Ce am avut mai frumos în dulap pentru un concert Andrea Bocelli

Împrejurărilor favorabile le datorez o ieșire la un concert Andrea Bocelli. Însoțitor mi-a fost Mara. Pentru noi, un eveniment ca acesta începe cu alegerea rochiei. Mara s-a obișnuit cu pretențiile mele. La spectacole, scoatem ce avem mai frumos în dulap. Ne exprimăm vestimentar personalitatea. Ne arătăm prin haină respectul față de artiști. Uneori merg special la coafor pentru un spectacol. Adevărul este că mă fudulesc asemenea dragilor mele românce când merg la o nuntă.

Mara și-a ales rochia singură. Într-un magazin preferat de ea, a probat câteva rochii și a defilat. În Germania, industria de modă și gustul oamenilor au făcut posibil să apară pe umerașe haine simple pentru copii. Mai puține culori, mai puține fundițe, mai puține pietricele. Rochia Marei a avut două fundițe. Am sugerat să le tăiem cu foarfeca, dar s-a opus. Un copil e simplu cu limită. Știu asta, uneori mai uit.

În familia mea, am decis să respectăm artiștii. Să nu minimalizăm, să nu batjocorim cultura. Reprezentările oamenilor despre viață stârnesc interes pentru noi.

La concert am ajuns mai devreme. Locurile necunoscute mă scot repede din casă. Locul, orașul străin, zăpada, taxiul, sala imensă m-au mobilizat. Concertul a durat două ore. La pauză m-am gândit să plec. Mereu îmi expun copilul la manifestările culturale, dar n-am insistat niciodată. La Filarmonică, ori de de câte ori m-a însoțit Mara, am luat bilete în margine pentru a ne putea retrage când nu mai există răbdare.

La Andrea Bocelli m-am convins să stau. M-am răzgândit. La pauză, Mara m-a ajutat să decid. Mai rezist o oră, mi-a spus ea. Coboram scările spre scaunele noastre. Mama, mă uit la mine cu rochia asta. Mă uit în sală. Mă simt cea mai frumoasă! Am râs în hohote și nu am corectat-o. Mara nu a crescut fiind cea mai frumoasă. Mara a crescut fiind foarte frumoasă. Așa mi-am arătat eu respectul și empatia pentru orice mamă din lumea asta. Și eu, Mara? Tu ești a doua cea mai frumoasă.

La concert nu am corectat-o. N-aș strica o stare de spirit pentru o corectitudine neînțeleasă de Mara și de prea mulți adulți. Partea a doua a spectacolului a fost agreabilă și suportabilă pentru Mara. În primul rând pentru că urma să plece. În al doilea rând ritmul alert, rochiile lungi și cântecele vesele i-au atras atenția. A rămas cu gura căscată.

Pe rândul nostru am nimerit între un cuplu sobru și o domnișoară într-o stare delicată. Când vorbea, îmi aminteam de serile când fugeam după tataie în beci. Miroseau identic. Tataie de la damigeană, domnișoara de la pet. Prietenoasă, cu disponibilitate de a conversa în limba engleză, m-a purtat în copilăria ei unde un bunic a dus-o la o expoziție Monet. În felul acesta m-a gratulat pentru purtarea mea de mamă în ciuda dezinteresului manifestat de Mara.

Lumea îmbrăcată plictisitor. Fix cum a observat și Mara. Bărbații mai eleganți dacă ar fi să compar. Ce rost are?! Și acum e timpul să-mi iau la revedere. Andrea Bocelli a cântat la final Time to say goodbye. Domnișoara de lângă mine avea fața scăldată de lacrimi. Domnul sobru aplauda frenetic.

Pentru noi a fost timpul să ne strecurăm printre oameni și să greșim ieșirea, dar asta e altă poveste.

A fost timpul pentru o stare de spirit mijlocită de Andrea Bocelli.

Foto: Zenobia Lazarovici

Hei, Stuttgart, Dunia e în oraș

După România, în Germania și în Anglia am cei mai mulți cititori. Datorită unor factori neprevăzuți, o să mă aflu mâine în Stuttgart.

Pe seară mi-aș dori, dacă e cu putință, o scuturare de virtual. Să bem un pahar de vin, eu și dumnevoastră. O persoană, două, trei, aceia care citiți pe dunia.ro și aveți curiozități de persoana din spatele tastelor.

Doritorii îmi pot scrie pe următoarele adrese de email:

– dunia_tuel@yahoo.com sau pauladunia21@gmail.com

Poate o să ne vedem.

Cu drag,

Dunia

Foto: Mile Sepetan

Picasso în buzunarul ursitoarei mele

Duminică, dintr-o întâmplare ținută în buzunar de ursitoarea mea, am ajuns într-un muzeu din Stuttgart la o expoziție Picasso. Înainte să ajung în sala unde erau pânzele lui, am zărit una dintre ele în peretele orizont. Am recunoscut cubicul și am zâmbit. Am privit toate pânzele expuse, pot spune că am savurat, de o pânză abia m-am desprins și ei i-am păstrat și privirea de rămas bun.
E prima dată când m-am surprins sedusă. M-am zgâit la multe tablouri, prin multe muzee, mi-am dorit de fiecare dată o revelație, dar mă îndepărtam dezamăgită. Velasquez, Bruegel, Monet, Rembrandt m-au încântat, mi-au stârnit o invidie atât de frumoasă artistic, dar nu m-au sedus.
Duminică m-am îndrăgostit amuzându-mă de pânza din fața mea. M-am îndrăgostit jucându-mă cu gânduri inechitabile pentru Picasso. Liniile le-am găsit infantile, portretul pocit, dar m-a reținut emoția și culoarea. M-am îndepărtat privind în urmă. Am descoperit pânze mai frumoase, mai expresive, dar pe furiș, ochii mei căutau portretul acela pocit. Am revenit la pânza mea, sufletul face posesivul atât de firesc, pânza mea a devenit cea mai frumoasă. Am părăsit muzeul într-o stare autentică de îndrăgostit.

O să postez aici și o fotografie, nu așteptați o imagine de calitate, căci e făcută cu telefonul, dar îmi doresc să împărtășesc cu cititorii blogului frumusețea pânzei mele.

555459_574906775852814_1138967454_n