Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie

13227857_1203983809611771_653568779_nDe puţină vreme Mara dispune de un telefon personal. Un telefon a dat ocazia unui set nou de reguli. Mara foloseşte aparatul la sfârşit de săptămână pentru jocuri, iar în timpul săptămânii pentru a-şi suna tatăl, bunicii, verişorul, mătuşile, inclusiv mătuşa responsabilă de accidentul ei de pe bicicletă şi care a refuzat internarea în numele meu.

Încerc să fac ceea ce este corect pentru Mara şi nu ceea ce simt. Simt multe în urma unei entorse şi a unei leziuni de care nu am fost anunţată imediat ce s-au întâmplat. Ţin în mine şi probez o atitudine leală.

Agreez telefonul şi jocurile? Îmi dau silinţa să las deoparte critica, să am încredere în omuleţul pe care eu l-am educat. Am expus-o pe Mara la cultură: teatru, muzeu, atelier de pictură, lectură, poezie. Am purtat-o în natură: munte, dealuri, câmpie. I-am atras atenţia asupra cântecului din pădure, asupra florilor şi micilor vieţuitoare. Am insistat pe simţul civic: aruncăm gunoiul la coş, păstrăm liberă pista de biciclete, pe scara rulantă ne aşezăm pe dreapta. Am ţinut-o departe de reprezentările pe care le au clasele sociale despre ele însele: Mara nu e murdară ca o ţigancă sau limbută ca o olteancă.

Mara are telefon. Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie. Copilărie a avut generaţia mea, numită generaţia cu cheia la gât.

Pardon, nu regret epoca copilăriei mele. Condiţiile de viaţă ale părinţilor, din cauze socio-politice, au numărat mulţi copii nesupravegheaţi în casă. Copii singuri cu acces la obiecte ascuţite, la gaz, la înălţimi. Generaţia părinţilor noştri, cu părinţi traumatizaţi de ororile războiului, au deprins viaţa ca o luptă pentru supravieţuire. Pentru supravieţuire, acoperişul deasupra capului, hrana şi îmbrăcămintea erau suficiente. Întotdeauna putem înţelege un comportament, o atitudine. Mama lui Hitler a murit în urma unui cancer la sân. A avut un doctor evreu. Da, întotdeauna putem înţelege sau explica.
Educaţia părinţilor noştri nu ne-a permis o afirmare de sine. Condiţiile de viaţă, nevoile economice, putinţele intelectuale au limitat dezvoltarea personală. Unii purtăm pe noi uniformitatea gri a ideologiei comuniste. Soluţia: educaţia şi autoeducaţia.

Părinţii noştri ne-au iubit şi şi-au exprimat iubirea prin mâncare cel mai mult. Înţeleg. Nu pot să-mi cresc fata astfel. Eu am curajul, nu mi-e ruşine, să o privesc în ochi şi să-i spun: te iubesc. Mama şi tata mi-au declarat în general, părinţii te iubesc cel mai mult.

Mara are copilărie, cu tot cu telefon. De unde teamă şi respingere? Cunoaştem obiectele din jur. Dacă nu le putem pătrunde cu mintea şi cunoştinţele noastre, există cursuri. Orange a creat ateliere pentru seniori. Soluţii există. Minţi care să le caute sunt mai puţine.

Copilăria e o perioadă. Timpul cât cineva e copil presupune o educaţie elementară. Să ne concentrăm pe fundamental.

Expunerea la cultură şi natură conţine esenţialul unui a fi binevoitor.

Să fim oameni, să creştem oameni.

Absența telefonului schimbă valoarea timpului

De câteva luni fac meditație. Cum fac asta? Mă întind pur și simplu jos, pe o pătură, închid ochii și las toate gândurile să vină la mine.
Prima încercare pe care am avut-o în această direcție descrie o Dunia fetiță. Ca urmare a unui film pe care l-am experimentat senzorial, am căutat în sertarul unde ținea mamanu lumânările, am înșfăcat una, am aprins-o și m-am pus la meditat.
Secunde, atât a durat. M-am plictisit și m-am simțit caraghioasă să stau și să mă holbez la o flacără, oricât de mult atrage privirea.
A doua încercare se situează undeva prin liceu. De data aceasta ceva mai cumpătată sau doar mai educată în această direcție pe care niciodată nu am respins-o, m-am așezat și m-am străduit să nu gândesc, să mă relaxez.
Am transpirat. Oricât am încercat, gândurile se îngrămădeau, se organizau, concurau să iasă din conștiință.
Am abandonat meditația.
Am reluat-o în vara acestui an. M-am așezat fără așteptări și amuzată. Am oprit telefonul. Nu am încercat să-mi opresc gândurile, din contră, cu orice gând mergeam înainte sau înapoi. M-am dus înapoi, m-am învârtit prin griji zilnice, am ascultat zgomotele străzii și am adormit de foarte multe ori.
De două ori s-a întâmplat să mă întâlnesc în cele câteva minute de meditație cu câteva persoane. Una a fost un profesor al meu de la facultate care mi-a zâmbit dintr-un costum de arlechin și cu o pereche de ochelari fumurii.
A doua persoană, am stat cu un actor la masă. Un actor bătrân cu ochi albaștri și îmbrăcat într-o cămașă albă. I-am uitat numele.
În afara acestor experiențe curioase aș zice, doar stau întinsă în jur de 10-15 minute și 30 de minute dacă adorm.
Din vară, de când am început să-mi trăiesc oarecum altfel timpul, am început să am întâlniri la care pur și simplu închid telefonul. Telefonul reprezintă o dependență prea mare. Nu sunt multe persoane în preajma cărora fac acest lucru, să opresc telefonul, dar vă reamintesc că e un timp în care se reînvață senzația de libertate.
Iar ieri am căutat pe internet cursuri de meditație și am descoperit cursurile Vipassana. Am citit puțin, dar mi-a rămas în minte faptul că aceste cursuri presupun 9 zile de tăcere.
Tăcere. Tăcere. Tăcere. Tu cu tine 9 zile întregi. Fără telefon, fără familie, fără prieteni, doar tu.
Ce îndrăzneală, ce timp pe care să-l trăiești atât de intim cu ființa ta! Aș îndrăzni, dar oare aș face față la 10 zile fără să știu nimic de copilul meu?
Și acum am la ce să meditez când mă așez, oare maternitatea mi-a eliminat sau doar mi-a suspendat individualitatea?
10 zile, imaginați-vă 10 zile la munte în compania voastră. Hm!!! Asta e frumusețe pură.

Iubirea zboară, la iubire nu se dă send

În ultimii 50 de ani, omul s-a grăbit în știință. Toate domeniile de cercetare s-au dedicat confortului uman.
O grabă existențială a făcut posibilă revoluția tehnologică și științifică. Oamenii s-au grăbit să scape de aportul muncii fizice, telecomanda, mașina de spălat vase, mașina de spălat haine, aspiratorul sunt doar câteva exemple. În interiorul casei nu ne mai mișcăm să facem treabă, ci facem drumuri. Un drum până la mașina de spălat, un drum până la telecomandă. În rest, repaus.
Ce facem cu timpul obținut?
Care timp?
Nu am obținut timp, am pierdut timp.
Antagonismul acesta nu are împăcare. Nu mai spălam manual, dar nici timpul scutit nu-l mai avem. În graba asta, femeilor li s-au adăugat centimetri la tocuri, aici voiam să ajung.
În graba mondială a omului, femeia s-a înălțat la toc. Dacă în casă facem drumuri, afară ne deplasăm, iar deplasarea a amăgit stirpea feminină. Iluzia deplasării între A și B a mers până la rochie, a distrus eleganța și rafinamentul ținutelor feminine.
Eu mă uit la Poirot, sunt, într-un limbaj convențional, fana acestui personaj. Urmăresc intriga curioasă, dar cu plăcere și încântare mă pierd în admirația rochiilor. Personajele feminine stau în tocuri pe câmp, pe drum de țară într-un firesc care pe mine mă miră. În 2012 nu mai este firească eleganța nici la teatru sau operă.
Meditând de cele mai multe ori într-un sentiment copleșitor de rușine, de multe ori par să nu fiu îmbrăcată pentru moment, am tras această concluzie: tocurile înalte au distrus eleganța.
În tot acest proces de frământare femeiască am ajuns și la telefoanele mobile. Un telefon te îndatorează să spui mereu unde ești și ce faci, iar în poveștile de dragoste e devastator.
Duduile măsoară dragostea în numărul de mesaje, îndrăgostiții ajung să măsoare inefabilul dragostei.
Magia nu se desprinde din caracterele mesajelor, cosmosul și psihicul uman nu fabrică povești de dragoste, cosmosul, psihicul și sufletul ivesc iubiri care se murmură doar în urechea iubitei, iar un aparat made in China sau oriunde în lume nu are nimic în comun cu imaterialul sufletului care se uită, cu un ochi, la lumea desăvârșită a ideilor platoniciene.
Iubirea zboară, oricât de greu ar fi să acceptați, la iubire nu se dă send.