Zilele orașului Timișoara umilesc cetățenii

Am o voce în lumea virtuală. Nu sunt o voce. Pe undeva am eșuat. Pe undeva n-am acceptat compromisul. Melanjul dintre exigență și mediocritate mi-a stabilit o limită. Social media nu m-a provocat suficient. Literatura nu mi-a plătit facturile.

Ce să fac? Cum să proc
edez? Mereu m-am întrebat. 11 ani mai târziu și nu dețin nici un răspuns. Ceva am făcut bine. Am rămas constantă. O prezență constantă, un fel de a fi statornic. Am iubit și iubesc cărțile. În continuare cred că starea de bine a indivizilor stă în educație.

Încăpățânarea de a sta într-o lume, într-un loc, într-o idee, într-o afacere m-a adus în atenția oamenilor. Probabil gândesc: Femeia asta când nu râde înainte de toate, este destul de riguroasă. Așa presupun eu că am adunat în jurul blogului o comunitate: grupul femeilor cu defecte, grupul cititorilor pretențioși, grupul mamelor concentrate pe copii, dar și pe sine, grupul ateilor, grupul femeilor care decid pentru trupul lor etc.

Profit de atenția acestor grupuri. Nu sunt o voce. Am stabilit deja. Vocea pe care o am însă nu o puteți ignora. Cu o respirație rapidă care îmi accelerează bătăile inimii îmi anunț intenția de a începe să strâng semnături contra zilelor orașului. O să cercetez cum se scrie o petiție. O să vă bombardez cu mesaje. Semnați împotriva zilelor orașului. Nu ieșiți la concerte în piață. Nu vă zgâiți la artificii. La Timișoara, spitalul de copii se află aproape de centru. Plata pentru artificii ar putea fi redirecționată spre copiii bolnavi de leucemie.

Departe de mine gândul să provoc sentimente de vinovăție. Avem nevoie ca rasă să ne distrăm, să socializăm, să ne jucăm. Zilele orașului reprezintă însă o insultă care pe mine mă doare și mă înfurie. Sumele fabuloase cheltuite pentru distracție mă îngrețoșează. Copiii ne mor în spitale. Adolescentele devin mame. Străzile ne ucid. Educația nu ne mai dezvoltă. E ca în Fahrenheit 451 când un personaj se întreabă dacă rolul pompierilor nu era cumva de a stinge focurile. În roman le provocau. Educația nu cumva TREBUIE să ne formeze și să ne dezvolte însușirile intelectuale?

Spitalele ne vindecă. Adolescentele se protejează. Străzile se construiesc. Educația ne formează și ne dezvoltă. Distracția ne relaxează.

Zilele orașului Timișoara insultă cetățenii. Umilesc. Pentru lupta asta e nevoie să refuzăm distracția pentru prostime. Strategia e veche, e probată și demonstrată. În prezent putem proceda diferit. Condițiile de viață s-au schimbat. Iluzia libertății e în noi toți.

Să stăm cu spatele la zilele orașului. Să stăm în casă. Să redirecționăm banii sănătății în primul rând.

Ne mai auzim!

Foto: Bogdan Mosorescu

Hei, tramvai, cu femei și Marina Abramovic

De aseară mă frământ cum să scriu articolul ăsta. Mi-a tulburat visele și mi-a alungat somnul. Să aleg, cum de cele mai multe ori o fac, părerea personală, necorespunzătoare neapărat realității imediate? Să fiu părtinitoare? M-am chestionat.

Sunt ambasador pentru Baroque Urban. Înțeleg rolul de instrument. Prezint un fel de conductibilitate electrico-culturală. Dacă îmi tratați cu bunăvoință absurditatea afirmației, o să descoperiți o persoană cu un simț intensificat pentru corectitudine. Vreau și îmi doresc o ținută și o purtare corectă.

Nu tăgăduiesc o mică scăpare. Înainte să mă pun la scris, am căutat un filmuleț pe youtube. Dumneavoastră nu știți, urmează, dar printre cele 30 de artiste din România, Serbia, Ungaria, Austria și Franța, aduse în prim plan de expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN, se află și Marina Abramovic.

Cine este Marina Abramovic? Circulă pe youtube un filmuleț cu o doamnă într-o rochie roșie care stă la masă. Vine o persoană și se așază la celălalt capăt. Se privesc câteva minute. Nimeni nu vorbește. Apoi urmează o altă persoană și așa mai departe. La un moment dat se așază un domn. Un fost iubit, am înțeles. Presa a avut momentul ei de glorie prin accentuarea și exagerarea emoției după care oamenii sunt avizi. Ea este Marina Abramovic. Experimentul a avut loc în 2010 la MoMa.

Eu am revăzut filmulețul, am plâns, nu mă dezic de nestatornicia femeii, și m-am așezat la scris.

Echipa proiectului a strâns laolaltă personalități fascinante, unite de o forță deosebită, de o putere de înțelegere și exprimare remarcabile.
Numele lor sunt: Marina Abramović, Aura Bălănescu, Josѐpha Blanchet, Elena Bobi Dumitrescu, Alina Cioară, Andra Ciocoiu, Dana Constantin, Suzana Fântânariu, Andreea Hereșanu, Emilia Jagica, Aurora Kiraly, Adriana Lucaciu, Andreea Medar, Liliana Mercioiu Popa, Jelena Micic, Doina Mihăilescu, Silvia Moldovan, Ada Muntean, Ana Maria Negara, Simona Nuţiu Gradoux, Carmen Nicolau, Marilena Preda Sânc, Florica Prevenda, Kristina Rațiu Demuth, Axenia Roşca, Eva Maria Schartmüller, Diana Serghiuţă, Alina Ondine Slimovschi, Oana Stoian, Nada Stojici, Minodora Tulcan, Agnes Varnai, Simona Vilău, Victoria Zidaru.

Cu numele lor o să revin pe facebook și instagram. Pe rând, câte un nume va apărea zilnic începând de azi. Expoziția se va desfășura la Muzeul Corneliu Mikloși- RATT, Bulevardul Take Ionescu, nr. 83, Timișoara, în perioada 15 august – 20 octombrie 2018.

Expoziția reprezintă un prilej extraordinar pentru dialoguri despre feminism, imaginar creativ feminin, influențe și modele feminine.

Ne vedem la muzeul RATT. Hei, tramvai, cu femei și Marina Abramovic!

Curatorul expoziției: Andreea Foanene.

Notă personală: Să ne bucurăm de vremurile noastre. Pe la 1900, o asemenea expoziție, dacă ar fi avut loc, un bărbat și-ar fi exercitat drepturile pentru ocrotirea și administrarea intereselor imaginarului creativ feminin.  (Față zâmbitoare).

Femeile, o categorie aparte

Pe la 1870, Marele dicționar universal editat de Pierre Larousse, descria în felul următor femeia:

Constituția ei corporală se apropie de a copilului; de aceea, prezintă, ca și acesta, o sensibilitate foarte vie, lăsându-se ușor impresionată de cele mai diverse sentimente de bucurie, de durere, de teamă etc.; și, dat fiind că aceste impresii acționează asupra imaginației fără a fi însoțite de obicei de rațiune, ele sunt în consecință mai puțin durabile, și astfel femeia e mai supusă nestatorniciei.

… femeia, prin constituția ei, poate susține mai multe partide decât bărbatul. […] de obicei, chiar cei mai viguroși bărbați nu depășesc șapte sau opt acte într-o noapte cu emisiune de spermă… Femeia, dimpotrivă, rezistă mai mult. O femeie valorează în medie, în acest gen de exercițiu, cât doi bărbați și jumătate. Pentru ea, sexul e mai important ca pentru bărbat, iar lipsa acestuia mai penibilă. Nu mai puțin caracteristică e și înclinarea ei spre lux.

Între 1900 și 2000 s-au schimbat perspectivele. S-a cerut mult democrației. Dar femeile, la fel ca negrii sau evreii, au alcătuit categorii aparte.

De aceea anunț cu mândrie parteneriatul cu Baroque||Urban. Ambasador pentru expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN o să-mi scriu impresiile însoțite de sentimente și rațiune. Azi mi se recunoaște și capacitatea de a raționa.

Urmăriți blogul și râdeți înainte de toate.

Foto: Simona Nuțu

Linked Culture, generației noastre îi pasă de rezultate

De anul trecut au reînceput întâlnirile lunare ale bloggerilor timișoreni. Mijlocitori au fost Teo și Andra. Destul de greu s-au strâns rândurile. Într-o lună doar eu am apărut la randevu și am scris despre pe blog.

Fără să cunosc motivele celorlalți bloggeri, vă mărturisesc ce anume mă scoate pe mine din casă: socializarea sau networkingul. Am aflat despre puterea networking-ului la o conferință a celor de la PRbeta. Realizez ce caraghios ar putea să li se pară cunoscuților. Dunia este locvace. Dunia are prieteni. Nu nevoia de taifas la o cafea m-a împins să particip la conferințe sau întâlniri cu bloggerii. Informațiile transmise și viitorii potențiali parteneri mi-au atras atenția.

Fiecare conferință la care am participat a ridicat o întrebare. Am părăsit încăperea cu o întrebare. Teatrul mai face asta oamenilor. Atâta timp cât nu încetăm să ne chestionăm, balanța va înclina spre faptele bune ale oamenilor.

Fiecare conferință la care am participat mi-a dat ceva de aplicat pe blog. Aplicabilitatea semnifică o realizare.

Fiecare conferință la care am participat mi-a confirmat statornicia. Nu cunosc o altă trăsătură de caracter mai respectată. Dacă aveți o altă experiență sau o informație care să contrazică, nu ezitați să completați afirmația mea.

După cum se pare, cele mai eficiente angajamente în ceea ce privește modificarea imaginii despre sine și a comportamentului sunt cele active, publice și implicând efort. Robert B. Cialdini, Psihologia manipulării, p. 126.

Fiecare persoană deține în interior un pilot automat. Lui e necesar să ne împotrivim din când în când. Bloggerii sunt nevoiți datorită micii lor afaceri. Primul pas ține de confirmare. Să recunoaștem public că blogul este o afacere. Apoi putem trece la partea practică. Conferințele sprijină funcționarea practică.

Condițiile vieții actuale au prilejuit apariția acestei categorii, a bloggerilor. La angajare nu-ți cere nimeni patru ani de studii, practică la radio, ziar sau televiziune. Poți scrie pe platforme gratuite. Gheorghe, ciobanul, poate scrie pe platforme gratuite. Dar când a încolțit ideea de afacere sau când te-ai trezit în mail cu o propunere de colaborare, ai devenit o persoană care recomandă.

În cea mai mare parte, asta fac bloggerii, recomandă: produse, servicii, locuri, organizații. La conferințe se discută despre CUM. Generația noastră nu o să se oprească în dileme ale secolelor anterioare. Trăim în era facebook și instagram, ne adaptăm. Totuși generației noastre îi pasă de rezultate.

Rezultatele nu apar dacă noi încetăm să învățăm. Îndrăznesc chiar să afirm că rezultatele nu satisfac dacă le comunicăm cu greșeli de gramatică.

Conferințele și întâlnirile sunt necesare. Joi și vineri are loc Linked Culture. Poate unii nu ați aflat despre. Poate unii aveați îndoieli, iar acum un blogger, adică cineva asemănător cu voi, vă recomandă. Nu mă feresc acum de cuvânt, de obicei o fac.

Recomand participarea la Conferința Linked Culture.

Dunia, conținut autentic sau furnal de marketing

La final de 2017 am primit un reproș pe blog. La un text anume, articol pentru care am fost răsplătită, mi s-a comunicat că am trecut de la conținut autentic la furnal de marketing și publicitate.

Toți anii investiți în persoana mea, lecturi de specialitate, cursuri, conferințe, influențe, s-au remarcat. Prima dată mi-am luat flatarea. Aha! Așadar, blogul are conținut autentic.

Ce anume l-a făcut o autoritate recunoscută? Întotdeauna am scris despre cărți, teatru, călătorii, artă și cu exces de zel despre mine. În prezent continui. Cărțile au generat conținut autentic? Temele desprinse din artă?

Întrebări retorice, sunt convinsă că datorez mult lecturilor.

Ce anume l-a făcut furnal de marketing? Răspuns singular: articolele plătite.

De-a lungul anilor am avut puține asemenea articole. Înapoi în 2006, nu știam că există posibilitatea ca un blog să devină o sursă de întreținere. Scopul meu a fost să scriu, să mă responsabilizez. Descoperirea unei paradigme bănești mi-a revenit după un timp. Dar ca să câștig, se impunea un transfer de putere: de la persoană la subiecte de actualitate sau de alcov. Am refuzat asemenea stăpâni. Condițiile de viață prielnice prin parteneriatul cu tatăl copilului meu au îngăduit pretențiile intelectuale. Dar condițiile de viață s-au schimbat. Fără susținere, am sucit perspectiva blogului. Rațional am decis să-l trasform în resursă financiară.

S-au ivit, ca ghioceii în luna ianuarie, un articol, două, trei articole plătite. Să zicem că am adunat un buchet. Nu-mi este rușine, nu am apucat pe calea greșită, nu mă prostituez. Direcția s-a modificat.

Caloriferul îmi curge la bucătărie, facturile vin în fiecare lună, geamurile de la terase produc o muzică tânguită când bate vântul. Conținutul autentic nu-mi îngrijește decența traiului, nu mă scoate la cină, nu-mi cumpără pantofi, nu-mi alină dorul de ducă, nu-mi plimbă copilul prin muzee, teatru și librării.

Dostoievski, spectacolele lui Vișniec, lansările de carte cu Adriana Babeți, cugetările despre a fi, a avea, a deveni nu mi-au pus nici pâinea pe masă. Mi-au construit o oarecare faimă. Eu sunt Dunia aristocrată în unele medii. Ce face în schimb conținutul autentic? Mă umple de satisfacție. 

Blogul reprezintă locul meu de muncă. Aici lucrez. Cu el mă întrețin. Un articol plătit nu scade calitatea. Îmi pare rău că unii dintre dumneavoastră considerați răsplata o decădere. Subiectele care ajung pe blog se potrivesc într-un fel sau altul cu valorile mele. Nu mă lepăd de învățături, am depus un efort colosal în autoeducație.

Îmi doresc să am cât mai multe articole cu recompensă, muncesc mult pentru, iar dacă unii aveți cumva vreo așteptare de la mine, vă spun, dar nu vă pot promite, că nu intenționez să dezamăgesc pe nimeni.

Vreau să muncesc, vreau să fiu plătită pentru, vreau să mă simt apreciată. Nimic special, doar viață.

Foto: Simona Nutu

Nu ne punem cu obișnuințele, Fashion Fridays – ediția a VX-a

Sâmbătă și duminică, Musetti d`oro va fi gazda târgului Fashion Fridays, ediția a XV-a. În viața femeilor pasionate de modă, Fashion Fridays a devenit o obișnuință. Am aflat cu toții că nu ne punem cu obișnuințele.

În cazul acesta nici nu e necesar. Umblă vorba prin oraș că se găsește la Musetti o cafea care satisface cel mai pretențios dependent de licoarea plăcut și tulburător mirositoare. Cafea, haine, accesorii – suficient să scoți o femeie din casă indiferent de vreme, ba chiar de dispoziție!

La ediția aceasta se întâmplă ceva mai puțin obișnuit. Mă refer la locul special amenajat pentru Tricoul Inteligent. O să descoperiți la standul meu, pe lângă colecția de toamnă, un coș cu reduceri. Primul meu coș cu reduceri de când am scos capul ca un ghiocel în industria fashion.

Tricouri la jumătate de preț. Nu mi-a fost ușor să decid, dar am analizat și consider că poziționarea actuală îmi permite o asemenea extravaganță în proaspăta mea afacere. Știu, sunt curajoasă! Pe zi ce trece, sunt tot mai mult femeie, iar o femeie riscă și se expune pentru un beneficiu viitor.

Ne vedem sâmbătă și duminică.

Foto: Simona Nutu

O mie de motive să fii copil în Europa

Caracterul previzibil declarat în articolul Ratări personale aduce azi un text despre teatru. De ce teatru?

Arta de a reprezenta în fața unui public un spectacol este îngrozitor de veche. A apărut în vremurile întunecate ale oamenilor, în zilele acelea înfiorătoare în care răceala aducea moartea, caria ducea la anodonție, vârsta de 30 de ani traducea bătrânețea. Cam așa a început teatrul: ca un minut de detașare, de rupere de realitatea brutală și mizerabilă, ca un strop de magie.

Există pentru cei interesați o istorie a evoluției teatrului. Eu am descoperit câteva date esențiale pe paginile unei cărți semnate de Camil Petrescu. Camil Petrescu a condus ani de zile un teatru. Am suficiente informații să notez aici nume nemțești, orașe, un baron poate. O să renunț. Știu că plictisesc și ar urma să mă părăsiți. Tot mai mult am convingerea că a trecut vremea oamenilor fascinanți. Aceia care te lasă cu gura căscată. Florin Piersic e un exemplu.

Cantitatea de informație, colosală de altfel, ne-a împins spre Insta Stories, un mijloc de a ține omul mereu conectat, departe de el însuși, de gândurile personale. O lege fundamentală, turma are rătăciții ei. Unii aleg și azi teatrul ca mijloc de divertisment, ca tehnică de detașare, ca punct de despicare a realității în două: s-a ridicat cortina, adio indiscreții și superficialități de corporație vorbitoare de romgleză.

Acestui public, rătăciților, i se adresează și festivalul Copil în Europa care începe azi. În diferite locuri din oraș, în perioada 3-12 octombrie, se poate urmări: O mie de motive, 12 octombrie, ora 19, Sala multifuncțională a CJT cu Florin Piersic Junior; ArtOrchestra, 3 octombrie, ora 19, scena Casei Tineretului, Leul Ra, 8 octombrie, ora 19, Casa tineretului etc.

Intrarea este liberă, dar pe bază de rezervare online.

Poate ne vedem!

Natura face ce vrea ea. Noi facem ce putem

Ieri s-a închis singur geamul de la dormitor. M-am ridicat din pat, urmăream un serial, Lucifer, să privesc pe fereastră. Metaforic și ironic, afară se dezlănțuia Iadul. Un dans nebun de elemente în aer: umbrele, ferestre, frunze, semne de circulație. Mi-am amintit de Harry Potter. Am închis toate ferestrele și am dat vreo două telefoane în timp ce am tras un scaun la geam.

Am chemat-o pe Mara și i-am sugerat să privească afară.

Furtună, Mara! Natura, prin nenorociri, este o sursă a suferinței. Boala și relațiile dintre oameni la fel. De aceea e necesar să avem grijă. De exemplu, tu să-ți speli dinții, să nu arunci gunoi pe jos, dar eu arunc la coș, mama, nu pe jos!

Am schimbat câteva replici, dar cu ochii afară. Amândouă eram fascinate. Din copilărie m-a fermecat fenomenul. Am experimentat și am trăit vânturi puternice pe dealurile de la Severin. Fugeam atunci la adăpost, om și animal, într-o simbioză care contribuia la supraviețuire.

Nu-mi amintesc o furtună asemănătoare cu cea de ieri. La Timișoara au murit oameni. Îmi pare rău. Natura face asta. Oamenii, în loc să-și conștientizeze micimea și neputința intră într-o apărare agresivă. Găsesc peretele de pe facebook grețos. Am dedus că Robu, ca reprezentat al primăriei, este vinovat pentru acoperișurile smulse etc.

Mi-am dat ochii peste cap. Ce rasă! Deși a intra în apărare este natural, negarea firească, ce se întâmplă după emoție? Emoțiile nu le putem controla, dar le putem transforma. Deținem ceva al nostru ca rasă, civilizația. Iar de aici împărtășesc o convingere creștină: toți suntem vinovați pentru tot și pentru toate.

E simplu și simplist să aruncăm vina.

Propun să împărțim sentimentul de vinovăție și să recunoaștem că Natura, cu ușoare îngenunchieri în metropole, face ce vrea ea.

Natura face ce vrea ea. Noi facem ce putem.

Foto: Flavius Neamciuc

Centrul orașului, mâncare corcită și ospătari de ocazie

Am făcut o alegere acum ceva timp: să fiu o prezență excepțională. Nu neapărat pentru ceilalți, deși mă străduiesc să nu fiu plictisitoare, ci pentru mine. Mă încântă și îmi caut des prezența. Ieri am luat prânzul la un pub din Piața Unirii Timișoara. Deloc plănuit, aș fi preferat compania Marei, dar planurile s-au schimbat.

Rămasă de una singură, tot ce am poftit a fost o salată, iar Drunken Rat îndeplinea dispozițiile mele culinare. În pub-ul ăsta țin foarte mult să mă așez la prima masă. De acolo, fix ca într-o pictură de-a lui Vermeer, am acces să observ lumea de la interior, dar și trecătorii.

Am un ritual. Scot cartea pe masă, o așez lateral, stânga sau dreapta. Observ spațiul. Pot sau nu pot să scot un cadru aparte pentru campania #poartaocarte?! Comand, insist să primesc prima dată cafeaua. Ieri am cerut însă un pahar de vin. Lipsa mașinii mi-a permis un răsfăț. Execut zeci de fotografii. Șterg și uneori reușesc să păstrez una. Postez, apoi mă concentrez pe lectură, mănânc apatic și ridic nasul din carte când intră cineva.

Recunoașteți ținuta? Pantalon trei sfert cu buzunare laterale, sandale cu șosete, cămașă în carouri, pălărie pe cap și un aparat de fotografiat spânzurat de gât. Descrierea turistului de pretutindeni. Al meu s-a nimerit să fie italian și să întrebe de bucătărie românească. Am abandonat cartea cu zâmbetul de buze. Cererea italianului mi-a reactivat niște constatări mai vechi.

Din centrul Timișoarei și din împrejurimi lipsesc restaurantele cu specific românesc. Cele care există defilează cu identitatea noastră de țărani. De acord, românii au fost majoritari țărani. Faptul acesta nu anulează un oarecare progres. Sarmalele pot fi servite și în cu totul altă arhitectură. Cunosc câteva nume de arhitecți români, dar nu despre asta aș continua să scriu.

Bucătăria românească, lipsa ei, mi se pare o problemă stringentă. Turiștii vor specific. Scoicile, burgerii colorați, salatele mediteraneene vor dezamăgi călătorul. Când a planificat concediul, a pus degetul pe România, dar când a călcat cu piciorul, când și-a odihnit fundul, a dat peste o mâncare corcită și ospătari de ocazie.

Mă încântă peste măsură mâncarea italienească. Aș merge oricând în Italia doar ca să mănânc. În România însă mi-ar plăcea să mănânc prima dată bine românește. Să recuperez semnăturile olfactive, ce exprimare pompoasă, ale bucătăriei din copilărie.

Cu siguranță nu greșesc. În mod cert afaceriștii, oportuniștii și instituțiile orașului au o abordare greșită. Ei sunt de arătat cu degetul. Vine 2021. O capitală culturală are niște responsabilități, iar studiile au arătat o nevoie a turistului de a se apropia de tot ce înseamnă specific național, includ bucătăria.

Dragă proprietar de restaurant, ce mâncare românească servești?

Recunosc, mă intrigă subiectul.

Gala premiilor Uniter, o seară fixată pe retină și în timpan

În 8 mai, după cum toată lumea a aflat, a avut loc la Timișoara Gala Premiilor Uniter – 25 de ani. Am fost invitată. Din ziua în care mi-a revenit invitația, am intrat într-o stare de încântare. Bucurie pură am trăit în cele câteva zile premergătoare evenimentului.

Mărturisesc că seara de 8 mai s-a desfășurat prima dată la mine în cap. Da, trag ponoase din faptul că m-am născut fată, iar în adolescență tata a devenit paznic și a uitat să fie prieten. Sau nu a știut. Nu mai contează acum. Am petrecut mult timp în imaginație, așa că realitatea m-a luat pe sus prin dezamăgiri în degringoladă.

Obișnuită cu scenariile imaginare, m-am perpelit câteva zile într-o creație cu moarte pe loc. O să mă îmbrac așa. Nu o să mă îmbrac așa. O s-o văd pe. O să-l întâlnesc pe. O să zâmbesc la. O să schimb două vorbe cu.

Multe personalități ale României au trecut pragul Teatrului Național. Emoția mea a constat în prezență. E fermecător să ajungi la un contact cu omul de pe scenă. I-am zâmbit domnului Rebengiuc care și-a înclinat capul cu demnitate. Am aplaudat frenetic când Gheorghe Visu a fost premiat. Am privit pe sub gene mișcarea grațioasă a Dorinei Chiriac. Am savurat cu voluptate momentul artistic al lui Toni Grecu. M-am bucurat de muzică și m-a încercat un sentiment intens de mulțumire când i s-a decernat Teatrului Național din Timișoara Premiul special pentru proiecte inedite și realizări remarcabile. Am simțit puterea și atracția ansamblului, să faci parte din ceva, să te dedici, chiar și sufletește ca mine, unei Instituții care adăpostește valoarea și capacitatea de sublimare a omului.

Fără manifestările de artă, obiecte de cultură create de om, omul se reduce la o reprezentare de peșteră. Ne adăpostim, mâncăm, bem. Verbe ale acțiunii de supraviețuire. Dar oamenii trăiesc niște ani. Devin necesare și niște verbe de acțiune ale profunzimilor. Teatrul, literatura, cinematografia, arta ne-au ajutat să ne descotorisim de angoasa de viață.

Angoasă de viață o purtăm cu toții în noi, dar ignoranța progresează zilnic și de aceea unii par bine, iar alții par nebuni. De fapt nu suntem nici una, nici alta, doar suntem. Civilizația, prin plictis, apoi prin penicilină ne-a determinat să ne reprezentăm neliniștile de a exista într-un univers cu exagerat de multă materie neagră.

Ce mai tura-vura, am petrecut o seară care mi s-a fixat pe retină și în timpan. Dețin o experiență de neuitat și țin să-i mulțumesc și Georgetei Petrovici pentru asta. Nu de alta, dar împrejurările trec, iar oamenii rămân, iar eu mi-o doresc pe Georgeta în viața mea artistică și socială timișoreană.

Până anul viitor, felicitări tuturor nominalizaților și premianților. Viața este mai frumoasă și datorită vouă.

Foto: Flavius Neamciuc