Așa a vrut Dumnezeu, femei operate și injectate

Cred. Cred în femeia educată și în femeia ignorantă. Cred în femeia suverană și în femeia supusă. Cred în femeia cu defecte și în femeia operată. Aleg femeia educată, suverană și cu defecte. Aceste reprezentări corespund unei persoane libere să dispună de soarta sa.

Am muncit, la trecut. Muncesc, la prezent. Am muncit și muncesc să devin o asemenea persoană. E un proces continuu. Pentru fiecare reprezentare, vin cu argumente. Argumentele le acceptați sau nu le acceptați. Orice aș spune, nu are forța lui Așa a vrut Dumnezeu.

Când o femeie a pierdut o sarcină, așa a vrut Dumnezeu. La fel când rămâne însărcinată. Când un copil e diagnosticat cu cancer. Nu mai e necesară concluzia. Știm de ce s-a întâmplat. Salvarea și moartea stau în mâinile Lui.

Pentru fiecare situație, femeia educată, suverană și cu defecte caută răspunsuri. A pierdut o sarcină pentru că. Doctorul o ajută să înțeleagă. A rămas însărcinată după tratamente. Are facturi, traume psihice și de multe ori o relație distrusă cu partenerul în urma tratamentelor.

Femeia educată, suverană și cu defecte este un stil de viață. Contrar părerii majorității, femeia asta nu se împotrivește pentru că e în trend. Nu e o modă să te bazezi pe propriile puteri, să te intereseze exclusiv viața de pe pământ și să-i dai un sens. În adolescență experimentezi atitudinea refractară. Hormonii și creierul parțial dezvoltat sprijină perioada dintre copilărie și tinerețe. Tinerețea vine cu o direcție în gândire. La femeia cu defecte, (pentru că așa a vrut Dumnezeu, justificarea supremă a omului), te bizui pe o realitate slabă și vulnerabilă. În imaginar se găsește forța. În imaginar oamenii se pedepsesc, se judecă, se condamnă. În imaginar primesc nemurirea, iertarea, paradisul.

Aceasta este dilema mea. Cum să duc în imaginar femeia cu defecte? O femeie care învață să se iubească de la prima critică suportată. Femeia cu defecte transformă, corectează, acceptă. Într-adevăr gene arhaice au supraviețuit puține. Majoritatea suntem copii. Citiți cu accent, o copie, două copii. O copie presupune originalul. Apucăturile femeilor actuale, cu operații și injecții, țin de variații. Ceva merge prost. Asta îmi zic de câte ori îmi iese în față un fund de maimuță unde în mod normal m-aș aștepta să fie o gură.

Gene, copi, variații.
Femei, femei cu defecte adaptate, femei perfecte sub diferite forme.

Mă întreb în încheiere. Femeile operate credicioase consideră că așa le-a vrut Dumnezeu?! Și oamenii au fost făcuți după chipul și asemănarea Lui. Devine cam ridicol Dumnezeu. E vina lor, a femeilor operate.

Glumesc. Cine nu rezistă cinismului, sigur nu a ajuns până la finalul textului.

Foto: Bogdan Mosorescu

Doi bărbați se sărută pe stradă. Cum să-i explic copilului?

Luna viitoare, Mara mea împlinește 10 ani. O să aibă voie să-și facă pagină de Facebook sau Instagram. Are de ales între una sau nici una. O să ajungă și la ea postări cu un conținut prostesc. Nu are copilărie. O să descopere. Mama ei a avut. I-au lipsit  telefonul, tableta și accesul la internet.

Internetul anulează copilăria. Dacă actualii copii nu se mai joacă cum știu părinții lor să se joace, atunci nu cunosc fericirea. Broaște în buzunar n-am purtat. Huckleberry Finn a purtat. Conform logicii, nici eu n-am avut copilărie fericită. Activitățile mele, glorificate azi, presupuneau păpuși, mobilier pentru păpuși, Nu te supăra frate, remi și ați prin ideea.

Purtarea adulților nu mă șochează. Așa funcționează oamenii. Resping ceea ce nu cunosc. Slăvesc ceea ce cunosc. De aceea îi poți observa pe unii părinți cum se umflă ca ardeii umpluți. Copilul meu nu se joacă pe telefon. Copilul meu citește. Copilul meu s-a distrat la sat jucându-se cu puii. Înaintașii noștri, unii dintre ei, sigur s-au împotrivit focului. Doar se descurcau la rumegat rădăcini, de ce să mănânce preparat? Ca să se scurteze intestinele, iar energia să se ducă la cap, iar capul să inventeze internetul. Ar fi un răspuns. Citesc Sapiens de Yuval Noah Harari. O să mai vin cu exemple de la.

O să discut cu Mara despre aceste postări. Așa cum mă străduiesc să discut despre orice, inclusiv despre sex. Da, am avut deja DISCUȚIA. Pe un ton firesc, sexul e o nevoie. Nu i-am refuzat dialogul despre mâncare sau defecare. Și pentru că vorbim despre copii, mâncarea o scârbește, fecalele o distrează. Părinții introduc repulsia și rușinea în viața copilului. Doi bărbați se sărută pe stradă. Un copil privește.
Isterie! Panică! Revoltă! Ce să-i explic copilului? Prima dată privește-l. Vezi cumva scârbă pe chipul lui? Nu vezi. Educația pune scârba pe. Apropo de, Mara o să găsească imagini cu bărbați sau femei sărutându-se. Nu-mi fac griji. La fel cum nu-mi fac griji că școala Montessori nu are și cursuri liceale.
Nu ți-e frică de? Primesc des această întrebare. Nu. Omul se adaptează. Mara o să se adapteze. Ordinea în familia noastră este: sănătate, joacă, învățare. Mi-e frică de ceva în viața asta, boala. Pentru orice altceva, sunt echipată sau mă echipez.

Faptul că Mara împlinește 10 ani, înseamnă că eu am cu 10 ani mai mult. N-am făcut mare lucru cu viața mea. Mara reprezintă elementul pur, dar nu o realizare. Educația ei este o realizare. Doresc să-i transmit tot ce știu despre stereotipii, imagologie și cinism. Să o îndrum prin realitatea cititorilor imbecili, academicienilor sterpi, semidocților. Măsura e esența și întotdeauna cu umor.

Pentru educația ei încerc să mă folosesc de toate instrumentele epocii. Din peșteră am ieșit. Focul l-am făcut. Grâul l-am cultivat. Piramidele le-am construit. Religia am inventat-o. Consecințele internetului rămân în necunoscut. Ne-am plictisit de lupta cu natura. În prezent ne războim cu propriile invenții.

Suntem chiar o realizare la scara evoluției! Să râdem. Ce altceva am putea face?!

Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus

Mama nu mi-a transmis acele gene supuse. Există o teorie. Că s-au înmulțit mai mult femeile ascultătoare. Așa funcționează evoluția. Nu după un plan, ci după adaptabilitate. Acceptați sau nu teoria. Depinde ce fel de gândire ați dezvoltat și adoptat. Fără acele gene, revolta mi s-a părut naturală.

Mereu aveam pe vârful limbii Dar de ce? Dar de ce cuvântul tău nu contează, mamă? Dar de ce să pun numele copilului după naș? Dar de ce să mă mărit, iar apoi să fac sex? Dar de ce, mama, de ce? Tata nu mi-a permis întrebări. După câteva palme, capacitatea de adaptabilitate mi-a arătat calea. Observă, dar nu întreba.

În aceste condiții, la maturitate nu mi-am descoperit nostalgii după copilărie. Uneori trăiesc ceva asemănător cu atacul de panică din cauza unor scenarii imaginare. Când eram mică, îmi plăcea să dorm pe malul Dunării. Înainte de a adormi, închipuiam fel și fel de povești de dragoste. Am rescris zeci de povești de dragoste cu mine protagosnistă. Dacă viața actuală e un vis, iar eu de fapt mă aflu în malul Dunării? Să revin acasă la mama și la tata. Să aibă din nou control asupra mea, în special financiar.

Controlul financiar e cel mai invaziv. Nu-ți rămâne nimic de făcut decât. Să suporți. Să dezvolți manevre de încurajare. Să acționezi cu tertipuri. Nesupusă de copil, detest cu toți atomii corpului meu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. I-am ieșit lui tata din cuvânt. Tata plătea taxa de școlarizare. Am intrat la cu taxă, am ieșit la fără taxă. Să văd dacă îmi amintesc expresia. Uite-o. Ciocul mic sau. Sau nu mai mergi la școală. Soră mea a exersat până a reușit să iasă cu o diplomă. S-a angajat și dusă a fost. Abia mai dă pe acasă. Eu am eșuat. Îmi place să revin acasă. Orice nu-mi convine se transformă într-o ieșire pe ușă. Urc în mașină și ăla îmi e drumul. Nu mai există control financiar.

După ce am născut-o pe Mara, m-am confruntat cu un alt gen de control financiar, unul de catifea. Tata și-a urlat dreptul la proprietate. În familia tatălui Marei, am devenit conștientă că în familia mea comunicăm ca maimuțele. Țipăm și când discutăm banalități. La tatăl Marei comunicarea are loc fără țipete și cu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. Mi-a luat timp să-mi manifest nesupunerea. Când primești bani, e greu să decizi cum trăiești și cum trăiește copilul tău. E pentru binele vostru. Cunoașteți expresia.

O fi! Doar că. Din nou am eșuat. Am primit bani și am făcut cum am vrut. Am încercat. Încă încerc. Fiecare părinte decide cum să trăiască copilul lui. Asta dacă nu acceptă bani de la bunici. Atunci bunicii au ceva de spus. Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus.

Am eșuat ca fiică. Am eșuat ca parteneră supusă. Lupt să nu eșuez ca mamă. Să fiu o mamă suficient de bună e tot ce-mi doresc. Pentru asta am nevoie și de bani. Scriu pentru bani. Nu accept reproșuri de la străini. Primesc mustrări în schimbul facturilor plătite. De fapt nu o s-o fac. Nu cu istoricul meu. Primesc și acționez după cum mă taie capul. Luați omul după cum este, în funcție de gene.

Rămâne adevărat că cine dă bani controlează. Porniți de la această premisă și vedeți ce fel de om sunteți. Drumul apucat de mine s-ar putea să nu mă îmbogățească. Prefer mândria. Ah! Tocmai acum când au reduceri la Massimo Dutti, iar paltonul preferat de mine e numai 1199. Ce oră de rahat în viața mea!

Foto: Flavius Neamciuc

Cui i-ar fi fost mai bine dacă nu m-aș fi născut? Și caii se împușcă, nu-i așa?

Joi mi-am pus lenjeria neagră. Un body, acel maiou din jerseu elastic sau dantelă, mi-a ridicat sânii și dispoziția. Am mers la teatru. S-a jucat Și caii se împușcă, nu-i așa? Înainte de spectacol, m-am pozat. Oameni sunt interesați de activitățile mele. Azi nu le-am arătat bolul cu cereale și zmeură de la micul dejun. Nici nu am împărtășit vizita de la doctor pentru avizul Marei de reluare a cursurilor. Probabil or să scadă urmăritorii de pe Instagram.

M-am pozat joi seară și mi-am recapitulat cunoștințele despre pactul cu ficțiunea. Pe scenă nu o s-o văd pe Alina Ilea. Lângă ea nu suferă Cătălin Ursu. El și ea nu reacționează la împungerile lui Bogdan Spiridon. Mi-am ocupat locul în sală. Am filmat 15 secunde pentru Instagram. Cu ochii pregătiți, am descoperit niște personaje obosite.

Tot spectacolul mi-am pus o întrebare. Ce circumstanțe au împins personajele să participe la un concurs barbar? Marea criză din America? Ce contează?! Tot eu mi-am zis. Pentru bani. Hernan Cortes, conchistadorul care a invadat Mexicul, a declarat că suferă de o boală a inimii care poate fi vindecată doar cu aur. Toți oamenii poartă această boală. Banii presupun încredere. Încrederea este materia primă pentru toate tipurile de bani. Această observație nu-mi aparține. Am început să citesc Sapiens de Yuval Noah Harari.

Personajele dansează până la epuizare pentru a câștiga o sumă de bani. Nevoia fiecărui personaj face suportabile probele. Moderatorul le face insuportabile. Avem un personaj femeie însărcinată. Aleargă ca o descreierată pentru a nu fi descalificată. De ce să aduci un copil în lumea asta?

Gloria tot pune această întrebare de-a lungul epuizării fizice din concurs. M-am reîntors către mine. Cui i-ar fi fost mai bine dacă nu m-aș fi născut? La teatru ne punem întrebări. Unii se chestionează. Unii dorm. Alții ies să fie văzuți. Toți aplaudăm la final. Convențiile ne-o cer, iar actorii se bucură.

Dacă nu m-aș fi născut poate mama ar fi plecat de lângă tata. E mai ușor să crești un copil. Sau poate soră mea ar fi luat și mai multă bătaie. Cu doi copii, tata și-a împărțit furia. Poate e mai bine că m-am născut. Nu știu. Nici nu mai e important în prezent.

Robert, partenerul de dans al Gloriei, povestește în ce s-ar transforma partea lui de câștig. Un scurt metraj despre un copil care a asitat la uciderea unui cal. Ce au artiștii cu caii? Repede mi-a zburat gândul la Dostoievski și înfiorătoare scenă cu calul din stradă. Asta se întâmplă dacă citești prea mult. Asocierile te năpădesc.

Orice întâlnire cu celălalt te modelează. Gloria și-a însușit povestea lui Robert. Robert a împrumutat reprezentarea pesimistă a vieții de la Gloria. E un joc periculos. Să argumentezi după raționamentul și emoția celuilalt. S-ar putea să câștigi. Gloria a câștigat. Nu dezvălui ce. Nu e rolul meu. Sunt un spectator. Nu simplu spectator. M-am rafinat în timp. Am citit și cărți despre teatru. Ca să am ce să scriu aici. Să nu mâzgălesc o evaluare rapidă. Mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Nici nu e important să ne placă sau nu un spectacol. Să ne provoace să gândim. Oamenii au cucerit lumea punându-și mintea la contribuție. Apoi s-au lăsat pe tânjeală. Teatrul ne reamintește și de capacitatea noastră intelectuală.

Și caii se împușcă, nu-i așa?!

Cine se întreabă? De ce se întreabă? Găsiți răspunsuri la spectacol. Biletele se achiziționează de la casierie, pe Mărășești sau online.

Ne vedem la teatru!

Foto: Diana Bode

Cu cine se mărită femeile până la urmă

Mi s-a stricat mașina. Cu ce te pot ajuta eu?! Nu mai funcționează priza din dormitor. Nu sunt electrician! Vara asta unde facem concediul? Doar atât am pe card.

Enunțurile de mai sus le-am ascultat de la diferite femei. În prezent, nici una dintre ele nu mai alcătuiește un cuplu cu bărbatul despre care am povestit la o cafea sau un prânz. A durat până am pus cap la cap formulările. Le-am pus cap la cap. A durat un deceniu. Când discutam despre mașina stricată, am presupus că femeia din fața mea făcea o comparație între actualul și fostul. N-am greșit, dar mai era ceva. La întâmplarea cu priza, am luat apărarea bărbatului. De acord cu el. A fi bărbat nu presupune să ai cunoștințe universale despre întreținerea casei. Mai departe, firește, a fi femeie nu presupune să înghiți Marele rețetar. Dar mai era ceva și aici. Mi-a scăpat și atunci. Cum mi-a scăpat și la destăinuirea cu bugetul de vacanță.

Neatenția mea vine și de la faptul că eram sătulă de tânguirile mamei. Toată viața s-a plâns de tata. Avea dreptate, dar nu discutăm despre mariajul părinților mei. Condițiile de trai din familie m-au afectat. M-am repezit la femeile cicălitoate. M-am repezit la bărbații brutali. Voiam să iau atitudine, nu să observ cu adevărat despre ce era vorba.

Acum o să notez despre ce era vorba. Este chiar punctul culminant din text. Puteți să nu citiți mai departe. Insist să citiți mai departe, dar puteți să nu o faceți. Înțeleg.

Cele trei enunțuri vorbesc despre inițiativă, grijă și protecție. Femeia nu așteaptă să-i repare partenerul mașina sau priza. Nu pretinde să plătească exclusiv bărbatul concediul. Femeia urmărește să coopereze. Cooperarea leagă cuplurile.

Să vină bărbatul cu o soluție. Să reluăm enunțurile corectate.
Mi s-a stricat mașina. Dau niște telefoane și revin la tine. Nu mai funcționează priza. Să căutăm un electrician. Vara asta unde facem concediul? Am pe card suma de. Să vedem ofertele.

În prezent, după toate revoluțiile omului, cognitivă, agricolă, industrială, științifică, femeia este și ea om. Femeia și bărbatul împart un spațiu comun ca parteneri. Responsabilitățile s-au amestecat. Bărbatul dă cu aspiratorul. Femeia asamblează mobilă. Amândoi gătesc. Nici unul nu vrea să schimbe scutece. În tot acest amalgam, uneori gândim și simțim după gen. Fă tu că ești bărbat! Fă tu că ești femeie! Nu e nimic greșit. Și bărbatul, și femeia au nevoie de grija și protecția celuilalt. Să coopereze. Așa au cucerit oamenii arhaici lumea, prin cooperare.

Femeile se mărită cu acești bărbați. Ca să fii bărbat, trebuie să ai inițiativă și să protejezi.
Mă credeți? Nu mă credeți? Întrebați o femeie.

Foto: Romina Popescu

Cu păr crescut la vedere: femeile neanderthal actuale

Aș vrea să vă spun o poveste. Îmi dă târcoale inspirația. Ce mai oră pentru! Dimineață am curățat vasul de toaletă. La amiază am bătut magazinele cu soră mea. E mamă a doi copii. Când pleacă de acasă, puncte, puncte. Cine nu cunoaște semnificația puncte-puncte, să lase un comentariu. Am cinat ca o rozătoare: mai multă țelină, puțină brânză cu mucegai albastru. Am citit câteva pagini dintr-o carte și m-am pornit la scris.

Cum să încep povestea? Este despre femeia cu defecte. Scurtă lămurire: M-am născut sănătoasă. Nu am cunoștință de nici un handicap. Oricâte glume puteți scoate de aici, nu-mi pasă. Mă antrenez să. Lupt potolit de câțiva ani pentru independența financiară. Am aflat că. Cea mai mare dificultate este să vă conving.

Să vă conving în imaginar despre femeia cu defecte. În mod real aveți habar despre ea. Șchioapa. Chioara. Ciunga. Infidela. Hoața. Șchiopătează! Nu vede! Uite-o! Uite-o! Uite-o! Și o vedeți. Femeia mea cu defecte nu o vedeți. E ficțiune. Într-o zi oarecare m-am privit lung în oglindă. M-am apropiat. Ca atunci când intenționezi să scoți un coș. M-am dat un pas înapoi. Ca atunci când dorești să te admiri. Asta făceam. Mă prețuiam și mă disprețuiam în același timp.

Ridurile s-au accentuat. Părul a albit. Pielea și-a schimbat aspectul. N-am corectat nimic la mine. De ce nu?! Poliloghia despre naturalețe ține de ipocrizie. Oricine îți vopsește părul, se epilează, are grijă de corp într-un fel sau altul dă dovadă de vanitate. Femeile neanderthal actuale, cu păr crescut, la vedere ar duce la extincția speciei. Mă opun. Suntem ultimii din genul Homo.

Femeia cu defecte este cel mai adesea mama unei fetițe perfecte. Nu are o realitate obiectivă. Nu-i vedeți frământările. Fata mea să-și injecteze buzele? Nu-i adulmecați fricile. Fata mea să-și deteste corpul? Nu-i zăriția furia. La dracu cu măcelăritul în numele frumuseții! Femeia cu defecte este vanitoasă de felul ei. Își îngrijește părul, unghiile, fiecare centimetru de piele. Uneori, când e singură, se îmbrățișează și își sărută umărul gol sau genunchiul. Alteori poftește la un corset negru simplu, sexi, extravagant. Visează la nopți trecute de pasiune și la cele viitoare. Pune muzică și închide ochii. Moțăie. E pe plajă în Zanzibar. Clipește. La Filarmonica de la Sydney.

Femeia cu defecte este o realitate imaginată. Un corp care îmbătrânește cu demnitate, o minte exersată, o persoană care-și caută locul în lume și greșește. Nu învață. Greșește din nou. Nici o învățare de minte. Greșește din nou. Pune mâna pe telefon și se programează la terapeut. Angoasa existenției e dinaintea istoriei. Femeia cu defecte o suportă cu umor, cu literatură clasică, cu un vin bun și uneori cu accesorii scumpe.

Nu vedeți femeia asta. E ca o corporație. Știți însă că e acolo. Nu mai am inspirație. Mă opresc. O să reiau altă dată povestea.

Foto: Diana Bodea

Așa râd eu, ce vreți de la mine?! Țoapa lui Andrei Pleșu

Afară încearcă să ningă. O vreme scremută, aș putea zice. Înăuntru am pus o oală pe foc. Topesc mierea. Motan e indecis. Să doarmă lipit de mine sau puțin mai încolo. Să fac youtube. Ăsta e viitorul. Cine mai citește? Același din totdeauna, cititorul. E un rol. Eu îl joc din școala primară. Nu m-am plictisit.

Săptămânal primesc propuneri și sugestii. Să mă deplasez spre imagine. Chipul mă ajută. Mulțumesc. M-am îndoit un scurt moment de frumusețea mea. Asta se întâmpla în liceu când m-am tuns scurt. Teribil! Am plâns fără încetare ore întregi. Părul a crescut la loc. Coama atrage privirile ambelor sexe. Să o las mai moale cu scrisul. Să vorbesc. Și zâmbetul îmi e de folos. De acord.

Scriu de când mă știu. De la prima compunere nu m-am mai oprit. Cum? De la prost, la fălos, cu idei, cu exprimare bombastică, dar mereu originală. Am răsfoit niște lucrări din facultate. Pare că autenticitatea m-a caracterizat de timpuriu. Nu pot spune același lucru despre stil. Particularitățile le deprinzi. La fel ca feminitatea, eleganța, manierele, ați înțeles ideea.

Youtube-ul ține de adaptabilitate și actualizare. Trăiesc în funcție de. Cred în. Dar. Adevărat, filmele răspund nevoilor omului rapid. Filmele nu răspund felului meu de a fi. Similar cu stoparea râsului. Nu mai râde, Dunia, mă faci de râs! Râd zgomotos. În metrou, la Roma, era să fiu pocnită. O româncă vorbea și râdea lipsită de inhibiții. Țoapa lui Andrei Pleșu, dacă a citit cineva articolul. Așadar, definesc țoapa de când eram copil. Unii au încercat să mă oprească. M-am folosit de exemplul cu râsul pentru a argumenta. Nu mă plâng. Când cineva nu-ți permite să te exprimi conform felului de a fi, ar fi indicat să porți o conversație sau să o lași baltă. Aproape nimeni nu o face. Eu am încercat ani de zile să râd mai încet. Nu fără a lupta. Așa râd eu, ce vreți de la mine?! Azi râd și ignor orice atenționare din partea oricui. Azi am 36 de ani.

Nu refuz youtube-ul. Procedez ca o mamă. Îl las deoparte pe nu. Mai discutăm despre. Îmi place să scriu. Sunt eu în această acțiune de a scrie. Nu-mi place să fac haine. Ne aflăm la început de an. Am amânat agenda pentru 2020. Mă încântă să dăruiesc cărți cu Tricoul Inteligent. Am satisfacții depline în urma unor evenimente ca acela din 26 octombrie unde am celebrat-o pe Virginia Woolf. Partea în care se face voia mea, modelul hainelor, îmi schimonosește puțin chipul frumos. V-am îmbrăcat deja cu preferințele mele vestimentare: tricoul alb, tricoul negru, rochia dreaptă, lălâie sau halat. Din arhiva personală mai pot scoate doar un model de rochie purtată de bunică mea prin casă: o sigură piesă, bluză și poale, cu nasturi. Dacă aș reda fidel, atunci nasturii ar fi roz.

Nu-mi place să acopăr trupul femeii. Să-l acopăr pe al meu mă bucură. Îmi place să scutur mințile, pe ale mele și pe ale dumneavoastră deopotrivă. Haina e un pretext să ajung cu literatura la cât mai multe femei. Din buget, să cresc site-ul, să achiziționez o casă de marcat, să particip la târguri în București, să mă fotografieze Bogdan Mosorescu. Ședințele cu el îmi mențin stima de sine. Femeia cu defecte nu cedează, nu-și abandonează planurile. O să fie bine pe acest drum.

Mama o să mă mai ajute cu ceva modele de haine. V-am zis că am avut o mamă incredibil de frumoasă, de blândă, de elegantă? Garderoba ei o să mai fabrice câteva articole. Doar să închid ochii. Dincolo, înapoia ochilor, e Mama. Oricum sunt oarbă când o privesc. Mama mea e brunetă, poartă tocuri de 12 cm, haine haute-couture, unicate din mâna Frudicăi, bunica mea, palton negru de catifea sau roșu de lână și bască franțuzească. De aici o să susțin acest an. Poate în 2021 o să lucrez cu designer, iar Dunia va fi redacție. Visez mare și nu mă opresc. Nu-mi permit, intenționez să cresc o burtă mare, iar asta îmi schimbă perspectiva, dar nu felul de a fi.

Amân youtube-ul. Merg înainte cu blogul. Să râdem înainte de toate. A fi țoapă sau a fi pur și simplu. Vedem!

Foto: Flavius Neamciuc

Importanța de a fi părinte prezent, implicat, blând, doctor, profesor, dumnezeu

Uneori consider că sunt cu totul alt om. Nu mai gândesc cum gândeam. Nu mai reacționez imediat. Nu mai iau lucrurile personal. Presiunea societății a scăzut. Părerea celuilalt nu mă mai agită. Până mă enervez. Atunci constat că sunt același om. Înjur. Transpir. Plâng. Îmi trag pătura peste cap cu intenția să zac. Iar mă apucă strașnic de cap nimicul. Îmi dă târcoale din adolescență. Doar că atunci nu aveam copil.

Un copil orânduiește zilele. Trage pătura de pe cap. La opt fix începe școala. După amiază are cursuri la pian. Duminica mergem la Bufnițe. Motan dorește de mâncare. Foamea tuturor mă trimite la supermarket. Schimbările au loc lent. Să modificăm un comportament nu ține numai de noi. Unii susțin că ține numai de noi.

Condițiile de viață exercită o influență. Ceilalți reprezintă o forță. Ne modifică ușor caracterul. Educația primită dă prestigiu. Lipsa educației intensifică ignoranța. Pentru cei mai mulți dintre noi, un copil înseamnă importanța de a fi. Ani de zile n-ai nici o șansă să-ți tragi pătura peste cap. Ai fi un părinte neglijent. Neglijența nu se potrivește cu direcția parentingului actual. Importanța de a fi părinte prezent, implicat, blând, doctor, profesor, dumnezeu.

Uneori îmi dau seama că plec departe cu gândurile. Mara își dă seama și ea. Eșuez la prezență. Îmi scutur pletele ca să-mi adun mințile. Vreau să fiu acolo. Să mă plictisesc jucându-mă. E distractiv, mama?! Sigur o să fie peste câțiva ani. Toată lumea o să fie împotriva ta. Nu o să ți se pară. Adolescenții n-au parte de îngăduință. Este grozav, Mara. Să îmbrac și să dezbrac păpuși. Nu mi-aș închipui o sâmbătă mai grozavă.

Ce face un adult în lipsa unui copil? Își pune întrebări despre viață? Consumă alcool? Citește? Face sex? Muncește? Fumează? Cine îi dă jos pătura de pe cap? Pentru ce?

Când Mara se află la tatăl ei, în cele câteva zile, în una sigur mă confund cu canapeaua. Iranul a arborat steagul roșu. O să atace. Pentru ce? Dacă aș sta vreodată la o masă cu un mai mare, aceasta ar fi întrebarea mea: Pentru ce? Pentru ce o rasă construiește arme pentru propria distrugere?! Lucizi la minte suntem maxim 60 de ani. Pentru 60 de ani de luciditate, pentru importanța de a fi distrugem viața cu sau fără justificare.

Confirm observațiile lui Darwin, cel mai modest biologist. Schimbarea survine lent, în generații. În puținii ani de luciditate personală, rasa umană m-a sedus și m-a dezgustat în mod egal. Responsabilitățile omului politic nu-mi schimbă atitudinea. Stau dreaptă în fața măreției. Stau dreaptă în fața mizeriei. Rege sau cerșetor, strâng la fel mâna.

Francezi, ruși, americani, japonezi, iranieni echipați cu bombe. Extincția rasei umane nu mai urmează legile darwiniste. Nimic lent. O să murim cum mâncăm, rapid. Fast food, fast death.

Între timp, nimic nu e mai important ca temele de vacanță. În câteva zile urmează școala. Copiii să se apuce de matematică și literatură. De aici vine echilibrul. Să avem cât mai mulți matematicieni să calculeze raza bombelor lansate de pe oricare continent. Mă simt în siguranță cu echitatea nucleară. Drepturile și datoriile cetățenilor sunt respectate.

Dar să nu uităm de lecții.

Foto: Flavius Neamciuc

Prea puțini scriu despre părinții despărțiți

Ca să te odihnești noaptea, ai nevoie să recunoști zgomotele casei și cartierului. M-am reobișnuit cu sunetele de la Severin. Mâine plec la Timișoara. De două nopți nu mă mai trezesc câinii, țiglele desprinse de pe acoperiș și vântul.
De Crăciun am petrecut acasă, cu familia. M-am plimbat între case pentru că de sărbători împarți și te împarți. Să fie toată lumea mulțumită. Firește, nu e toată lumea mulțumită!

Ce se poate face? Soluții sunt, dar pentru cine are urechi să mă asculte, sugerez să nu se facă nimic. Zâmbiți mai mult celorlalți. Surâsul dezarmează. Atacul întârzie sau nu mai are loc.

A fost pomana bunicului. Am ascultat popii și mi-am privit mama și unchii. Orfanii! De puțin timp, copiii nimănui. Cum o fi?! N-am întrebat. Îi iubesc puțin mai mult pe fiecare dintre ei. Dacă este cu putință.

Am citit. M-am uitat la filme. M-am jucat cu copiii. Am mâncat. M-a durut capul înfiorător. Împart mult. Mă împart între mama și tata. Între casa mea și casa lui Făt Frumos. Îmi împart copilul. Sunt oarecum sătulă. Gata! Nu mai dau! Nu mai vreau! Gândesc uneori în felul acesta. Nu e corect. Dau un pas înapoi. Plâng ca o smiorcăită. Mă folosesc de blog să defulez. M-am prins între timp că prea puțini scriu despre părinții despărțiți. Majoritatea femeilor, după ce nasc, devin pricepute în mamiceală. Dau mai departe din experiența lor în care ambii părinți locuiesc în aceeași casă și se iubesc.

Unii părinți încetează să se iubească. De ce? Habar n-am. De ce ai iubit de la început? Începi să iubești. Sfârșești să iubești. Desigur, nu e capăt de lume. Învățați că eșecul semnifică o lecție. Cum? Cu demnitate. Dragostea n-are nimic de-a face cu mila. Să nu mai vorbim de sex.

Să te pui cu obișnuințele și situațiile mulțumitoare înseamnă maturitate. Ăla e bărbatul. Aia e femeia. Să fii bărbat?! Greu. Să fii femeie? Dificil. Murim fetițe și băieți. Pentru că vrem să nu supărăm. Să nu deranjăm. Să nu fim fericiți.

Cine își dorește fericirea pe alocuri, hrănește un individualism potrivit. În cazul meu, dacă nu vreau să mă închin, nu o fac. Și nu mă simt prost. Dacă nu vreau să înfolofesc copilul, nu o fac. Dacă vreau să se joace mai mult copilul și să studieze mai puțin, o fac. O prietenă mi-a murit la 30 de ani. Un prieten mi-a murit la 36. Era gay. Era un geniu. M-a ajutat să devin o persoană mai bună. Mi-a hrănit inteligența. Nu a murit pentru că i-a plăcut penisul. Viață înseamnă mai mult decât competențe la școală, o diplomă, o casă și copii. Pentru unii viața are cutare interes. Ce interes?

Să descopere. Să greșească. Să râdă. Să fie bine cu sinele. Să onoreze viața prin joc și joacă. Urmează o banalitate. Nu suntem toți la fel. Ne judecăm pentru lipsa de uniformitate. Ne disprețuim.

Am stat cu o prietenă la masă. I-am zis: Mereu mi-ai reproșat că am fost mai prietenă cu. M-am gândit. Nu prietenia mea ți-a lipsit. Nu-ți place neapărat persoana mea, gândirea mea. Îmi ești recunoscătoare, loială și avem un interes comun. M-a contrazis. I-am zâmbit. Am continuat să stăm la aceeași masă. Era cazul să dau dovadă de un strop de maturitate. Mama e orfană. Se schimbă vremurile. Se reașază genele. Dispar unele dintre. Mamanu a devenit mamaie. Eu sunt mamanu. Mara e strigată uneori Dunia.

Nu se schimbă vremurile. S-au schimbat. Să ținem pasul. În aceste vremuri unii părinți se despart, dar aleg să-și crească copiii împreună.

După un timp totul o să fie bine.

Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata

Din 2002, anul în care am venit să studiez la Universitate, am mers rar acasă de sărbători. Îmi amintesc primul Crăciun. Din octombrie, până la vacanța de iarnă, nu am părăsit Timișoara. Motive sunt mai multe. La cursul profesorului Boldureanu, am ascultat oarecum fascinată povestea de Ignat. Îmi dau seama acum cui datoram atracția pentru curs: dorului de casă.

Probabil întreg semestrul am dus boala pe picioare. Distanța dintre mine și tata a ajutat enorm. Sufeream și exultam. În decembrie m-am urcat în tren. În compartiment am nimerit cu alți studenți, boboci ca mine. Ei au coborât la Teregova. Și lor le-am ascultat poveștile oarecum fascinată. Din acel grup, s-a desprins un personaj. Un băiat, ținta glumelor tuturor, mi-a rămas în memorie. Era băiatul primarului. Toți abia așteptau să ajungă acasă.

Și eu abia așteptam să ajung acasă. Iarna, cu ninsoarea de pomină, ascundea neajunsurile urbanistice. Puteam să mă îmbăt cu fulgi, cu iluzii, cu poveștile studenților din compartiment. I-am privit neobosită toată seara. Îi port cu drag și căldură în suflet. Niște străini care m-au marcat și nici unul nu are habar de. Abia așteptau să ajungă acasă la părinți, la mama, la tata. Eu abia așteptam să ajung acasă.

Pe peron, m-a așteptat tata. Ningea cu fulgi mari. Totul era acoperit de zăpadă. Mi-a luat rucsacul. Nu-mi amintesc, dar sigur m-a pupat. Tata e pupăcios. M-a trecut un fior. De fapt n-a fost vorba de nici o senzație. Fac diferența acum între gând și sentiment. Am gândit. Am gândit că părem aproape normali. Am luat un taxi, iar acasă ne aștepta mama cu masa pusă. Înainte de cină, m-a trimis tata să cumpăr o sticlă de vin. Pe stradă zăpadă, pe lateral morman de zăpadă. Am fugit până la alimentară încântată. Păstram gândul de normalitate, iar mirosul și zgomotele m-au asigurat de. Eram acasă. Totul părea bine. M-am reîntors la masă. Am început să mâncăm. Nu știu dacă am terminat. Ne-am certat. Atunci m-a trecut un fior. N-am mai gândit. Am simțit normalitatea. Cearta. Nemulțumirile. Ochii ieșiți din cap. Pufăielile.

Rămâne cel mai frumos Crăciun. Într-o seară de decembrie, la final de 2002, am trăit un moment de firesc. Port imaginea cu noi trei la masă. Până în 2006 am revenit acasă, dar rânduielile începeau să se schimbe. După 2006, am mai mers o singură dată la Severin. Anul acesta îmi încerc din nou norocul.

L-am anunțat pe tata de la începutul lunii. Venim. Mi-e drag că mă reîntorc. Mă simt caldă sufletește. Mă înnebunește soră mea, de când mă știu, cu un revelion la New York. Mi-am imaginat pentru câteva secunde acest lucru. Urbanistica New York-ului e bezmetică. Luminițele, aranjamentele, brazii, muzica, forfota încântă ochii. Ce-i dă sufletului New York-ul? M-am născut în malul Dunării, la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, România, Europa. Nu are nimic America pentru mine. Cred că și cearta aș prefera-o New York-ului. Pentru că întotdeauna Crăciunul e despre oameni. Și mâncare, șșșt! Ne naștem din motivele unor adulți pe care nu le discutăm acum. Creștem după chipul și asemănarea adulților. Ne marchează pământul. Obiceiurile ne conturează personalitatea. Nu ne definesc. Asta o știu cei educați. Plecăm la facultate să ne desăvârșim educația, să ne desprindem de părinți. Unii descoperă că sunt olteni la facultate. Eu fac parte din această categorie.

Ambițioșii află că e necesar să-ți ucizi simbolic părinții. Asta înseamnă detașare, asta duce la maturitate. Studenții din compartiment și-ar fi făcut cruce dacă m-ar fi auzit vorbind în felul acesta. Ce frumos se auzea din gura lor tata. Cât drag! Câtă nerăbdare! Cât dor! Cât respect!

Văd acest lucru la Mara. Mara își adoră tatăl. Cred că nimeni nu-l iubește ca ea. În cea mai nouă observație, e nouă, cred că mi s-a schimbat perspectiva asupra tatălui în viața noastră. Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata. Nu e vorba despre voi, e vorba despre copii. Faceți ceea ce e necesar. Detestați în tăcere. Înjurați printre dinți. Lăsați copiii să-și iubească părinții.

O să vină vremea când o să-i ucidă singuri. Nu o faceți în locul lor. Dar până atunci sunt ani de iubire. De ce v-ați priva copiii de iubire?

Ce final patetic! Dar e final.

Foto: Bogdan Mosorescu