Gala premiilor Uniter, o seară fixată pe retină și în timpan

În 8 mai, după cum toată lumea a aflat, a avut loc la Timișoara Gala Premiilor Uniter – 25 de ani. Am fost invitată. Din ziua în care mi-a revenit invitația, am intrat într-o stare de încântare. Bucurie pură am trăit în cele câteva zile premergătoare evenimentului.

Mărturisesc că seara de 8 mai s-a desfășurat prima dată la mine în cap. Da, trag ponoase din faptul că m-am născut fată, iar în adolescență tata a devenit paznic și a uitat să fie prieten. Sau nu a știut. Nu mai contează acum. Am petrecut mult timp în imaginație, așa că realitatea m-a luat pe sus prin dezamăgiri în degringoladă.

Obișnuită cu scenariile imaginare, m-am perpelit câteva zile într-o creație cu moarte pe loc. O să mă îmbrac așa. Nu o să mă îmbrac așa. O s-o văd pe. O să-l întâlnesc pe. O să zâmbesc la. O să schimb două vorbe cu.

Multe personalități ale României au trecut pragul Teatrului Național. Emoția mea a constat în prezență. E fermecător să ajungi la un contact cu omul de pe scenă. I-am zâmbit domnului Rebengiuc care și-a înclinat capul cu demnitate. Am aplaudat frenetic când Gheorghe Visu a fost premiat. Am privit pe sub gene mișcarea grațioasă a Dorinei Chiriac. Am savurat cu voluptate momentul artistic al lui Toni Grecu. M-am bucurat de muzică și m-a încercat un sentiment intens de mulțumire când i s-a decernat Teatrului Național din Timișoara Premiul special pentru proiecte inedite și realizări remarcabile. Am simțit puterea și atracția ansamblului, să faci parte din ceva, să te dedici, chiar și sufletește ca mine, unei Instituții care adăpostește valoarea și capacitatea de sublimare a omului.

Fără manifestările de artă, obiecte de cultură create de om, omul se reduce la o reprezentare de peșteră. Ne adăpostim, mâncăm, bem. Verbe ale acțiunii de supraviețuire. Dar oamenii trăiesc niște ani. Devin necesare și niște verbe de acțiune ale profunzimilor. Teatrul, literatura, cinematografia, arta ne-au ajutat să ne descotorisim de angoasa de viață.

Angoasă de viață o purtăm cu toții în noi, dar ignoranța progresează zilnic și de aceea unii par bine, iar alții par nebuni. De fapt nu suntem nici una, nici alta, doar suntem. Civilizația, prin plictis, apoi prin penicilină ne-a determinat să ne reprezentăm neliniștile de a exista într-un univers cu exagerat de multă materie neagră.

Ce mai tura-vura, am petrecut o seară care mi s-a fixat pe retină și în timpan. Dețin o experiență de neuitat și țin să-i mulțumesc și Georgetei Petrovici pentru asta. Nu de alta, dar împrejurările trec, iar oamenii rămân, iar eu mi-o doresc pe Georgeta în viața mea artistică și socială timișoreană.

Până anul viitor, felicitări tuturor nominalizaților și premianților. Viața este mai frumoasă și datorită vouă.

Foto: Flavius Neamciuc

Nu cereți designerilor mai puțin decât vă pot da!

Mereu mi-a plăcut să mă îmbrac frumos. Cui nu-i place? Dar m-am uitat în jur. Un număr colosal de persoane se îmbracă urât.

Presupun că startul eleganței stă în mamă și bunică. Am fost norocoasă la acest capitol. Pe lângă o mamă consânzeană am avut și o mamă elegantă. Bunica mea, mama ei, femeie casnică, dar cu meserie – croitoreasă –  ne-a îmbrăcat după revistă pe mama și pe noi două: eu și sora mea.

Nu am dovedit un talent pe parte vestimentară. Am un simț totuși și o doză de superficialitate care m-au salvat de la monotonia vestimentară. Crescută cu mătăsuri și catifea, cu rochii capot, fuste plisate sau cu buline încerc la rândul meu să-i transmit Marei că frumusețea o fi trecătoare, dar eleganța și feminitatea descriu eternul.

Datorită unor circumstanțe, zilele trecute am examinat în amănunt moda timișoreană. Prima observație: Timișoara nu are un designer recunoscut național sau internațional.

Am sărit gardul. Imaginar am alcătuit o listă cu cauze. Mașini de cusut, croitorese, tipare, viziune, permisivitatea clientelor, impozite, facturi, condiții de viață, întreținere. Diana Bobar a răspuns de multe ori întrebărilor mele obraznice. La reproșul meu: dar de ce faci, darling, și asemenea rochii(rochii fără nici o atingere personală, doar la comandă) mereu mi-a zâmbit cu bunăvoință. Am învățat greu regula compromisului.

Rațional am priceput. Designerii, artiștii au și ei familii de întreținut. Atunci pe cine să dau vina?! Caut un vinovat pentru stilul bazar al societății timișorene. Ajung din nou la educație, de data aceasta vestimentară. Consider că nu e treaba mea, deși prin exemplul personal am avut articole despre cum să ne îmbrăcăm la teatru, operă sau filarmonică. Pe facebook am declarat război doamnelor care se îmbracă cu pulover la un spectacol. Am fost acuzată de provincialism și etichetată ca drama queen. Nu mi-a păsat atunci și nu-mi pasă nici acum când scriu.

Am avut și am așteptări de la bloggerii fashion. Dar nici unul nu îndrăznește să facă educație. Se lasă purtați de trenduri și capitulează în fața nevoilor financiare. Înțeleg și nu acuz. Îmi pun speranțele într-o studentă neinstituționalizată. Să urle la figurat: Nu-ți mai pune tone de fond de ten!, Nu mai lua ciorap subțire cu adidas sau UGG-uri!, Mai lasă dracului rochiile accesorizate cu dantelă ieftină!, Dacă îți dezvelești picioarele, acoperă bustul! Lycra e un material ieftin care dă de veste că și femeilor le funcționează glandele sudoripare! Etc!

Am asemenea așteptări. Să explodeze cineva! Să se ridice cineva!

Designerii să-și împarta afacerea: pasiune și întreținere. Să creeze o linie specială în care să-și împlinească vocația. Talentul lor constă în croieli specifice, cum fiecare avem propria semnătură. Iar doamnele și doamnișoarele să poarte semnătura designerului nu copia unei rochii de pe o pagină ruptă de revistă.

Da, am asemenea așteptări. Să urcăm, mă bag și eu, Timișoara pe harta modei românești. Lipsește! Oameni creativi există, dar nu au sprijin. Un prim pas: renunțați să cereți rochii din reviste! Educați-vă! Nu e nevoie să purtați o rochie nouă de fiecare dată. E necesar să vă acoperiți cu materiale de calitate. Cumpărăturile în neștire spun ceva despre dumneavoastră. Că nu vă iubiți prea mult. Că vă transformați în obiect și vă trăiți viața doar la exterior, după părerile oamenilor care nu contează absolut deloc. Știați asta? Că părerea fostei nu schimbă nimic la sinele dumnevoastră?

Mai caut, de asemenea, bloggeri fashion pe care să-i sprijin. Să mă anunțe oricine dorește, dar mai ales să se înhame la o acțiune pe termen lung.

Un ultim îndemn, un of personal: Vă rog frumos, scoteți rochiile la purtare când mergeți la teatru.

Nu cereți designerilor mai puțin decât vă pot da!

Foto: Flavius Neamciuc

Rochie: Atelier Bobar

Curat murdar un spectacol apropiat de public

Ieri seară am ajuns la teatru cu doi adolescenți; ea elevă de liceu, el elev la gimnaziu. Special pentru ei am ales spectacolul O scrisoare pierdută.

La intrare am făcut puțină conversație. Cine a scris piesa? Care este subiectul? Observați vreo diferență la ținuta mea vestimentară? Pe amândoi i-am rugat să se îmbrace ca pentru teatru: ea rochie, el cămașă. I-am complimentat și ne-am așezat la locurile noastre.

Apariția actorilor în mijlocul spectatorilor pe o platformă de dimensiuni mici i-a lăsat cu gura căscată. Mirarea lor m-a liniștit. Mi-am zis mie că urmează distracție pentru ei. Un firicel de emoție am purtat pe sub rochia elegantă: neliniștea să nu-i plictisesc.

Subiectul piesei l-au recuperat repede din amintire: Zoe pierde o scrisoare de amor a prefectului Tipătescu. Întâmplarea provoacă o serie de situații tragic-comice. Sunt absolut convinsă că au perceput comicul, dar nu au priceput tragicul. Caricaturizarea societății a rămas o notiță dintr-un manual plictisitor la o piesă semnată Caragiale.

Într-un fel i-am înțeles. De când merg eu la teatru nu am simțit mai mult ca aseară intenția directoratului de a se apropia de public. Didascaliile (instrucțiunile primite de actori) mi-au muncit și mie mințile. De ce cară Ghiță polițistul o tavă cu pahare la fiecare apariție? De ce Zoe își schimbă mereu culoarea părului și freza? De ce Tipătescu imită vocea unui țigan sau a lui Robert de Niro în Nașul? De ce afecțiune între Nae Cațavencu și Zoe?

În timp ce mă frământam cu aceste întrebări a fost nevoie să dau indicații la rândul meu. Paul, adolescentul meu cu o minte pătrunzătoare, îți trăia zgomotos emoțiile. A strigat de vreo două ori ca reacție la ce se întâmpla pe scenă.

La final am aplaudat cu frenezie. Mie mi-a devenit clară simpatia pentru Călin Stanciu Junior. Teatrul Național, prin direcția abordata în ultimii 2 ani, livrează publicului o familie. Apreciez fiecare actor, dar îl prefer pe Călin Stanciu Junior. A jucat impecabil rolul lui Tipătescu? Probabil toți actorii și-au jucat rolurile impecabil. El manifestă în fiecare interpretare.

Călin Stanciu nu l-a jucat aseară pe Tipătescu, ci a fost Tipătescu.

După o piesă de 2 ore, durata spectacolului, am plecat acasă într-o stare de spirit excelentă, pentru că doamnelor și domnilor, asta face teatru din noi, ne bucură viața.

Foto: Piclisan Adrian

Noiembrie 2016, teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele, prieteni

11083677_10153242927480854_783182934178580534_nJoi seară, după un zbor lin, sper să fie, nu depinde de mine, o să iau cina la Carul cu bere. Merg la București pentru târgul de carte Gaudeamus.

În 2008 am ajuns prima dată. Anul acesta este special. O s-o am cu mine și pe Mara. Am purtat-o în pântec în 2009, dar acum o să pășească alături de mine. Mă încearcă un sentiment de mândrie. Îmi pare că dau ceva mai departe, ca o moștenire.

În primul rând e clar că mersul la București pentru Gaudeamus a devenit un soi de tradiție. Am început în 2008, fără un program, doar o ieșire cu fetele, și s-a transformat într-un ansamblu de obiceiuri. Cu experiența acumulată, aseară îmi călcam o rochie neagră pentru piesa de sâmbătă seară de la Teatrul Național, știu să-mi organizez, dar mai ales să optimizez cele necesare pentru călătorie. Îmbrăcămintea și încălțămintea îmi testează capacitatea intelectuală. Obligatoriu trebuie să știu să mă strecor printre tocuri, rochii de seară, Ugg-uri, blugi și tricouri.

Ce se întâmplă la București? Ce semnificație are scurta călătorie? Bucureștiul, prin prisma Gaudeamus, reprezintă o bulă în viața obișnuită. Trei zile sunt împărțite între teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele, cărți și prieteni.

M-a întrebat Făt Frumos: și mergi la București pentru teatru, muzee, restaurante și cărți? Da, merg la București pentru. A existat între noi un soi de neînțelegere a plăcerilor celuilalt, dar am întrebat la rândul meu: ți-am cerut vreodată socoteală pentru plăcerile tale? Ne-am împăcat.

Plăcerile unei persoane țin de caracterul fiecăruia. Am construit această ieșire la București și toate semnificațiile ei, dar cel mai important este că mă face fericită. Să-mi pun o rochie elegantă și tocuri pentru teatru îmi satisface amorul propriu. Ugg-urile, blugii și tricourile de bumbac, ținuta lejeră pentru târg sau muzee îmi cresc stima de sine. Restaurantele, prin fenomenul antropic, măresc îngăduința pentru specia noastră. În cea mai mare parte a timpului mă lovesc de cruzimea și lipsa de toleranță a oamenilor.

Ieșirea la București semnifică un mecanism de apărare. Iau atitudine la mârlăniile lumii. Mă bucur de construcțiile frumoase ale speciei mele, o specie plină de ambivalențe la orice nivel.

Mara, pentru prima dată, va merge cu mama la București și va primi simbolic o cheie. Mama ei se străduiește să-i fixeze în memorie eleganța și feminitatea, aspecte nepieritoare ale femeii. Frumusețea apune, iar trecerea sub orizont a unei femei nu aduce cu un apus la ocean. Educația ne diferențiază. Ne spălăm pe dinți și pentru o respirație proaspătă. O lipsă a educației înseamnă o respirație urât mirositoare de care nu putem scăpa.

Joi plec la București. Din noiembrie 2008, pauză anul trecut, noiembrie 2016, am impus o tradiție. Mă face să mă simt bine. Până la urmă fac ceva cu viața mea, mai ales dacă Mara va continua cu ieșirile din noiembrie la București.

Pentru teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele și prieteni.

Concurs: Mai spun atât şi plec

Agenda mea culturală creşte în fiecare zi. Mă strecor tot mai greu printre evenimente. Înainte de a stabili un program, e nevoie să îndeplinesc nişte sarcini. Sunt mamă. Prima dată am grija copilului.

De exemplu aseară am petrecut la Filarmonică cu Tudor Gheorghe. Înainte să părăsesc casa, cu ciorapi de mătase, rochie Tenue de Saf şi urcată pe tocuri, am tras o tură pe la bucătărie să-i fierb o porţie de paste Marei. Diversitatea fascineză.

În fiecare zi se întâmplă câte ceva în oraşul ăsta. Să fie legat de Capitală culturală europeană, să nu fie legat, eu mă bucur. Uneori mi-e ciudă din cauza evenimentelor care se suprapun. S-a tot întâmplat. Vineri, în 11, va fi o asemenea zi.

Cum nu-mi pot pierde caracteristicile specifice materiei, rămân formă la un unic eveniment, vineri seară o să mă găsiţi într-un singur loc. În schimb am ceva de oferit pentru cititorii blogului meu. O invitaţie dublă la piesa Mai spun atât şi plec a Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely. Spectacolul începe la ora 19 şi este tradus în limba română.

Cum o să procedăm? Am nevoie de un comentariu de la dumneavostră. O să aleg pe criteriu subiectiv, iar invitaţia va putea fi ridicată de la casierie înainte de spectacol.

Care a fost prima piesă de teatru la care aţi mers şi ce vârstă aveaţi? Aştept răspunsurile dumneavoastră în comentarii.

Încep eu. Prima mea piesă a fost Punguţa cu doi bani. Am mers cu şcoala şi aveam 8 sau 9 ani.

Mulţumesc.

Bertolt Brecht, burtă plină, burtă goală

14914627_1342244155785735_1094586744_nPentru că am timp, ieri am citit teatru, Bertolt Brecht, Anna Fierling şi copiii ei. De ce am eu mai mult timp ca alţii? Îmi lipseşte un angajator. La Cuvinte de vânzare, firma mea, sunt administrator şi nu am stabilit nici un orar.

Într-o zi a trecut mamanu să vadă ce fac. M-a găsit la calculator, scriam un text ca acesta. Pe Mara o lăsasem la şcoală. A aruncat un ochi în jur. Unul singur e suficient pentru a mima dezaprobarea. A deranjat-o patul nefăcut. Dar cât poate să-ţi ia să faci un pat?! A iritat-o dezordinea. Mara încă se mai aşază să deseneze dimineaţa. Pe cuvânt dacă te înţeleg, doar nu lucrezi la program cum am muncit eu.

Dacă scrii şi citeşti, în percepţia multora, ai timp. Nu-ţi faci timp. Nu. Îl ai. Aşa că ieri am deschis cartea asta veche, de prin 1967. Vă amintiţi de cărţuliile de la bpt, biblioteca pentru toţi. Pe asta nici nu am mirosit-o. Buricele degetelor dintr-o dată s-au făcut simţite de la praf. Am scuturat-o bine, m-am spălat pe mâini şi m-am cocoţat în pat cu ea în braţe.

Ştiaţi că atunci când îţi soliciţi mintea ai nevoie să te aşezi cât mai comod? E ceva legat de gravitaţie.

Am răsfoit cartea. Căutam o piesă anume. Ne-a vorbit despre ea la clasă domnul diriginte. Asta în liceu. Habar n-am de ce anume a legat el numele lui Bertolt Brecht sau ce asociere a făcut între programa şcoalară şi Anna Fierling. Dar eu de aici am desprins următoarea lecţie: vorbeşte-le copiilor despre orice fără presupunerea că nu pot înţelege. Nici nu e nevoie să înţeleagă, trebuie doar să-i impresioneze. Fapt pentru care, azi dimineaţă o comparai pe Mara cu o leoaică şi făcui trimitere la Nichita Stănescu.

Am parcurs vreo 100 de pagini până a căzut cortina. Piesa are ca personaj principal o mamă, poreclită Courage, cu trei copii, doi băieţi şi o fată mută. Acţiunea se petrece în timpul Războiului de 30 de ani. Din nou m-a năpădit ruşinea. Mi se întâmplă tot mai des. Dialogurile din jurul mâncării m-au întristat peste măsură. Războiul semnifică crimă. Annei i-au murit toţi copiii, dar despre ceea ce nu se vorbeşte sau se aminteşte în treacăt, este foamea din timpul războiului.

Ieri am citit despre foame, despre supravieţuire, despre adaptare. Maniera plină de umor a lui Brecht a făcut să pară şi mai tragic. Lamentaţia te îndepărtează, dar umorul ajunge să strângă ca o menghină. O secundă am simţit în gură gustul unei ciorbe cu fiertură de curea de piele. Te izbeşte piesa asta prin antipozi: vocabular străin de trăsături omeneşti, abrutizat şi fapte cu calităţi de erou. O luptă mută ca fata Annei între limbaj şi acţiune. O să mă opresc. Nu intenţionez să fac o cronică a acestei geniale piese. Există o probabilitate să nu-mi reuşească o prezentare pe măsură şi nu doresc să-i aduc nici un neajuns.

V-aş îndemna să o citiţi. Ar mai reduce frica de zahăr, de alimente tratate chimic, de ambrozie. Le aveţi pe toate, dar le aveţi cu burta plină. Burta goala schimbă reprezentările despre viaţă.

Mă simt norocoasă pentru vremurile în care trăiesc.

Sunt norocoasă.

Întreţinerea fericirii

img_9855-1-copyLuni seară am petrecut extraordinar. Am stat 2 ore la teatru şi nu m-am atins o dată de telefon. Am postat o fotografie înaintea spectacolului, apoi l-am abandonat în geantă.

Să ştiţi că aş fi putut să frunzăresc facebook-ul în timpul spectacolului. Fiecare din cei trei actori, Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Marcel Iureş au fost aplaudaţi lung. Menţionez o aşa informaţie banală pentru un anumit tip de conduită. Acţionăm sub impulsul unei forţe interne obsesionale de a butona în permanenţă. Ne simţim ameninţaţi de nelinişti şi culpabilităţi dacă nu răspundem celor care ne solicită atenţia.

Se poate oare ca majoritatea oamenilor de pe planetă să sufere din lipsa de iubire? Îmi amintesc certurile din copilărie cu sora mea. După replici aruncate una către alta, ea mereu încheia: nu vrei să faci? Bine!

Mă paraliza acel bine. Îl simţeam ca o sfoară în jurul gâtului. Plutea în aer o ameninţare de pierdere a ceva nedefinit. Plângeam de multe ori şi cedam. Îmi asiguram iubirea ei până la următorul bine.

Butonarea în permanenţă a telefonului, în timpul unui film sau spectacol, la o întâlnire cu prietenii, la masă, îmi pare că traduce o teamă, teama de abandon sau teama de a pierde un favor sau altul.

Luni seară mi-am propus să-mi câştig o stare de spirit. Sunt mare amatoare de stări de spirit. Am avut pe scenă trei personalităţi. O spun, nu fără invidie, că trăiesc în lumea largă caractere seducătoare. E suficient să le priveşti şi simţi cum toţi atomii, milioanele, şi milioanele, şi milioanele, şi milioanele de atomi se reaşază.

O să vorbesc imediat pe înţelesul tuturor. Vă rog să vă reamintiţi de vremea când eraţi îndrăgostiţi; toată atenţia îndreptată spre celălalt, percepţiile şi reprezentările redefinite, extaz sau disperare încălecate într-o secundă. O mare imensă de zăpăceală, de beatitudine, de satisfacţie că trăieşti clipa aşa şi nu altfel.

La teatru, subjugat de o personalitate sau un personaj, trăieşti clipa aşa şi nu altfel. Fericire şi mulţumire sufletească, o uitare de sine pe care individul o merită cu prisosinţă.

Suportăm nimicul, acceptăm lipsa de sens a existenţei umane, ne împăcăm cu necunoscutul de după moarte. Omul are un cod genetic. Suportăm aproape orice prin frământări inutile şi prin stările de fermecare ale minţii.

Teatrul deschide poarta asta. Muzica o deschide şi ea. Sunt împrăştiate în lume câteva chei universale indiferent de limbă, culoarea pielii, politică, religie sau orientare sexuală.

Arta reprezintă stadiul în care a ajuns umanitatea pentru întreţinerea fericirii.

O biciclistă de duminică

14581583_1428191490529448_2123531215993192612_nÎn fiecare an sperăm să ne lase toamna pomii verzi. Nu se întâmplă. Ne înconjoară galbenul şi dimineţile reci. Frigul m-a determinat să dau drumul la centrală, iar un anumit calorifer a făcut posibilă o plimbare cu bicicleta prin casă.

A venit mama, a pus mâna pe cauciuc şi a dat din cap ca un doctor după ce-ţi ascultă inima. Bicicleta asta s-o muţi, o să-ţi coacă cauciucul.

Ca un pacient speriat, dar impresionat de expresia doctorului, nu am verificat informaţia. Am mutat bicicleta cât mai departe de caloriferul ucigaş. Am împritenit-o cu cărţile, iar duminică am scos-o la o plimbare şi mai lungă, în sufragerie nici nu am apucat să mă urc în şa.

Am pornit prin oraş la Pedalarea de toamnă, Verde pentru biciclete împlinind 8 ani. Fără excepţie, oraşul mi l-am reprezentat tot ca o junglă. Maşinile îmi dau emoţii, unele piste te zdruncină, unele piste nu există, alţi mârlani glumesc cu duduia şi nu se dau din faţa bicicletei.

Am ajuns transpirată pe platforma Timco. Dacă m-ar urmări cineva, copie la indigo, am acelaşi itinerariu de când am început să ies la pedalări. Încep să caut cu ochii un voluntar pentru milogeală. Să-mi umfle şi mie cineva roţile. Dacă nu o zăresc pe Romina Faur mă îndrept rapid spre Cup of Soul. Îmi potolesc setea cu apă, apoi mă răsfăţ cu o cafea. Cer cafea şi primesc înapoi diverse arome, duminică jur că am depistat migdale, dar nu sunt aşa sigură.

Râd şi glumesc cu Ionică, mă persifleză Flavius cu perfectul simplu, conversaţii întrerupte cu Mihaela şi Romina, mai salut o doamnă, mai schimb două vorbe cu o cunoştinţă şi plec printre ultimii biciclişti în coloană. De data asta s-a întâmplat să pierd coloana. Am încercat cu entuziasm să o prind din urmă, dar traficul mă sperie. Am abandonat şi am pedalat cu pletele în vânt spre Piaţa Libertăţii să port o carte.

Am profitat de soare pe terasa de la Cafeneaua Verde. Am mai oftat că nu am câştigat şi eu de la Teatrul Maghiar de Stat Csikz Gergely un abonament sau o invitaţie. Verde pentru biciclete este şi prestator de servicii culturale prin parteneri şi activităţi.

Am sorbit ceai, am şuşotit cu fetele, am privit cu încântare multitudinea de baloane ridicate spre cer în Piaţa Libertăţii.

Am petrecut o duminică dimineaţă cu mişcare, muzică, socializare, cu cafea, cu baloane colorate, cu teatru. O pedalare marca Verde pentru biciclete îmbină toate astea. M-am bucurat şi încă mă bucur.

Cu drag, de la o biciclistă de duminică.

Copil în Europa

Afis Copil in europa_IX_2 (1)Cu fiecare zi care trece sunt tot mai dezamăgită de oameni. În exact aceleași zile mă bucură un lucru oarecare de la oameni.

Pentru mine, salvarea rasei umane stă în felurite activități. Actele fizice și intelectuale obțin până la urmă un rezultat pozitiv.

Îndemânarea cu care reușim să ne organizăm plăcerile și neplăcerile vieții psihice ne ajută să devenim persoane. Instinctul sexual, păstrat într-o manieră brută, ne menține la un nivel de indivizi ai aceleiași specii.

Prin activități, ne decorăm funcția de reproducere. Puteți să o vedeți și ca pe o transformare a energiei. De aceea îndemn părinții să nu-și mai izoleze fiicele adolescente. În singurătate, energia sexuală nu se transformă, crește.

În loc de pază, probați îndrumarea.

Ascultați!

În perioada 21-30 iunie 2016 va avea loc cea de a IX-a ediție a festivalului Copil în Europa. Copii pasionați de teatru, în cadrul unui festival-concurs, prin ascultare și îndrumare, (părinți, ascultați-vă fiii și fiicele), gândesc și se manifestă separat de instanțele morale reprezentate de părinți.

Au pregătit, cu voință, sunt absolut sigură, piese de teatru tulburătoare pentru gândirea lor parțial dezvoltată. Cum altfel să fie scenele liceenilor din Cântăreața cheală? La gimnaziu vin cu În căutarea fericirii.

Ar trebui să fiți tulburați fix în acest moment. Copiii care vor juca în aceste piese, care au acceptat competiția, automat și eșecul, sunt adolescenții refractari, tineretul deplorabil și imoral. Nenorocirea abătută asupra părinților cu fete prea puțin sau deloc cuminți nu constă în actul sexual, ci în concentrarea pe plăcerile senzuale.

Nu le mai interziceți actul sexual, înlocuiți-le plăcerile. O să-și caute fericirea în teatru, unii, în genetică, alții, în academicieni etc. Să nu mă credeți pe mine, dar aplicați pe copii.

Un început ar fi să mergeți împreună la festivalul Copil în Europa. Pe lângă scene de teatru concurs, ateliere, programul conține și spectacolul invitat Zic Zac. Eu l-am văzut și o să merg din nou să-l văd.

Zic.

Nu zaceți.

Cu drag!

Pălăria, rochia, costumul bărbătesc, întâlnire la teatru

10624940_757151821049180_8984030076279829130_nPrima piesă de teatru la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Cu mulți ani în urmă, când învățătoarea ne-a încolonat, tu îl ții de mână, ea te ține de mână, am pătruns în sala de spectacol.

Prima atracție: scaunele.
Prima acțiune: foșneala.
A doua acțiune: probabil o urecheală.

Piesa de teatru, îmi amintesc foarte bine, a provocat și a menținut starea de surescitație. În urmă, de data aceasta nu cu așa mulți ani în urmă, în urmă cu 10 ani să zicem, când am devenit un consumator de teatru, am început să separ teatrul.

Cum se face asta? Foarte simplu.

Teatrul este o clădire, o instituție, o artă, un spectacol.
Teatrul cuprinde o sală, o trupă de actori, un directorat, un repertoriu.
Teatrul presupune public.

În ultimul an aici mă joc, acesta e spațiul meu de joacă: publicul. Publicul se împarte și el în câteva categorii. Trec peste aceste categorii, nu am starea necesară să scriu despre snobii de la teatru, și mă opresc într-o durere vestimentară.

Ținutele alese de doamne, domni și domnișoare la teatru semnifică un țipăt de durere. Dacă neapărat insistați că aș fi previzilă prin lamentare, că nu mai există eleganță și rafinament ca în perioada interbelică, de aici aș scrie un alt text demonstrând cât e de falsă această afirmație, așteptați o secundă.

Eleganță și rafinament există, dar există în doze exagerat de mici. Chiar acum mă întrebam dacă publicul, cel puțin publicul timișorean stă cumva prost la capitolul stima de sine. Să fie aici o stimă atât de scăzută în ceea ce privește haina festivă?

Teatrul reprezintă cea mai bună împrejurare de a experimenta eleganța, extravaganța, armonia textilă. Pălăriile pot deveni un subiect, rochiile o puternică recomandare, un stimulent pentru a te îmbrăca doar pentru a te dezbrăca. Știți ce insinuez, nu?

Eu.

Eu sunt un consumator de teatru profesionist deja. Acum m-am întors spre public. Îl provoc uneori prin ținutele mele să-l admir. Rochiile cu tul Diana Bobar, pălăriile Cosminei Nicolescu, perlele, broșele, voaletele Josephine, mantourile și fustele Oianu, inconfundabilele note de vârf ale acelui parfum 5 încearcă să provoace prin compoziția Paulei Dunia Aldescu.

Aproape mereu încerc și mă străduiesc să provoc bunul gust în asemenea instituții. Acest text este o inițiativă. M-aș bucura de ecou.

Ecou, ecou, ecou.

Ecou pentru rochii, pălării, perle, costume, papioane și cravate.

Ecou, u, u, u.

Notă:

Fotografia îi aparține lui Marian Filip, pălăriile sunt ale mele.