Amân să reiau lectura Gulagului. Am răsfoit al doilea volum. Din titlurile capitolelor am dedus că este vorba despre zile petrecute în lagăr. Am citit deja  O zi din viața lui Ivan Denisovici. Știu la ce să mă aștept. De aceea m-am apucat de Dario Fo, Ca din întâmplare, femeie.

Cine l-a citit pe Dario Fo și de ce? Vi s-a recomandat? Ați ascultat un podcast? L-a menționat Oprah? Pentru că a câștigat Nobelul?

De mică am considerat că îmi este hărăzit să câștig Nobelul. Nu râdeți, așteptați. În primul rând nimic nu-mi este hărăzit. Nu cred în destin. Nu știam asta în copilărie, de aceea am abuzat de imaginar. Mi-am imaginat în fel și chip viața mea de adult. De fiecare dată, în orice scenariu, sfârșeam interogativ. Dar de ce nu aș câștiga Nobelul?! Cele două cărți publicate și nici blogul nu or să-mi cumpere un bilet în Suedia, iar o nouă carte publicată n-are nici măcar o schiță închipuită.

Azi l-am citit pe Dario Fo, iar la un moment dat m-a umflat râsul. Mi-am amintit de compunerile colegilor mei. O compunere deținea puterea de a stoarce sprinteneala din corpurile tinere. Exprimarea simplistă și artificială îndeplinea o singură cerință: tema făcută. Nici o subtilitate intelectuală nu-l trezea pe profesorul de la catedră din plictiseala de a asculta unele creații ale elevilor. N-am adormit citindu-l pe Fo. Sunt curioasă de regina Cristina a Suediei. Dar, fiți atenți, nici nu l-am găsit talentat la scris! Unde e talentul lui Fo?

Aveți dreptate. Ce am realizat eu intelectual pentru a-i pune la îndoială talentul? Cine sunt eu în acest context? Sunt un neica nimeni, dar întrebarea rămâne în picioare. Unde e talentul lui Fo? Nici nu o să-i mai citesc altă carte pentru cercetare. Apelez la experiență. Nici Paul Auster nu mi-a plăcut în Trilogia New York-ului. Anul trecut i-am devorat două alte titluri. Sesizați diferența? Nu mi-a plăcut Paul Auster. Nu m-am întrebat unde îi este talentul.

Acestea fiind povestite la ceas de seară cu Mateiu ghemuit lângă mine și cu Motan la picioare, vă provoc să mă contraziceți cu Dario Fo.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am mers azi pe jos de pe Cetății colț cu Gheorghe Lazăr până în Unirii. Am admirat florile de primăvară din sticlele de plastic tăiate și reinterpretate ca vaze. Narcise, zambile, lalele, mirosuri și culori la colț de stradă într-un fel de piață la care negustorașii nu renunță. Săptămâna trecută au adus, într-o cutie de plastic, un porc tranșat. Florile de primăvară și capul tăiat de porc le-am apreciat suprarealist. Se potrivesc Timișoarei capitală culturală europeană.

Cele 3 Timișoare, eu am numărat 3, exploatează zone de irațional în viața cetățenilor. Există, desigur, Timișoara pietonilor. Pietonii alcătuiesc cea mai elastică adunare. Sar pe trotuare. Se feresc de crengi și de tencuieli. Ocolesc gunoaiele cu ochii și picioarele. Pietonii, aceia care nu locuiesc în centru sau Unirii, care bat străzile urbei, își duc zilele într-un oraș mizerabil și urât mirositor. Urmează Timișoara bicicliștilor, un oraș fără îmbrăcăminte rutieră care descătușează frustrări din partea celor care pedalează și din partea celor care conduc. Harta pistelor de biciclete ar putea foarte bine să conțină monștri, ca hărțile vechi. Pentru că e plin de necunoscut atunci când pornești la drum pe o pistă de biciclete. Vopseaua folosită provoacă sau nu accidente, pista conține sau nu rădăcini de copaci, pista se oprește sau nu în copaci sau stâlpi, ai sau nu ai pistă, ai sau nu ai înțelegere din partea pietonilor. Bicicliștii pedalează într-un oraș mișcător. A treia categorie aparține șoferilor. Aceștia, în ciuda nervilor provocați de trafic și lipsa parcărilor, cred cu naivitate că locuiesc într-un oraș frumos. De la geamul mașinii nu te agresează sticlele de plastic, șervețelele, țigările, găinații de porumbei, ambalajele. De la geamul mașinii admiri culorile apusului, corcodușii înfloriți, magnoliile bezmetice, râul Bega, clădirile renovate. Nervoși și naivi, șoferii falsifică traiul din urbe cu prezentări pe social media unde arată porumbeii, catedrala, magnoliile, piața Unirii, centrul și malul Begăi. Hashtagurile cu #timisoarafrumoasa, #timisoaramea conțin tot atât adevăr câtă carne conține un crenvurști. Timișoara are nevoie de un Haussmann care să renoveze. S-a reconstruit Parisul. Să reconstruim și Timișoara.

Entuziaștii și îndrăgostiții de urbe să mai stea în banca lor. Acest oraș necesită o iubire dură. L-ați umflat prea mult în pene, iar acum pute a găinaț și nu numai.

Aseară l-am culcat pe Mateiu la opt jumate. Înainte de a mă așeza lângă el, m-am spălat pe dinți, m-am demachiat, m-am cremuit. După ce va fi adormit, eu să mă apuc de scris. Acesta a fost planul. S-a întâmplat să adorm și eu. M-am trezit la 11. Am sărutat-o pe Mara de noapte bună, am stins lumina și m-am băgat la loc în așternutul cald să visez. Și am visat. Pare că am visat toată noaptea. Imagini ciudate cu case, cu oameni îmi muncesc subconștientul.

Înaintez într-un ritm alert și cu lectura lui Philip Roth, Indignare. Ori mă grăbesc să reiau Arhipelagul Gulag, ori recuperez lentoarea cu care am parcurs Soljenițîn. Nu știu, nici nu e important.

Azi am fost la supermarket. Am gătit. Îmi miros degetele a chiftele. N-am reușit să schițez în gând ce urmează să scriu. Mateiu a insistat să-mi țină companie la bucătărie. Am răspuns de 20 de ori la o întrebare. A pus multe întrebări pe parcursul preparării chiftelelor.

M-am așezat cu laptopul în poală. Cafeaua e rece. Magnolia din curtea vecinilor este bezmetică. Pe Facebook am citit despre scandalul de la Uniter. E scandal. Au țâșnit pasiunile și frustrările din lumea teatrului românesc. Pasiunile lor mi-au atras atenția asupra apatiei mele. Uneori nu înțeleg frământările oamenilor. Să dai atâta importanță, să investești timp și energie în situații, vorbe și relații.

Mara a împlinit 13 ani. Își dă ochii peste cap o dată pe zi. La vârsta asta caută răspunsuri despre lume și caută să se așeze în reprezentările ei. Lumea. Care lume? Lumea așa cum a cunoscut-o și cum o cunoaște ea. Lumea ei nu este lumea mea. De aceea e falsă afirmația unor adulți că nu au copilărie copiii de acum. Firește că au, dar cu alte reprezentări! M-am uitat din nou în urmă. Am sintetizat cei aproape 40 de ani ai mei. Până la 10 ani am explorat mediul înconjurător. Condițiile de viață se imprimă în noi. După 10 ani am căutat în cercul social. Am cunoscut oameni. Am învățat cât m-a dus capul. Cercul social se imprimă și el. De la 20 de ani m-am lăsat la voia întâmplării. Credeam sincer că o să am timp pentru viața de adult și tot ce presupune asta. Până la 30 de ani am trăit după cum mi-au spus și mie alții. Alții reprezintă persoanele din jurul meu până la 20 de ani, părinții, bunicii, prietenii. Când deschideam gura atunci ieșeau cel puțin patru sau cinci persoane în același timp. După 30 de ani, foarte târziu, mărturisesc, am început să mă întorc spre mine. M-au deranjat unele afirmații scoase pe gură care nu-mi aparțineau neapărat. Am încercat să identific sursa. M-am chestionat ce simt și ce cred eu despre. Uneori eram indiferentă la subiect. Nu și gura mea. Am ajuns la 40 de ani. Am trecut de jumătatea vieții. Mi-am făcut ordine în valori, convingeri, religii și atitudini.

Privesc în urmă și zâmbesc. Uneori mi-e frică de moarte. Alteori o aștept ca pe o aventură grozavă, cea mai aș putea spune.

Mara se așază în fața bibliotecii și caută titluri de cărți. Oh, ce satisfacție! Mateiu mă privește blând cu capul lăsat într-o parte. Oh, iubire necondiționată!

Și iată că vecinul a pornit din nou filmele porno. Vă las. Purtați o carte ca să vă salvați de un fel de a fi plictisitor. Sunteți plictisitori, garantat, dacă pierdeți 5 minute din viața voastră dialogând despre pâine de exemplu.

Foto: Bogdan Mosorescu

Spăl vasele și-mi imaginez cum mă așez la scris ziua. Seara, obosită și descurajată de la atâta căscat, nu-mi rămâne decât să vă povestesc una sau alta, una mai comună ca alta. Eu visez să scriu extraordinar. Pentru extraordinar mi-e necesară lumina, dimineața și mintea odihnită. Până atunci, fac exerciții de scris. Scriu pentru a nu uita să scriu.

Nu vă pot propune mari teme de gândire. Nu vă notez revelații care-mi scutură eul deoarece dereticarea prin casă nu e un stimul suficient de puternic. De fapt nu e un stimul. Parcă se scurge toată viața interesantă din mine și rămân eu cu gândurile mele suspendate de activități casnice.

Curățam ieri vasul de toaletă și mi-am propus să ticluiesc un articol despre voință. Mi s-a părut mie că am descoperit ceva. Acum mi se pare imposibil să-mi recuperez observațiile. S-au dus când am tras apa. Așa mi se duc gândurile, cu apa de la toaletă, cu hota, cu aspiratorul. Activitățile casnice îmi reinterpretează persoana.

Am sfârșit primul volum din Arhipelagul Gulag. V-am spus. M-am apucat de Patul Fridei de Slavenka Drakulic. Mi-am dorit o pauză de la comunism, dictatură, tortură, suspiciune, foamete, sărăcie, ignoranță. Mi-am dorit să-mi colorez din nou visele. Am nimerit-o cu Frida, cea mai colorată femeie din istorie. Am crezut că am nimerit-o. Am terminat cartea ieri și am aflat, din paginile romanului cu verificare și confirmare pe Google, că Frida Kahlo a avut o aventură cu Lev Troțki. Nici de durere n-am scăpat. Frida a trăit în durere și și-a pictat durerea. Toată viața, scurtă de altfel, a jucat un rol. Prin suferință încetăm să mai fim marionete, zicea Cioran. Frida Kahlo s-a inventat pornind de la un handicap, un picior mai subțire, s-a înfrumusețat accesorizând un bărbat și a devenit nemuritoare prin durerea care a forțat-o să i se opună prin acuarelă. Când picta reușea să țină sub control demonul durerii care nu a părăsit-o toată viața ei. După cum vedeți, nu am luat nici o pauză de la comunism și durere.

Mâine o să încep un alt roman. Două zile pauză după Arhipelag nu-mi sunt suficiente. O să pun mâna pe volumul al doilea după ce mi s-au colorat suficient visele și stările. Momentan am zile gri.

Foto: Bogdan Mosorescu

De câteva zile pierd energie. Pe undeva o pierd. Nu găsesc sub nici o formă gaura s-o astup. Tot în aceste zile, cineva din familie a făcut niște investigații la doctor pentru o glicemie mare. Am discutat la micul dejun despre, iar între două guri de ceai verde cu iasomie, am scos din bibliotecă De ce nu fac zebrele ulcer? de Sapolsky.

Tot mai des apare boala în discuție. Conversația cu un cunoscut sau altul ajunge la stres, dezechilibru, atracția bolii prin gând. Am ascultat despre atracția bolii prin gând și de la cunoscuți, și de la membrii familiei. Nu, nu și nu. Sub nici o formă nu accept acest lucru.

În 2021, când Mateiu nu împlinise nici 2 luni, am descoperit hemoglobina scăzută, iar de aici, la internare au fost responsabile Sărbătorile Pascale. La privat nimeni nu ne-a primit. Nu o să reiau experiența aceea îngrozitoare care pe mine m-a marcat pe viață. Sunt o mamă nebună care exagerează din orice. Cum vine asta? Vine cam așa.

După investigații la sânge în spital, s-a luat prin eliminare, aia nu, aia nu, aia nu, nu s-a descoperit nici o cauză. Au insistat să accept transfuzia de sânge deoarece refuzul m-ar cataloga la mamă iresponsabilă și idioată. Am refuzat. M-am răzgândit. E dificil să iei o decizie într-o stare soră cu nebunia. Până la urmă am acceptat, iar apoi am cerut externarea. Ce are copilul meu? Nu s-a descoperit nimic la analize, dar ceva este. Ce este? Ceva grav. Și am ieșit din spital, scenă ruptă din Orwell, spunând cu gura mea: Am copilul grav bolnav. Dar ce are? Asta nu știm, dar vă asigurăm.

Consecința atitudinii imbecililor de doctori, afirm și-mi cer scuze doctorilor capabili și eminenți, este că orice bubă a lui Mateiu are la mine în cap acest ecou: cancer, grav, moare. Face febră? Vomită? Șchiopătează? La mine în cap își face apariția moartea.

Așa că refuz atracția bolii prin gând. Gândurile vin fără doar și poate. Alungați-le și nu sporiți vinovăția când boala sau moartea se ivesc. Pe mine Smaranda Arghirescu m-a marcat. Că asta e abordarea românească. Nu au diagnostic, ține de capabilitatea de doctor, dar ne asigură de gravitate care ține de abordarea românească feroce și lacomă. La privat, doctorii, Adrian Lăcătușu, de exemplu, m-a corectat și la vocabular. Nu are nimic, Mateiu? Nu, doamnă, nu vorbim despre a avea sau a nu avea ceva, copilul e sănătos. În Germania nimeni nu a pronunțat boală în prezența noastră. Mi-au auzit urechile doar copil sănătos.

În prezent am un copil sănătos, iar eu? Nu știu să vă răspund. Când copilul face febră vă e frică de moarte? Nici un gând al meu n-ar putea atrage boala. Nu aș fi șocată, dar aș înlocui o credință cu alta. Am renunțat la Dumnezeu ca să cred în ce? Că mă pedepsește propria minte?

Îmi alung gândurile cum pot. Nu e ușor, vă asigur. Nu mă compătimiți, pretind că sunt puternică. Întăriți-vă și voi.

Am sfârșit primul volum din Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn. Sunt bine. M-au întrebat mai multe persoane dacă sunt bine. De aceea am menționat. Mai notez că nu am o reprezentare de gladiolă ca femeie. Mă simt datoare să citesc, să știu cât pot și să cunosc cum pot despre atrocitățile comise de semenii mei.

Persoanele sensibile, indiferent de gen, stau la distanță de lecturi inconfortabile. Înțeleg. Eu mă simt în prezent vinovată când mănânc până mă doare burta. Alteori ridic privirea din carte și privesc pereții camerei. Îmi imaginez 100 de persoane în sufrageria apartamentului meu. De fapt nu pot să-mi imaginez deoarece consider că e imposibil acest lucru. Nu este imposibil. Am citit descrierea. Firește că mureau unii dintre ei, dar nu-i anunțau pe gardieni. Până începeau să pută, primeau și rația morților de mâncare. Toate aceste fapte mă fac să mă simt prost. Durează cinci minute, cresc copii. După cinci minute ceva sau cineva îmi solicită atenția. Am devenit o persoană deosebit de importantă. Totul trece prin mintea și mâna mea.

O să iau o pauză după primul volum. O să citesc o altă carte. Să mă îndepărtez de mizeria umană. Să mă relaxez și eu cu o carte în mână. Să beau un pahar de vin. Să trag o pătură pe picioare. Totul foarte instagramabil documentat, pozat și postat pe social media. O să vedeți dacă mă urmăriți pe Facebook și Instagram.

Înainte de punct, vă las un citat care mă obsedează de câteva zile.
Să ai numai ceea ce poți duce întotdeauna cu tine: să știi limbi străine, să cunoști țări, să cunoști oameni. Iar sacul tău de călătorie să fie în memoria ta. Memorează! Memorează! Poate că doar aceste semințe amare vor răsări cândva. Soljenițîn

Nu sunteți curioși cum ar arăta o grădină răsărită din propria memorie?!

Foto: Simona Nutu

A înflorit magnolia vecinilor. În blocul în care locuiesc, în spatele lui, au rămas trei case. Aceste trei case sunt înconjurate de termopane. Magnolia se reflectă în geamuri și uneori dă un excelent spectacol. Firește, e nevoie să te oprești și să privești. Trecem cu privirea peste ea. Asta dacă e posibil s-o privești. Locuitorii din apartamente și-au izolat existența cu draperii groase, cu obloane sau cu staniol.

Nu de puține ori m-am gândit la sufletele care mă înconjoară. Le privesc în fiecare seară geamurile. Nu aș recunoaște nici un chip pe stradă. Abia îmi identific vecinii. Pe unii îi ocolesc de-a dreptul. Mă uit acum în timp ce scriu la două balcoane luminate. Bună, vecin străin alături de care dorm de ani de zile!

De două zile mă simt slăbită. Mă simt și sunt. Pe undeva corpul meu pierde energie. Abia mă trag prin casă. De aceea, în aceste momente de slăbiciune, am meditat la străinii apropiați care mă înconjoară, am admirat magnolia, am adormit gândindu-mă la iubire. Ce ar fi viața fără iubire, fără îndrăgosteală?

Ce faceți când vă e dor de îndrăgosteală? Mie mi se face. Pe mine mă ajută călătoriile, vinul, lectura și destrăbălările. Bifez cu dezmierdările o stare, dar iubirea trece dincolo de înamorare. Prinzi dragostea de câte ori se nimerește în viață, dar cum o păstrezi? Probabil dacă am discuta mai puțin despre facturi, telefoane, impozite, asigurări, Decathlon, ofertele de la Lidl, atunci nu am condensa în chipul iubit aspectele plictisitoare ale vieții. Când ar intra partenerul pe ușă nu l-ai asocia cu necesitatea de a schimba cauciucurile. Când ar intra partenera pe ușă n-ai asocia-o cu mâncarea, baia copiilor sau pâinea de la Prospero. Când ar intra partenerul, i-ai pune un pahar de vin în brațe sau pur și simplu l-ai ignora. Admirați magnolia, cerul sau cufundați-vă în gânduri și sentimente personale.

Priviți cerul des. Cerul are puterea de a zgudui infatuarea ființei. Ce om care a privit cu adevărat cerul nu și-a conștientizat fragilitatea existenței? Ce forță se opune universului? Una singură, iubirea. Orice altceva a încercat și încearcă omul ține de boală. Sănătate fără iubire pe planeta Pământ nu există. Istoria dovedește.

Foto: Carmen Vulpea boemă

M-am așezat la scris. Mateiu nu a fost de acord. M-a vrut lângă el. M-am așezat lângă el. Am ațipit. Atâta gâlceavă am în cap de o săptămână! Asta seară e în sfârșit liniște. Recunosc, mi-am turnat un pahar de vin. Noroc mie. Am supraviețuit vernisajului #poartariduri.

Dacă vă întrebați cum a fost. Pentru mine a fost așa: Bună seara, bine ați venit! La revedere, mă bucur că ați ajuns. N-am purtat o conversație cap coadă cu o persoană. Am făcut multe poze. Firește, lumea se pozează cu maimuțele, deși îi dau dreptate aici Biancăi Granieri. Care maimuță, sunt mai multe?!

A ieșit excelent vernisajul dacă reperul ar fi numărul de vizitatori, puhoi de lume! Nu sunt capabilă să vă povestesc. Dorm pe mine. Expoziția va fi deschisă până în 24 martie. Treceți pragul Casei cu iederă. O să vă minunați arhitectural, natural de la miere și antropologic de la portretele de pe simeze. Cum ne reprezentăm frumusețea în corelație cu condițiile socio-culturale sau când o să ne privim autentic în oglindă și o să ne întâlnim cu decăderea supremă?

O să mai revin pe blog cu relatări de la vernisaj sau poate nu o să mai revin.

Vă rog să lăsați comentarii, știu că putem vorbi mult și bine despre apucăturile femeilor de a se mutila în numele frumuseții.

Foto: Bogdan Mosorescu

Sunt feministă în gândire. Sunt o feministă dintr-un grup mare, nu atât de mare cât mi-aș dori, de persoane.

Feminismul este o mișcare. Susține egalitatea în drepturi în sferele de activitate ale tuturor persoanelor indiferent de gen.

Feminismul n-are nimic de-a face cu misandria. Ca feministă iubești bărbatul, dar nu-i permiți să-ți controleze viața. Bărbați încearcă în mod constant să controleze tot la femeie. De ce? M-am întrebat. Cu siguranță s-au întrebat și alte femei. Am câteva răspunsuri.

Încearcă să controleze din egoism. Femeia e a lui. Fix ca băiețeii care-și smulg unul altuia mașinuțele din mână în parc. E mea! Ba a mea! Uneori mașinuța sfârșește sfârtecată. Istoric, e o dâră de femei sfârtecate de egoismul bărbaților.

Încearcă să controleze din delir de grandoare, ego. Femeia fiind privită ca o proprietate, acțiunile ei se răsfrâng asupra reputației bărbatului. Nu știi să-ți controlezi femeia! Vezi că îi umblă ochii! Aceste replici au provocat multe bătăi în cuplu și nesfârșite certuri. Ofensa adusă e năucitoare, iar bărbatul cere răzbunare.

Încearcă să controleze din nesiguranță. Nesiguranța dă naștere la violență, indiferență, nesimțire.

Bărbații au motive, dar n-au educație. Pentru că educația lipsește. Alături de educație vine cunoașterea de sine. Un bărbat educat și cunoscător de sine nu va încerca niciodată să controleze, ci să colaboreze.

În familia mea am trăit, am văzut, am experimentat atitudinea negativă față de femei. Femeia putea și nu putea. Era o listă. Mama putea să gospodărească, să vină direct acasă de la muncă, să ne crească pe noi, să tacă, să respecte deciziile fără a fi consultată. Mama nu putea să bea, alcoolul are urmări grave la femei, să iasă în compania bărbaților, să se îmbrace provocator, să măcăne. Interdicțiile, devalorizarea și controlul le-am observat pe-ndelete la noi acasă.

M-am săturat. N-am ajuns să urăsc bărbatul, dar cu siguranță am devenit exagerat de sensibilă la orice formă de control. Când aud: Când vii acasă? Cu cine ești? Mi se declanșează fricile și spiritul războinic. În adolescență am fugit. Ca fată m-am ferit de băieții care-mi limitau personalitatea. Ca femeie am luptat cu bărbații pentru egalitate. Banalități de genul am rostit: E datoria mea să gătesc și să fac curat în casă? E corect să mă chestionezi la telefon cu cine sunt? E de bun simț să-mi strici dispoziția de câte ori ies în oraș cu prietenele mele?

Sufragetele au purtat lupta grea, adevărată, importantă, agresivă. Au murit femei. Îl citez pe Soljenițîn. Măcar o mică cicatrice să ne rămână în inimă moartea lor. Pentru ca totuși moartea lor să nu fi fost în zadar!

Feministele actuale luptă cu banalități, cu un misoginism care nu vrea să iasă din uz pentru că nimeni nu renunță ușor la drepturi și privilegii. Să ți se pună masa e un privilegiu. Să beneficiezi de muncă neplătită e un privilegiu. Femeia încă prestează muncă neplătită în casă. Femeia muncește mai mult la locul de muncă pentru a demonstra că poate. Femeia încă e curvă în situații în care bărbații sunt bătuți apreciativ pe umăr. Mulți și mulți, și tot mai mulți încă în viața femeii.

Partenerii în cuplu se găsesc rar, dar se pot educa. Primul pas constă în a deveni conștient de celălalt ca persoană separată de care nu dispui după bunul plac. Salvarea instituției căsătoriei, dacă mai poate fi salvată, ține de a stabili o listă cu sarcini pentru fiecare, iar femeia să nu gătească pentru că e femeie, să gătească de drag, dintr-o necesitate sau să nu gătească deloc.

Feminismul a început ca o mișcare. S-a teoretizat în doctrină. A ajuns o boală banală în prezent. Are leac. Se numește educație.

Educați-vă copiii și autoeducați-vă!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Insist cu cititul, cititul ne ține zdraveni la cap. O să vă mai povestesc despre Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn. Mă aflu în continuare la primul volum. În total sunt 3 volume de oroare omenească.

În anul 3 de facultate am citit, datorită programei, jurnale și memorii din perioada comunistă. Doza aia de barbarie primită la 20 de ani m-a ținut departe de Arhipelag. Am citit totuși O zi din viața lui Ivan Denisovici. După ce am sfârșit am zis gata. Gata! Am rămas pe poziții până anul acesta.

Primele capitole au fost cum m-am așteptat. M-au sfârtecat sufletește. De multe ori m-am oprit și am strâns cu putere ochii. Am încordat mușchii fesieri. M-am ridicat și m-am plimbat prin cameră. Nu am plâns. Soljenițîn, cum am mai notat, are simțul umorului în ciuda anilor petrecuți în lagăr.

Am ajuns cu lectura la procese. Soljenițîn povestește despre pornind de la anul 1918. Apar și stenograme. În timp ce citeam, știți cum e, a început mintea să-mi fugă. Kafka mi-a venit în cap, urmat de Golding și de o imagine a clasei mele, un laborator de biologie, din generală. E ușor să ghiciți de ce Kafka. De la Procesul la procese în care vinovații nu cunoșteau motivul încarcerării. Absurd? Nu, realitate rusească. Golding s-a ivit împreună cu laboratorul de biologie unde am terminat clasa a VIII-a. Rușii au avut și continuă să aibă un comportament de bătăuși rămași fără îndrumarea adulților sau a unui diriginte. Copiii fără atenția adulților sar din Originea speciilor de Darwin sau chiar din cotețele cu porumbeii studiați. Cel mai puternic câștigă, grasul mănâncă cel mai mult.

Simplist, îmi imaginez Rusia ca o clasă de puberi, eu și colegii mei din clasa a VIII-a, rămași fără dirigintă. O să dau nume. O să schimb numele reale ale colegilor. Șeful clasei n-ar fi ajuns blânda Ioana sau înfigăreața Iulia, ci bătăușii Gheorghe și Vasile. Rusia, după căderea imperiului, a rămas să fie condusă de Gheorghe și Vasile. Ei să alcătuiască legislații, coduri, consilii etc. Mă bufnește râsul. Gheorghe și Vasile, așa cum i-am cunoscut eu, n-ar fi fost capabili, cum nici Stalin, așa cum am citit eu, nu a fost capabil.

Asta îmi vâjâie mie prin cap în prezent. De Dragobete n-am nimic de zis. Aș mai menționa Marile Puteri. Dacă aceste puteri n-ar fi exploatat alte popoare, ar fi ajuns ca Rusia, să presare pe suprafața țării lagăre de muncă forțată pentru îndeplinirea delirului celor de la conducere?

Ce chip ar avea lumea azi fără exploatarea celor slabi și e cu putință o asemenea lume?

Foto: Carmen Vulpea boemă