Un adult acționează, nu cere permisiunea. Îmi dai voie să sau lipsa vigorii bărbătești

Îmi dai voie să? Întreabă Mara uneori. Mara este fiica mea și are zece ani. Uneori îi permit. Uneori nu-i permit și îi dau explicații. Mereu adaug informații în plus pentru a justifica refuzul.

Îmi dai voie să? Întreabă uneori un adult alt adult. Dacă m-am pornit să scriu despre, firește că am ceva de spus. Îmi dai voie să? Nu-ți dau voie să. Când aud aceste replici între adulți, între un bărbat și o femeie, mă copleșește penibilul. Mi-aș dori să dispar. De ce aleg adulții să se exprime în acest fel? Să încep cu vocabularul. Un adult nu-i cere permisiunea unui alt adult. Dacă o face și e bărbat, atunci îi lipsește vigoarea bărbătească. Dacă o face și e femeie, atunci a rămas la stadiul de fetiță care îi cere permisiunea tăticului.

Când mi-am făcut bagajele. Când m-am urcat în tren. Când am ajuns la Timișoara. Când am pășit pe holul universității. Atunci am renunțat la a mai cere permisiunea. Partea extraordinară a maturității ține de o prezență neatârnată. Atârni când ceri voie. S-a întâmplat să mi se mai ceară voie în relațiile mele. Am răspuns cu nu. Apoi am povestit fragmentul din Huxley, Punct contrapunct. Pe bancheta din spate a unui taxi, un bărbat și o femeie se sărutau. Ea intenționa să-l primească în casă. Un gând nerostit. Taxiul s-a oprit. Pot să urc? Un gând rostit. Ea a răspuns cu nu. Dacă ai un comportament de câine, atunci nu urci. Stai! Acest scurt dialog m-a amuzat peste măsură.

Într-o relație te educi. Prima dată înveți despre celălalt. Ce îi place. Ce nu-i place. Urmează un set de reguli. Regulile comune se adaugă regulilor individuale. M-am educat cu tatăl Marei. Am învățat cum să-l întreb atunci când se juca Dota. Mori sau nu mori? M-am educat cu Făt Frumos. Am învățat să ne anunțăm furia. Am o dispoziție proastă. Am nevoie de timp. Niciodată nu e ușor sau nu vine natural să preiei obișnuințele celuilalt. Etapele vârstei au un cuvânt. La 20 de ani creștem împreună. La 30 de ani, când începi o relație, fiecare și-a dezvoltat separat obișnuințele. Oamenii mereu intră în bucluc din cauza lor. Uneori îndrăgosteala nu are nici o șansă în fața obișnuințelor. Eu umplu casa cu cărți. Făt Frumos încă lucrează la acest aspect. Cărți la geam, în baie, pe canapea, pe masă, trăim într-o bibliotecă? La 40 de ani presupun că obișnuințele au ultimul cuvânt. Am auzit despre un el și o ea trecuți de 40 de ani care s-au mutat împreună. Au locuit o perioadă. Nu s-au adaptat traiului comun. În prezent sunt împreună, dar locuiesc separat.

Îmi dai voie nu are ce să caute între doi adulți. Aveți nevoie de o reformulare. Din cercetare și din experiență, aș menționa înștiințarea. A anunța partenerul ține de maniere, de respect, de iubire. A cere permisiune ține de o lipsă: lipsa virilității și lipsa profunzimii feminine. Există strategii ale fiecăruia dintre noi. Eu fac o introducere. Prezint situația. Anunț intenția. Făt Frumos acționează, dar înainte aruncă peste umăr că o să suporte consecințele. Tatăl Marei zice ca tine și face ca el.

Orice strategie alegeți, ca adult nu cereți permisiunea. Copiii fac asta. Mara face asta. Un adult acționează. Un adult și-a depășit condiția de copil la casa tatălui. Dacă are un tată și în cer, să-i ceară lui permisiunea. Cu tatăl de pe pământ, cu prietenii, cu partenerul te consulți.

Asta face un adult, un adult demn și sigur pe el, se consultă.

Foto: Flavius Neamciuc

Copilăria și sexul definesc ființa umană

Am slăbiciuni. Una se cheamă Freud. Pasiunea pentru Freud a pornit ca apa la robinet după ce un timp a fost oprită. A scos un sunet ciudat. De multe ori am oftat adânc citind o frază sau alta. A tâșnit. De multe ori am sărit de pe canapea. Nu mai aveam astâmpăr de la cuvinte, de la mesajul lor. A venit apă din belșug. De multe ori m-am simțit consolată, înțeleasă, dar mai ales acceptată cu felul meu de a gândi.

Ca mulți cetățeni ai lumii, mi s-a întâmplat să nu mă potrivesc în viziune cu familia. Înainte de Freud, norocul meu s-a numit ca sora mea. Nu neapărat am privit în aceeași direcție. M-a acceptat, iar uneori a suferit cu mine. Norocul meu s-a mai numit ca prietenii mei. Nu neapărat am privit în aceeași direcție. Am râs împreună. Cu ei am rămas sănătoasă până l-am descoperit pe Freud. Cu Freud m-am însănătoșit.

De ce mi se potrivește Freud? Pentru mine copilăria și sexul definesc ființa umană. Pentru mine autoritatea părinților are o limită. Pentru mine sentimentul de vinovăție trebuie stârpit. Pentru mine religia e o cârjă, dar nu o cârjă personală. Pentru mine.

Pentru că m-am lăsat cucerită ușor de personalitatea lui Freud, am citit tot ce a publicat. Într-o carte în care s-a publicat corespondența dintre el și Jung, am descoperit numele unui hotel din Salzburg. La Bristol, numele hotelului, s-a ținut prima conferință de psihanaliză. Nu sunt sigură dacă a fost prima conferință. Îmi cer scuze în avans. Oricum la Bristol s-a ținut o conferință. Le-am scris celor de la hotel un mail într-o lună de iarnă. Era ianuarie 2019. Cu exactitate nu mai știu să reproduc ce le-am notat. Freud apărea în. Nu am primit nici un răspuns.

În iunie am plecat în Germania să o duc pe Mara la tatăl ei. Mi-am dorit să opresc în Salzburg la dus. Să vizităm casa lui Mozart. Mara citește cartea despre viața lui. Să descopăr unde anume e hotelul Bristol și să mă bucur de un loc în care a fost Freud. I-am vizitat casa de la Viena. I-am vizitat casa de la Londra. La dus nu am oprit la Salzburg. Cei 1200 de kilometri dintre mine și tatăl Marei mi-au impus să reconfigurez traseul. Vocabularul e compromis. Mă exprim ca Google hărți sau Waze. Firește, glumesc! Fiți liberi să râdeți. Vă rog.

Am oprit la Salzburg când am revenit în România. Am trecut pe lângă hotel ca vrăjită. Acolo a fost Freud. Acolo a vorbit Freud. Am făcut poze lângă hotel, dar n-am rezistat și am dat buzna la recepția hotelului. Uneori cred că mi se suspendă gândirea. Acționez sub o forță internă obsesională. Înainte să pic pe această latură, mai apuc să raționez. Dar nu suficient. Așa am făcut cele mai mari prostii din viața mea. M-am aruncat de la patru sau cinci metri în Dunăre. Așa mi-am dovedit curajul. Tot brațul a intrat într-o scroafă pentru a o ajuta să fete. Așa mă arunc eu cu capul înainte. Am pierdut. Am câștigat. Nu e concurs, mai ales că în acele stări sunt cumva oarbă sau paralizată sufletește.

La recepția hotelului am salutat și am încercat să explic de ce am năvălit în. Chipul doamnei de la recepție mi-a activat simțul ridicolului. La fel ca în Cabo Verde, doamna nu are habar despre ce vorbesc și de ce mi-e fața descompusă de emoție. Supriză. Doamna mi-a răspuns în română. Da, Freud a fost aici. Doamna a vrut să-și dezvăluie imediat naționalitatea, dar logoreea mea nu i-a permis. Vreți să vedeți bustul lui Freud? Se află la etajul. Aici! Fix aici m-a izbit stupoarea mentală. Am urcat cu liftul amorțită. Vorbeam pentru că mă agasa liniștea. Am ieșit din lift. M-am uitat la Freud. Vă spun sincer. M-am uitat degeaba. Nu l-am văzut. Am făcut poză la. Am făcut poză cu. Același lucru. Nu am văzut nimic. E ca și cum nu aș fi acolo. Bucuria intensă îmi anulează prezența. Nu pot fi în moment. Recuperez momentul în amintire. Poate dacă aș fi fost câteva secunde lăsată singură, aș fi reușit să-mi adun mințile. Nu s-a întâmplat. Mi le-am adunat pe drum, în mașină, conducând până la două noaptea, iar apoi stând cu ochii în tavan și rememorând.

Nu e prima dată când mi se întâmplă. Mă străduiesc să fiu prezentă. Faptul că înțeleg emoțiile, nu mă ajută la gestionarea lor. Am încredere în mine. Poate în viitorul apropiat.

Scrie meniurile în limba română, dragă proprietar de restaurant. Pupincuriștii

M-am trezit duminică dimineață. Mi-am făcut ceaiul. Am băut ceaiul. S-a trezit Făt Frumos. Într-o conversație dezlânată ne-am pomenit vorbind despre Văliug. Am pornit spre. Am ajuns la.

Într-o duminică dimineață ne-am trezit și am pornit spre Văliug. Cina am luat-o la Gărâna unde am discutat  și despre meniul în limba română. Când am părăsit pontonul de la lac, m-am oprit lângă panoul care ura bun venit vizitatorilor. Bine ați venit apărea pe la mijloc. După engleză, germană și alte limbi. Mi-a venit să smulg literele și să pun Bine ați venit în prima linie. Nu am onorat reacția. Am prânzit la Besigheim într-o altă duminică. O duminică mai trecută ca duminica de acum două zile. În centrul orașului am primit un meniu exclusiv în limba germană.

După ani în care mi-am dat ochii peste cap din cauza meniurilor din limba engleză primite la restaurantele, terasele și cafenelele din România, cu meniul în limba germană în Besigheim, am concluzionat: O țară plină de pupincuriși. Ne uităm limba într-o lună după ce părăsim țara. Ne uităm limba locuind în țară.

Când țara în care te-ai născut nu-ți oferă o viața decentă, e firesc să te muți. Evoluția face parte din noi, nu e găselnița lui Darwin. Oamenii au migrat de la începuturi. În felul acesta sapiens a pricinuit moartea celorlalte specii. Dacă dintr-un motiv, oricare ar fi el, alegi să trăiești în țara care te-ai născut, atunci vorbește-i limba. Scrie în limba română. Scrie meniurile în limba română, dragă proprietar de restaurant.

Faptul că alegem să scriem într-o altă limbă, să ne exprimăm sentimentele în engleză, I love you e interesant, Te iubesc e penibil, ne menține ca popor într-o gândire de slugarnic. Dar politic nu mai plătim Poarta. Politic s-a fondat organizația națiunilor unite. Românii țin capul jos ca pe vremea dominației otomane. Capul plecat, sabia nu-l taie. Oare dacă am alege să ne exprimăm în română în țara noastră, dacă am citi meniuri în limba română în țara noastră, atunci ni s-ar desprinde capul de gât din cauza rușilor, americanilor sau nemților?

Nu mi-e rușine de sărăcie. Accept dezastrul din sănătate, învățământ, drumuri și poduri. Muncesc în pătrățica mea să fac o diferență. Rolul de pion nu mă împiedică să mă străduiesc ca cetățean al lumii născut în România. Țării ăsteia, pe lângă multele și strigentele nevoi, îi lipsesc oamenii educați. Oamenii educați merg în altă parte. Din România pare că viața e în altă parte. Și chiar este. Cum viața este și în România.

Dar ce să ne facem cu pupincuriștii? Ce le-o fi făcut limba română de aleg să se iubească declarativ în limba engleză? Mi-am stors creierii să răspund la acestă întrebare. Poate unii abandonează limba română pentru că a te exprima într-o limbă străină te scutește de respectarea regulilor gramaticale. Ceilalți devin binevoitori. Lasă-l, nu vorbește în limba lui!

Personal, nu agreez prea mult persoanele care-și uită limba. Nu respect nici un proprietar de restaurant, terasă, cafenea care îmi pune un meniu în mână, iar limba română apare ca traducere din limba engleză. Eu iubesc limba asta. Scriu în limba română. Te iubesc nu mă fâstâcește ca pe o adolescentă. Iubesc. Declar. Te iubesc. Pentru mine I love you ține de burta urșilor de pluș.

Ați ales să trăiți în România. Vorbiți limba română. Meniurile să aibă text în limba română, apoi în limba engleză. Fiți demni! Marile puteri n-au ajuns mari puteri prin pupincureală. Fiecare putere, pe rând sau în același timp, s-a considerat rasă superioară sau unsă de dumnezeu. Ce obține cetățeanul român pupincurist în afară de un stil de viață subordonat?!

Manifest personal. Vreau meniuri în limba română în România.

Prefer compania celor care arată spre ceea ce aspiră, nu a celor care arată ce au

De cele mai multe ori, situațiile din viața personală mi se potrivesc cu lecturile. Am evitat elegant patetismul desprins din adverbul întotdeauna. Dar întotdeauna se potrivesc. Când am împachetat pentru Germania, pe lângă cartea din geantă, mereu port o carte în, am adăugat în rucsacul cu laptopul și Cei patru cavaleri ai Apocalipsei de Ibanez. Invitată în casa unui neamț, într-o după amiază de duminică tihnită, i-am citit o frază abia subliniată. Singurul popor liber de pe pământ suntem noi, deoarece știm să ne supunem. În roman, afirmația îi aparține unui neamț. De aici discuția a ajuns la Bismarck, apoi la Kissinger. Eu mi-am exprimat dorința de a citi Diplomația lui Kissinger. De ce Kissinger? La ce mă ajută în muncă? O să fac un eseu? Nu agreez să scriu în felul acesta despre cărți. Mi se pare plictisior. Nu mi se potrivește. Orice citesc, aplic pe mine și situațiile întâmpinate. Espresso? Am sorbit lichidul magic. Ni s-a alăturat soția. Soția, româncă, justifică prezența mea în acea casă.

Firește că am profitat de masa de prânz pentru a povesti despre Muma Pădurii din România. Nu pierd nici o ocazie. De la Muma Pădurii am trecut la subiecte de actualitate: diaspora română. Cum de fapt nu se schimbă românul, deși a părăsit țara. Dezrădăcinarea de pământ nu duce obligatoriu la civilizație. Civilizația înseamnă o continuă cizelare a spiritului, respect față de semenul tău, admiterea părerii celuilalt, îmblânzirea moravurilor. Exemplu de împletire a lecturii cu viața. Citatul este din Cei patru cavaleri ai Apocalipsei.

Românii se mută în Germania. Muncesc în Germania. Trăiesc în continuare în România prin izolarea în grupuri de conaționali. Nu se expun la sufletul nemțesc. Acceptă partea rațională, funcțională și muncitoare. Dar neamțul folosește ambele emisfere extraordinar, visează și muncește, muncește și visează. Românilor le rămâne străină parte cu visatul. Vinovați sunt ambii. Românul nu e curios. Neamțul nu e interesat. Respingerea reciprocă se anulează în registrul superior al toleranței. În casa prietenilor mei, într-un living cât apartamentul meu, le-am mărturisit deruta mea. Cum o să fiu gazdă în România? Îmi lipsește spațiul. Apoi le-am oferit îndrumări.

Am început să povestesc despre Oscar Wilde, despre casa și stilul familiei Wilde. O scurtă menționare despre evenimentul Wilde dorit să se întâmple în toamnă m-a întrerupt. Despre ce vorbește? Despre Tricou. Aha, ia, continuă. Așa și casa mea, apartamentul. Apartamentul arată spre ceea ce aspiră. Nu arată ceea ce are. Materialul trece sub intelectual. Dau mese într-un cadru intim. Spațiul mă obligă. Dau conversații bune într-un cadru monstruos. Biblioteca mă susține.

Mă obsedează această afirmație descoperită în cartea despre soții Wilde. Să arați spre ceea ce aspiri. La fel și cu oamenii. Prefer compania celor care arată spre ceea ce aspiră, nu a celor care arată ce au. Iar acum mă gândesc la cei 37 de ani ai mei. M-am așezat confortabil în mine, în apartamentul meu. Ieri dimineață mi-am luat sânge. Corpul cere atenție și îngrijire.

Închei acum. Înainte de punct, notez pentru curioși. Cavalerii Apocalipsei sunt o temă creștină. Călăreții reprezintă Ciuma, Războiul, Foametea și Moartea. Călăreții pe caii lor, calul alb, negru, roib și șarg, aduc Apocalipsa asupra lumii înainte de Judecata de Apoi. Mai există și o pictură a lui Albrecht Durer cu. Și un film. Dacă sunt curioși. Dacă nu sunt, nu contează, eu oricum scriu.

De ce mai petrecem timp împreună, tatăl Marei, Mara și cu mine, după despărțire?!

De aproape o săptămână mă aflu în Germania. Am venit să o aduc pe Mara la tatăl ei. O reuniune de familie care cere explicații. De fapt, bunul simț nu are nevoie de. De ce să explici familia, să o pui în categorii? Un bărbat și o femeie au făcut un copil. Au devenit părinți. Un bărbat și o femeie s-au despărțit. Au rămas părinți. Indiferent de organizare, împreună sau separat, rămâi părinte.

În cinci ani de zile am dus multe discuții aberante. Le-am rărit printr-un refuz declarat și hotărât. Nu mai răspund la o întrebare anume. De ce petrecem timp împreună: tatăl Marei, Mara și cu mine? Mă ofensează să vorbesc despre. Am o minte de vrăjitoare. Am citit psihologie. Semiotica mi-a fixat pentru totdeauna importanța faptelor de cultură. Nu răspund.

De ce petrecem timp împreună, tatăl Marei, Mara și cu mine? O să notez aici un răspuns pentru părinții în situații de viață complicate și vulnerabile. Înainte de orice, vă sfătuiesc să acceptați. M-am gândit dacă să folosesc verbul a sfătui sau verbul a sugera. Nu. Vă sfătuiesc. Vă sfătuiesc să. Părinții divorțați nu or să mai aibă o viață lipsită de complicații sufletești. Simplificare e posibilă, dar depinde mult și de partenerul actual.

Noi petrecem timp împreună pentru că avem o datorie față de Mara. Nu o sacrific pe ea din cauza convențiilor sociale, din cauza tradiției, din cauza minților încuiate, din cauza membrilor de familie care consideră că așa ceva nu se face. Ce nu se face mai exact este să te bagi în intimitate unei familii. Tatăl Marei și cu mine ne-am despărțit, dar continuăm să fim o familie. Suntem familia Marei. După datorie, urmează valorile și convingerile. Am stârpit convingere după convingere. M-am îndoit de. Le-am analizat. Le-am reinterpretat. Le-am anulat. Convingerea că despărțirea nu înseamnă și absența unui părinte îmi aparține. Din când în când, Mara are nevoie de timp împreună cu mama și tata. Timp cu mama, da. Timp cu tata, da. Timp cu mama și tata, da. Aici am depistat cele mai periculoase blocaje la adulți. Adulții pretind să sacrifici copilul din cauza convenționalului, dar mai ales pentru că e un monstruos disconfort ca foștii și actualii parteneri să stea pe același loc. Vedeți, mie nu-mi pasă! Am grijă. Explic. Mă port cât pot eu de frumos. Nu renunț la familia Marei din cauza mofturilor adulților.

Mai petrecem timp împreuna, tatăl Marei, Mara și cu mine, pentru că ne place. Râdem împreună. Firește, ne și certăm. Împreună suntem acasă. Acasă înseamnă atâtea lucruri. La noi e vorba despre un sentiment. Când Mara întinde mâinile și ne ține pe amândoi de mână, atunci simțim că ceea ce e corect s-a înfăptuit.

Despărțirea dă altă formă familiei unui copil. Dispoziția va fluctua. Oricât de greu o să fie, un părinte are o datorie. Să-și crească pruncul împreună. Copiii înțeleg. Copiii acceptă regulile. Copiii vor doar să fie băgați în seamă și iubiți.

Ce părere ai despre, Mara? Mereu îi cer părerea. Verific cu ea ce a înțeles. În ultimul timp pricepe înainte să aduc orice explicație. Mai adaug. Mai corectez. Știu, mama, știu.

Chiar știe.

Muma Pădurii, driade și informații elogioase despre spuma de baie de la dm

S-a nimerit să plec în Germania după ce o săptămână am umblat prin satul românesc. Am trecut din sat în sat. Am văzut Muma Pădurii în satul românesc. Am văzut driade în satul nemțesc. Muma Pădurii este o femeie urâtă. Driada este o nimfă a copacilor, o femeie frumoasă și timidă.

Muma Pădurii reprezintă o senzație. Driada la fel. M-a copleșit urâtul satului și câmpului românesc. M-a urmărit cu o imagine, o femeie zdrențăroasă, împuțită, leneșă. Înțeleg sărăcia. Aproape înțeleg economia. Arunc un ochi asupra politicii. Nu înțeleg lenea cultivată de român. Distruge peisajul grandios cu așezări înfiorătoare la vedere și lipsite de îngrijire. Instictual, iubesc satul românesc. De aceea mi-e ciudă. Într-un an, habar n-am câți ani aveam, a venit Moș Crăciun la noi acasă. A împărțit cadourile. După ce le-am deschis, m-am uitat zăpăcită la darurile unei prietene. Cum a ales darurile și de ce eu am primit un pulover culoarea oului de rață și ea o păpușă?! Iar în prezent, ca adult, mă uit zăpăcită la peisajul german. De ce neamțul îngrijește câmpul, iar românul îl împute? Intrebarea e retorică. Știu să-mi răspund.

Am condus prin lanuri de grâu impecabile. M-am apropiat de oraș indispusă. În 500 de metri la stânga. În 300 la dreapta. Fix înainte să ajung la destinație, am zărit un panou cu dm. Indiferent de peisaj sau țară, dm arată la fel. Mi-am recuperat o obișnuință familiară. Mi-am reparat starea sufletească cu sare și spumant de baie. Le folosesc cu regularitate din perioada izolării.

În unele zile, cu o reprezentare de Cenușăreasă de când deschideam ochii, doar o baie cu sare și spumă putea să-mi redea senzația de curățenie a trupului. O ciorbă gătită, niște dovlecei pane și o fripură la cuptor mă transformau rapid în Muma Pădurii. Reveneam la felul meu de a fi după o scufundare arhimedică în care eram împinsă de către fluidul colorat și parfumat din cadă cu o forță egală cu greutatea volumului dezlocuit de către corp. Dezlocuit înseamnă scos din spațiul în care te afli.

Fără îndoială răspândesc informații elogioase despre sarea și spuma de mare de la dm. Fac asta din postura actuală. Sunt un ambasador al drogheriilor dm mulțumit și încântat de produsele lor.

Să stăm curați la trup. Spălați-vă trupul. Îngrijiți-l. Curățenia e sexi.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eibenthal. Asta să fie tot?!

În județul Mehedinți, dacă urmărești cursul Dunării, și dacă faci dreapta la un moment dat la panoul cu Eibenthal, în comuna Dubova, ajungi într-un sat de cehi. O mână de oameni locuiește acolo de pe vreme Imperiului Austro-Ungar. Am vizitat satul de două ori. De fiecare dată m-a însoțit Mara. Ultima dată l-am străbătut chiar în această lună.

Alegeți să călătoriți în natură în luna iunie. Verdele crud o să vă farmece. Lăsați gândurile despre ploi. Poate să plouă. Poate să nu plouă. Poate să plouă și să se oprească ploaia. La Eibenthal mi-au atras atenția culturile de cartofi, copiii de pe biciclete și un domn care mătura strada. Trecuse o căruță cu fân. O săptămână încheiată am străbătut județul Mehedinți. Absența copiilor de la sate produce o impresie neplăcută. Simți cum se scurge bucuria din Lume. Pe un panou la Eibenthal am citit Banat. Am dedus că era vorba despre o hartă veche. Nu scria în limba română. M-a bufnit râsul. Am privit peste umăr. Domnul mătura în continuare. Două fete ne-au depășit pe biciclete și au șușotit între ele. Lasă, îți spun după.

Disputa dintre Oltenia și Banat m-a amuzat. Cui aparține de fapt și de drept acest sat? Satul nu aparține nimănui. Politic, taxele și impozitele se plătesc în județul Mehedinți. Istoric, Eibenthal ține de Banatul de Sud. În realitate, Eibenthalul aparține câtorva sute de suflete cărora puțin le pasă de Oltenia sau Banat. E o viață suspendată politic. Sătenii cultivă cartofi. Vorbesc o cehă din alte vremuri. Își îngrijesc casele. Păstrează cum pot copiii în sat. Mătură strada. Zâmbesc turiștilor și li se adresează politicos în limba română. Împodobesc porțile cu trandafiri agățători.

M-a marcat omul cu mătura din stradă. Oare de ce nu așteaptă să vină un reprezentant al statului român să-i facă asta?! E românul leneș? M-am întors spre prietena mea. Poate un popor să fie defect din naștere? Cunosc români harnici. Cunosc români puturoși. Mă înnebunește lipsa copiilor din satul românesc. Mă exasperează naționalismul. Mă insultă. Asta să fie tot? La ce te referi?! Am continuat să-mi chestionez prietena. Condițiile de viață s-au schimbat. Nu mai există o amenințare imediată. Animalele nu ne mai țin în peșteri. Cotropitorii s-au reinterpretat. Trupul e mai puțin torturat. S-au ridicat închisori, iar cazna e mai mult psihică. Cei mai mulți ne naștem și murim sclavi. Cei mai mulți trăim într-o libertate absolută în imaginar.

Înapoi la Eibenthal, asta să fie tot? Ne trezim, muncim pământul, aspirăm casa, măturăm bătătura, ne reproducem și o luăm de la capăt? Ce înseamnă viața până la urmă?

Mi-am scuturat capul. Mi-am mușcat buza de jos. Am apreciat-o pe Mara că s-a cățărat și a cules un buchet enorm de coada șoricelului. Galbenă și neînflorită, mama, cum îți place ție! Shakespeare nu e un moft. E o necesitate. Dramele sufletești, iubirea, ironia întrerup supraviețuirea monotonă și fără rost. Care e rostul supraviețuirii? De ce ținem cu dinții de viață? De ce ne mâncăm între noi ca să trăim? Ce anume îți dă viața? Te trezești. Muncești. Mănânci. Dormi. Faci sex. Dacă faci. Unii nu se țin de prostii. Au via de legat. Au contractele de onorat. Au dulcețurile de făcut.

Eu nu pot. Ce nu poți? Să trăiesc așa. Am nevoie de un plan. Fă voluntariat. Nu mă interesează voluntariatul. Nu fac bine altora ca să-mi dau un sens vieții. N-am suflet croit pentru. Vreau doar să fac ceva. Să scriu. Să fiu utilă. Să întrerup cu drame, râs zgmotos și sex satisfăcător fără interesul de a mă reproduce, supraviețuirea.

Vreau Shakespeare!

Godeanu pe ploaie. Mai există oare cu adevărat satul românesc?!

Am o amintire frumoasă la Godeanu. Godeanu mai este un sat de munte din județul Mehedinți. Acum mulți ani, să fie 25, să fie 30, am dormit o noapte într-o căruță cu fân. Pe urmele fragilei imagini păstrate în memorie, am dus-o și pe Mara la Godeanu. Într-o dimineață ploioasă, am traversat satul cu mașina. Am oprit. Am privit. Și atunci.

Este o dimineață anume plină de tristețe în copilăria mea. Mă refer la zorii zilei când mă trezeam, priveam peste gardul bunicilor, iar acolo zăcea muribund circul. Aproape dispărut, scheletul demonstra o fostă prezență. Reveneam în casă atât de amărâtă. Am retrăit toate diminețile din copilărie într-o singură oră petrecută la Godeanu. Am vizitat Godeanu, o fostă prezentă. Mai există oare cu adevărat satul românesc?!

Frumusețe cât vezi cu ochii. Dacă ridici ochii, splendoare. Dacă lași privirea în jos, sărăcie și abandon. Godeanu, o fostă prezență. Șiroca, aproape o fostă prezență. E apăsător sentimentul. Să revizitezi locuri unde altădată activitățile oamenilor îmbibau totul cu bucurii și necazuri. Prima dată te izbesc fațadele dărăpănate. Ferestrele acoperite trimit săgeți în suflet, dar reziști, apoi. Copiii nu fac gălăgie. Nu mai sunt copii. Bătrânii, prea bătrâni, ies în stradă cu o sticlă de plastic în mână și se uită liniștiți la străini. Țăranul nu se mai întreabă. Pe cine cauți? Pe-al cui? Țăranul bătrân, Moromete cărat cu roaba, știe că eu întorc mașina în capul satului și nu mă mai întorc.

E frumos. E munte. E deal. E plin de ferigă. Păsările cântă prin pădurea de stejar. Fântâna cu cumpănă a rămas s-o aștepte pe Mara. E un afurisit de basm trist și fără morală. Oare de ce nu alegem să călătorim mai mult prin țară? Drumurile s-au reparat. De vineri am umblat prin județul Mehedinți. Am urcat. Am coborât. Gropile lipsesc din asfalt. Am întâlnit șantiere. România se mișcă încet. Nu mai avem răbdare. O părăsim. E firesc! Ne oferă prea multă frumusețe și firimituri de educație, sănătate, infrastuctură, stabilitate economică.

Sunt plină de frumos în suflet. Port imagini cu cireși în marginea drumului. Mă urmărește mirosul de tei. Mă liniștesc cântecul păsărilor și ploaia din pădure. M-am oprit și am ascultat. Merg la Timișoara. Ajung la supermarket. Verific contul. Frumosul începe să se altereze. Mă suspectez că am falsificat și am exagerat frumusețea județului Mehedinți. Mă suspectez o secundă. Mi-e rușine de gând. E frumos, e sărac și e băiat. Nu ne salvează măritișul și parteneriatul. Munca ne va scăpa din primejdia frumuseții naturale. Scuzele s-au terminat. Bătrânii mor, iar satele ca Godeanu or să ne bântuie.

Oare e cu putință să recuperăm satul românesc?!

E Mehedințiul cel mai frumos din lume?

De joi am pornit la drum. Am părăsit Timișoara. Nu m-am lăsat descurajată de vreme și bine am făcut. Mă felicit. Bravo mie! Am venit la Severin. V-am mai spus, are tata casă pe deal. Prima dată am oprit la Dubova. Am urcat pe Ciucarul Mare. Am admirat Dunărea. Am ascultat păsările. Am fost martori la o dezlănțuire bruscă și scurtă de vânt. Mă însoțesc Mara și o prietenă cu cei doi copii ai ei.

În fiecare zi am mers într-o drumeție. Dormitul la părinți ne-a scutit de cazare. Alimentăm mai des mașina și ne deplasăm prin satele de munte și de câmpie mehedințene. Peisajele îți taie răsuflarea. Munții, poienițele, verdele crud exercită o atracție covârșitoare. Nu scriu acum cu sufletul. S-a întâmplat să mă nasc într-un județ de poveste. Notez cu chibzuință. S-a întâmplat să plec din județ. Să studiez la Timișoara. Să călătoresc. Să pun piciorul pe continentul african. Să visez neobosit la Australia, Galapagos și Patagonia.

Pe o poienița la Malarișca am prânzit. Prietena mea a pregătit sandviciuri. Cele mai bune din lume, firește! Când te apucă foamea pe munte, după ce ai mers desculț prin râu, după ce te-ai cățărat pe pereții muntelui, după ce ai căscat gura la o monstruoasă deschidere a unei peșteri, feliile de pâine devin un banchet somptuos.

E Mehedințiul cel mai frumos din lume? Este frumos. Cum de altfel am văzut că este Africa și visez că este Australia. La Malarișca nu mi-am luat ochii de pe linia orizontului. Crestele, pădurile, poienițele s-au îmbinat armonios. Drumurile sunt bune. Ciobanii au câini superbi și blânzi. Și purecii au dat dovadă de o atitudine blajină. Mi-au ciuruit un singur picior. La Cireșu, sat prin apropiere de Malarișca, am oprit mașina pe dreapta și am mâncat cireșe din pom. M-am urcat în pom. Când v-ați urcat ultima dată în cireș? Când ați mâncat ultima dată cireșe fără să vă gândiți câte mâini le-au atins înainte?

După prânz, ne-am urcat în mașină și am mers tot înainte. La o răscruce ne-am oprit. La dreapta? La stânga? Am ales stânga și am ținut o lecție. I-am explicat Marei că așa procedăm și în viață. Alegi, apoi te împaci cu. Noi am ales stânga. Am descoperit o poieniță și o minunată doamnă care se afla cu caprele pe câmp. Le-a muls copiilor lapte în sticlele de apă. Ne-a povestit ca orice om în câmp deschis despre familie, despre viața la munte, despre numele caprelor. Aia e Șirocana, o avem de la Șiroca. Ne-a cerut să ne oprim în sat în drumul spre casă. Copilul ei o să ne aștepte în centru, la casa verde, lângă magazinul universal unde e și un stâlp cu o cutie poștală, cu niște brânză. De două zile mănânc brânză de capră cu roșii și salată de vinete.

Azi urmează un alt sat. Agenda indică Godeanu, dar ieri ne-am brozant mai mult decât am plănuit pe plajă la Cetate, iar prietena are o sensibilitate deosebită la disconfort. Acum vă las o poză de la Gornenți.

Vă mai scriu de la munte.

Nici un prieten, în relația lui, să nu învețe să își țină gura

Mi-a murit un prieten acum câțiva ani. Este vorba despre Sorin Oncu. Sorin a fost pentru mine un anumit gen de prieten. Sorin îmi dădea. Ne așezam la vorbă. Indiferent de subiect, lipsit de adâncime sau solemn, Sorin îmi dădea o perspectivă. Nu emitea judecăți. Râdeam înainte de toate. Nu-l mai am.

După moartea lui am creat această categorie: Prieteni care dau perspective, care te ajută să crești, care te înnobiliează. Sunt rari. Cosmin Haiaș ocupă un loc în această categorie. Asta dacă nu ajugem să discutăm despre carne. În ultimul timp mereu ajungem să discutăm despre carne. Aproape nu-l mai am nici pe el.

La rândul meu, mă situez în această categorie. Dau perspective. Ajut. Înnobilez. De ceva timp dau mai mult. Primesc mai puțin. Mi-e ciudă. Obosesc repede. Analizez. Compar. Relațiile de prietenie s-au dovedit indispensabile în viața mea. De când îmi amintesc, mereu am avut prieteni. Am avut relații de prietenie normale. Am avut relații de prietenie bolnăvicioase. Am avut relații de prietenie instructive. Am avut. Am.

Am pierdut prieteni pe drum. E firesc. N-am știut că ține de firesc să renunți la oameni. Am învățat pe pielea mea. Am grijă să-i menționez Marei, când circumstanțele mă forțează, că uneori prietenii coboară între stații. Un prieten semnifică o a doua casă. Casa și prietenul ocrotesc și sprijină. În casă ești în siguranță. Lângă un prieten te simți în siguranță. Prietenul mai are o calitate. Să spună ceea ce gândește. Când mai ajung uneori în grupuri străine, iar cineva îmi atrage atenția într-un mod neplăcut, îmi chestionez interlocutorul din imediata mea aproapiere. Nu are prieteni? De ce pun această întrebare? Pentru că e datoria unui prieten să redea prin cuvinte când o luăm razna. Toți o luăm la un moment dat. Te-ai îngrășat. Arăți ca un pom de Crăciun. Ai fost nepoliticos. Nu ai procedat corect. Te minți singur etc.

Când cineva care te iubește exprimă neplăceri, trece cu vederea atacul imediat, îmbufnarea de a doua zi și impertinența copilărească. Trece cu vederea o perioadă, un timp, o vreme, o epocă. Dacă nimic nu se schimbă, atunci urmează stația. Cineva coboară. Cineva urca. Rămâne compartimentul gol.

Nici un prieten, în relația lui, să nu învețe să își țină gura. Un prieten să învețe să formuleze. Să nu reproșeze. Să-și anunțe durerea. Să nu critice. Să redea nemulțumirile. Să nu renunțe imediat. Să insiste până când vorbește singur. Când ajungi să vorbești singur, atunci nici stația nu mai e relevantă. Oprești trenul.

Azi privesc relațiile de prietenie din interes cu alți ochi. Consider că aceste relații stigmatizate necesită o reevaluare. La cinci ani ne împrietenim pentru că locuim pe aceeași stradă. În școala primară ne împrietenim că purtăm același tricou. La liceu ne apropie o preferință muzicală. După 35 de ani ce ne pune pe același loc? Să-ți lași sufletul atins după 35 de ani este extrem de greu. Avem deprinderi fixe și precise. Educația și tabieturile ne ridică și ne strică. Nu în aceeași măsură, firește! Un interes ne pune aproape. Durata interesului concide uneori cu durata prieteniei. Lamentarea de după e copilărească. Te perpelește dorul după o persoană care nu știe să tacă lângă tine? După o persoană care nu-ți dorește prezența, nu-ți apreciază mintea, nu râde la glumele tale? Răspunsul este nu. Nu te perpelește dorul. Psihologic, după cărțile citite, este vorba despre victimizare și martirizare. O victimă deține puterea obișnuinței. Un martir atrage atenția.

Prieteniile din interes mă liniștesc. Știu de ce merg la o întâlnire, de ce vorbesc, de ce mă străduiesc. Nu e nimic greșit. Cum știu prea bine când cineva îmi cinstește prezența. Cum știu? The eyes, chico, they never lie! Exact! M-am uitat și la Scarface în aceste luni.