Buletin de știri

Luna martie. În luna martie sunt și urmează să fiu fericită. Fericirea are chipul meu. Urmează un nou buletin de știri.

Din urmă, mai notez:
11 februarie, Nunta micilor burghezi, Teatrul German de Stat
2 martie, Aladin, Teatrul Merlin

Urmează:
5 martie, Giselle, Opera Națională Română din Timișoara
9 martie, Scufița roșie, Teatrul Merlin
17 martie, Lecția de violoncel cu Radu Beligan și Marius Manole
21 martie, Lacul lebedelor, Opera Națională Română din Timișoara
21 martie, Crize, Teatrul Național Timișoara
24 martie, Suflet românesc cu Dan Puric
25 martie, Oxigen, Teatrul Național Timișoara

Notă: în 21 am bilete pentru două piese, la una o să renunț. Renunț la Crize deoarece mai pot să văd acest spectacol luna sau lunile viitoare. Am două bilete. Dacă am printre cititori doritori să petreacă o seară la teatru, vă rog, nu ezitați și lăsați-mi un comentariu.

Cabaretul cuvintelor

Timpul, prin intervenția oamenilor, poate să rămână fără sens. Oamenii au turnat timpul în ceas, în calendar, în cronologie. Ne socotim anii. Dar când nu mai socotim, nu mai măsurăm, mai are timpul sens?
Când ființa noastră doar simte, nu cumva avem de-a face cu alterarea noțiunii de timp?
Dacă stau bine și mă gândesc, semantic, oamenii au dibuit și o expresie a ființelor care doar simt, care se abandonează senzațiilor, și anume, am petrecut timp minunat.
E nevoie să ne fixăm în timp, în teluric, să nu ne pierdem bătrânețea și decrepitudinea.
Ceea ce vreau să transmit este că mie îmi place să ies din timp, să-l las fără sens, să fiu un hoț de vocabular.
Pentru a deveni un asemenea hoț am nevoie de un mijlocitor sau mijlocitori. Unul dintre acești mijlocitori este teatrul, piesa de teatru cu tot ce presupune, decor, actori, joc, subiect, idee.
Sâmbătă seară am furat sensul timpului. La Cabaretul cuvintelor, o piesă după Matei Vișniec, am simțit. Am experimentat teatrul ca pe un drog, căci mă găseam stupefiată de ceea ce primeam de pe scenă, o stare de bine care mă desprindea de toate cerințele lumii, de toate constrângerile sociale, de toate mofturile inimii, de toate capcanele minții. Am simțit. Atât. Am primit o stare de bine, două, trei stări de bine. Și nici una nu anula efectul celeilalte. Așa că s-a ivit prilejul unui abandon total, mintea și sufletul au tras cu nesaț plăcere de pe scenă.
Am aplaudat extatică cu un zâmbet larg și binevoitor pe față. Am privit chipurile actorilor și i-am admirat. Pe Cătălin Ursu l-am felicitat printr-un mesaj. Nu m-am putut abține, cuvintele se îngrămădeau, starea de bine îmi dădea ghes.
Aceasta a fost sâmbăta mea. Eu nu recomand sau de prea puține ori am recomandat să se meargă la o piesă sau alta, eu îndemn lumea să depășească limitele cunoașterii perceptibile, a transcende nu este doar un verb, și ce îndrăznesc, căci îndrăznesc, este să instig. Instig oamenii să meargă la teatru sau la orice manifestare a culturii.
Instig, provoc, stârnesc, tulbur. Nu se simte nimeni tulburat?!

Boala familiei M

Aseară am mers la teatru. În urma unei recomandări, am achiziționat bilete la piesa Boala familiei M.
De fiecare dată când ajung la teatru, această activitate e precedată de un fior. Mi-a trecut prin cap că cea mai mare plăcere a mea constă în așteptarea serii de teatru și în atmosfera pe care o regăsesc când pătrund în sală. Uneori piesa rămâne în subsidiar. Am visat de multe ori în timpul unei piese. Excurs. În ultimul timp nu s-a mai întâmplat să visez, Teatru Național Timișoara a adoptat o tehnică a zgomotului, a urletului pe scenă. Nu-mi place, nu o pot aprecia, mă irită de-a dreptul.
Acum revin de la instituție, la experiența personală. Prima dată am mers la teatru cu școala. A doua oară, ca studentă. Nu-mi amintesc exact piesa, dar dacă închid ochii revăd niște fete care dansau pe scenă în niște costume albe ale căror mâneci reprezentau niște aripi.
Educația, în copilărie, alungă magia. La maturitate, dacă dorim magie în viața noastră, trebuie să ne-o reprezentăm. De unde luam imagini? Din natură, firește, dar și din creația omului, din manifestarea lui creativă.
Teatrul, piesa de teatru nu face parte dintr-un program al omului de supraviețuire, teatru nu reprezintă o nevoie, teatrul e capriciu, piesa de teatru traduce un moft, iar moftul descrie altceva.
Ce faci seara?
De obicei mănânci cu familia, conversați, vă uitați la un film, vă jucați ceva, urmează să se stingă luminile, dormitorul, patul, somnul.
De obicei.
Ce faci seara?
Altceva.
Ce?
Merg la teatru.
Sufletul tresare, trupul se scutură. Pășești la teatru ca Cezar în Roma. Iar acolo, din scaunul tău, actorii te plimbă prin lume, te pun față în față cu sentimente, îți amintesc că există iubire, iubire îndrăgosteală, iubire grijă pentru apropiați, iubire, magie, inefabil.
Să trăiești e frumos, să iubești e indispensabil.
Asta am auzit aseară pe scena Teatrului Național Timișoara.
Și da, uneori oamenilor trebuie să li se reamintească să iubească, iar teatrul e un mijlocitor îndreptățit.

Buletin de știri

Revin azi cu buletinul de știri, s-au adunat câteva seri și urmează alte câteva seri în care mă retrag complet lumii exterioare și mă abandonez stării de bine.

7 noiembrie, concert Byron, cafeneaua Taine
2 decembrie, Remember, Teatrul Național Timișoara
18 decembrie, Câte-n lună și în stele, Filarmonica Banatul
24 ianuarie, Ondine (Mica sirenă), Teatrul Național Timișoara

Urmează:
5 februarie, Boala familiei M, Teatrul Național Timișoara
8 februarie, Cabaretul cuvintelor, Teatrul Național Timișoara
16 februarie, Sarea în bucate, Teatrul Național Timișoara
28 februarie, Un Romeo și o Julieta, Teatrul Național Timișoara

Steaua fără nume

Din octombrie, de când am văzut la cafeneaua Godot din București, Marea iubire a lui Sebastian, am reluat lectura scrierilor lui Mihail Sebastian.
Am scos Jurnalul din bibliotecă și l-am recitit sub influența interpretării lui Marius Manole. O clipită am suspendat identitatea actorului și din simțiri tulburate, am suprapus un chip de actor peste niște cunoștințe despre scriitorul Sebastian. În această iluzie, m-am îndrăgostit de Marius Manole. Am rămas puțin îndrăgostită vreo două săptămâni.
De atunci au trecut luni. Am terminat Jurnalul, am citit alte cărți care nu-i aparțin lui Sebastian și l-am revăzut pe Marius Manole în alte piese străine de Mihail Sebastian. Mi s-au potolit simțurile de atunci, azi sunt cuminte și nostalgică.
Când ești cuprins de asemenea stări euforice se schimbă rostul lumii. Ai putea crede asta, dar de fapt nu se schimbă nimic, ci se produce o apropiere de acest rost, prin apropierea de sine. Cu simțurile în dezechilibru, apare cine, cine sunt eu?
Ore și zile trec și se petrec în compania lui cine. Așa am petrecut și eu. Am descoperit că rostul lumii poate să stea și într-o cortină care se ridică într-o sală de teatru pentru că atunci mă simt fericită sau într-un zâmbet, sau într-o cutie de popcorn dacă acolo se întâlnesc două mâini.
Beatitudinea trece fără a fi falsă. În entuziasmul meu pentru Mihai Sebastian nimic nu a fost fals. Pierdut acum, i-am citit miercuri piesa Steaua fără nume. După Jocul de-a vacanța, Insula, Ultima oră, toate citite cu frenezie, Steaua fără nume am parcurs-o lejer sentimental cu scopul de a rafina propriul timp care mirosea a mici și ceafă pe grătar.
O comedie în 3 acte poate da karate unei ore dintr-o zi. Ei bine, o comedie în 3 acte, comedia Steaua fără nume mi-a dat două lacrimi, două lacrimi rotunde ca mărgelele s-au rostogolit de obraji. Și de plâns am plâns cuminte. De obicei mi se umplu ochii de lacrimi, iar pielea se pătează în jur. Nu și de data aceasta, două lacrimi, dar le-am lăsat să ajungă în bărbie, le-am lăsat să se usuce pe obraz, nu le-am șters, nu m-am grăbit să scap de senzația lor.
Nu o să povestesc pe blog despre subiectul piesei sau nu acum, e prea curând. Îmi place foarte mult să cochetez cu unele lecturi, să le împing în faldurile inimii mele, iar acolo, în acea apropiere să lenevim în propria mea lumină produsă de unele fraze.
De două zile, ca o incantație, o formulă magică care are efectul de a mă întoarce spre sine, Sebastian îmi spune: ...tu ești un animal de lux. Ești făcută din puțin parfum, din multă lene, din oarecare fantezie.
Întotdeauna lecturile mi-au completat viața sau au corectat-o, dar acum simt că mi-a ghicit întreaga viață.
Și de asta, am o atât de bună zi proastă, foarte proastă. Mi-aș dori să fiu nebună, să profit de nebunia mea, s-o trăiesc în fiecare zi, dar lectura asta, minune sau nenorocire, spune că o stea nu se întoarce niciodată din drumul ei.
Am o atât de bună zi proastă.

Iată femeia pe care o iubesc

Joi seară, după ce amiaza m-a păstrat istoric într-o sală de grădiniță povestind despre Mara mea, am mers la teatru, la o piesă după Camil Petrescu, Iată femeia pe care o iubesc. Din necunoscute motive regizorale, am fost rugați să poftim cinci minute în sala de la intrare unde se află garderoba.
M-am sprijinit pe un stâlp și am savurat acest răgaz. Am alungat amintirile trecutului, o sală de spital, contracții, un țipăt de copil, copilul meu, în urmă cu trei ani trăiam diferit ora șapte seara, și când personajul Bella Zadu a început să cânte, eu deja mă instalasem confortabil în ora mea prezentă. Studiam. Am privit nestingherită oamenii din jur, mulți tineri, multe perechi.
Ne-am căutat apoi locurile în sala de spectacol, iar eu am continuat să privesc. Am lăsat ochiul și pe flori și pe o singură floare. Oricât mă străduiesc în fiecare an să ignor acest Sfânt Valentin mi-e foarte clar că este imposibil. Și am început să fac deducții. În timpul spectacolului, în dreapta mea, am avut parte de un alt spectacol, dar la care nu am plătit bilet. Un cuplu, un tânăr cu o mai tânără, mi-au completat seara.
Pe tot parcursul piesei, tânărul a fost agitat, iar mai tânăra îl mângâia pe cap, așa cum fac eu cu Mara când e necăjită. Un motiv pentru neastâmpărul lui, un motiv comun cu mine s-a aflat într-un țipăt agasant al unui personaj de pe scenă, dar întreaga lui agitație se datora propriei lui neputințe. Fiind Sfântul Valentin, s-a lăsat târât de mai tânăra la teatru. În ziua aceasta, a celebrării dragostei, se lasă bărbatul puțin castrat, și deși mai tânăra savura piesa de teatru, un neîntrerupt sentiment de vinovăție o împingea să-și mângâie bărbatul și să se asigure printr-o întrebare redundantă: îți place?
Nu i-a plăcut. Eu pot să spun asta. Am dedus după ce am desprins de pe el mai multe gesturi. A comentat tot timpul piesei, uneori cu o nervozitate atât de vizibilă. A înjurat un personaj. Privea în jurul lui plictisit. O dată i-am zâmbit amuzată. M-am aplecat apoi puțin, locul meu a fost la etaj, avanlojă, și am privit în sală. Câți bărbați s-au lăsat târâți la teatru? Și de ce insistă femeile? De teatru te poți bucura de unul singur, chiar nu e necesar un partener.
Mai tânărul cu mai tânăra m-au tulburat puțin, mi-au picurat puțin gri în ziua mea atât de roz, dar m-am hotărât să-i fac personaje într-o viitoare carte a mea și m-am liniștit.
Oamenii pot să-și facă viața frumoasă, dar vor neapărat să aibă confirmarea jumătății, dar dacă nu există suflet pereche?
Dacă nu există suflet pereche, atunci judec că trebuie să existe trăiri perfecte. Cititorilor blogului meu le urez cât mai multe asemenea trăiri.

Marius Manole. Nu, Mihail Sebastian

În momentul în care te-ai decis să-ți faci un blog, apare grija subiectelor. Grija nu vine însă imediat, la început se aseamănă mai mult cu o eliberare de idei care te miră și pe tine. Te-ai așezat conștient să scrii și te-ai ridicat după un dezmăț al inconștientului. Senzațiile și intuițiile au luat locul gândirii și simțurilor. Ai intrat în contat cu propriul inconștient de care aveai habar, dar nu țineai seama de el.
Eu am ajuns să mă pândesc, să-mi aștept reacțiile, iar apoi să le analizez. Subiectele de pe blog mă ajută să mențin o oarecare ordine psihică. Am hotărât despre ce vreau să scriu, mă așez, formulez, citesc, recitesc și împărtășesc.
Uneori însă, totul e zadarnic. Cuvintele nu vin, nu se așază, nu cresc în propoziții sau fraze. Alteori, simți ceva ca un ferment care te împinge să crești tu însuți sensuri cuvintelor.
De zile nu mă hotărăsc în ce ordine să pun toate subiectele care îmi joacă în minte și suflet. Ienicerii lui Kadare, libertatea femeii la Henry James, teatrul, perceperea falsă despre ce înseamnă a face bine, sinuciderea după Kirilov.
Mă simt ademenită, dar nu fac nimic. Stau, mi-e lene, privesc pereții și mai încropesc câte un vis. Dar sunt hotărâtă să scriu azi măcar despre un subiect. Aleg teatrul, îl aleg pe Marius Manole.
Pe Marius Manole l-am văzut jucând În marea iubirea a lui Sebastian despre care am și scris.
Au trecut de atunci câteva luni. Am reluat Jurnalul lui Mihail Sebastian. În facultate l-am abandonat dintr-o neînțelegere intelectuală a mea. E totuși bine că s-a întâmplat așa. Din paginile Jurnalului îmi revin senzații cărora acum le pot face față. L-am cunoscut pe Mircea, pe Nae, pe Camil, pe Blecher, pe Dinu. Eu m-am educat cu Mircea Eliade, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Max Blecher. Nu le-aș fi făcut față în facultate fără să fiu dezamăgită, și chiar nu am de ce să fiu dezamăgită, dar atunci niciodată nu aș fi luat în seamă factorul momentului istoric.
Citind Jurnalul sub vraja interpretării lui Manole, m-am trezit într-o confuzie conștientă, dar hilară. Mihail Sebastian s-a născut la Brăila, iar mintea mea îmi trimitea imaginea lui Marius Manole. Marius Manole s-a născut la Brăila, și el. Am început imediat să râd de una singură, să râd de mine cu îngrijorare, dar și încântată. Nici o prestație, a nici unui actor nu m-a fascinat în asemenea măsură încât să amestec realitatea cu ficțiunea. Zăpăceala mea e un motiv de mândrie pentru actor, trebuie să fie, căci reprezintă un rod al muncii, o recunoaștere a talentului.
Și cu toată lenea mea, citesc Jurnalul extatică. Încă nu pot să alung imaginea lui Marius Manole, dar încet, tiptil, o fruntea lată, un început de chelie îmi dă de veste că o să fiu părăsită de actor, iar scriitorul se va așeza firesc cu imaginea peste nume.