Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

Destul e destul! Bienala timișoreană de arhitectură Beta 2020 s-a încheiat

De 27 oct., 2020 0 Colaborari , , , ,

Ieri am anunțat că urmează să devin pentru a doua oară mamă. Mă simt mult mai bine de când am dat publicare articol. În ultimele luni, de câte ori scriam, mă apăsa ceea ce nu voiam să dezvălui. V-am mărturisit că mă grăbesc să termin niște cărți, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Motivul l-am lăsat nerostit. Mă grăbesc deoarece mintea mea se încețoșează. Nu dorm mult de la sarcină, dar tot mai des dorm pe mine. În acestă stare ritmul de a citi s-a încetinit.

E un blog personal. Scriu despre mine, iar când ascund ceva, nesuferita senzație de impostoare mă copleșește. Lupt de ani de zile cu această senzație care mă urmărește, iar o sarcină ascunsă i-a creat condiții favorabile de dezvoltare. Ieri am pus frână. Destul e destul!

La ce vă gândiți când auziți Destul e destul? La o mamă cu mâna în șold care își ceartă copilul? La un partener gelos? La un tată exasperat? La expoziția Enough is Enough care a avut loc în cadrul Bienalei de arhitectură Timișoara? Poate unii ați participat. Poate unii ați auzit. Poate unii citesc acum, aici.

De la începutul lunii, la Timișoara s-a desfășurat Bienala de arhitectură Beta 2020. S-a încheiat în această duminică cu o proiecție de film In Comparison de Harun Farocki. Am participat la deschiderea expoziției Enough is Enough. Am ajuns la un eveniment despre managementul deșeurilor. Am ratat alte evenimente din cadrul Bienalei. N-am scris despre nimic. De ce? Pentru că dorm foarte mult pe mine și mă consum în griji de mamă nebună care e convinsă că va pica drobul de sare.

Mi-am ordonat azi gândurile și am decis să vă vorbesc despre scara blocului pornind de la Bienală. În orice bloc din România intri, dacă este ridicat înainte de 1990, te izbește, în afară de putoarea subsolului, o ambianță deprimantă. În orice bloc comunist, Dostoievski rescrie la nesfârșit condițiile de viață ale familiei bețivanului Marmeladov. Așa trăiesc milioane de persoane în România. Părăsesc apartamentul traversând o zonă care mâhnește profund sufletul. Revin în apartament traversând aceeași zonă.

În cadrul facultății de Arhitectură există specializări care ar putea să ne scape definitiv de hidoasa scară a blocului comunist. Planificare urbană, de exemplu. Sau Proiectare de interior. Sau Studiul formei și ambient. Sau. Soluții sunt, banii lipsesc, dar neputința nu se trage nici măcar de la buget, ci de la atitudinea românească. Merge și așa.

Condițiile de viață contează în sănătatea fizică și psihică a individului. Ca stadiu, românul e încă blocat în umplerea burții, dar întotdeauna se găsesc câțiva frumoși nebuni care să se lupte cu morile de vânt. La toate astea mă gândeam în timp ce am traversat hala de la muzeul Corneliu Mikloși pentru expoziția Enough is Enough. Ar fi sunat incredibil și în română. Pentru că Destul e Destul! Unii dintre noi înjurăm și dezaprobăm atitudinea Merge și așa. Unii dintre noi acceptăm să muncim în pătrățica noastră și să lăsăm deoparte plângerile pe rețelele de socializare.

Destul e Destul! Mai ales în România.

Mamă la 26, mamă la 37. Bat în mine două inimi

De 26 oct., 2020 6 Trăiri afective ale mele , , , ,

Dacă e să fiu complet sinceră. Mereu am încercat să fiu. Am decis să fiu. Dar scriu pe blog. Orice sentiment împărtășesc, orice experiență descriu, plasticizez. Orice adevăr are două realități. Sentimentele pot fi învinovățite pentru.

Sunt complet sinceră și notez. Sunt însărcinată și aștept ca primăvara să-mi aducă un băiețel. De ani de zile lucrez fără o agendă. De doi ani am început să planific. Ce fac cu blogul? Cum cresc vânzările la Tricoul Inteligent? Mai aduc sau nu pe lume un copil? Mara a venit pe lume din întâmplare. O întâmplare care m-a făcut o persoană mai bună. În prezent bat în mine două inimi pentru că așa am ales. Am crescut cu o soră. Ne-am certat. Ne certăm. Ne-am bătut. Am încetat. Suntem stâlpi una pentru alta. Mi-am dorit ca Mara să cunoască legătura frățească. Nu mi-am dorit, când visam în malul Dunării la Făt Frumos, să am doi copii cu doi bărbați. S-a întâmplat viața. Se întâmplă.

Am plănuit să devin a doua oară mamă. Am plănuit să-mi cresc vânzările la Tricou în următorii ani. Am plănuit articole pentru remunerare. Undeva încurc lucrurile. Am eșuat și eșuez în a mă transforma într-o femeie puternică, într-o femeie puternică financiar. Cheltuiesc cu talent. Muncesc sisific. Bilanțul contabil descrie zădărnicia la final de an. Așa că dacă bani nu fac, m-am reorientat spre rolul femeii de născătoare. E nevoie și de mame ca mine, anti-eroine, anti-sacrificiu de sine, anti-îndeplinire a vieții prin copil. Sunt doar o mamă care se străduiește și crește o altă persoană. Într-adevăr iubirea e necondiționată, singura iubire necondiționată pe care o accept și recunosc. În rest, da, iubesc condiționat.

Dacă la 26 de ani nu am ales să transpir cearșafuri cu un scop, la 37 de ani intenția nu mi-a fost străină. Vreau un al doilea copil pentru că eu am crescut cu o soră. Un al doilea motiv ține de egoism. Mara o să plece curând de lângă mine. Ca ultim pretext, Făt Frumos are ochii prea frumoși pentru a nu-i da mai departe unui moștenitor.

Articolul acesta introductiv despre mărirea familiei mele va fi primul dintr-o serie. O să notez la modul cel mai personal despre ce înseamnă să fii mamă la 26 și să fii mamă la 37. O să povestesc despre gelozia Marei, despre sentimentul meu de vinovăție, despre ce programe mi-am mai descoperit în cap. Un program înfiorător ține de educație. Pentru mine nu există o educație mai bună ca în sistemul Montessori. O să-mi permit sau nu să-mi trimit copilul la școala Montessori? De aceea scopul magazinului online Dunia s-a schimbat. Trebuia să mă scoată în lume. Să mă ia de pe canapeaua unde visez cu ochii deschiși în fața hărții. Ultima dată am călătorit în Philippine. Scopul magazinului este acum să susțină educația copiilor.

Când nu cad pradă zilelor depresive, mă consider prea educată pentru prejudecăți. Un nou copil mi-a servit programul Montessori. Există educație și fără Montessori, dar creierul meu refuză. O să revin asupra acestui subiect. Acum o să pun punct. Se pare că am o problemă cu magazinul online. Comenzile de la vrăjitoarele actuale l-au zăpăcit. Zâmbesc.

Să mai râdem dacă ne vine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am un singur dor: de a umbla nestingherită pe străzi, printre oameni

De 22 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

După ce am născut-o pe Mara, m-am simțit datoare să studiez îndeaproape două subiecte: consumul de carne și sistemul imunitar. Am selectat din bibliografia vastă exclusiv studii medicale. Am făcut notițe. Am luat o decizie. Consumul de carne e sănătos. Dacă nu devin o apărătoare a oricărei forme de viață, carnea va rămâne o sursă de hrană pentru mine și Mara. Expunerea la microbi ne ține sistemul imunitar funcțional. De aceea Mara s-a târât pe jos, s-a pupat cu Leto, câinele și fratele ei mai mare, a dus mâinile la gură după ce a pipăit podeaua, nisipul sau terenul de joacă din parc.

Am pornit la drum, acum zece ani, cu acest stil de viață: consumul carne și lipsa unui clopot de sticlă în jurul Marei pentru protecție. Între timp am probat atitudini, am schimbat convingeri, am cultivat un stil de viață. Nu m-am răzgândit în ceea ce privește consumul de carne și expunerea la microbi.

Cum anul ne-a adus un virus nou, convingerea mea de a ne expune cu măsură microbilor și virușilor a intrat în conflict cu recomandările. Spălați mâinile des. Dezinfectați tot. Nu atingeți. Purtați mască. Toate recomandările ne țin în viață și sănătoși, dar s-a schimbat între timp microbiologia? Sistemul imunitar funcționează altfel? Vedeți, sunt tare derutată, îngrijorată și neliniștită.

Eu sunt. Noi suntem. Lumea întreagă este. Nu știu cum s-o scot la capăt. Mă spăl pe mâini și îmi privesc mâinile ca părți separate de mine. Îmi pun masca. Protejez și sunt protejată. Rânjesc pe sub mască. Eficiența ei nu mă convinge prin faptul că nu schimb masca dacă am atins-o cu mâinile. Mă scarpin la ochi. Îmi duc mâna la nas când mă mănâncă. Nu pot să intru în filmul groazei, al clopotului de sticlă refuzat când am născut-o pe Mara.

Consider că măsura ne salvează. Să ieșim din când în când afară. Să socializăm în mod economic. Să ne spălăm pe mâini când revenim acasă, dar dezinfectantul folosit cu zel omoară și prietenii microbi. Oare câți prieteni mai avem pe noi? Și când un organism străin vine să se împrietenească cu noi, ce fel de sistem imunitar îl întâmpină?

Acum zece ani am făcut o alegere. În prezent nu-mi permit acest lux. De rugat nu mă rog. Soră mea muncește, participă la cursuri online, crește doi copii. Prietenii apropiați s-au lăsat vizitați de angoase. Făt Frumos are misiuni. O singurătate fixată și plătită de mine însămi mă izolează psihic.

Am un singur dor: de a umbla nestingherită pe străzi, printre oameni.

Foto: Bogdan Mosorescu

În fotografie văd o femeie. În oglindă văd o stare de altă dată

De 21 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

De cele mai multe ori mă privesc în oglindă cu satisfacție. Când eram mică, pe un perete din bucătăria cu mai multe întrebuințări, aveam atârnată, de un șnur roșu, o oglindă. Imi amintesc de o zi în care m-am zgâit la mine. M-am pus în oglindă să-mi admir noua tunsoare, o freză oribilă cu chică, dar m-am oprit în zâmbet. Eu râd cu ochii. Când mi se înseninează fața, ochii devin o linie ca în desenele japoneze. Am uitat de freză și mi-am admirat zâmbetul.

Încă obișnuiesc să mă pun în oglindă și să-mi admir zâmbetul. Cultiv un fel de a fi sincer, dar niciodată nu o să fiu mai sinceră ca în zâmbet. De aceea mi-a atras atenția o grimasă. În oglindă, și la vârsta de 37 de ani, pare să mă privească copila din oglinda cu șnur roșu. Chipul mi-e identic. Roșeața e în obraji, ochii sunt ca un arc, iar buzele păstrează culoarea zmeurei mâncată pe furiș să nu mă prindă bunicii. Câteva riduri, unul mare pe frunte, câteva fine la ochi și o cută pe buza superioară, m-au pus pe gânduri. De ce oglinda nu mi le arată ca fotografia?

S-a întâmplat să mă uit minute în șir la o fotografie cu chipul meu. În imagine, o femeie, în oglindă, aceeași fată tunsă cu chică. Fotografia și imaginea din oglindă îmi revin diferit. În fotografie mă văd. Văd o femeie cu riduri, cu povești, cu un trup ușor împlinit. Am scotocit după vechile albume. Într-o fotografie, pe plajă la Costinești, apare o fata cu un corp săgeată, cu ascuțimi și unghiuri. Într-o fotografie executată clandestin de Făt Frumos la începutul acestei toamne, practică această activitate,  se arată o femeie cu un corp ușor planturos, rotunjit pe alocuri și împlinit.

În oglindă văd o stare de altă dată. La această concluzie am ajuns după ce am răsfoit albume vechi, după ce m-am analizat în fotografii recente, după ce m-am privit lung în oglindă. Psihicul nostru nu ține pasul cu trecerea timpului. Timpul nu înseamnă nimic pentru un individ care se privește în oglindă.

Cu jumătate de viață scursă, mă privesc în oglindă și îmi zâmbesc. Firește că mă întreb ce am făcut cu viața mea. Am trăit ratând. Din ratări s-au desprins și se desprind împliniri nesilite de nimeni. Așa pare când privesc în urmă. În urmă, cu un corp ascuțit și o minte tulbure. În viitor, cu un corp împlinit și o minte ascuțită. Voi?

Foto: Făt Frumos

Timișoara Fashion Week. Andreea Manea și Pif Stephano, ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților

De 19 oct., 2020 0 Colaborari , , , ,

Timișoara, ca oraș din România, etalează condiții de viață decente. Dacă o iei la pas pe străzi, nu te apasă resturile unei arhitecturi comuniste. Poziția geografică a ușurat această bucată de pământ de prostul gust întâlnit în orașele mici. Plânge sufletul românului când traversează sau vizitează orașe ca Petroșani. Mobilierul stradal și locurile de muncă marchează atitudinea locuitorilor. La Timișoara, prin comparație cu alte orașe ale țării, locuitorii își permit o paletă de emoții. Azi râd. Mâine plâng. Nu știu ce motive de râs are un locuitor de la Petroșani.

După 20 de ani petrecuți la Timișoara, aproape, susțin afirmația de mai sus. La Timișoara poți să trăiești decent. Decența este un lux în România. Dar Timișoara șchiopătează la capitolul modă. Rar întâlnești femei elegante. Ele există. Se plimbă. Își etalează rochiile. Lasă în urma lor un miros plăcut. Atrag privirile când pășesc prin Unirii cu bucurie. Dar sunt prea puține ca să facă o diferență printre cucoane și nașe. Moda la Timișoara aparține cucoanelor și nașelor. Acestor femei nu le spune nimeni cum anume să se îmbrace. Ele știu. De unde știu?! Nu am habar.

În acest oraș, printre aceste femei, o doamnă insistă să treacă dincolo de atitudinea obtuză a locuitorilor urbei în materie de modă. Mă refer la Rodica Costea. Chiar și în acest an de pomină, Rodica Costea a organizat Timișoara Fashion Week. Profit de rolul meu de autor al acestui articol și o felicit. Felicitări, doamnă, m-am delectat la prezentare cu acele neglijeuri animal print.

Personal, particip la Timișoara Fashion Week pentru a urmări creațiile studenților de la Arte. Ei sunt singurii care îndrăznesc, care nu s-au compromis prin rochii de nașă cu tul și dantelă cu aspect ieftin. O colecție nouă semnată de un designer trebuie să aducă o interpretare nouă, într-un stil personal. La Timișoara o dăm înainte cu rochiile de nașă. De aceea Cătălin Botezatu fură toate aplauzele. El îndrăznește, dar el trăiește la București și culege lauri la Timișoara.

În modă, Timișoara are atitudinea unei cameriste. O fată cu un chip șters, cu o rochie gri și cu mâini crăpate pe care le ascunde la spate. Îmi pare rău. Viața e scurtă, anul 2020 e infectat de-a dreptul, iar hainele frumoase ar putea să ne schimbe dispoziția. O rochie neagră, un parfum englezesc și niște bocanci de la Glăvan îmi asigură o dispoziție glorioasă.

Mă opresc. Insist să-mi controlez sinceritatea. Unii nu or s-o aprecieze. Înainte de punct, notez numele Andreea Manea și Pif Stephano. Ei reprezintă speranța asemenea nou-născuților. Poate Timișoara o să îndrăznească, iar scopul Rodicăi Costea, să pună Timișoara pe hartă în lumea modei, o să fie atins.

Între timp, reverențe doamnă pentru muncă și dedicare.

Pomană sau celebrarea vieții

De 15 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Mă pregătesc de o pomană. Citiți pomană și gândiți-vă la parastas. Parastasul este o slujbă religioasă făcută pentru pomenirea morților. Sâmbătă, familia mea o să-l pomenească pe bunicul meu. Rudele din toate colțurile țării se adună la masă. Morții prilejuiesc întâlnirile de familie.

Când m-a anunțat mamanu că a trecut un an de la moartea lui tataie și că urmează pomana, m-am împotmolit semantic în cuvântul pomană. M-am întrebat: De ce pomană? Pomana te duce cu gândul la ceva gratuit, primit de nevoiași de la privilegiați. Masa care urmează să fie servită în familie o consider o celebrare a vieții lui bunică miu. A avut, din punctul meu de vedere, o viață împlinită. A supraviețuit războiului. Era doar un copil atunci. A suportat foamea de după. S-a însurat. Și-a construit o casă cu nevasta lui. Au avut împreună trei copii. Au ajutat la creșterea nepoților, iar tătaie și-a cunoscut, atât cât i-au mai permis mințile, și strănepoții.

Mi-l amintesc într-un pardesiu de culoarea castanei coapte. Mă lua uneori de la școală. Mi-l amintesc pe motor cu bunică mea. Priveam în urma lor, iar imaginea spatelui lui bunică mea mă va face mereu să zâmbesc cu bucurie. Mi-l amintesc calm, muncitor, plecând la muncă cu un sufertaș gri. Mi-l amintesc o figură autoritară fără să folosească vreodată forța asupra lui bunică mea sau a copiilor. E firesc, așa-i? Nu neapărat. Violența domestică există. Nu și în familia Mosorescu. Constantin Mosorescu, împreună cu Afrodita Mosorescu au reprezentat reperele mele morale. Cu ei am luat masa în fiecare duminică. Cu ei am mers la circ, la doctor, la piață, la prieteni. Cu ei am râs și m-am simțit în siguranță.

Cum să-l asociez pe Constantin Mosorescu cu pomana? Sâmbătă o să mă bucur pentru viața pe care a trăit-o, pentru că-i duc moștenirea mai departe, pentru bucățica de normalitate oferită mie ca lăstar. Modelele din familie modelează caracterul și dau o direcție personalității. Mi-ar plăcea să-i știu mândri de mine. Vieții mele îi lipsesc punctele comune cu viața bunicilor. Învățăturile lor și felul lor de a fi au ajuns însă la mine. Le-am turnat într-un fel de a fi personal, dar ei sunt în mine. Eu sunt mândră de moștenirea lor. Au fost oameni, iar omenia lor merge mai departe.

La mulți ani, Constantin Mosorescu, oriunde te-ai afla! Să te iubim a fost atât de ușor.

Foto: Bogdan Mosorescu

Noaptea bufonilor. Richard Bovnoczki m-a făcut să pierd contactul cu mediul ambiant

De 13 oct., 2020 0 Colaborari , , , ,

Afară plouă. Omleta mi-a ieșit gustoasă, dar inaspectuoasă. Motan încearcă să ajungă la mine pe burtă. Laptopul din poală îl împiedică. Cana de ceai e goală. M-am visat acasă la Severin. Se făcea că-l ajutam pe tata să scape de inundație. Apa ieșea din podea. Curgea pe pereți. Mâine am întâlnire la notar cu contabilul. Așa vin gândurile. Nu le pot ordona. Nu le pot aduna în jurul spectacolului Noaptea bufonilor.

Noaptea bufonilor este ultimul spectacol la care am mers din cadrul festivalului FEST – FDR organizat de Teatrul Național Timișoara.  L-am ales pentru cele două nume: Cehov și Shakespeare. Cedez oricând la auzul lui Cehov. Citesc orice semnat de. Vizionez orice inspirat de. Mi-ar plăcea să scriu ca. La spectacolul Noaptea bufonilor proiectat de Unteatru am mers ca la pomul lăudat. Nu poți să dai greș cu texte semnate de Cehov și Shakespeare. Greș nu am dat, dar nu mi-a plăcut. Oricât m-am străduit, și m-am străduit, povestea de pe scenă nu a ajuns să mă stăpânească. S-a întâmplat altceva. L-a descoperit pe Richard Bovnoczki.

M-am bucurat de revederea lui Marian Râlea, dar când interpreta Richard Bovnoczki uitam să respir. Glasul lui exercita o atracție covârșitoare. Vă dau exemplu hipnoza. Când te afli în transă, se reduce sensibilitatea la stimulii exteriori. Pierzi contactul cu mediul ambiant. De câteva ori, jocul lui Bovnoczki m-a făcut să pierd contactul cu mediul ambiant. Doamna din fața mea dispărea. Sala întreagă dispărea. În acea stare de conștiență modificată am savurat viața. M-am simțit vie și încrezătoare. Am părăsit sala într-o dispoziție glorioasă. N-aș putea să leg două cuvinte despre povestea spectacolului. M-a acaparat actorul și forța acestuia.

Într-un festival descoperi actori necunoscuți și experimentezi stări sufletești care te încarcă maxim cu emoții. Constituie acesta un motiv să ieșiți la teatru, să cumpărați un bilet la un spectacol? Da și nu. În funcție de educație, oamenii pândesc sau nu pândesc stări de spirit. În funcție de educație, ținem evidența banilor sau înregistrăm stări de fericire deplină.

Plouă afară. E plăcut să numeri bani. E o bucurie să savurezi un ceai cald cu un motan încolăcit la picioare. E îndestulător să rememorezi momentele euforice ale vieții. Pentru aceste momente viața merită din plin trăită.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce e neonorabil să lovească un copil, dar putem înțelege violența părintelui?

De 6 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Elevul select a ajuns în clasa a XII-a. Urmează, brrr, bacalaureatul. Citim împreună literatură română și nu numai de cinci ani. Moromeții a fost ultimul roman. În prezent mă plictisește cu Moara cu noroc. Fix așa îi adresez întrebarea: Cu ce mă plictisești azi? El face ochii mici. Înțelege sarcasmul. De multe ori s-a străduit să mă contrazică. Nu se plictisește. Înțelege greutățile familiei Moromete.

Rașchetam azi tavanul. Mi-am amintit scena răzvrătirii lui Paraschiv. Mi-a trecut prin cap, în timp ce elevul select citea cu voce tare, cum ar fi fost dacă m-aș fi împotrivit și eu tatălui cu forța. Locvace de fire, mi-am expus ideea la o discuție cu prietenii. O reacție anume mi-a atras atenția. E neonorabil ca un copil să ridice mâna la părintele lui. De ce?! Cred că am strigat cu disperare întrebarea. De ce e neonorabil să lovească un copil, dar putem înțelege violența părintelui?

N-am fost de acord și ne-am apucat de o discuție cu vorbe încălecate și strigate. Rașchetam azi tavanul. O să-l rașchetez și mâine. Magazinul Oglinda și-a mutat sediul. Am umblat după geamuri. Nu-mi respect părinții pentru că m-au adus pe lume. O respect pe mama pentru că a fost blândă, s-a jucat cu noi și a pus nevoile noastre înaintea nevoilor ei. Îl respect pe tata pentru că m-a trimis la școală. Primii ani la facultate a plătit o taxă. Dar atât. Pentru nimic altceva nu acord respect pe credit. Nu cer nici de la Mara. O respect ca persoană ca să mă respecte la rândul ei ca persoană, apoi ca mamă.

Am 37 de ani și refuz să mi se spună ce să fac de către părinți. Să-și vadă de viața lor și să-mi permită să mă bucur de prezența lor. Nu mă bucură nici o prezență care încearcă să-mi spună ce să fac. Diplomația îmi lipsește. Cunosc teorie. Câștigi mai mult cu miere în viață. Adevărat! Rațional n-am nimic împotrivă. Personalitatea mea însă se opune. Eu fac ce vreau, cum vreau. De ce? Tot o consecință a unei educații lipsite de respect pentru copil. Niciodată nu a contat părerea mea de copil. La facultate, când răspândeam șarm ca domnișoară în societate, mă fâstâceam toată când cineva mă asculta și ținea cont de părerea mea. Dacă ar fi știu băieții care mă faceau să roșesc! Dar n-au știu, iar părerile strigate au funcționat ca un scut împotriva desfrânaților. Am rămas fată cuminte și datorită faptului că am fost CU MINTE. Nu citisem Kissinger. Nu subliniasem cu pixul: Este mai important să anulezi convingerile altora decât să le impui pe ale tale. Dar nu sunt nici un Matternich în atitudine, sunt un țar insolent, vizionar și impulsiv.

M-a apucat delirul. Mă opresc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pentru o viață sănătoasă, demnă și pe alocuri fericită, învățați să suciți perspectiva

De 2 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Luați un pix. Scoateți o foaie. Sună ca la școală. Sună, dar nu urmează nici o lucrare de control neașteptată. Exact, respirați! Notați. Citiți o carte!

De ce să nu citiți? Lipsa lecturii întreține ignoranța. O carte deține puterea de a trezi ochiul interior. Toți am auzit de ochiul interior.
Există persoane care îmi acordă credit și respect pentru că sunt un cititor celebru. Există persoane care mă disprețuiesc și nu mă iau în serios pentru că sunt un cititor celebru. Persoanele din prima categorie de ce credeți că ascultă ce am de spus? Răspunsul e cât se poate de simplu. Pentru că sucesc perspectiva.

Ori de câte ori port o discuție serioasă cu Mara despre reprezentările lumii, despre pretențiile societății, mă folosesc de Micul Prinț. Micul Prinț este o carte de copii pe care să o citească adulții. Desenul autorului cu elefantul înghițit de șarpele boua demonstrează importanța perspectivei. Toți adulții văd în desen o pălărie. Așadar, elefant înghițit de un șarpe boua sau o pălărie? Sau cumva e posibil să ne uităm la același lucru și să percepem diferit? E posibil. E în firea umană.

Pentru o viață sănătoasă, demnă și pe alocuri fericită, învățați să suciți perspectiva. Citiți Micul Prinț. Analizați-vă convingerile. Întrebați-vă. De unde m-am pricopsit cu? De ce obișnuiesc să? Cum și unde îmi descarc frustrările? Am sprijinul familiei și prietenilor? Pentru ce dracu îmi agit glucocorticoizii pentru că Mara se exprimă cu Hă? și Aha!? Asta sunt eu.

Chestionați-vă! De ce acordăm importanță nimicurilor? În teorie, prefer atitudinea relaxată. În practică reușesc uneori, în ultimii ani mai des. Cărțile au rol de dresor. Îmblânzesc primitivul din noi, iar eu am grupa sanguină 01, grupa de sânge a oamenilor din perioada de la începutul societății umane.

Acum puteți să mă credeți, puteți să nu mă credeți. Ignoranța este și ea o alegere.

Foto: Bogdan Mosorescu

Operațiunea Balconul: beton, vitraj alb, atmosferă hygge

De 1 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

De două zile beau ceaiul cu Alfred Doblin. Cine e Alfred Doblin? Doblin este un romancier german, medic specialist în boli nervoase. A publicat romane care problematizează relația dintre individ și societate. Berlin Alexanderplatz prilejuiește momentul dintre mine și Doblin dimineața la ceai. Am poftit la povești și am mărturisit.

Citesc de ani de zile literatură de specialitate, în special psihologie și istorie. Uitasem cum este să iei o carte în mână și să înghiți pagini. Zeci de pagini citite dintr-o răsuflare. Cu literatura de specialitate alcătuiești un plan. Zece pagini pe zi, de rumegat acest subiect, de analizat o perspectivă. Romanul te trage în poveste. De câteva zile mă plimb prin Berlin, iar apoi revin în apartamentul meu. Iau rașcheta în mână și uit de Franz Biberkopf, personajul principal din Berlin Alexanderplatz. Păstrez o senzație de satisfacție sufletească, dar nu mă gândesc la roman.

Rașchetez. Schimb mâna des. Iau pauză. Mătur. Am în fața blocului un nuc și un tei. Dacă aș crede în soartă. Dacă aș crede, aș presupune ori că-mi râde în față, ori că mă consolează pentru ultimi ani petrecuți la bloc. În curtea casei mele imaginate aș planta un tei sub geamurile dormitorului și un nuc în curte. Să stau sub nuc, să mănânc, să citesc, să călătoresc în timp, la nucul de acasă unde am scrijelit numele meu și al surorii mele.

Între timp, la bloc, în apartament, am demarat operațiunea Balconul. Rașchetez tavanul și-l las așa. Îmi place betonul. Să-l văd, să-l integrez în stilul casei. Pentru ferestre, o să vizitez Oglinda, magazin specializat, și o să angajez un meșter. Îmi recunosc limitele, iar îngrijirea vitrajului este o limită. După ferestre, urmează să vopsesc hidoșenia de faianță. Nu judec gustul fostului proprietar, aleg să-l îndepărtez. O să urmeze curățenia și networking-ul. O să apelez la prietena mea Romina Popescu să mă ajute să obțin un balcon minimalist cu atmosferă hygge.

Mediul ambiental contează. Condițiile de viață dictează dispoziția și sănătatea psihică. Mie îmi dictează. Casa semnifică o prelungire a personalității proprietarului. Sunt un proprietar sofisticat. Petrec mult timp acasă pe canapea. Canapeaua mea îmi păstrează amprenta după ce o părăsesc. De pe canapea scriu. De pe canapea urmăresc ploaia, nucul de afară, păsările. Privirea trece prin balcon. De aceea am decis că nu mai pot să aștept cu renovarea, deși vecina de sus mă inundă. Nu m-am plimbat pe străduțe anul acesta. Nu m-am pierdut prin muzee. Nu am visat cu ochii deschiși la Covent Garden cum îmi propusesem. Nu am călătorit. Călătoriile reprezintă supape de descărcare a frustrărilor. Ce am făcut cu viața mea? Nu m-am mai lamentat bucurându-mă de drumul călătorului. M-am concentrat pe balcon. Mă concentrez pe. Jumătate din tavanul balconului e rașchetat. O sută de pagini am citit din Berlin Alexanderplatz. S-au împlinit 14 ani de când scriu pe blog.

Ce-am făcut din viață? Ce a făcut viața din mine?