Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere

398978_438846736125486_355710465_nMi-a fost dat să aud de multe ori. Proasto! Dacă e posibil să urăști un cuvânt, să porți dușmănie și aversiune unei unități de bază a vocabularului, vă confirm că prost/proastă e detestabil.

Am învățat să fac abstracție de termen. L-am lăsat în schimb să mă împresoare într-o situație anume. Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Am rămas cu privirea fixată pe imagine și text câteva secunde.

Reconfirm: aprob avortul.

O să iuțesc pasul prin semnificațiile întreruperii de sarcină. A decide dacă păstrezi sau nu o sarcină presupune mai mulți factori, implică gândire, prevedere și iubire. Unii s-au declarat împotriva avortului, iar riposta lor încalcă dreptul meu de a dispune de propriul corp.

Pe bigoți îi invit să consulte și studii de specialitate. Omul are dreptul să ucidă mamifere inteligente și iubitoare, marile primate au dovedit capacitatea de a trăi sentimente, dar acuză avortul. Aici e vorba despre specie și despre supraviețuire.

Pe apucatele entuziaste le poftesc la un exercițiu de imaginație. Înainte vă fac cunoscut că am experiența avortului. După unii, o proastă, după alții o păcătoasă. Dacă faceți parte din categoria celor devotate ideii că avortul înseamnă crimă și duceți sarcina până la capăt, felicitări, 9 luni de zile sunteți o eroină. Habotnicele or să vă susțină, or să vă aducă coronițe și tot ele, după naștere, o să arunce cu pietre în voi dacă nu ajungeți o mamă pusă în slujba copilului.

A naște nu te face mamă. Ești femela speciei, responsabilă de a căra fătul, o gazdă, ca o femelă cimpanzeu, macac sau gorilă. Pe ele avem dreptul să le ucidem. Mamă, instanță morală, devii.

Tot pe apucate le întreb: nașterea e tot ce ai realizat în viață? De acord. Să ziceam că ai născut între 20 și 25 de ani și faci afirmația, în socitatea ta, că pruncul semnifică tot ce ți-a ieșit bine în viață. Dar ce poți realiza până în 25 de ani?

Notez: facem copii pentru perpetuare, din ignoranță (cum să umplem anii unei vieți?), pentru un sens inexistent al aceleiași vieți, pentru economie și politică.

Un copil nenăscut implică gândire, prevedere și iubire. A duce o sarcină până la capăt nu reduce numărul copiilor abandonați. Copii fără afecțiune, fără viitor, fără ajutorul acelor religioși care condamnă un făt neviabil. Câți dintre ei adoptă sau au grija celor abandonați? Ce semnificație are o singură mângâiere într-o perioadă, copilărie sau adolescență?

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere, dar o femeie ajunge mamă prin iubire și educație.

Lăsați femeile să decidă asupra corpului lor, asupra fătului, asupra educației. Isteria din jurul avortului e pură grandomanie a oamenilor incapabili de sentimente autentice, doar contrafăcute.

Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Când un copil abandonat privește tavanul alb și înnebunitor al spitalului unde a fost abandonat ce fel de mamă a avut? Bigoții ar fi considerat-o proastă dacă avorta. S-a dovedit inteligentă. A născut și și-a lăsat copilul.

Atrag atenția, dacă cineva se încumetă pe subiect, că aici nu e vorba despre a respecta părerea cuiva, ci de a o accepta.

Faci copilul? Bravo!
Nu faci copilul? Îmi pare rău pentru ceea ce urmează.

Nici o femeie nu e proastă că avortează, e nenorocită, e tristă, e indiferentă, dar nu lipsită de inteligență. Am o asemenea experiență și compătimesc femeile cu care împărtășeșc. Femeile care condamnă sunt și ele într-o categorie care trebuie compătimită, dar nu de către mine.

Reconfirm: aprob avortul.

Îmi pare rău pentru voi toate și voi toți care mă desconsiderați.

Sincer!

Unirea spitalelor cu pușcăriile

154378_175993809077448_1537153_nÎn urma unei întâmplări adevărate, dar pe care nu o pot modela într-o poveste, am hotărât să vă fac cunoscut cel mai de bun simt sau smintit gând al meu.

Aș uni spitalele cu pușcăriile. Să funcționeze împreună.

Gândirea mea a venit cu asemenea idee în urma întâmplării adevărate, dar de nepovestit.

Vă rog frumos să-mi permiteți câteva cifre. În anii de facultate am legat diverse prietenii. În Timișoara, datorită Complexului studențesc, metisajul reprezintă acel punct de la care urmează să construiesc un raționament. Am avut prieteni la Litere, Mecanică, Drept, Medicină, Automatică, Asistență socială, Psihologie etc.

Repet. Am avut prieteni la virgulă, virgulă, virgulă, punct. Medicină. Medicina e punctul.

Cifrele. Am numărat pe degete. Am avut 9 apropiați care au studiat Medicina dintre care: 4 profesează în alte țări din Europa, 4 s-au reprofilat și unul singur profesează în țară.

Știați că cifra 9 e magică pentru chinezi? La români nu se potrivește.

După cifre, mulțumesc că mi le-ați permis, deși sunt opusul simbolurilor grafice, revin la pușcării și spitale. Datorită apropiaților care au studiat Medicina, realitatea spitalelor m-a copleșit de multe ori.

Paranteză.

Azi consider că suntem cu toții victimele unui sistem cu frecvențe diferite. Revin și amintesc de condițiile de trai, condiții neîndeplinite care adună și fixează frustrări. Descărcările, prin cele mai reprobabile acțiuni și fapte, pot fi înțelese. Subliniez înțelese, căci rareori scuz comportamentul angajaților din instituțiile publice.

Simt că am ajuns pe Venus. Punctul cel mai fierbinte care nu-mi mai permite să judec de multe ori. Dacă înțeleg că un doctor acceptă bunăvoința unui pacient, nu scuz revendicarea doctorului pentru serviciile lui.

Nu pot să povestesc. Timișorenii, unii dintre, poate au aflat de arestarea unui doctor cu pretenții. Astfel am ajuns să-mi doresc cu ardoare unirea dintre spitale și pușcării. Dacă unele instituții își fac datoria și pedepsesc solicitările ilegale, iar tinerii doctori profesează în alte țări din Europa, România urmează să rămână fără doctori specialiști.

Soluție: să muncească gratis în închisori. Fără ridicarea permisului de liberă practică, justiția, prin forța ei justificabilă să-i oblige să presteze din închisori.

Câți dintre noi am trăi o traumă din cauza condițiilor? Prea puțin, spitalele arătând într-un anumit fel, dar nu acesta este subiectul.

Subiectul rămâne unirea pușcăriilor cu spitalele. Propun.

Un bunic în pardesiu cafeniu

Fiecare om are parte în viață de niște momente cheie, iar acele momente, identice ca formulare pentru eu, tu sau el, se diferențiază după fiecare eu. Fiecare om trage sau împinge în viață ușa spitalului pentru a merge la bunica sau bunicul bolnav.
Ieri a fost și rândul meu. Am împins ușa spitalului și m-am lăsat împresurată de miros, mirosul spitalului românesc care mi-a paralizat mintea câteva secunde. Am traversat coridorul îngrețoșată, temătoare, cu multe semne de întrebare.
În ușa salonului am ezitat puțin, doar atât cât să se relaxeze mușchii feței, și am intrat zâmbind, un zâmbet atât de inutil pentru o persoană cu atac vascular.
Am cuprins cu ochii, cu mintea și cu sufletul o sumă de subtilități. Rămasă singură un timp cu bunicul, o scurtă pauză pentru mamanul meu, a trebuit pur și simplu să mă cațăr pe bunicul meu pentru a nu se ridica în picioare. Nu este permis acelora cu atac vascular, iar la noi în spital familia este aceea care pur și simplu păzește bolnavul, iar doctorii și asistentele doar spun că nu are voie să se miște.
Nu o să mă plâng acum de sistemul sanitar din România sau de spitalul severinean, lehamitea mă înghite.
Aș vrea însă să povestesc de doi ochi, ochii bunicului meu care m-au privit ieri fix, câteva minute. Ah! Ce am putut să văd acolo!
În primul rând am recuperat o amintire, o amintire cu el într-un pardesiu cafeniu la poarta școlii mele. Venea uneori să mă ia de la școală, iar pe drum dialogam întotdeauna pe un ton serios, bunicul meu păstra un ton serios și când glumea. Mereu a fost sobru, iar această sobrietate i-am nimicit-o ieri când mâinile mele l-au împins cu toată forța pe pat și l-am acoperit să nu se mai vadă pampersul.
I-am cerut iertare din ochi în alte câteva minute când ne-am privit fix. I-am mângâiat tâmplele albe și l-am întrebat dacă știe că e bolnav, dacă știe că se află la spital, dacă știe cu cine vorbește. A dat din umeri, a articulat cuvinte neînțelese, m-a privit cu o expresie de durere care s-a schimbat instant într-o privire tăioasă. Am știu atunci că a identificat nepoata, că omul sobru cu pardesiu cafeniu nu permite ca nepoata lui să-l vadă așa și m-a împins cu toată forța.
Printre altele, asta mai face sistemul sanitar românesc. Transformă oamenii în bucăți de carne și le nimicește cu nonșalanță stima de sine. Bunicul meu nu mi-ar fi permis niciodată să-l văd așa, iar eu nu mi-aș fi permis să nu-i respect rugămintea dacă nu am fi cu toții victimele unei facțiuni care fură bani, fură vieți, fură stima de sine pentru a-și cumpăra mașini și femei. Înțeleg și scuz sistemul românesc, dar nu înțeleg și nu scuz dezumanizarea, iar în spitale, cel puțin la Severin, nu există umanitate, nu există suflet, ci o majoritate de incompetenți nesimțiți.
Aici nu găsesc scuze, nu caut, doar disprețuiesc și încerc să găsesc o cale prin care să-mi păstrez un bunic în pardesiu cafeniu.