Libertatea fără egalitate îmi repugnă

Am de lucru. Am articole de pregătit. Mă învârt prin casă. Ideile din cap se mișcă în cerc. Mă irită lipsa de eficiență, oboseala, canicula. Un gând îmi reamintește de Mircea Eliade și Camil Petrescu. Descrierea lor desăvârșită despre căldura mare. Mesaje private îmi dispută atenția pentru protestele din țară.

Nu-mi mai vine să scriu despre nimic. Cum aș putea?! Lumea iese în stradă, luptă. Sorin Oncu se descompune, iar eu simt absența lui mai mult ca niciodată. Imparțialitatea lui mă liniștea. Toți par să urle la mine. De ce nu-ți folosești blogul să scrii despre găinarii de la PSD? Tu vrei să vină alții la putere, să nu existe continuitate?

Neutralitatea îmi face mult rău. Ba chiar am ajuns să-mi fie rușine când îmi justific pasivitatea. Nu fac politică pare mai mult să mă acuze.

Singură mă potolesc, îmi nimicesc rușinea.

Nu-mi este rușine că nu suport sloganul Muie PSD. Înjur ca un birjar de prea multe ori ca să nu știu că invectivele semnifică lipsa unui argument. Înjurăm când nu înțelegem nimic. Freud m-a ajutat să pricep.

Nu-mi este frică să recunosc că familia mea a votat PSD. Tatăl meu a încercat să-mi transmită o ură politică în copilărie: În familia asta nu votează nimeni țărăniști. Din păcate pentru el, fata lui a ajuns să fie oripilată de conceptul de națiune. Ascult când cineva îmi vorbește despre politică. Mă pierde imediat dacă mă trage la răspundere pentru neimplicare.

Libertatea fără egalitate îmi repugnă. În zilele noastre, dacă nu te declari anti PSD ești prost, comunist, curvă sau bună de stat la oală.

S-ar putea să greșesc, dar nu o să mă declar anti PSD. Trăiesc responsabil ca o persoană lipsită de spirit politic. Merg la vot. Tata a ieșit în stradă la revoluție. A condamnat și condamnă comunismul. Nu-l regretă pe Ceaușescu. A votat PSD. A reușit să sădească în mintea fetelor lui datoria de a vota. Eu și sora mea mereu am votat. În tot acest scenariu, nu-l găsesc pe tata mai prost, mai naiv, mai manipulat ca oricare alt individ anti PSD.

Consider că lumea se împarte în două: privilegiați și oi. Fac parte din cea din urmă categorie. Privilegiații conduc lumea, iar ceilalți își apără demnitatea. Toată lumea își dorește demnitate.

Nu o să-mi folosesc blogul pentru a înjura PSD-ul. O să repet la nesfârșit că vreau și îmi doresc să rămân străină de viața politică. Votez. Duc lupte separate: feminism, educație, sănătate, avort, copii abandonați, animalele străzii.

Protestele nu mă atrag. S-a întâmplat să-l citesc pe Canetti. Fascinația mulțimii de oameni subjugă pe oricine. Rinocerizarea lui Ionesco se înfăptuiește instant. Un unic creier nu mă interesează. Am și eu creierul meu. Să fie el responsabil pentru fapte, nu masa.

Ne vedem la vot. Democrația presupune suveranitatea poporului. Să fim o autoritate prin vot!

Foto: Simona Nutu

A doua zi după votare

Am devenit foarte atentă la prima propoziție sau frază pe care o scriu. Mă feresc de negație. Mă feresc de Nu. M-am întrebat dacă am dezvoltat o superstiție. Nu știu.
Uneori însă mă simt plină de Nu.
Ziua asta e plină de Nu.
Nu mai pot și Nu mai vreau să văd și să citesc nimic despre alegerile prezidențiale. Oamenii au devenit foarte agresivi. Este vorba aici despre candidații la președenție? Nu. Este vorba despre caracterul oamenilor.
Îmi amintesc de nenorocirea cu câinii, o scuză pentru foarte mulți de a defula toată violența pe care se străduiesc s-o țină în ei.
Alegerile au ajuns tot o scuză pentru insatisfacțiile trăite în societate. Mă întreb, oare dezvoltarea, educația, gospodărirea, comunicarea, prosperitatea, toate acestea depind de un singur om? De un președinte de țară?
Îmi pare că avem conducătorii pe care îi merităm, după chip și asemănare. Am citit pe facebook părerei și păreri, oamenii și-au expus preferințele și alegerile pe această platformă fără eleganță și diplomație, ceea ce pretind de la un lider.
Oameni inteligenți care aveau și încă au admirația mea au ales să-și exprime preferințele și alegerile folosind cea mai ușoară stratagemă, s-au purtat ca niște neciopliți proferând injurii la adresa contracandidatului.
Mi-e rușine.
Am votat ieri plină de rușine. Am fost copleșită de acest sentiment și încă mai sunt. Am mers la vot pentru datoria civică, căci nu am pe cine să votez.
În tot circul pe care l-am experimentat pe facebook, în care toți au manipulat cu luciditate, au disprețuit cu nepăsare, au jignit cu intenție, a contat doar cine ar putea să câștige și nu adevărul.
Care adevăr?
Într-adevăr, care adevăr? Oamenii au unicul scop să se sfâșie într-o luptă pentru interesul propriului Eu. Un om corect nu manipulează, disprețuiește și jignește.
E copleșitor acest sentiment de rușine.
Se strigă schimbare în jur. Schimbare pentru România. România e a tuturor, noi, poporul, reprezentăm România prin caractere și personalități. Dacă ar putea, poporul meu drag, să privească puțin spre el, nu spre candidați, ce ar zări? I-ar plăcea?
Mi-e rușine. Nu pot să scap de acest odios sentiment și nu-l datorez stratagemelor candidaților, ci comportamentului oamenilor din popor.
Exagerările de care am avut parte și vor mai continua constituie tot o stratagemă. Totul ține de stratageme politice, dar caracterul ne aparține, e al fiecăruia dintre noi. Caracterul și voința de a începe să ne ajutăm prima dată prin gospodărirea părții și apoi a întregului.
Furia în care a fost adus poporul e tot o stratagemă, căci furia împiedică judecarea corectă. De unde știu toate astea?
Tot dintr-o carte, căci eu stau cu nasul în cărți, și chiar dacă lumea reală nu e în cărți, găsesc răspunsuri, iar răspunsurile astea mă ajută să vizualizez un tablou corect al comportamentului uman.
Schopenhauer are o cărțulie, Arta de a avea întotdeauna dreptate. În paginile ei, cine e curios, o să descopere tot acest circ în teorii și stratageme, căci oricât ne-am strădui, o să fim întotdeauna manipulați.
Îmi e rușine și pentru asta, dar măcar aleg să tac și nu jignesc.
Mi-e rușine, oamenilor din regiunea asta geografică de ce nu?!
Și să ne fie rușine întâi de noi și apoi de candidații la președenție.