Zoso, Bisisica lui Niculae Moromete și curvele

Îmi lipsește formularea de început. E importantă. De aceea stau uneori zeci de minute până scriu prima propoziție. Nu sunt sigură nici de acuratețea amintirii. Să fie ultima conferință, să fie printre ultimele conferințe la care am participat înainte de pandemie. Ultima sau nu, s-a discutat despre transformarea platformei facebook în publicație.

M-aș bucura. În felul acesta, publicația ar da socoteală pentru utilizatori. Pe facebook suntem cu toții niște oi fără cioban. Nu e nimeni care să te păzească sau să te lovească când depășești limita bunului simț. Citesc și încerc să nu mă mir. Nenumărate persoane jignesc fără nici o teamă că acest lucru ar avea consecințe. Minți! Ești o curvă! Maimuță fără creier! Rapandulo! Etc!

Eu am avut capre. Orice turmă are o capră care conduce. A mea a fost Gica, un fel de Bisisica lui Niculae Moromete. M-a alergat până la epuizare. M-a enervat până la lacrimi. Gica călăuzea turma de obicei în toate locurile interzise: în viile oamenilor, în lanurile de grâu, pe pășuni păstrate pentru cosit. Restul caprelor o urmau, iar ea le justifica tertipurile.

În mediul online, putem s-o înlocuim pe Bisisica cu Zoso. Zoso scrie despre un subiect înfocat. Zilele astea nici un subiect nu e mai înfocat ca influențării. Am urmărit câteva articole provocatoare despre influențări. Zoso are rol de acuzator. Face evidente atitudinile false. Nimic monstruos până aici, dar urmează comentariile legitimate de părerile lui exprimate. Curve! Maimuțe fără creier! Rapandule!

Turma, fără cioban, fără câine, fără par, eliberează furiile pentru că nu există nici o pedeapsă. Facebook nu ia măsuri împotriva utilizatorilor nepoliticoși, primitivi și agresivi verbali. De aceea mi-ar plăcea ca facebook să devină publicație.

Curvo! De acord, sunt curvă, dar verbalizarea publică înseamnă calomnie. Discreditarea reputației cuiva se pedepsește. Ajung din nou la cărțile mele. Când o persoană se știe protejată, când pedeapsa nu pândește după colț, renunță la stăpânirea de sine. Ca în povestea unui cunoscut care m-a dezgustat în facultate. L-am lovit și eu pe. De ce ai făcut asta? Era oricum jos, îl bătuseră băieții de la bloc. Am dat și eu.

Asta e specia noastră. De aceea susțin educația. Educația e singura noastră salvare.

Foto: Bogdan Mosorescu

O gospodină ratată, dar cu un miros incredibil la lenjerie. Pliculețe parfumate de la dm

Am un dulap în dormitor. Într-o zi l-am demontat. I-am șters fiecare bucată de lemn cu diluant. Dacă vă întrebați ce m-a apucat. Mi se părea că miroase. Ajungea uneori la mine o putoare insuportabilă. Sunt sensibilă la mirosuri. Pielea mi-e la fel de sensibilă. De orice mă ating, oricât de ușor, pielea mea reacționează. Mereu am undeva o bucată de piele colorată.

Nasul și pielea îmi dictează de multe ori dispoziția. După ce am asamblat la loc dulapul, am decis să-l schimb. Am trimis măsurători. Vreau un dulap dintr-un perete în altul și din pardoseală până în tavan. Aștept oferta. O s-o primesc când trimit și niște numere. O să trimit.

De câte ori am invitați la mine acasă, pun așternuturi curate. M-am săturat să mă scuz pentru miros. E curată lenjeria, dar nu e recent spălată. Ca să mă asigur de prospețime și parfum, spăl lenjeria, o usuc și o întind pe pat. Lenjeria din dulap, de la miros, te trimite cu gândul la ceva învechit. Am căutat soluții pentru. Până înlocuiesc dulapul, l-am șters bine și am adaugat în lenjerie niște pliculețe parfumate descoperite la drogheria dm. Când deschid acum ușile de la dulap, mereu râd. Parcă interpretez una din reclamele cu detergent de la televizor. Flori sar din dulapul cu lenjerie și mă transportă la munte sau la malul mării.

Pliculețele rezistă săptămâni. Nasul meu nu a mai simțit nimic neplăcut. Îmi pun capul pe pernă și caut să inspir. Habar n-am dacă sunt singura care se confruntă cu o așa problemă de gospodărie. Scopul meu nu a fost niciodată să excelez ca femeie pricepută în treburile casei. Patriarhatul m-a lecuit de această ocupație. Prefer să citesc și să scriu, dar prefer și o casă curată și ordonată. Vreau, nu vreau, mă intersectez cu un fel de a fi gospodină. Nu mă deranjează atâta timp cât mă recunosc o gospodină ratată, dar cu un miros incredibil la lenjerie.

Îl aștept pe Mosorescu la finalul săptămânii. Ar putea el să revină cu câteva cuvinte despre cum anume miroase lenjeria verișoarei lui preferate. Nu-mi fac speranțe. Fuge de scris la fel ca mine de matematică. Să mai râdem puțin. Insist.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pensionarii români au o anumită gândire și un anumit comportament. Viața le-a trecut. Așteaptă să moară.

Locuiesc la bloc. Am un apartament comunist renovat după chip și asemănare. L-am umplut de cărți. L-am ferchezuit cu o hartă imensă. L-am făcut mai subtil cu o sculptură. Arăt cum pot spre ce aspir.
Lucrez de acasă. Scriu pe un blog de 14 ani. Scriu dintr-un apartament de cinci ani. Inevitabil, vecinii s-au strecurat în universul meu. Un vecin vizionează filme porno dimineața, iar partea sonoră ajunge și la mine. O vecină mă exasperează cu o antipatie provocatoare. Mereu îmi bate la ușă când repar ceva prin casă. Un alt vecin mă pândește când ajung acasă. Vecina, vecina, ce faceți? Am văzut că aveți cărți. Pot să împrumut? De la prima cerere până la ultima, am dezvoltat un sistem. Vecinul bate la ușă. Îi deschid. Îl poftesc înăuntru. Îl las să se plimbe la rafuri. Îi recomand. Nu am vrut. A insistat. A cerut ceva ce citesc eu. Așa a lecturat Freud, Jung, Lucian Boia. A cerut ceva povești de dragoste. Așa a lecturat Pacientul englez, Animal pe moarte. A cerut autori români. Așa a lecturat Daniel Vighi, T.O. Bobe. Cărțile apăreau într-o zi pe dulapul de la intrare.

În prezent stau două cărți pe dulapul de la intrare. Nu le-am pus la loc în bibliotecă. O să le mai las acolo o vreme. Mamanu mi-a comunicat acum câteva zile că vecinul-cititor a murit. Primul gând a fost la cărți. Oare ce titluri au rămas la el? Apoi am zâmbit trist. Am rămas cu vecinul cu filmele porno și cu vecina cu spiritul obtuz. Vine toamna. O să ies în frig și ploaie ca s-o duc pe Mara la școală. La revenire, vecinul nu o să mai aștepte pașii mei ficși ca să-mi ceară cărți.

Nu cunosc detalii despre viața vecinului. Un domn bătrân cu un păr complet alb, dar cu o inimă zdrobită de dragoste în tinerețe. M-a prins cu cana de ceai în mână într-o dimineață. Gestul acesta a însemnat pentru el că mă poate reține. Mi-a povestit despre ce a citit, ce impact a avut asupra lui. Exclama uneori: Freud ăsta! Înțeleg de ce îți place, vecina! Animal pe moarte mi l-a pus în mână. Am iubit și eu așa în tinerețea mea. Nu-mi amintesc dacă am încercat să leg un dialog.

Iar acum nu mai este. La nivel personal, purtarea vecinului m-a făcut să mă simt specială. Am împrumutat cărți unui pensionar român. Pensionarii români au o anumită gândire și un anumit comportament. Viața le-a trecut. Așteaptă să moară. Presupun că și vecinul a așteptat, dar cu o minte deschisă poveștilor.

Pentru că împărtășim iubirea de povești, o să-l așez în stele. Când le privesc, o să-mi râdă de acolo împreună cu Feli, Micul prinț orfan operat pe inimă. Probabil fiecare dintre noi adunăm pe parcursul vieții câteva stele rătăcitoare, dar pătrunzătoare.

Foto: Bogdan Mosorescu

5 episoade despre conviețuirea în cuplu

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă. Îmi e o foarte bună prietenă. O să se prindă imediat că despre ea este vorba. Ani de zile am primit telefoane de la ea având o reprezentare de Sherlock. Despre cine ai scris acolo? La cine te-ai referit? Despre. La. Pune întrebări. Are răspunsuri.

Am vorbit cu ea câteva minute. Ar fi închis telefonul imediat, dar am insistat să mai adaug ceva. Totul ține de atitudinea adoptată față de o situație sau alta. Starea generală a mea și a apropiaților am mărturisit-o. Suntem cu fundul în sus. A urmat la mine un scurt drum la Arad. Pe drum, la fel ca atunci când spăl vasele sau trebăluiesc prin casă, încep să fac asociații de gândire.

Am multe idei când vine vorba despre conviețuirea în cuplu. Am observat atâția ani. Am ascultat. Pentru mine despărțirea rămâne o opțiune. Am realizat în timp că pentru unele cupluri despărțirea nu este o opțiune. În loc să judec, să-mi dau ochii peste cap, să-i desconsider, am început să mă joc. Mi-am probat îndemânarea de a crea scenarii pentru el și ea. În toate scenariile el și ea doresc să rămână împreună fericiți. Am alungat realitatea cunoscută de mine. Mulți stau împreună, dar sunt nefericiți.

Într-un prim episod i-aș așeza la o masă cu o fotografie în brațe. Am citit cândva, pe o plajă în Turcia, într-o carte cu aforisme de La Rochefoucauld. Ce persoane ar fi început să se iubească dacă s-ar fi văzut din capul locului așa cum se văd cu trecerea anilor? Dar iarăși, ce persoane s-ar putea despărți, dacă s-ar revedea așa cum s-au văzut pentru prima dată?

Cu trecerea anilor ajungem să ne vedem prea bine. Cu o fotografie de la începuturi, aș trece la episodul doi. Le-aș sugera să nu-și mai facă în ciudă unul altuia. Arma asta e ca un pistol de apă al unui prunc de trei ani, inofensivă, dar enervantă. De ce să enervezi o persoană cu intenție?

În episodul trei, el și ea ar fi calmi și angajați să asculte lucruri neplăcute despre celălalt. Bei prea mult. Ai burtă. Mă plictisești. Stai pe telefon la taclale cu posibili rivali. Te plângi încontinuu. Nu faci duș când te bagi la somn. Părinții tăi nu au limite. Soră ta mă cam irită. Ordinea și curățenia se fac și se întrețin de două persoane. Scutecul pruncului provoacă vomă indiferent de gen. Îmi place să ies cu băieții fără tine. Abia aștept un weekend cu fetele. Nu mă mai bate la cap cu întrebări stupide. Când vii? Unde ești? Cu cine? Astea se discută acasă, fără a avea pretenții de interogatoriu. Etc!

În episodul patru, el și ea ar sta bosumflați la masă, dar cu sufletul ușor. El poate și-ar deschide o bere. Ar putea să o întrebe și pe ea dacă dorește. Defulările aruncate în față nu rezolvă nimic, dar deschid un drum. Când cunoști cu adevărat ce-i place și ce nu-i place celuilalt, te poți concentra pe atitudine. Ce atitudine adopți? Acționezi în ciuda celuilalt. Acționezi în beneficiul celuilalt.

Dacă acționezi în ciuda celuilalt și nu iei în calcul despărțirea, atunci trăiește cu asta. Fii nefericit. E un stil de viață ca oricare altul. Dar de ce te mai plângi? Ce drept mai ai să plângi pe umărul unui prieten dacă nu accepți impermanența? Toți ne schimbăm de-a lungul anilor. Fără să fie un lucru rău, el și ea pot munci împreună pentru a fi din când în când fericiți. Ca în poza de la începuturi.

În episodul cinci el și ea ar râde indiferent de rezultat.

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre trotuarele de la Timișoara. Sunt estetice. Nu sunt estetice

M-am plimbat prin oraș. Mi-am urmărit picioarele. Într-o carte de Dalai Lama am descoperit o tehnică simplă de meditat. Să urmărești punerea unui picior în fața celuilalt. Mișcarea devine punct de concentrare. Observi corpul. Observi mintea. Eu am mai observat celebrele și blamabilele trotuare de la Timișoara. Am citit păreri despre. Multe ofuscări. Multe nedumeriri. Nici un cuvânt de bine.

N-am făcut nici un comentariu despre, dar lui Făt Frumos i-am povestit despre Napoleon al III-lea și Haussmann. Lui Haussmann îi datorăm arhitectura Parisului. Pentru ca Parisul să arate ca în zilele noastre s-au dărâmat cartiere, prea multe clădiri pentru care activiștii s-ar lega cu lanțuri. Ziarele scriau despre haussmannizarea Parisului. Și? Făt Frumos m-a privit și a ridicat din sprâncene. Și? Și nimic. Am răspuns plină de mine. Firește că nu am împărtășit degeaba! Întâmplarea cu Haussmann mi-a modificat comportamentul pripit. Ori de câte ori se construiește ceva, iar majoritatea vociferează, la mine în cap se ivesc cele două nume: Napoleon al III-lea și Haussmann. Dau un pas înapoi. Aștept. Am așteptat să notez despre trotuare.

Majoritatea cetățenilor au decis că sunt hidoase. Iar mie o să mi se bată obrazul. Nu-l compara pe Haussmann cu mintea lipsită de strălucire a celui care a decis pentru trotuare. Ar argumenta unii. Ar avea dreptate, dar. Haussmann a fost considerat mediocru la timpul lui.

Încă nu am o părere despre trotuare. Sunt estetice. Nu sunt estetice. Răspund arhitecturii orașului. Țin cont de o îmbinare de culori. Am mers pe trotuare. Mi-am urmărit picioarele. Ceva nou se află sub tălpile cetățeanului timișorean. O pungă a zburat pe lângă mine. O mască mi-a atras privirea. Zăcea sub o mașină parcată. Un pahar de hârtie deformat însoțea masca. Am strâmbat din nasul superb. Revolta despre trotuare m-a lăsat rece. Clocotește sângele în mine când mă încercuiesc din toate părțile gunoaiele cetățenilor așa ziși respectabili, integri, luptători pentru îmbunătățirea condițiilor de viață.

Modelul trotuarelor are o valoare estetică. Românii au crescut cu Muma Pădurii în curte. Muma Pădurii e în noi. Bunul gust e o raritate în România. Igiena însă ține de alt apect al vieții. Fără legătură cu Muma Pădurii, cu înfrumusețarea sărăciei, cu vopsitul gardului care pică. Prima dată cetățeanul să-și arunce gunoiul la coș. Să curețe mai mult. Să dea cu mătura. Să adune după el. Să lase replicile sterile și inutile că afară, oriunde afară, e curat.

Curățenia ține de alegerea fiecăruia dintre noi. Trotuarele alcătuiesc un dosar pe biroul unui primar, consilier sau mai știu eu ce funcție din instituția publică.

Asta e părerea mea. Prima dată să fim curați. A doua oară să dăm atenție esteticului.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am schimbat povestea. Povestea trebuia schimbată. Cei mai frumoși ani

Nu o ducem prea grozav. Mă refer la mine și la cele câteva persoane apropiate mie. E vorba despre dispoziție. S-a întâmplat ceva? Nu, nimic special. Doar că. Plutește în aer apatia. Nu-i putem numi cauza, dar suntem conștienți de efecte.

Orice bucurie se stinge într-o posomoreală statornicită de acest virus nou. Virusul nou a umblat la obișnuințele noastre. Din iarnă până acum am creat noi obișnuințe. Ne-am obișnuit cu apatia care plutește în aer. S-a întâmplat ceva? Nu, nimic special.

Mergem mai departe. Omul a mers întotdeauna mai departe indiferent de condițiile de viață. Știți cum aș descrie starea mea actuală? Mă încearcă o stare de greață permanentă. Citesc. Scriu. Mă ocup de Tricou. Greața e acolo. Plănuiesc. Visez cu ochii deschiși în fața hărții lumii. Greața e acolo. Mi-am fixat ochii pe mamanu. Am vârsta ei. Vârsta când o percepeam ca reprezentant al adulților care îmi trasează direcția în viață. Mamanu la vârsta mea venea de la muncă, se schimba de haine și se băga la bucătărie. Cei mai frumoși ani i-a petrecut închisă într-o bucătărie pentru a-și hrăni soțul și fetele. Nu ieșeam la restaurant. Concediile nu s-au fixat în viața noastră de familie. Rar primea flori sau era răsfățată.

Cei mai frumoși ani ai mamei mele au fost hidoși. Au mirosit a prăjeală, iar vara a dovlecei pane. De jos, de la înălțimea mea, am judecat. Niciodată nu a încercat să-și schimbe gândirea. S-a plâns. Oho, ce s-a mai plâns! A răbdat. Dacă a ripostat, când a ripostat, n-a luat-o nimeni în seamă. Ca în povestea cu lupul și oile. A strigat de prea multe ori lupul. Așa au arătat anii ei cei mai frumoși, iar eu mă aflu acum în acei ani frumoși personali. Nu știu a ce miros. Prăjeala o alung cu hota, o modific cu bețișoare parfumate, iar dovlecei prepar rar, nu mai mult de unul, cât pentru micul dejun. Gândirea mă străduiesc s-o îmbunătățesc. Mă plâng la prieteni. Nu rabd. Ripostez. Două sau trei persoane mă iau în seamă. Am schimbat povestea. Povestea trebuia schimbată.

Mamanu a dorit fericirea. Eu doresc fericirea. Toți oamenii, indiferent în ce parte a lumii trăiesc, doresc fericirea. Fericirea e suspendată în aceste zile. Dispoziția descrie apatia. Nu-mi convine. N-am chef. Sunt cu fundul în sus. Nu mă joc cu Motan. Vorbesc în doi peri cu Mara. Scriu și mă simt puțin mai bine. Mâine mi-am propus să public un text despre trotuarele de la Timișoara. Nu încercați să-mi ghiciți părerea.

Foto: Bogdan Mosorescu

E drept sau nu e drept să purtăm mască? Comportamentul se învață ca o specializare

Mă întreb. Cum ar suna un discurs sofist despre a purta ca măsură de protecție masca? E drept? E nedrept? Mă întreb. Aș încerca eu. De fapt aș îndrăzni. Dacă propun să încerc, înseamnă că știu ce fac. Dar nu știu. Așa că mai bine îndrăznesc.

Mi-l iau reper pe Protagoras, un sofist.

Într-o comunitate se presupune că ne respectăm, acceptăm obligațiile față de ceilalți și practicăm un comportament drept. Acest comportament e adoptat de toți cetățenii.
Dar.
Acest comportament nu e înnăscut. Protagoras ia ca exemplu cunoașterea specializată din medicină. Comportamentul se învață ca o specializare. În unele probleme trebuie să dăm ascultare specialiștilor, în alte probleme fiecare cetățean e în măsură să vină cu o părere și să participe.

De la ce presupoziție să pornească societatea actuală? Că toată lumea are cunoștințe de medicină? Că informația de pe google e suficientă și înlocuiește șase ani de studii, cinci ani de rezidențiat și experiența acumulată? Un număr prea mare de persoane se înfurie pentru că alt număr de persoane nu depune efort să contrazică specialiștii.

O să las deoparte acum joaca de-a sofista. Nu mă prinde. Vă atrag atenția asupra comunității. Atât se vorbește despre comunitate, despre importanța ei. În ultimii ani nu a fost conferință la care să particip și să nu aud discursuri despre. Nu citesc un text de promovare fără să întâlnesc acest cuvânt. E atat de folosit că a devenit neîncăpător semantic. Trăim în comunitate, dar fiecare separat. Suntem toți doctori, toți oameni politici, toți specialiști.

În comunitate avem reguli comune și respectăm reguli comune. Ni se cere să purtăm mască. Purtăm mască. Ni se cere să-l respectăm pe celălalt. Să-l respectăm. Dacă nu dorim sau nu suntem capabili, putem alege traiul în munți. Pică excelent. Satul românesc de la munte moare. Toți care trăiesc separat în comunitate să meargă în codru. În țări și orașe civilizate excelăm prin legi comune.

Foto: Zenobia Lazarovici

Importanța pe care și-o dau unele femei după ce au născut

Lipsa copilului de acasă, prin revenirea timpului liber de altă dată, îi permite minții să se adune și să se concentreze pe sine. Mara se află la tatăl ei de o lună. Pentru prima dată în zece ani am stat o lună fără copil. Prima săptămână savurezi liniștea. Dorul nu împunge. Din a doua săptămână te deranjează liniștea. Dorul împunge.

De ce deranjează liniștea? V-ați întrebat? Propun să lăsăm deoparte iubirea de părinte. Toți părinții își iubesc copiii. Să lăsăm deoparte și delirul de grandoare. Unii părinți sunt mai părinți ca alții prin omagiul adus reproducerii și confundarea cu viața copilului.

De când lipsește Mara nu mai slujesc altă persoană. Nu mă dau jos din pat pentru a face micul dejun pentru altcineva. Nu plănuiesc activități pentru altcineva. Fiind neobservată de un prunc, mănânc ciocolată seara. Nu sunt model. Nu iau masa la ore fixe. Gătitul e opțional. Am reluat Mari gânditori politici și am terminat o carte semnată de Dalai Lama. Mă culc când vreau. Mă trezesc când vreau. Totul este despre mine zi și noapte. M-am obișnuit să am ore la dispoziție pentru mine. Zilele adunate în săptămâni și culminate într-o lună m-au reîntors la timpul de altă dată. Un timp când nu o aveam pe Mara.

Am vizitat grădina zoologică cu nepotul meu. Am asistat la vreo două spectacole oferite de părinți. Performanțe ale unor femei care s-au erijat în rolul Mamei. Sunt absolut convinsă că nu sunt singura care a observat importanța dată de unele femei după ce au născut. Felul cum se adresează pruncului, cum li se schimbă tonul și gesturile știind că sunt urmărite de ochi străini. E momentul lor de a străluci, de a-și valida existența. Cu Mara plecată de lângă mine, aceste reprezentații teatrale proaste m-au făcut să respect mai mult cuplurile fără copii. Ce persoane curajoase! Să rămână o viață concentrate pe nevoi personale, să-și fie suficiente.

Unii dintre noi ne naștem cu sentimentul desăvâșirii. Cei desăvârșiți nu simt nevoia de a face copii. Ar trebui lăsați în pace aceștia. Ar trebui să știm. Să intuim persoanele desăvârșite. Să lăsăm deoparte teoriile despre familie, împlinirea prin copii, sensul vieții și moștenirea.

Oare cum s-a pricopsit individul cu sentimentul superiorității?! Să te crezi mai bun că ai copil, că n-ai copil, că ești alb sau negru, ortodox sau catolic și așa mai departe. Presupun că instinctual ne recunoaștem fragilitatea. Rațional ne-am ridicat la condiția de mici zei. Ne împărțim în zei și mici zei. Micii zei au nevoie de ceva mai mare ca ei. Zeii au nevoie de încredere în sine. Și unii și alții caută un sens pentru viață, un program pentru o zi din viața noastră. De aceea unii preferă să se dea jos din pat pentru a pregăti micul dejun pruncului. Copilul semnifică sensul. Cei fără copii nu se opresc din căutat nici măcar pentru un timp. Caută și caută, și caută.

Foto: Zenobia Lazarovici

Am nevoie de brațe trestie, nu caltaboș. Lotus Esthetic

A intrat în renovare apartamentul de sub. Zilele trecute am terminat de citit cartea lui Ibanez, Cei patru cavaleri ai Apocalipsului. Picamărul a devenit vuietul războiului. Bormașină, ciocan, baros sau obuz, proiectil, detunături? La început m-am amuzat. Exercițiul imaginat m-a pus la masă să scriu. Soldații își scriau scrisorile în zgomotul brutal provocat de explozii. Eu o să scriu un text în zgomotul mai puțin brutal al picamărului.

Nu s-a întâmplat. Am început. M-am străduit. Am abandonat. Într-un moment de liniște am reușit să-mi adun mințile. M-am ridicat de pe canapea și mi-am întins izoprenul. În urmă cu două săptămâni am început un tratament pentru brațe la Lotus Esthetic. Acum câțiva ani, după ce am născut-o pe Mara, m-am împlinit la trup. Ați auzit de beneficiile polenului crud? Eu am auzit, dar n-am ascultat până la final. Polen crud iei o perioadă, apoi te oprești. Eu nu m-am oprit. Până într-o zi când m-a întrebat mamanu de când iau. Am ridicat din umeri, niște umeri deja pufoși. Polenul crud n-a mai ajuns în sucul meu de dimineață, dar. Trupul mi l-a împlinit.

De când mă știu, am avut un corp musculos, brațe, picioare, abdomen. Dunia, ce sport faci? Ori de câte ori port pantaloni scurți, aud această întrebare. În ani mi-am perfecționat răspunsul cu umor. Am mers cu caprele pe câmp când eram mică, de acolo mușchii. Cu brațele însă nu m-am obișnuit. Indiferent de măsurile mele, atenția la ceea ce bag în gură la cină, exerciții cu greutăți pentru brațe, n-am reușit să reduc circumferința. În acest impas, mi-am îndreptat atenția spre Lotus Esthetic. Am explicat cu patos că nu doresc să slăbesc. Îmi place corpul meu împlinit. Nu agreez brațele.

La discuția premergătoare ședințelor, mi s-au prezentat posibilitățile. Am ales Eximia Package. Aparatul mi-a provocat și o călătorie în trecut. Bunicii mei se doftoriceau cu ventuze, iar aparatul trage ca paharele speciale de sticlă aplicate pe piele în scop curativ. Scopul meu a ținut de cochetărie. Îmi place să port maiouri și corsete. Pentru asta am nevoie de brațe trestie, nu caltaboș. După șase ședințe am doi centimetri în minus. Mi-am scos toate maiourile din dulap.

Am o stare de bine gigantică de la minus doi centimetri la brațe. Exercițiile pe izopren le fac cu mai mult spor, iar picamărul a încetat de vreo jumătate de oră. Motan a ieșit de după canapea. Eu îmi aud gândurile. Habar n-am cât durează renovarea, dar dispoziția mea rămâne glorioasă. Abia aștept să le calc pragul celor de la Lotus Esthetic pentru un masaj de relaxare. Brațele sunt o misiune îndeplinită.

Foto: Zenobia Lazarovici

Jurnalul femeii cu defecte. Scriu pentru faimă și pentru bani

M-am apucat să scriu în manuscris. E un jurnal al femeii cu defecte. După ce am revenit acasă, m-am așezat pe canapea. Motan și-a cerut porția de atenție. M-am uitat la laptop. M-am uitat la balcon. Ce să fie, manuscris sau balcon?! Curând o să mă apuc de renovat balconul, dar nu despre asta e vorba. A câștigat manuscrisul. Romina Faur mă bate la cap de ani de zile să revin la manuscris. Romina, m-am apucat!

Mara e la tatăl ei de aproape o lună. Am timp să citesc, să scriu, să stau cu ochii pe pereți, să mă descurajez, să mă motivez. Hai că poți! Azi am decis că pot. O să vă las și aici prima pagină din manuscris. Nu știu dacă doresc neapărat păreri sau dacă o să țin cont de. Asta în cazul în care îmi dați atenție și lăsați un comentariu. Postez și aici pentru că blogul este viața și sursa mea de venit. O activitate e necesară, iar azi am scris exclusiv în manuscris. Creierul mi-e prea secătuit să mai vin cu orice altceva în fața cititorilor. Tac. Las fragmentul.

Jurnalul femeii cu defecte

”Pentru că îmi doresc mult să scriu o carte, m-am apucat de acest jurnal, jurnalul femeii cu defecte. Simt cartea cum crește în mine, dar nu pot scrie nici un rând. M-am consolat. Mă consolez admirabil. Am o experiență de treizeci de ani. Prima dată mi-am alinat durerea de una singură la grădință. M-a tras de limbă o educatoare până am povestit detaliat cearta dintre mama și tata din seara precedentă. Și i-a aruncat papucii pe foc?! Da, și mami a plâns. Dar o iau prea repede.
Încep cu nașterea. Mama povestește că m-am născut repede. Probabil ardeam de nerăbdare să ies, să-mi suport copilăria, să-mi car adolescența, să-mi îndur tinerețea și să ajung să scriu acest jurnal. Îmi pun speranțele în. Mărturisesc. Scriu pentru faimă și pentru bani.
În școala primară am fost o elevă bună. Nu m-am străduit niciodată prea tare. M-am prins că este o diferență între mine și ceilalți colegi. Aveam nevoie de mai mult timp ca să pricep exerciții destul de simple. Asta nu m-a ambiționat. Din contră. Dacă nu prindeam din zbor, atunci abandonam. Pretenții de geniu am avut, dar nu și minte. Așa m-a pierdut definitiv matematica. De la a mic mi se trage. Când a mic a devenit x și s-a numit ecuație cu o necunoscută, eu n-am mai știut să rezolv exercițiile. Un a expresiv și lung am scos pe gură în ziua în care biata soră mea a reușit în sfârșit să-mi arate că exercițiile se rezolvă la fel, în ciuda acelui a mic transformat în x. Aaaaaaaa! Degeaba, matematica deja mă înfricoșase. Tot mă înfricoșa dacă nu prindeam rapid și după așteptările învățătoarei. Învățătoarea cultiva obiceiul de a te face de rușine în fața clasei. Frica de rușine și lentoarea intelectuală mi-au dat un scop. Să mă fofilez. Patru ani m-am fofilat până am ajuns în clasa a cincea.
Profesorii au venit cu altă poveste. M-au copleșit zeci de personalități și am primit prima lecție veritabilă despre viață în școală. Există profesori corecți, profesori calificați, profesori agresivi, profesori diletanți și profesori care nu au ce căuta la catedră.
Am iubit profesori în școală. Îi port în suflet și în personalitate. Cel mai mult am apreciat corectitudinea la un profesor. Am urât profesori în școală. Am plâns în hohote din cauza unora. Dar după cum v-am spus, mi-am suportat copilăria. Fofilarea m-a ajutat. Fofilarea m-a pierdut iremediabil pe alocuri. Nu știu ce om aș fi ajuns fără adoptarea unei prezențe care se fofilează, dar cu siguranță aș fi fost o elevă mai bună. Ca să nu dau vina pe părinți și pe învățătoare, notez că vina e comună. Notez, dar nu cred asta.”

Foto: Bogdan Mosorescu