început ar fi să mergeți împreună la festivalul Copil în Europa. Pe lângă scene de teatru concurs, ateliere, programul conține și spectacolul invitat Zic Zac. Eu l-am văzut și o să merg din nou să-l văd.

Zic.

Nu zaceți.

Cu drag!

Evident, desigur, firește, ZIC ZAC

Urmează să scriu despre un subiect pe care l-am ținut cât am putut numai pentru mine. Din 17 iunie seara m-am străduit să-mi păstrez o dispoziție sufletească.
Mărturisesc, e greu.
Să deschizi o ușă sau o fereastră în realitate poate ține și de întâmplare, dar acțiunea de a menține ușa sau fereastra deschise ține exclusiv de capacitatea fiecăruia dintre noi.
Cum am procedat?
Prima dată am transformat subiectul în obiect. Ca obiect, am putut să-i dau târcoale de jur împrejur.
Să decelez totuși subiectul devenit obiect, este vorba despre piesa de teatru Zic Zac.
Zic Zac mi-a fost recomandată de Godot. Nu acel Godot lipsit de determinații lumești al lui Beckett, ci de Godot Cafe-Teatru. Atât am știu despre această piesă înainte să ajung în sala de spectacol și mi-a fost suficient.
Am fost pe deplin recompensată. Mai fusesem între timp la alte două piese din programul lor, Marea iubire a lui Sebastian și Fă-mi loc.
Cu două piese arhivate deja în conștiință, la a treia am observat un tipar. Toate aceste piese mi-au lărgit percepția.
Am părăsit sala de fiecare dată drogată, iar drogul meu poartă un nume: teatrul.
Da, îmi place să mă droghez și să fiu dependentă de teatru. E ușa mea proprie prin care ies din realitate, din cotidian, din actualitate.
Aș ruga cititorii să facă un scurt popas cu mine pe acest cuvânt: actualitate. Pentru mine cuvântul actualitate a căpătat puteri extraordinare. De exemplu răspunde nevoilor mele și ale societății.
Totul trebuie actualizat, iar părțile sunt compuse din simțiri și rațiuni pentru a deveni întreg.
De foarte multe ori oamenii de azi se raportează la oamenii de ieri, iar de aici neînțelegerile. O acțiune în plină desfășurare nu se poate raporta la o acțiune săvârșită și încheiată decât dacă scopul este eșecul.
Actualizarea descrie o nevoie a putinței de a exista. Să ținem pasul.
Părăsesc acum semnificațiile procesului de actualizare și revin la teatru, la Zic Zac și la acțiunile mele.
Mi-am cumpărat o carte, Comentarii și delimitări în teatru de Camil Petrescu. Am intenționat cu această carte să înțeleg mai bine spectacolul. Nu am găsit nimic, obsevați, actual. Îmi place Camil, dar aș fi vrut să-mi revină aceste delimitări în teatru de la cineva contemporan cu mine.
Mă mulțumesc însă cu dragul de Camil care m-a și ajutat deja enorm.
Transformând piesa Zic Zac în obiect, dându-i târcoale prin semnificații, comentariile lui Camil Petrescu mi-au revelat evidentul. Din păcate am nevoie să mi se numească evidentul.
Evident că arta actorului este o artă întregitoare și un concept eclectic. Desigur că actorul vorbește ca să ia parte la acțiune și manifestă. Firește că dansul redeșteaptă și ațâță dorințe, iar muzica are influență asupra simpaticului nerv.
Evident, desigur, firește!!!
Știam toate acestea, dar nu le cunoșteam, dialectica reprezintă și ea tot o artă.
Cu Zic Zac, prin dialectică, sub îndrumarea lui Camil, am posibilitatea să vă ofer cel mai nou cuvânt pe care l-am învățat: cenestetică.
Cenestetica ar fi drama muzicală care cuprinde o acțiune, și muzică, și dans, și poezie, și decor.
Când am citit această frază în carte, am subliniat, iar în josul paginii am notat ZIC ZAC.
Zic Zac, cu Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu și Gabriel Costin manifestă prin trup și grai acțiunea, muzica, dansul.
O să încerc acum o încheiere prin care atrag atenția asupra categoriilor de artă în teatru, care sunt 2, cunosc eu: arta dramatică și arta vizionară.
Arta vizionară ține de spectacol, drama încetează și se impune o percepere directă în antipozii neexplorați ai propriei conștiințe personale. Aproximativ cuvintele lui Huxley, și el m-a ajutat să înțeleg mai bine această distincție în teatru.
Cu Zic Zac te găsești față în față cu un spectacol, iar prin puterea spectacolului, eu, și îndrăznesc să presupun că și alți zeci de spectatori, am experimentat arta dicolo de cuvinte, vizionar.
Afară, ieșind afară din sală, puternic drogată, am inspirat. Teii dădeau propriul lor spectacol.

Ce-am avut și ce-am pierdut

După ani de mers la spectacole, după ani de scris despre spectacole, ale cui spectacole?, mi-era teamă că nu voi mai găsi nimic de scris. Dar emoția e nesfârșită. Luni seară am mers la cel mai nou spectacol semnat Tudor Gheorghe, Ce-am avut și ce-am pierdut după Marin Sorescu.
Am notat impresii despre voce, despre interpretare, despre modulația unei unice vocale, a. Am plasticizat părerile mele subiective în metafore naive uneori, nu am revelat nimic cititorului, nu am sucit în sensuri sentimentele mele. Am probat sinceritatea la spectacolele lui Tudor Gheorghe.
Luni, la acest spectacol sorescian-gheorghian, primit într-o nuanță tragică, și comic doar în tragic, am ascultat cuminte. Tot pe tocuri, tot în rochie, stilul chiar mi-a adăugat o pălărie cu voaletă, am fost din nou impresionată de voce, de interpretare, de modulație. Mi-am dat seama că printre multe altele, și eleganța vestimentară i-o datorez lui Tudor Gheorghe. La fiecare spectacol a amintit de eleganța apusă la femei, a amintit de cochetăria, de umbreluțele și pălăriile lor.
Publicul maestrului a fost în seara de luni unul foarte eterogen, bărbați la costum, doamne cu pălării, domnișoare cu paiete, tineri în blugi și adidași, rockeri. Și toți am ascultat Marin Sorescu, toți am ascultat Omul călcat de urs și am aplaudat. Sala toată a vibrat într-o atât de tristă emoție, ce-am avut și ce-am pierdut. Nu poți să plângi după ce ai avut, dar chiar poți să plângi după ce ai avut. Nu poți să plângi după ce ai, dar poți să plângi după ce ai.
Pierderea e un numitor comun al trecutului și prezentului poporului român. Ceva am pierdut, ceva continuăm să pierdem. Frumusețea poporului răzbește însă în ambele timpuri. Știm să ne cântăm dorul ca nici un alt popor, ne cântăm dorul fără obiect, noi cântăm doar dorul, și în acest dor lin, jalnic, eu îmi pun speranțele. Ceva ne-a modelat inconștientul în trecut, ceva ni-l modelează și azi, eu prefer să întâmpin această acțiune într-o notă pozitivă.
În România asta trăiesc oameni ca Tudor Gheorghe care fac ceva pentru popor, pentru identitate, pentru cultura românească și de aceea pot să am încredere, aleg să am încredere.
Pentru aceia care au o șansă să participe la acest spectacol, un îndemn, mergeți ca să nu pierdeți.

Cu steluță: Costel, am găsit la intrare pus în vânzare pe CD spectacolul Degeaba, care o să pornească spre tine cât de curând.