Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

Urmează o duminică de pomină. Femeile nu s-au născut dintotdeauna oameni

De 18 nov., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

La un moment dat v-am vorbit despre distrugere, despre plăcerea desprinsă din. Rașchetarea parchetului mi-a dat prilejul să asist la un fel de devastare. Mi-am simțit obrajii calzi. Ochii au sorbit plintele desprinzându-se de perete. De la cald, la fierbințeală. La obraji mă refer. Mi-am cuprins fața cu mâinile. Fac asta uneori. Îmi iau temperatura și maschez o bucurie incomodă.

E incomod să spargi tipare și convenții. Până înveți să gestionezi. Până îți recunoști gândirea. Presupun că mulți își cunosc puterea creierului.

Ce spune asta despre tine? Spune ceva? Ce anume? Mereu schimbi ceva în apartament. Ești nemulțumită de viața ta? M-a chestionat un prieten pe whatsapp.

Ai dreptate, ar putea să aibă o semnificație în direcția identificată de tine, dar nu. Îmi cam place viața mea. M-am așezat binișor. În apartament, în relația cu Mara, în familie, cu partenerul, cu ceilalți. Schimb mereu câte ceva deoarece am devenit un extraordinar cârpaci. Lipsa unui buget generos m-a determinat să caut soluții pentru reparații fără a face un împrumut bancar. Așa am ajuns să rașchetez parchetul. Aproximativ cinci mii de euro să înlocuiesc parchetul din apartament m-au derutat pentru câteva minute.

Pe insula Thassos, în Grecia, m-am apropiat de o vitrină într-un magazin de suvenirui. I-am cerut vânzătoarei să-mi arate niște cercei. S-a îndreptat spre un rând din vitrina respectivă. Am oprit-o. No, no, I prefer them. Am semnalat cu degetul. Oh! The lady has expensive tastes.

Am, și nu o spun neapărat cu bucurie. Puțin și bun nu e aplicabil mereu. Așa m-a sfătuit tata, dar rămâne valabil în principal la mâncare și băutură. La cercei sigur nu se potrivește. Nici la parchet. Cum nu mi-am permis să pun parchet de lemn, am rașchetat vechiul parchet de lemn.

Schimb mereu ceva în apartament pentru a-l aduce la decență. În mare parte am reușit. De fiecare dată când ies pe ușă mă opresc. Privesc peste umăr și zâmbesc. Ce frumos e la mine acasă! Chiar este. Apartamentul sunt eu într-un buget limitat. Lipsește biblioteca, acea încăpere ideală protejată până la nebunie și distrugere în Orbirea lui Canetti, pereți de jos până sus acoperiți de cărți, două niveluri, scara, dar am rafturi cu cărți. Orbirea de Canetti stă pe raft lângă Facla în ureche de Canetti. Îmi place Canetti. Mi-a dat și un nume de fată, Veza, respins de tatăl Marei. Mara a fost Veza pentru scurt timp în capul meu.

Parchetul e rașchetat, dar plintele sunt noi. Plinte albe, de lemn cu o forță estetică incredibilă. Au schimbat fața apartamentului.

Distrug și construiesc. Arunc și înlocuiesc. Cârpesc. Urmează balcoanele de renovat. Altă distrugere, altă construcție.

Dacă locuiți într-un apartament dintr-un bloc ridicat prin anii 80, atunci am o sugestie. Nu vă grăbiți să scăpați de parchetul vechi. E lemn. Lemnul rezistă zeci de ani, e natural și ușor de întreținut. Reduce riscul alergiilor la praf. Este un bun izolator termic. Lipa lipa desculț pe podea. Mă opresc. Nu fac reclamă la dușumele.

O să mă opresc de tot. Pare inutilă poliloghia despre parchet când urmează o duminică de pomină. O să notez ce am decis. Merg la vot ca de fiecare dată. E o datorie sacră. O femeie s-a aruncat în fața cailor pentru a atrage atenția regelui asupra situației celeilalte jumătăți din populația pământului. Despre Anglia e vorba. Emily Davison e numele femeii. Căutați. Femeile nu s-au născut dintotdeauna oameni.

O să ies la vot. Nu pot să votez nici un candidat. Nici unul nu spune nimic despre mine. Mă scârbește prezentarea lor. Mă înfricoșează lipsa lor de abilitate politică. Mă simt orfană social, economic și politic.

O să-mi anulez votul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pactul cu Diavolul. A se citi pactul cu bisturiul

De 14 nov., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Și-a revenit Analytics-ul. Mulțumesc. Aș putea să profit. Să scriu un articol despre un spectacol la care mi-a rămas gândul. Nu o s-o fac. Am un simț ciudat al corectitudinii.

Promovez literatura, da. Îndemn la consumul în exces de carte, teatru, filarmonică și muzee.

Reprezint mamele despărțite, vrăjitoarele actuale, femeile cu defecte. De ce? Pentru că.
S-a întâmplat să mă despart de tatăl copilului. S-a întâmplat să-mi placă să gândesc pentru mine. S-a întâmplat să mă iubesc așa cum sunt. Nu e tocmai adevărat, o știm cu toții.

Ieri stăteam cu Mara pe canapea și ne uitam la Sponge Bob. Cât l-am detestat acum șase ani, atât îl iubesc acum pe acest Sponge Bob. La un moment dat și-a cuprins burtica cu mâinile. Sunt grasă! Am încremenit. Am reacționat înainte să adopt ceea ce susțin. Orice subiect se poartă pe un ton firesc. Mara, noi ne iubim corpul. Învățăm să-l iubim. Dacă te mai aud. Nu vă mai povestesc. S-a dus dracu teoria mea. În primul rând mi-au ieșit ochii din cap. I-am dat de înțeles fetei că aici se întâmplă ceva.

Sigur că se întâmplă. Împlinește imediat 10 ani. Fetele încep să se emancipeze destul de repede. Obrazul ei încă miroase a copil. Abia mă abțin să nu o mușc, să nu o pup până la leșin. Oricum mă împinge.

Ea a observat că e grasă. Pentru că totul în jurul ei o împinge să-și deteste corpul, să-l transforme în dușman. Femeia frumoasă actuală a ajuns un amalgam de intervenții inutile. Doctorii nu mai corectează un nas mare și cocoșat pe un chip de femeie complexată. Doctorii nu mai măresc un sân aproape inexistent. Doctorii nu mai sprijină stima de sine, nu mai corectează respingeri suferite de femei. Doctorii creează o femeie frumoasă într-un mod artificial. Că asta înseamnă să fii femeie frumoasă.

Femeile frumoase nu îmbătrânesc. Trăiesc ele cu impresia. Deși toate o facem, femeile frumoase cu ceva bani scapă prin operații de aspectul vechi al chipului îmbătrânit. Degradarea nu se oprește. La interior se simt și suferințele și trecerea anilor.

Mă uit uneori la unele femei și nu pot să scap de imaginea tabloului cu Dorian Gray urâțit. Pactul cu Diavolul înseamnă, în zilele noastre, pactul cu bisturiul.

Condamn și nu condamn atitudinea. Înțeleg stima de sine scăzută sau complexul de inferioritate. Avem nevoie de atenție, de atingere, de blândețe, de pasiune. Cu diferența că eu mereu ajung la educație. Fix ca într-un banc. Corpul atrage, dar nu-l reține pe celălalt. Frumusețea de una singură e lipsită de putere. Mintea consolidează relațiile dintre oameni. Mintea fascinează, sclipește, câștigă.

Mintea vă înfrumusețează. Stați departe de frigider seara, nu mai ronțăiți în timpul zilei, mișcați-vă. Asta e pentru sănătate, tonus, abdomen și fund. Pentru conversații interesante, citiți o carte, mergeți la un spectacol. Pentru pasiune, cumpărați lenjerie nesimțit de scumpă, la suprapreț. Râdeți! Nu vă mai luați atât în serios. Boala și moartea sunt serioase. Lăsați copiii să se joace mai mult. Gândiți-vă de două ori înainte să apelați la bisturiu, la colagen și la botox. Mara mea nu e grasă, iar totul în jurul ei o derutează.

M-aș război, dar cu cine?

Știți, un rid înseamnă și experiență. De ce țineți așa mult să o ascundeți?

Serios acum. Citiți o carte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Bărbatul pleacă de lângă femeie. Femeia pleacă de lângă bărbat. Nici unul nu pleacă de lângă copil.

De 13 nov., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

O să întrerup șirul articolelor despre spectacolele de teatru. O ia Analytics-ul razna. Scad cifrele, iar luna decembrie vine în galop cu cheltuieli prevăzute și neprevăzute. Cu alte cuvinte, înțelegeți ce nu scriu. Înainte de orice altceva, țin să mulțumesc companiei care nu mă părăsește niciodată. Loialitatea voastră mă înduioșează. Nu vă alungă teatrul, cărțile și cugetările adânci.

Am nevoie de regiment. Să se încoloneze batalionele. O să scriu despre Mara.

Sincer, o să scriu mai mult despre situația femeii despărțite. Eu sunt despărțită de cinci ani. În acest interval, în care pare că am fost atent observată, am desprins două atitudini.
Prima, cea care mi-a dat de furcă la început, aparține femeilor care mă judecă. M-am despărțit de tatăl Marei. Mi-a trebuit să fiu și femeie. Am eșuat. Nu m-am implicat. Nu m-am dedicat. Sunt ciumată, sunt de ocolit.
A doua atitudine vorbește despre admirație. Unele femei se uită la mine cu stimă. Îmi cresc fata singură. Cum o cresc. Am dat dovadă de curaj să ies dintr-o relație inoportună, lipsită de iubire.

S-au grăbit. S-au grăbit să mă judece. S-au grăbit să mă admire. În momentul în care spun cu voce tare că sunt despărțită, dar pe Mara o cresc împreună cu tatăl ei, apare deruta. Poftim? Cum e posibil și mai ales de ce?!

De ce nu ne folosim de copil ca să ne rănim și să ne jignim reciproc?! Pentru că ne rănim și ne jignim fără să implicăm copilul. De cele mai multe ori nu implicăm copilul. Nu suntem nici unul, nici altul vreun iluminat.

De-a lungul anilor am primit multe mesaje de la femei, dar și de la bărbați aflați într-o situație asemănătoare. Expunerea pe blog și pagina de facebook care ne arată chipurile au creat o anumită impresie. Mara și cu mine putem fi abordate. Eu pot să ascult și mai ales să dau mai departe din experiența mea.

Nu știu ce să zic despre asta. Mai mult aș putea să vă spun ce să nu faceți decât ce să faceți.

Chiar așa aș începe, cu o rugăminte. Nu vă folosiți de copil pentru a-l răni pe celălalt. Nu este important vinovatul dintr-o despărțire în educarea copilului. Dacă nu există abuz sau neglijență din partea unui părinte, acesta este răspunsul meu. Lăsați copilul să crească lângă amândoi. Bărbatul pleacă de lângă femeie. Femeia pleacă de lângă bărbat. Nici unul nu pleacă de lângă copil. Dacă nu este vorba de neglijență cum am specificat mai sus.

O găselniță am descoperit după despărțire. Am exploatat-o la maxim cu Mara. În minutele ei triste și tânguitoare, de ce v-ați depărțit tu și tata?, o mângâiam pe obraz și cu arătătorul îi conturam chipul. De la cine ai tu nasul? De la mama. De la cine ai ochii? De la tata. De la cine ai părul? De la mama. Vezi?! Pe chipul tău mama și tata mereu vor fi împreună. Noi trei suntem un cerc, iar cercul e perfect. Pe cine iubește mama cel mai mult? Pe mine, pe tata și pe Leto. În cazul nostru. Fiecare familie are animalul ei sau nu-l are în patru picioare.

Tata e sfânt indiferent de caracterul bărbatului. Mama e sfântă indiferent de caracterul femeii.

Firește că mi-am frământat mâinile și mințile mai ales după despărțire. Chiar am făcut ceea ce era corect? Mai are o femeie nevoie de dragoste și de sex după ce a născut? Are.

Mara m-a ajutat să înțeleg. Copiii mereu ajută. Zilele trecute m-a întrebat dacă Făt Frumos și cu mine ne-am certat vreodată. Desigur, Mara. Mama ta e genul care se ceartă. E terapie pentru mine. Nu, mama. O ceartă adevărată. Voi mereu vă zâmbiți în timp ce discutați și pe un ton semiridicat.

Vă las să desprindeți morala.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu e la radio. Nu e la televiziune. Domnelor și domnilor, Alina Ilea în social media

De 12 nov., 2019 0 Colaborari , , , ,

Hai că opresc acum. Mai discutăm și noi.

O redare fidelă a ultimelor cuvinte înregistrate luni la o întâlnire cu Alina Ilea. Cine este Alina Ilea? Nu-i nimic dacă nu știți. Nici eu n-am avut habar despre Giuseppe Tomasi di Lampedusa, iar doamna Adriana Babeți a asigurat întreaga sală că este în regulă. O să aflați! Cine este Adriana Babeți? Nu o să continui acest joc. Nu mă ocup de absurd, uneori mă trezesc în.

Duminică la prânz m-am grăbit spre o cafenea din centru. Îmi propusesem să ajung mai devreme, să-mi comand cafeaua și apa, iar apoi să răsfoiesc cartea lui Peter Brooks. De pe scaun, instalată comod, să o întâmpin pe Alina. S-o privesc venind. Să-i zâmbesc ca o gazdă. Nu s-a întâmplat. Alina era deja instalată comod. M-a întâmpinat. M-a privit. Mi-a zâmbit. A rămas doar să-mi scot cartea și să dau drumul la reportofon.

Înainte să vă povestesc despre Alina Ilea, țin să vă spun fără ocol că o să evit următoarele cuvinte: frumoasă, bună, foarte. În acest articol, Alina nu este cea mai frumoasă și nici cea mai bună actriță de la Național. Nici măcar cu alipirea justificatoare în opinia mea. Alina Ilea are o vocație.

Alina Ilea este actiță la Teatrul Național Timișoara. Duminică am sorbit o cafea împreună și i-am luat un interviu. Am înregistrat 53 de minute. Ultimele 15 minute împreună le-am păstrat pentru noi două.

Am început cu.
De ce actriță, Alina?
Măi, cred că întotdeauna mi-a plăcut pe scenă. Îmi amintesc că la grădiniță. A urmat povestea de la grădiniță unde a jucat-o pe Albă ca Zăpada. Nici o emoție nu a tulburat-o, era fascinată de colegi și de ea însăși. Am verificat. Nu se legăna, nu-și ridica uniforma în cap și nici nu o răsucea pe deget ca mine. După a pierdut contactul cu scena. În școală nu s-a ocupat cu teatrul. A făcut 5 ani balet.

O să înșir informații despre Alina.
A studiat balet la Școala Populară de Artă. A fugit de acasă să dea admitere la UNATC, Coregrafie. A revenit acasă. N-a mai avut bani de București. A dat la Psihologie. O interesa din perspectiva copilului zbuciumat. Până când într-o zi.

Într-o zi a zărit pe o ușă rezultatele examenului de actorie. Asta e! Vorba ei, nu a mea. S-a pregătit cu Luminița Stoianovici. Cine e Luminița Stoianovici? V-am zis. Nu mă joc. O să dau câteva minute înainte la înregistrare. N-am trecut nici de primele 10 minute.

Ești născută aici?
Da, născută, crescută la Timișoara, dar. Bineînțeles, și Alina, ca mulți alții, o corcitură și ea. Apar în interviu Basarabia, Ungaria, Polonia.

Următoarea întrebare am uitat-o. Mi-am impus să ascult. Să nu întrerup. M-am ținut de plan, dar memoria nu mi-a luat în seamă atitudinea demnă și corectă. M-a lovit cu uitarea.

Care este primul spectacol în care ai jucat?
Primul spectacol cu public pe o scenă profesionită l-am făcut în anul III, Panorama minunățiilor, Intermezzo de Cervantes.

A urmat o discuție amplă despre actorii de reprezentare și actorii de retrăire. M-a purtat Alina, destul de ușor, vocea ei seduce, prin teoria lui Stanislavski. Un actor de reprezentare învață forma unor emoții și le folosește în spectacol. Nu există un actor pur de reprezentare. Un actor de retrăire își caută în timpul repetițiilor resorturile declanșatoare de emoții. Am folosit în dialog și expresia cusut cu ață albă. Ața albă semnifică tehnica unui actor. O să dau din nou înainte câteva minute. E de ajuns. Cum pentru Alina este de ajuns să aibă două momente totale pe spectacol. Ca un consumator de teatru redutabil confirm că are chiar mai multe.

Nu vă mai povestesc despre al patrulea perete, despre categoriile de public, despre telefoanele care sună în timpul spectacolelor, despre numele altor actori care s-au ivit în interviu. Notez doar că unii actori atenționează publicul sau întrerup spectacolul din cauza telefoanelor.

Câteva minute bune am discutat despre comunism, despre Baba comunistă, ultima premieră a Naționalului. I-am împărtășit Alinei părerea mea. Să mergi în altă țară de Crăciun și să asculți colinde. Nu e limba ta, nu simți nimic. Cum sunt eu când merg la serbările Marei de Crăciun și toți copiii cântă în germană. La fel dacă te-ai născut după 89 și n-ai crescut cu bibelouri și covoare persane. Nu ai nostalgii.

Alina, teatru de provincie sau teatru de capitală?
Eu nu mai văd această separare, acest divorț. România are orașe puternice cultural: Timișoara, București, Iași, Cluj, Brăila, Sibiu, Constanța. Ce le lipsește acestor orașe, ce îi lipsește Timișoarei ca actorii să fie expuși pe plan național? O televiziune puternică. Un radio puternic. Noi știm actorii din București nu pentru că mergem la teatru în București, ci pentru că îi vedem la televizor, îi auzim la radio.

Ai un rol preferat din spectacolele actuale?
Aniversarea. Tu n-ai văzut spectacolul. Să vii să-l vezi. Și Scene dintr-o căsnicie.

Sunt importante modelele în viață?
Mama mi-a fost un model. Am admirat-o pentru forța cu care a trecut prin viață. Ei îi datorez forța pe care o am eu azi. Apoi profesoara de sport din liceu, sportivă de performanță. Tămășoiu o chema. Am făcut gimnastică ritmică. O femeie extraordinară. Rigurozitatea ei era greu de dus, dar sportul m-a disciplinat. Echipa mea din liceu a lucrat la nivel de performanță. Parantează în interviu. Alina, adică îți bagi capul între picioare, mai poți? Râsete. Chiar așa nu, dar în Piața Roosevelt picioarele mele beau și fumează. Din liceu am deprins disciplina. Aș mai menționa pe doamna Colțeanu, profesoară la Psihologie. Cine este doamna Colțeanu? V-am zis. Nu mă joc. Mentorii mei, Emil Reus și Luminița Stoianovici. Au avut enorm de spus în cariera mea. Plus modelele temporare.

Cum te-a afectat în carieră nașterea? Ești mama a trei copii.
Primul copil a apărut în anul I de facultate. Am întrerupt un an. Copilul e ceva important. Un an din viața mea la douăzeci și ceva de ani nu o să fie capăt de lume, gândeam. Și nu a fost. Aveam energie și încredere. Următorul copil a venit după nouă ani de zile. Deja eram actriță în Teatru. După al treilea copil am pierdut niște roluri. Revenirea a fost mai grea. Să-mi recâștig locul în teatru. Nu mi-a fost afectat jocul. M-a ajutat. Copiii sunt o sursă de inspirație. Recunosc, le-am răpit din timpul lor, dar copiii se adaptează la modul de a fi al părinților. Nu i-am neglijat niciodată. Am compesat timpul dedicat actoriei. Copiii mă țin în formă. O mare parte din orgoliu mi-a dispărut. S-a diminuat.

Urmează punctul. Am scris mult, dar credeți-mă, am măcelărit interviul. Am tăiat mult.

Punctul.

Se întâmplă pe scenă, Dunia, și nu se întâmplă tot timpul, momente când joci și ai senzația că intri în altă dimensiune. Concret, nu e delir, nu e nimic mistic în treaba asta. Se întâmplă ceva acolo. E catartic. Când s-a terminat spectacolul parcă ești nou născut, parcă o iei de la început. Speranța și-a redobândit dimensiunea din copilărie. Totul e bun și frumos. Pentru asta, eu sunt privilegiată.

Foto: Bogdan Mosorescu

Legături primejdioase. Actorii umplu spectatorii cu viață

De 8 nov., 2019 0 Colaborari , , , ,

Să începem un text fără secrete. O zi obișnuită din viața mea începe la 7. Las deoparte trezitul la 6 jumate. O duc pe Mara la școală. Revin acasă la cana de ceai, la Motan. Citesc o oră. Mai mult. Mai puțin. Depinde cât mă eschivez. Mereu întind mâna după telefon. După 10 deschid laptopul.

Fix ca acum. Trec la scris. Uneori fără succes. Doar mă holbez. Pierd timpul pe facebook sau site-uri de haine și pantofi. Dacă trec de prima propoziție, textul se scrie de la sine. Odată publicat articolul, mă pun în mișcare. Părăsesc apartamentul. Nu înainte să mă opresc în ușă și să zâmbesc. Ah! Ce frumos e la mine acasă. Alung din minte datoriile acumulate.

Femeia cu defecte își intră în rol cu întâlniri, achiziții de textile, instituții publice, piață, supermarket etc. După 17, femeia cu defecte este înlocuită cu mama. Atunci cade cortina. Mai puțin săptămâna aceasta. Cortina a rămas sus datorită Festivalului de teatru.

FEST, Festivalul european al spectacolului Timișoara.
FDR, Festivalul dramaturgiei românești.

Într-o seară am revenit acasă după miezul nopții. Spectacolul Legături primejdioase a durat 3 ore jumate. De o săptămână port aceeași discuție cu Mara. Și în seara asta mergi la teatru? Dar mamaaa! Miercuri am luat copilul și l-am lăsat în fața blocului la Făt Frumos. Le-am făcut cu mâna și am demarat spre Sala 2.

La un moment dat în timpul spectacolului, am realizat că am lăsat lumânările aprinse la bucătărie. De pe scenă, actorii umpleau spectatorii cu viață. Lumânările se aflau într-un bol de sticlă. La dracu cu ele, pe scenă este Rodica Mandache. O ador pe Rodica Mandache.

Actorii își doresc să dea totul pe scenă. O fac, desigur. Doar că unii nu reușesc să scape de redarea unui rol. Nu e cazul Rodicăi Mandache. În Legături primejdioase a avut un rol secundar. Apariții puține pe scenă, dar electrizante. Ori de câte ori pășea pe scenă, căutam să îi privesc chipul. Nu era nici o Rodica Mandache, doar o bătrână, mătușica lui Valmont.

Diferența dintre un actor și un mare actor. Marele actor își pierde identitatea pe scenă în fața spectatorului. Se joacă cu psihicul, cu datele exacte. Repet. Nu am descoperit nici o Rodica Mandache pe scenă. Nici un Florin Piersic Junior.

A fost Valmont, personajul din Legături primejdioase de Laclos. În facultate am studiat cartea. De aceea am și ales spectacolul. De obicei autorii mă conving, apoi regizorii și actorii. Nu am recuperat nimic din memorie. Unele povești ajung direct în memoria individuală.

În 3 ore jumătate nu m-am plictisit nici o secundă. Uneori mă fâțâiam pe scaun. Au, lumânările mele, parchetul proaspăt rașchetat! M-am chestionat. Oare ce impact a avut asupra mea romanul acum 15 ani? Probabil m-a ajutat să înțeleg pentru totdeauna că faptele bune pot să aibă rădăcini perfide. Că poți să iubești și să distrugi. Că jocurile necesită reguli.

Cu toți cu care nu m-am văzut la teatru, îmi pare rău! Ați pierdut.

Mi-e capul plin de teatru. Ne vedem, spectacolele continuă până luni.

Foto: Bogdan Mosorescu

Sunt o babă comunistă. Sunt o fată psd-istă

De 5 nov., 2019 0 Colaborari , , , ,

Afirmația Sunt o babă comunistă reprezintă un act de curaj. La fel ca Sunt o fată psd-istă. Nu stă nimeni să analizeze circumstanțele de viață. De ce nostalgii după comunism? De ce preferințe pentru PSD? Asta dacă nu ești Dan Lungu și ai de scris o carte.

Dacă ești, efectuezi o anchetă. De acolo reiese că baba comunistă își iubește tinerețea, stilul de viață, unicul cunoscut și recunoscut, obiceiurile.

Deja v-am oferit multă informație despre spectacolul Sunt o babă comunistă, ultima premieră a Naționalului. Firește, vă îndemn să mergeți la teatru! Mai puțin nostalgicii. S-ar putea să fie deranjați. S-ar putea să atingă puncte sensibile. Făt Frumos s-a necăjit când actorii au reinterpretat dansul Călășului. A uitat pactul cu ficțiunea. Și-a reactivat afecțiunea pentru un bunic, pentru niște zile ale copilăriei.

La fel ca mine, Făt Frumos a trăit puțini ani în comunism. Noi am învățat despre. Am studiat comunismul ca fenomen petrecut în țara noastră. Recunoaștem însă multe obiecte din viața oamenilor din acea epocă. N-aveam capacitate intelectuală să adulmecăm fricile, dar altfel povestim despre covoare persane, bibelouri, Pepsi etc. Recunosc! Uneori cumpăr Pepsi la sfert, din sticlă, pentru că-mi amintește de copilărie. Am chiar acum o sticlă în frigider și sincer, deține aceeași forță de seducție asupra mea ca vazele sau coșarul pentru maică mea.

Mi-ar plăcea să vă dau un fel de cheie. Cum anume să priviți spectacolul. Nu am. Depinde de educația și curiozitatea fiecăruia. Pentru mine e o datorie să nu uităm ce s-a întâmplat. Apartamentele date de comuniști nu au nici o importanță pentru persoane ca mine. Noica a făcut închisoare. Blaga la fel. Vulcănescu a murit în. Faptele bune se anulează în fața torturii și crimei.

Ceaușescu le-a dat apartamente părinților noștri. Ceaușescu l-a închis pe Stenhardt.

Ceaușescu le-a dat locuri de muncă părinților noștri. Ceaușescu a confiscat averi de la greci și i-a trimis în lagăre de muncă.

Ceaușescu a interzis avortul. Ne-a omorât mame, mătuși, vecine, prietene.

Așadar, nu am nici o cheie, dar. Actorii sunt grandioși. Îmi permit o atitudine părtinitoare. Consum teatru de ani și mă simt ca acasă în sala de spectacole. În ciuda subiectivismului, actorii o să vă cucerească. O să le permiteți să vă supună voința, să vă răpescă două ore din viață.

Iar la final o să aplaudați. Vă promit!

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeia scapă de pantalonii de casă, de șoșoni, de conversații casnice. FEST-FDR

De 2 nov., 2019 0 Colaborari , , , ,

Duminică seară. O casă universală. Oameni. Familia.

Un om se pregătește de duș. Altul își aranjează hainele. Mama verifică programul copilului. Tata s-ar putea să se bucure că luni începe munca. Dar la fel și mama. Puțini abia așteaptă să înceapă săptămâna. Au idei noi de aplicat. Majoritatea par pierduți în zare. Ochii de Bambi spun totul. Disconfortul unei seri de duminică ne urmărește de secole. Începe munca. Începe școala.

Duminică seara. O casă universală. Oameni. Cuplul.

El într-un colț. Meșterește ceva. Ascultă muzică. Moțăie pe canapea. Ea în alt colț. Își face unghiile sau le roade. Aruncă o privire furișă spre el. Merge să se spele pe cap. Își pune un pahar de vin și își strânge mai tare șnurul pantalonilor de casă. Mai aruncă o privire. El simte. Ochii îi pică pe pantaloni. Pe turul pantalonilor. Unde e toată lenjeria sexi? Ciorapii? Tocurile? De ce umblă în cizmele alea hidoase? Zici că a încălțat un animal.

Un scenariu. Vă propun un altul.

Teatrul Național are campania AMÂNDOI. Cumperi un bilet, primești două. A merge la spectacole, la salariile din România, înseamnă să-ți satisfaci un moft. Și de aceea este de profitat de campania AMÂNDOI, iar de mâine începe și FEST-FDR.

FEST, Festivalul European al Spectacolului Timișoara.
FDR, Festivalul Dramaturgiei Românești.

În loc de o duminică respingătoare, mâine e luni, creează o duminică spectaculoasă. Ieși la teatru.

Bărbatul îi dă o șansă femeii să scape de pantalonii de casă, de șoșoni, de conversațiile casnice. Ai dus gunoiul? Nu a venit gazul. Ați înțeles ideea. Femeia îi dă o șansă bărbatului să renunțe la grijile casei. Amândoi se transformă fizic și psihic. Ea caută lenjeria neagră. Încalță tocurile. El pune cămașa neagră și ochii pe fundul și pulpele femeii suită pe tocuri.

La spectacol s-ar putea să caște. Să se uite unul la altul. Nu înțeleg nimic. Zice el. Mai bine stăteam acasă. Zice ea. Vă asigur că ați luat decizia corectă. Mergeți pe recomandări. Sunt zeci de spectacole. Unul sigur o să fie pe gustul dumneavoastră. Pe drumul spre casă, dispoziția o să fie alta. O să discutați despre spectacol chiar dacă nu ați înțeles. Facturile au rămas în urmă. Rochia s-au putea să dezvelească un picior. Lumina s-ar putea să pice pe chipul bărbatului și să vă reamintească de ce v-a atras. Uneori uităm de ce ne-am îndrăgostit. Gunoiul face asta. Și curentul. Și telefonul. Și plintele neînlocuite. Și termopanele defecte.

Teatrul Național unește. Ieșiți la spectacole. Haideți să ne vedem la teatru!

Mâine o să fiu la Sunt o babă comunistă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Folosiți-vă gura pentru a etala frumusețea minții

De 1 nov., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

În epoca emoției, mă ridic. Cumva în aceste zile zac secerată de furie. M-am săturat până peste cap de reacțiile afective, de atitudinile cu o sensibilitate accentuată. Prefer mintea, caut rațiunea.

De mai bine de un an, sufăr de un fel de tulburare. Un fel! Doctorii dau din umeri. Terapeuta mi-a atras atenția asupra comunicării. La antibiotice nu răspund. Gâtul și pieptul continuă să aibă pete mici și roșii. La terapie a ieșit că spun prea mult.

Furia mi-a deschis porii. Îmi ard brațele. Îmi ard obrajii. Ce e atât de greșit în a fi demn? În a spune lucruri neplăcute pentru auzul celorlalți? Sunt și ei oameni. Nu judeca! M-am înfuriat numai notând. Dar de câte ori nu mi-au auzit urechile! Desigur. Toți suntem oameni, toți avem sentimente, dar pentru unii dintre noi, Saint-Exupery înseamnă mai mult decât cele două rânduri împrăștiate pe facebook. Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

Pentru mine înseamnă verbul apprivoiser. Micul Prinț e prima carte citită de mine în limba franceză. Și chiar n-am chef să mă pun la copiat din Dawkins importanța ochilor.

Vremurile actuale, cu emoția în vârful piramidei, mă exasperează. Țiganii se ofensează. Îi rănim sufletește dacă îi numim astfel. La fel și homosexualii. Femeile provoacă furtuni. Nu mai avem pahare pentru. De ce dacă un bărbat se dă la tine nu-i poți răspunde cu?! Mulțumesc, apreciez, dar nu. Aveam o prietenă. Dacă băiatul nu-i plăcea, era prost când îi aprecia frumusețea. Dacă băiatul îi plăcea, aceeași apreciere aproape îi deschidea picioarele.

Eu sunt insensibilă că rostesc aceste lucruri. Se pare că de aceea m-am umplut și de bube pe gât și piept. Din prea multă comunicare.

Mărturisesc. Apreciez oamenii demni. Mă atrag într-un fel straniu vorbitorii de limbă corectă. Mi s-ar deschide picioarele, dacă n-ar fi ținute laolaltă de Făt Frumos, pentru bărbații manierați, capabili de conversații declișeizate. Totul e personal în viață. Puține sunt personale în viață dacă deschizi o carte și rămâi de acolo cu informația că universul nu există pentru noi, pentru conștiința noastră, pentru mașina din garaj și geanta de la Prada.

Personale sunt eul, familia, ceaiul de dimineață, patul în care îți odihnești oasele. Restul ține în tine și nu te mai bosumfla. Te-a rănit sufletește colega? Vecinul? Șeful? Încearcă să vezi limpede cu mintea și să-ți folosești gura.

Zice Mara: Mama, Matei a făcut, a dres.
Zice mama: Mara, i-ai spus lui Matei că nu este frumos, că e greșit, că te doare?!

Dacă nu vă folosiți gura pentru a etala frumusețea minții, e firesc că alergați după emoții. Sunt om și eu. De ce mă rănești?!

Pentru că nu-ți folosești mintea. De aia!

Foto: Bogdan Mosorescu

Bunici, părinți și nepoți la aceeași masă

De 30 oct., 2019 0 Uncategorized , , , ,

Primul lucru pe care-l observi într-o casă în care un membru al familiei a decedat este că obiectele sunt așezate altfel. Când bunica mea a murit, am ridicat din umeri când nu am mai găsit vasul de apă la locul lui. E naiv să presupui că asta e tot. O lume s-a sfârșit. Începe alta.

În viața fiecărei familii există un timp neprețuit. Fac referire la secunda efemeră când la masă stau bunicii, părinții și copiii. Obiectele sunt așezate la locul lor. Dacă întinzi mâna, apuci șervețelele. Dacă întorci capul, zărești anumite desene. Instinctului nu-i trebuiește mintea. Obișnuința ne ghidează. Până când unul dintre noi moare.

În urmă cu o săptămână am primit vești alarmante de la Severin. Bunicul se pregătește să plece. A fost odată, cu mulți ani în urmă, când am stat toți la aceeași masă. Mămaie, tătaie, unchii, verișorii, mama, tata, eu și sora mea. N-am știut că aia e fericirea. N-aveam cum! O ceartă mereu izbucnea. Cineva își dădea ochii peste cap. Altul ar fi dat orice să fie oriunde în altă parte. Copiii se plictiseau. Nu știam că trăiam cel mai frumos moment dintr-o familie, dintr-un grup care împarte aceleași gene.

O genă, aia slabă, se desprinde și pleacă. La noi a fost bunica.

Bunicul stă cu valiza făcută. Mă gândesc la toate obiectele care urmează să dispară. Tabloul cu el și bunica mire și mireasă. O groază de vechituri păstrate de el or să fie sortate. Încă o lume încheiată în familia mea.

O lume nouă stă adunată în stânga mea. Motan doarme. I-am lipsit ultimele săptâmâni. Nu m-am așezat cu ceaiul și cafeaua pe canapea să scriu. A deschis un moment ochii și m-a privit. Ar putea să zică: Mai e mult până o să-mi muți bolurile. Nu plânge. Sau plângi. Eu dorm așa de bine cu tine lângă mine.

Familiile își pierd atâtea ore în ceartă și îmbufnare. De câteva ori mi-am privit mama și i-am cerut doar să se bucure de mine, să nu încerce să mă înțeleagă. Cum aș putea s-o înțeleg eu pe Mara în viitor? Un copil născut în 2010 nu are multe în comun cu un prunc născut în 1983. Numitorul comun rămâne afecțiunea și multe momente necunoscute de ea când mi-a provocat o stare de deplină mulțumire sufletească.

Când copiii părinților devin adulți, rămân mesele luate împreună. Mâncarea bună ne face oameni mai buni, mai interesanți, mai calmi.

În familia mea am avut parte de un scurt timp neprețuit. Aproape nu mai am amintiri. Mara vine să stabilească o nouă lume cu bunici, părinți și nepoți la aceeași masă.

Să ne bucurăm de noi înainte să ne facem valiza. Bunicul meu se află pe peron. Așteaptă trenul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Webstock. Internetul, să ținem pasul cu propria creație

De 28 oct., 2019 0 Colaborari , , , ,

La începutul lunii, am zburat de la Timișoara la București. De la o zi de toamnă rece, la o toamnă strâmbă. Vântul și ploaia împrăștiată m-au obligat să-mi înfășor eșarfa pe cap. Cu reprezentare de Vitoria Lipan, am coborât la Marriott înfofolită, udă și întârziată.

În 4 octombrie a avut loc Webstock. Paranteză rotundă. Vă rog să vă imaginați. Webstock este cea mai mare conferință despre social media de pe piața locală.
De ce merg la Webstock?
Din interes personal. Am un blog și este necesar să cunosc ce se întâmplă în social media. De căpetenie, dacă îmi permiteți, la o conferință mergi să fii văzut. Să întinzi mâna. Bună! Eu sunt. Să saluți. Să zâmbești. Să schimbi adrese și contacte. Să asculți. Ai opțiunea să ieși din sală dacă nu-ți place sau te plictisești.

Anul acesta mi-a ținut urechile ciulite Nansi Lungu. Creierul nostru percepe internetul ca pe o prelungire a lui. Nu știm ce o să se întâmple în viitor. N-am fost programați pentru internet.

Bluza roșie de lână purtată la conferință a concurat cu roșeața din obraji. Frigul de afară și căldura din interior m-au menținut într-o stare de buimăcire. Am avut și o misiune. Să merg acasă cu un mesaj de la Selly pentru Mara. Mi-am ținut promisiunea, dar nu vă povestesc prin tot ce am trecut. Notez doar că am înnebunit un număr de oameni pentru asta.

Cu plăcere, pe alocuri cu folos, am urmărit ce s-a vorbit pe scenă. Zoso vine cu lecția făcută. Chinezu are glumele la el. Monica Jitariuc folosește acuzativul. Recunosc, mă impresionează oricine se străduiește să se exprime corect.

O să mai merg la Webstock?
Consider că ar fi o greșeală să nu. În fiecare an te actualizezi cu ce se întâmplă pe internet. E datoria noastră să ținem pasul cu propria creație. Poate ar fi mai multe de spus. De fapt sigur sunt, dar am lăsat să treacă zilele. E final de lună, amintirile s-au subțiat în emoție. Am păstrat ceva de la Pavel Bartoș. Să nu te mulțumești cu o viață confortabilă dacă îți dorești mai mult. Să vă ajut. Dacă aveți un loc de muncă care vă asigură traiul zilnic, nu uitați de vise. Nu permiteți plata pentru uitare.

În secunda aceasta, într-o dispoziție dispusă la confiență, mă bucur că am ținut cu dinții la un stil de viață. Mă refer la literatură. Literatura reprezintă un stil de viață, iar uneori sunt atât de fericită. Mă îndepărtez de Webstock. Revin la Webstock.

O să merg la Webstock și în 2020. Felicitări echipei. Reverențe.