Nu ne punem cu obișnuințele, Fashion Fridays – ediția a VX-a

Sâmbătă și duminică, Musetti d`oro va fi gazda târgului Fashion Fridays, ediția a XV-a. În viața femeilor pasionate de modă, Fashion Fridays a devenit o obișnuință. Am aflat cu toții că nu ne punem cu obișnuințele.

În cazul acesta nici nu e necesar. Umblă vorba prin oraș că se găsește la Musetti o cafea care satisface cel mai pretențios dependent de licoarea plăcut și tulburător mirositoare. Cafea, haine, accesorii – suficient să scoți o femeie din casă indiferent de vreme, ba chiar de dispoziție!

La ediția aceasta se întâmplă ceva mai puțin obișnuit. Mă refer la locul special amenajat pentru Tricoul Inteligent. O să descoperiți la standul meu, pe lângă colecția de toamnă, un coș cu reduceri. Primul meu coș cu reduceri de când am scos capul ca un ghiocel în industria fashion.

Tricouri la jumătate de preț. Nu mi-a fost ușor să decid, dar am analizat și consider că poziționarea actuală îmi permite o asemenea extravaganță în proaspăta mea afacere. Știu, sunt curajoasă! Pe zi ce trece, sunt tot mai mult femeie, iar o femeie riscă și se expune pentru un beneficiu viitor.

Ne vedem sâmbătă și duminică.

Foto: Simona Nutu

O mie de motive să fii copil în Europa

Caracterul previzibil declarat în articolul Ratări personale aduce azi un text despre teatru. De ce teatru?

Arta de a reprezenta în fața unui public un spectacol este îngrozitor de veche. A apărut în vremurile întunecate ale oamenilor, în zilele acelea înfiorătoare în care răceala aducea moartea, caria ducea la anodonție, vârsta de 30 de ani traducea bătrânețea. Cam așa a început teatrul: ca un minut de detașare, de rupere de realitatea brutală și mizerabilă, ca un strop de magie.

Există pentru cei interesați o istorie a evoluției teatrului. Eu am descoperit câteva date esențiale pe paginile unei cărți semnate de Camil Petrescu. Camil Petrescu a condus ani de zile un teatru. Am suficiente informații să notez aici nume nemțești, orașe, un baron poate. O să renunț. Știu că plictisesc și ar urma să mă părăsiți. Tot mai mult am convingerea că a trecut vremea oamenilor fascinanți. Aceia care te lasă cu gura căscată. Florin Piersic e un exemplu.

Cantitatea de informație, colosală de altfel, ne-a împins spre Insta Stories, un mijloc de a ține omul mereu conectat, departe de el însuși, de gândurile personale. O lege fundamentală, turma are rătăciții ei. Unii aleg și azi teatrul ca mijloc de divertisment, ca tehnică de detașare, ca punct de despicare a realității în două: s-a ridicat cortina, adio indiscreții și superficialități de corporație vorbitoare de romgleză.

Acestui public, rătăciților, i se adresează și festivalul Copil în Europa care începe azi. În diferite locuri din oraș, în perioada 3-12 octombrie, se poate urmări: O mie de motive, 12 octombrie, ora 19, Sala multifuncțională a CJT cu Florin Piersic Junior; ArtOrchestra, 3 octombrie, ora 19, scena Casei Tineretului, Leul Ra, 8 octombrie, ora 19, Casa tineretului etc.

Intrarea este liberă, dar pe bază de rezervare online.

Poate ne vedem!

Natura face ce vrea ea. Noi facem ce putem

Ieri s-a închis singur geamul de la dormitor. M-am ridicat din pat, urmăream un serial, Lucifer, să privesc pe fereastră. Metaforic și ironic, afară se dezlănțuia Iadul. Un dans nebun de elemente în aer: umbrele, ferestre, frunze, semne de circulație. Mi-am amintit de Harry Potter. Am închis toate ferestrele și am dat vreo două telefoane în timp ce am tras un scaun la geam.

Am chemat-o pe Mara și i-am sugerat să privească afară.

Furtună, Mara! Natura, prin nenorociri, este o sursă a suferinței. Boala și relațiile dintre oameni la fel. De aceea e necesar să avem grijă. De exemplu, tu să-ți speli dinții, să nu arunci gunoi pe jos, dar eu arunc la coș, mama, nu pe jos!

Am schimbat câteva replici, dar cu ochii afară. Amândouă eram fascinate. Din copilărie m-a fermecat fenomenul. Am experimentat și am trăit vânturi puternice pe dealurile de la Severin. Fugeam atunci la adăpost, om și animal, într-o simbioză care contribuia la supraviețuire.

Nu-mi amintesc o furtună asemănătoare cu cea de ieri. La Timișoara au murit oameni. Îmi pare rău. Natura face asta. Oamenii, în loc să-și conștientizeze micimea și neputința intră într-o apărare agresivă. Găsesc peretele de pe facebook grețos. Am dedus că Robu, ca reprezentat al primăriei, este vinovat pentru acoperișurile smulse etc.

Mi-am dat ochii peste cap. Ce rasă! Deși a intra în apărare este natural, negarea firească, ce se întâmplă după emoție? Emoțiile nu le putem controla, dar le putem transforma. Deținem ceva al nostru ca rasă, civilizația. Iar de aici împărtășesc o convingere creștină: toți suntem vinovați pentru tot și pentru toate.

E simplu și simplist să aruncăm vina.

Propun să împărțim sentimentul de vinovăție și să recunoaștem că Natura, cu ușoare îngenunchieri în metropole, face ce vrea ea.

Natura face ce vrea ea. Noi facem ce putem.

Foto: Flavius Neamciuc

Centrul orașului, mâncare corcită și ospătari de ocazie

Am făcut o alegere acum ceva timp: să fiu o prezență excepțională. Nu neapărat pentru ceilalți, deși mă străduiesc să nu fiu plictisitoare, ci pentru mine. Mă încântă și îmi caut des prezența. Ieri am luat prânzul la un pub din Piața Unirii Timișoara. Deloc plănuit, aș fi preferat compania Marei, dar planurile s-au schimbat.

Rămasă de una singură, tot ce am poftit a fost o salată, iar Drunken Rat îndeplinea dispozițiile mele culinare. În pub-ul ăsta țin foarte mult să mă așez la prima masă. De acolo, fix ca într-o pictură de-a lui Vermeer, am acces să observ lumea de la interior, dar și trecătorii.

Am un ritual. Scot cartea pe masă, o așez lateral, stânga sau dreapta. Observ spațiul. Pot sau nu pot să scot un cadru aparte pentru campania #poartaocarte?! Comand, insist să primesc prima dată cafeaua. Ieri am cerut însă un pahar de vin. Lipsa mașinii mi-a permis un răsfăț. Execut zeci de fotografii. Șterg și uneori reușesc să păstrez una. Postez, apoi mă concentrez pe lectură, mănânc apatic și ridic nasul din carte când intră cineva.

Recunoașteți ținuta? Pantalon trei sfert cu buzunare laterale, sandale cu șosete, cămașă în carouri, pălărie pe cap și un aparat de fotografiat spânzurat de gât. Descrierea turistului de pretutindeni. Al meu s-a nimerit să fie italian și să întrebe de bucătărie românească. Am abandonat cartea cu zâmbetul de buze. Cererea italianului mi-a reactivat niște constatări mai vechi.

Din centrul Timișoarei și din împrejurimi lipsesc restaurantele cu specific românesc. Cele care există defilează cu identitatea noastră de țărani. De acord, românii au fost majoritari țărani. Faptul acesta nu anulează un oarecare progres. Sarmalele pot fi servite și în cu totul altă arhitectură. Cunosc câteva nume de arhitecți români, dar nu despre asta aș continua să scriu.

Bucătăria românească, lipsa ei, mi se pare o problemă stringentă. Turiștii vor specific. Scoicile, burgerii colorați, salatele mediteraneene vor dezamăgi călătorul. Când a planificat concediul, a pus degetul pe România, dar când a călcat cu piciorul, când și-a odihnit fundul, a dat peste o mâncare corcită și ospătari de ocazie.

Mă încântă peste măsură mâncarea italienească. Aș merge oricând în Italia doar ca să mănânc. În România însă mi-ar plăcea să mănânc prima dată bine românește. Să recuperez semnăturile olfactive, ce exprimare pompoasă, ale bucătăriei din copilărie.

Cu siguranță nu greșesc. În mod cert afaceriștii, oportuniștii și instituțiile orașului au o abordare greșită. Ei sunt de arătat cu degetul. Vine 2021. O capitală culturală are niște responsabilități, iar studiile au arătat o nevoie a turistului de a se apropia de tot ce înseamnă specific național, includ bucătăria.

Dragă proprietar de restaurant, ce mâncare românească servești?

Recunosc, mă intrigă subiectul.

Gala premiilor Uniter, o seară fixată pe retină și în timpan

În 8 mai, după cum toată lumea a aflat, a avut loc la Timișoara Gala Premiilor Uniter – 25 de ani. Am fost invitată. Din ziua în care mi-a revenit invitația, am intrat într-o stare de încântare. Bucurie pură am trăit în cele câteva zile premergătoare evenimentului.

Mărturisesc că seara de 8 mai s-a desfășurat prima dată la mine în cap. Da, trag ponoase din faptul că m-am născut fată, iar în adolescență tata a devenit paznic și a uitat să fie prieten. Sau nu a știut. Nu mai contează acum. Am petrecut mult timp în imaginație, așa că realitatea m-a luat pe sus prin dezamăgiri în degringoladă.

Obișnuită cu scenariile imaginare, m-am perpelit câteva zile într-o creație cu moarte pe loc. O să mă îmbrac așa. Nu o să mă îmbrac așa. O s-o văd pe. O să-l întâlnesc pe. O să zâmbesc la. O să schimb două vorbe cu.

Multe personalități ale României au trecut pragul Teatrului Național. Emoția mea a constat în prezență. E fermecător să ajungi la un contact cu omul de pe scenă. I-am zâmbit domnului Rebengiuc care și-a înclinat capul cu demnitate. Am aplaudat frenetic când Gheorghe Visu a fost premiat. Am privit pe sub gene mișcarea grațioasă a Dorinei Chiriac. Am savurat cu voluptate momentul artistic al lui Toni Grecu. M-am bucurat de muzică și m-a încercat un sentiment intens de mulțumire când i s-a decernat Teatrului Național din Timișoara Premiul special pentru proiecte inedite și realizări remarcabile. Am simțit puterea și atracția ansamblului, să faci parte din ceva, să te dedici, chiar și sufletește ca mine, unei Instituții care adăpostește valoarea și capacitatea de sublimare a omului.

Fără manifestările de artă, obiecte de cultură create de om, omul se reduce la o reprezentare de peșteră. Ne adăpostim, mâncăm, bem. Verbe ale acțiunii de supraviețuire. Dar oamenii trăiesc niște ani. Devin necesare și niște verbe de acțiune ale profunzimilor. Teatrul, literatura, cinematografia, arta ne-au ajutat să ne descotorisim de angoasa de viață.

Angoasă de viață o purtăm cu toții în noi, dar ignoranța progresează zilnic și de aceea unii par bine, iar alții par nebuni. De fapt nu suntem nici una, nici alta, doar suntem. Civilizația, prin plictis, apoi prin penicilină ne-a determinat să ne reprezentăm neliniștile de a exista într-un univers cu exagerat de multă materie neagră.

Ce mai tura-vura, am petrecut o seară care mi s-a fixat pe retină și în timpan. Dețin o experiență de neuitat și țin să-i mulțumesc și Georgetei Petrovici pentru asta. Nu de alta, dar împrejurările trec, iar oamenii rămân, iar eu mi-o doresc pe Georgeta în viața mea artistică și socială timișoreană.

Până anul viitor, felicitări tuturor nominalizaților și premianților. Viața este mai frumoasă și datorită vouă.

Foto: Flavius Neamciuc

Gala Uniter. În metrul intim al unui actor

Începui ziua cu un duș lung. Apoi trăsei o pereche de blugi pe mine și mă postai în fața dulapului.
Ce să iau pe mine? Dar ce?

Întinsei mâna după o camasă, dar mă răzgândii.
Merg eu la o conferință, dar nu e o ieșire în interesul muncii.

Apucai o bluză neagră, din modal, un bumbac superior se pare, și o trăsei pe mine. În spatele meu, mamanu exprimă cu voce tare incertitudinea de pe chipul meu: Ai stil!

Renunțai și la bluză. Dimensiunea nu se potrivea cu modelul evazat al blugilor. O altă bluză, tot neagră, dar de mătase, mă fermecă. Mă echipai inclusiv cu tocuri și plecai spre teatru.

În holul cu oglinzi al teatrului făcui un live pe facebook cu evenimentul: conferință de presă pentru Gala Premiilor Uniter – 25 de ani.

Pentru o exactă înțelegere: Gala Uniter semnifică un fel de Oscar al teatrului românesc. De mâine, orașul va găzdui actori din toată țara și nu orice actori, ci aleși pe sprânceană. Știți care e rolul sprâncenei? Să împiedice transpirația să ajungă în ochi. Prin asociere, așa și actorul, ne împiedică în activitățile și grijile zilnice cu stări de spirit excepționale.

La finalul conferinței, în cele 5 minute programate pentru întrebări, mă rușinai puțin. Mă ocolesc întrebările cu obraznicie. Mă ridicai de pe scaun, îmi aruncai paharul gol de cafea și mă sprijinii pe un stâlp. La un metru, reporterii îi luau interviu lui Ion Caramitru, președintele Uniter, inițiatorul și amfitrionul Galei Premiilor Uniter.

Asemenea lui Andrei Bolkonski, personajul lui Tolstoi și genul meu de prinț, în timpul conferinței văzui actorul Ion Caramitru, iar în timp ce răspundea la întrebări, prin fața ochilor îmi trecu Socrate. Socrate e cu noi! Socrate e cu noi!

Revenii la realitate datorită unei replici. Ion Caramitru aprobă o întrebare. Foarte bună întrebare. Iar mă rușinai și coborâi ochii. Nu, nici o întrebare, dar nu mă dezlipii de stâlp. Rămăsei acolo până se îndepărtară toți reporterii, apoi îi zâmbii larg când păși și întinsei mâna.

Domnule Caramitru, mă gândii să pun și eu o întrebare bună, să impresionez. Nimic. Nimic? Cu mâna întinsă, îmi întoarse zâmbetul, iar de aici discutarăm lejer 5 minute. Nu 5 minute să exprim o foarte mică măsură, ci 5 minute întregi. Despre zodii, despre teatru, despre tinerii la teatru, câteva complimente, multe zâmbete, sper să-mi fi făcut cineva o poză.

N-am visat niciodată să ajung în metrul intim al unui actor, dar uneori visele se îndeplinesc prin direcțiile alese în viață. Eu am ales să merg la teatru, să frecventez librării, să caut personalități pe care să le admir și care să mă ajute să-mi stabilesc un reper unde să recunosc valoarea.

Mă încearcă o stare de beatitudine de azi dimineață. Îmi fac în cap fel și fel de ținute pentru Gala de luni și mă schimb tot în cap.

Eu cu ce mă îmbrac?

E o Gală, prima Gală din viața mea și încep să le înțeleg pe femeile care au emoții în ziua nunții. Fix așa aștept eu ziua de luni, ca o mireasă.

Ne vedem luni.

Foto: Flavius Neamciuc

Cântărețul nomad. Interviu cu Dan Byron

Într-o seară, acum câțiva ani, mi-am adunat prietenii și am mers la un concert. Un pub catacombă din Unirii avea în repertoriu trupa Byron. Vărul meu, Bogdan Mosorescu, a insistat. Mergi pentru mine.

Am ajuns pentru nume. Cine poartă asemenea nume merită cu siguranță atenție. Există posibilitatea să ne lipsească multora lectura poeziei lui George Byron, dar pe la ureche ne-au ajuns aspecte indecente din viața sa. Viața lui George Byron seduce orice persoană cu un strop de spirit pentru aventură.

S-a întâmplat să descopăr în Dan Byron o individualitate conștientă și liberă care a făcut imposibilă alăturarea celor doi. Poetul s-a separat complet în memorie de cântăreț.

Anul trecut l-am întâlnit pe Dan Byron la București. E mult spus că l-am întâlnit. Am dat buzna peste om care mânca liniștit la un restaurat. I-am cerut ajutorul pentru campania mea de promovare a lecturii, #poartaocarte. A acceptat, a părut încântat și s-a ținut de cuvânt. Dan Byron a recomandat Solenoidul lui Cărtărescu pentru lectură.

Recunoscătoare și ușor exaltată i-am promis că voi fi prezentă la următorul concert la Timișoara. În 24 martie am cântat în barbă la Fratelli. Dan interpreta. De lângă bar, aproape ca o oaie placidă, îngânam: Oh, totul e minunat,/ Oh, minunat.

A doua zi dimineață ne-am reîntâlnit la Cafeneaua verde. I-am propus un interviu după chestionarul Proust. În soare, în zgomotele străzii, între înghițituri de mâncare sau cafea, Dan a povestit despre el. Mai jos o să notez întrebările și răspunsurile.

1. Principala trăsătură a caracterului tău: Încăpățânarea. Dacă n-aș fi fost, aș fi făcut altă meserie sau dacă aș fi avut aceeași meserie aș fi cântat altceva. Adaptabilitatea.

2. Calitatea pe care o preferi la un bărbat: Părul de pe piept?! (Glumește). Simțul umorului.

3. Calitatea pe care o preferi la o femeie: Feminitatea.

4. Ce apreciezi cel mai mult la prietenii tăi: Onestitatea. Faptul că poți să împărtășești cu ei anumite experiențe. Să fie lângă mine.

5.Principalul tău defect: Bădăran. Spun lucrurile pe față și oamenii sunt răniți. Nu e intenționat, dar nu reușesc să mă controlez. E parte din mine.

6. Ocupația ta preferată: Scrisul muzicii. Îmi place mai mult ca scena.

7. Visul tău de fericire: Să colind lumea cum vreau eu. (Discuție despre Kerouac între noi doi).

8. Care ar fi cea mai mare nefericire a ta: Că țara asta în care trăim se duce pe râpă și noi nu reușim să facem nimic. Da, asta e o mare nefericire. Îmi doresc să nu plec. Vreau să pot să stau aici. Sunt niște oameni care tot încearcă să ne gonească.

9. Ce-ai vrea să fii: Călător. Să călătoresc prin lume și să înregistrez muzică folosind un studio mobil pe care să-l am cu mine. Să postez pe net. Lumea să o cumpere și să ne vedem când ne-om vedea.

10. Țara în care ai vrea să trăiești: Aș vrea să pot să trăiesc în România.

11. Culoarea preferată: Nu am, dar majoritatea hainelor mele sunt negre. Ascult rock.

12. Floarea preferată: Nu am.

13. Pasărea preferată: M-au distrat niște flamingo roz dintr-un documentar. Parcă mergeau în pas de defilare, în grup și întorceau capul toate în același timp ca într-un dans. Dar nu aș zice că sunt păsările mele preferate.

14. Prozatorii preferați: Gunter Grass. Am citit Trilogia și nu am mai putut să citesc nimic câteva luni. Tot ce am citit după mi se părea bandă desenată. Cărtărescu. E cumva mișto, cumva nasol că nu iese din personajul pe care și l-a creat; același personaj de la Nostalgia până la Solenoid. Discuție între noi despre Houellebecq.

15. Poeții preferați: A fost o perioadă în care am citit multă poezie, nu prea o mai fac. A trecut peste mine. Mă plictisesc codrii și păsărelele. Nichita, Emil Brumaru. Brumaru scrie porcos, dar îmi place de mor. Folosește cuvinte vulgare într-un mod elegant. Știe ce face, nu e vorba că l-a apucat vreo nebunie. Topârceanu. Pare copilăros la prima vedere, dar e foarte adânc.

16. Eroina preferată: Trinity, clar. Râde.

17. Compozitorii preferați: Philip Glass.

18. Pictorii preferați: Turner.

19. Eroii din viața reală: Într-un fel sunt eroi părinții mei. S-au încăpățânat să nu facă parte din nimic. Nu au avut carnet de partid. Posturile bune erau luate de cei din partid. Philip Glass pot spune că e un erou. L-am cunoscut anul trecut. Am stat de vorbă. Îi citesc biografia și sunt fascinat.

20. Eroinele din istorie: În afară de Ioana D’Arc și Ecaterina Teodoroiu eu nu prea știu nimic.

21. Băutura și mâncarea preferată: N-am o băutură preferată. Mie îmi place tot alcoolul. Râde. Sunt foarte pretențios. Nu-mi place orice fel de vin. Să aibă o calitate. Prefer cramele din Basarabia și Dobrogea. În Italia, Sicilia se află o cramă Planeta. Ce muncesc oamenii acolo! Muncesc pe brânci și sunt absolut împăcați. Fabrici de bere artizanală. În București, Hop Hooligans. La Timișoara, Clinica de bere care face Terapia. Dacă m-ai întrebat de alcool vorbim până mâine!
În ultimii ani m-am apucat să gătesc. Am descoperit multe chestii. Orice mâncare poate să fie bună dacă cineva o face cum trebuie. Foarte important: ingredientele. Să fie de calitate.

22. Nume preferat: nu am.

23. Personajele istorice pe care le detești cel mai mult: Cred că avem puncte comune cu toții. Îl detest pe Ceaușescu. Ceaușescu este demonstrația directă că un singur om poate fi foarte important pentru o națiune. S-a aflat un prost zeci de ani la conducerea unei tări. Țara este și acum în budă din cauza acelui prost. Muream de foame în copilărie. Ai noștri luau oasele și le mai treceau o dată prin gură. Când eram mic am asistat la o bătaie pentru banane. Luptă între oameni maturi. Nu se urau. Voiau banane pentru copii. Așa ceva n-ar fi trebuit să existe.

24. Fapta militară pe care o admiri cel mai mult: Nu admir. Războiul e un căcat.

25. Darul natural pe care ai vrea să-l ai: Darul Iuliei de a fi GPS natural. Ne completăm bine unul pe celălalt. Eu mă rătăcesc imediat. Mă orientez cu o hartă în față. Ea e exact invers. Ține minte tot, dar cu o hartă în față o pierzi total.

26. Cum ai vrea să mori: Împăcat.

27. Starea de spirit actuală: Speriat. Nu știu ce se întâmplă în țara asta. Îmi doresc foarte tare să nu plec și să continui să fac ce fac acum. Consider că fac bine. Am ajuns să muncesc mai mult ca acum câțiva ani când așteptam să pice o inspirație din cer. În prezent o provoc și scriu aproape zilnic. Am lansat un album solo anul acesta, dar am mai scris unul de atunci încoace. Inspirația trebuie zgândărită. Nu pică din cer sau pică rareori. Am început să scriu și în română. Îmi dau seama că sunt mulți oameni care nu înțeleg engleza.

28: Greșeli care-ți inspiră cea mai multă indulgență: Mă întreb ce e aia greșeală? Oamenii greșesc în general. Nu sunt indulgent.

29: Deviza ta: Fă ce-ți place, dar asigură-te că faci bine.

Doamnelor și domnilor, Dan Byron.

Joie de vivre la Pedalarea de primăvară

12901323_10153389487501610_2841842487402672601_oA fost Pedalarea de primăvară. Există deja o agendă care conține viitoarele pedalări. Poate cei interesați deja știu. Pentru restul, sper să vă stârnesc curiozitatea și să vă fac părtași.

O să vă povestesc despre cum s-a desfășurat Pedalarea de primăvară. M-am dus, am văzut, am participat, am luat aminte. Eu vă arăt, dar o să fie vorba mult despre mine. Mi s-au adus reproșuri că fac puțină relatare și multă etalare de sine.

Chiar fac asta și mă declar conștientă și lucidă. Orice text vine plasticizat cu sentimentele mele. Nu sunt reporter, sunt un fel de băgător de seamă, doar că uneori mă mai implic.

În 3 aprilie m-am implicat. Am mers la locul de întâlnire, pe platforma Timco, am exersat netwokingul, nu excelez, iar apoi am ajutat-o pe Romina Faur, manager la Verde pentru biciclete, să transporte niște suporturi.

V-am făcut deja cunoscut că m-am amestecat.

Nu am pedalat. Genunchiul meu mi-a sugerat, printr-o durere sâcâitoare, să aștept următoarea pedalare ca să urc înapoi pe șa.

Pe malul Begăi, locul unde au avut loc activitățile am ajuns cu mașina. În portbagaj, suporturile. Tema pedalării s-a numit joie de vivre. Continuă să ne placă francezii. Cei răutăcioși vorbesc doar despre perioada interbelică, o perioadă fabuloasă pentru cultura română, dar și în societatea actuală românii au bunăvoința de a accepta și adopta unele obiceiuri franțuzești.

În Franța, la Paris, a merge pe bicicletă ține de un stil de viață. Întâlnirile de pe malul Senei au căpătat notorietate. Tindem și noi, prin numărul tot mai mare de bicicliști, prin pistele de biciclete realizate de-a lungul Begăi și pretutindeni prin oraș, spre stilul acesta de viață. Mai multă mișcare, mai puține medicamente. Mai puține medicamente, o bătrânețe ușoară și întreținută.

Schimbările în mentalitatea unui popor ca al nostru au loc lent. Prin asemenea evenimente făcute vizibile, în timp, o să vedem efecte palpabile și mari până la vaste.

S-au desfășurat activități după un program: pedalarea cu un traseu stabilit, atelier de facepainting pentru copii (Gabriela Strugaru responsabilă), atelier de portrete la minut, spectacol de caiac-canoe (Clubul Sportiv Nautic Banat responsabil), pictură tematică (Alex Baciu responsabil), Institutul francez din Timișoara responsabil de legitimarea acelui joie de vivre pe care au contat organizatorii.

Confirm, am mâncat baghete, brânză nu am mai apucat, dar și pâinea e delicioasă în iarbă, pe malul Begăi.

Au existat o mulțime de premii, le-am ascultat tolănită în iarbă. Întreg evenimentul a fost surprins în imagini de Flavius Neamciuc.

Am părăsit malul Begăi în jur de ora 15. Când eram pe picior de plecare, într-un schimb lejer de replici, Alex Baciu m-a întrebat despre rolul meu acolo. I-am răspuns că am cărat niște suporturi. Munca mea, spre deosebire de a lui, e străină de prezentul unui eveniment. Mă străduiesc după să scot un text ca acesta.

Mulțumesc Verde pentru biciclete.

Acesta e textul meu.

Cu drag.

Mi-am ales istoricul: Lucian Boia

627x0Am verificat titlurile pe care le-am citit de Lucian Boia. Stătem ieri în fața unei mese special amenajate care conținea toate cărțile semnate Lucian Boia. Ah! Ce răsfăț pentru ochi, iar eu am citit doar 4.

Aseară, la librăria Cartea de nisip, Lucian Boia a lansat cartea Cum s-a românizat România. Nu am citit-o, dar mi-am cumpărat-o. O am în geantă, o port în geantă. Puteți oricare dintre dumneavostră să mă descoperiți cu ea în mână la Cărturești, Starbucks sau oricare altă cafenea din oraș.

Am ascultat cu interes discursurile de ieri, fie că a vorbit Robert Șerban, Cornel Ungureanu sau Lucian Boia. L-am ascultat chiar și pe Cornel Secu. Nu dau explicații.

Am privit, cât mi-a permis locul unde am șezut, și chipul lui Lucian Boia. Aici. În punctul acesta, fizionomie – personalitate, simt o contradicție. Un sentiment sâcâitor, absolut lipsit de cauze, nu-mi potrivește trăsăturile pe individualitate.

Am desprins din cărți individualitatea lui Lucian Boia. Mi-a revenit impresionabilă, electrizantă, lucidă. I-am acordat tot creditul de care dispun.

În realitatea mea de azi cu toate reprezentările ei am și o nevoie precisă: de a cunoaște istorie, de a cunoaște istoria poporului meu și a celorlalți.

Dacă mi-aș fi permis o întrebare ieri, aș fi formulat următorul gând: cum ne alegem istoricul?

Dacă mi-aș fi permis și un al doilea gând, aș fi sugerat un exercițiu de imaginație: un scurt scenariu despre cum să se predea istoria ca obiect de studiu în școli.

Nu am îndrăznit și nici nu m-a interesat să îndrăznesc. M-am încumetat să fac o poză pe care nu o s-o public. Nu sunt nici Mile Șepețan, nici Flavius Neamciuc. Poate dată viitoare o să fie unul dintre ei prezenți sau amândoi. De ce să nu ne intereseze istoria?

Istoria și gramatica limbii materne sunt obiecte de studiu obligatorii impuse de bunul simț.

Revenid, eu mi-am ales istoricul. Eu l-am ales pe Lucian Boia. Și vreau timp să-i citesc toate cărțile. Și masa din colț liberă de la Starbucks.

Cum s-a românizat România.

Să vedem cine este curios.

Notă: fotografia nu-mi aparține. Sursa aici. 

La donna e mobile

Am ajuns la Operă, la Trubadurul. A fost premieră. În cele 3 ore, pe lângă bucuria resimțită de la muzică, nu mi-am putut opri mintea să nu părăsească uneori povestea de pe scenă.
La Opera Națională de la Timișoara se joacă foarte mult Verdi. În ceea ce privește piesele de operă, preferata mea este Rigoletto.
Cu asta confirm că îmi place Verdi, dar în același timp mă întreb: de ce numai Verdi?
Traviata, Rigoletto, Nabucco, acum Trubadurul, toate compuse de Verdi. Gustul românilor, al timișorenilor, al minorităților s-a oprit la Verdi, doar Verdi? Impresia mea evidențiază o anume fixație. Gustul s-a deplasat, s-a educat și s-a oprit în secolul XIX.
Un secol între noi și Verdi, un secol de descoperiri, inovații și interpretări, iar publicul alege tot Verdi.
De ce nu se mai montează și altceva? Aș propune Stravinski, dar știu că sunt subiectivă, mie îmi place Stravinski.
Să se monteze orice altceva. Prin contrast, subiectul pieselor lui Verdi și viața actuală a oamenilor, descriu amuzamentul.
Reprezentările actuale despre iubire, despre loialitate, de fapt nu cred să mai avem reprezentări pentru un asemenea sentiment, despre sacrificiu nu au nimic în comun cu reprezentările acelui secol XIX. Omul de azi, printr-o superioritate nedeclarată, dar purtată fățiș, îți privește strămoșii cu o atitudine din care se înțelege cât de naive ne revin generațiile anterioare. O femeie să intre la mănăstire deoarece nu se poate mărita cu bărbatul iubit? O vrăjitoare să fie arsă pe rug?
Aceste acțiuni aproape insultă intelectul modernului. Aproape? Nu, chiar insultă.
Recunosc, sunt curioasă. De ce Verdi, numai Verdi?
Și mie îmi place Verdi, căci chiar așa:

La donna è mobile
Qual piuma al vento,
Muta d’accento — e di pensiero.
Sempre un amabile,
Leggiadro viso,
In pianto o in riso, — è menzognero.
È sempre misero
Chi a lei s’affida,
Chi le confida — mal cauto il cuore!
Pur mai non sentesi
Felice appieno
Chi su quel seno — non liba amore!