În urmă cu 11 ani am ajuns la Berlin pentru prima dată. Mi-am dăruit pentru cei 30 de ani împliniți o excursie prin Europa cu trenul. Am tras de bagaje prin gări, pe străzi, prin stații de metrou. Acompaniată de o prietenă, am excelat ca turiste.
Anul acesta am ajuns la Berlin pentru a doua oară. Mara și-a reunit părinții pentru un concert. Am călătorit cu avionul. Bagajul, unul singur pentru amândouă, l-am pus în portbagajul mașinii închiriate. Îndrumați de Flaviu Neamciuc, ne-am îndreptat spre Father Carpenter pentru micul dejun. Locul te vrăjește. Clădirile din jur nu te pregătesc pentru spațiul în care pășești. Pici ca Alice în Țara Minunilor. Pici dintr-un decor urban obișnuit într-un decor al minunilor. M-am minunat din nou de reîntoarcerea spre trecut ca preferință în amenajarea interiorului.
După micul dejun am pornit spre hotel pentru a ne caza. După ce am prezentat actele, după ce am primit cartelele de la camere, am pășit afară în soare. Berlinul a fost toată ziua însorit. Am ales să mă simt specială. Cu Germania nu știi niciodată când te lovește vremea rea. Primăvara sau vara, în ciudata calendarului, în ciuda axei ușor înclinată, nu reprezintă o garanție.
Așteptându-l pe Flavius Neamciuc și poftind la o cafea, ne-am plimbat prin Memorialul Holocaustului. Zborul din creierii nopții ne-a obținut o zi pentru a vizita, cât ne-au ținut picioarele, orașul. Ne-am învârtit mai mult în jurul hotelului. Flavius i-a povestit Marei despre Berlinul de Est și Berlinul de Vest, noi toți i-am evocat, după simțiri, zidul.
După o scurtă introducere în istoria descreierată a lumii, ne-am răsfățat cu ciocolată, ne-am porcit cu un burger, iar apoi ne-am lăsat seduși de curțile Berlinului. Am privit mult. Am privit curioasă. La o cafenea ne-am așezat la o masă, iar mintea, dintr-un cuvânt recuperat de pe o tăblie, m-a transportat în lumea evreiască pierdută și recuperată de către mine prin literatură. Ghiciți cuvântul? Este vorba despre Golem.
Nu cunosc nici un evreu, dar cunosc evreii. Franz Kafka, Gustav Meyrink, Paul Auster, Philip Roth, Nicolae Steinhardt au împărtășit și cu mine. De aceea m-am zgâit intens la ferestrele și ușile evreilor. În interior am țipat în gura mare. Mi-am cerut scuze pentru semenii mei, mi-am cerut scuze Annei că i-am refuzat viața din cauza religiei.
Lipsa de somn, plimbarea și emoția puternică m-au epuizat. Înainte de concertul Sabrinei Carpenter m-am târât în pat. Călcâiele sfârâiau. Pleoapele moi și grele abia au rămas deschise.
La concert m-am bucurat de entuziasmul ei, singurul care m-a motivat să nu adorm într-un stadion plin de adolescenți, tați flămânzi de aventuri erotice și mame înfricoșate de îmbătrânire.
La miezul nopții am tras pătura peste cap cu o dispoziție glorioasă. O să am pentru totdeauna această zi din Berlin când familia, soarele, prietenii, literatura și arhitectura au lucrat pentru scopul unic de a celebra viața bună.
Foto: Flavius Neamciuc