Oare femeilor frumoase le este mai greu să accepte că îmbătrânesc? Întrebarea a fost rostită la o întâlnire cu câteva dintre muzele proiectului #poartariduri, în cafeneaua Haiku. Dar poate că a fost o afirmație, dacă chibzuiesc.
Femeilor frumoase le este mai greu să accepte că îmbătrânesc.

Joi, în 26 februarie, expoziția #poartariduri s-a deschis în spațiul de la MV, un spațiu hibrid unde arta, știința și cafeaua îi obișnuiesc, îmi place să cred, pe vizitatori, cu gândirea critică. În discursul de deschidere, am susținut unul, am vorbit despre importanța dezvoltării gândirii critice la ființa umană. Pe urmele lui Platon, filozoful grec, de la alegoria peșterii, am comparat beneficiile gândirii critice cu lipsa acesteia în comportament.

Ce se întâmplă când lipsește? Eu afirm că încep injecțiile cu botox și colagen.

După expoziție am mai despicat firul în Orwell, 1984 sau 451 de grade Fahrenheit. De ce le este mai greu femeilor frumoase să accepte că îmbătrânesc? Puterea obișnuinței de a se face voia lor? Presiunea societății care prețuiește tinerețea și frumusețea ca pe o unică realitate? Ce credeți?

Eu acord atenție puterii obișnuinței. Obișnuința ne devine al doilea strat de piele. Pielea funcționează ca un creier exterior. Ne dă comenzi. Ne controlează. Gesturile mici și banale îți întâmpină frumusețea. Într-un an, la grădiniță, un coleg a venit însoțit de mama lui de 1 martie ca să împartă mărțișoare. Când s-a oprit în dreptul meu, mama s-a uitat la băiețel: Ești sigur? Băiatul m-a privit fix o secundă. Da-ul lui a provocat o împurpurare violentă pe obrajii mei. Lângă mâna mea, atârnat de firul împletit alb cu roșu, îmi zâmbea Donald rățoiul. Donald rățoiul a fost primul dintr-un șir de evenimente care mi-au arătat drumul. Fetițele frumoase apucă pe un drum. Educația și alegerile construiesc.

Rar m-am îndoit de frumusețea chipului meu cu excepția primului an de liceu când m-a tuns o doamnă după o poză dintr-un catalog. Relativitatea am învățat-o la salon când la distanță de o oră am devenit din frumoasă, urâtă. Dacă râdeți, vă cred. Dar eu nu glumesc. Aceeași femeie poate fi frumoasă sau urâtă în funcție de lungimea părului, forma sprâncenelor, dimensiunea buzelor.

Dar frumusețea fără minte ține cât o floare din vază: maxim o săptămână, o clipire din ochi. Botox. Colagen? Mai clipești o dată. Petalele pică, pielea răspunde chemării pământului. Se duce în jos.

În adâncul sufletului, îmi doresc nespus să rămân neatinsă de botox și colagen. Va fi una dintre victoriile persoanele glorioase. Dar nu știu. Tentația e mare.

Între timp, din acest fragment de realitate, încerc să vă conving să vă purtați vârsta cu mândrie și demnitate.

Purtați-vă sinele!

Respir. In sfârșit!

După o săptămână plină de activități, azi m-am așezat la scris. Nu reușesc să potrivesc cuvintele. Se ascund în gânduri neformulate. Se pitesc într-o stare de bine. Mă simt ca într-o zi de sâmbătă când mama cocea prăjituri și toată casa se umplea de mirosul de vanilie. Azi sunt acasă în mine.

Am șters trei introduceri. Aș șterge și rândurile de mai sus.  Mi-e teamă că nu o să scot ceva mai bun. Azi sunt acasă în mine și defulez. V-am mărturisit că descriu bucuria și confortul. Vă mărturisesc că descriu și tristețea și disconfortul.

Înaintez în viață cu arome de vanilie și cu un dram de cianură. Mă bucur de viață când nu mi-o otrăvesc. Scriu bine când nu scriu prost. Creez când nu distrug. Tac când nu urlu. Azi sunt acasă în mine, defulez și îmi suport contradicțiile.

Uneori mă așez. Privesc în jur. Aștept liniștea s-o aud. O aud rar cu doi copii, dar mi-o doresc. Inima bate. Apăs cu palma pe sânul mic și cald. În loc să aud inima, o voce se aude din ziduri. Vecinul vorbește la telefon. Sau pornește centrala, sau piuie mașina de spălat, sau un porumbel se lovește de geam, sau exteriorul alungă ceea ce încerc să percep cu simțurile.

Am un gol în mine. Și circulă: gol în cap, gol în stomac, gol în ochi. Umplu golurile cu literatură, cu maternitate, cu haine și bijuterii, cu dragoste de toate felurile. Tot nu e suficient. În gol rămâne gol. Azi sunt acasă în mine, defulez, îmi suport contradicțiile și mă uit în gol.

Sunt goală. Sunt plină. Goală-plină. Plină-goală.

Maternitate. Creativitate. Maternă-creativă. Creativă-maternă.

Azi sunt acasă în mine, defulez, îmi suport contradicțiile, mă uit în gol, scriu.

Foto: Bogdan Mosorescu

De obicei scriu în cap textele. Dau cu aspiratorul sau întind haine. Cuvintele curg ca apa de la robinet. Mă opresc din activitățile casnice. Iau laptopul. Nimic. Dar, ca la lucrările de control, până la urmă umplu o pagină. Azi însă s-a întâmplat ceva bizar. Mi-am amintit textul. Pentru câteva secunde am crezut că l-am visat. O imagine mi-a apărut în fața ochilor, un text-imagine, un vertij, și a dispărut.

Amețesc tot mai des în ultima vreme. Mă desprind de pământ. Mi-am pus inima în ochi și ochii la inimă. Privesc în jurul meu cu emoție.

Pe malul Begăi, azi, am văzut doi porumbei morți: unul în apă, altul pe mal. Dar încurcătura dintre inimă și ochi mi-a pus pe pauză umanitatea. Am trecut indiferentă, cu pas grăbit, să ajung la căldura unei cafenele.

Am sfârșit Philip Roth, Scriitorul fantomă. M-am apucat de Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte. Un capitol am parcurs. Unii scriitori calcă pe suflet ca pianiștii pe clape. Note splendide se desprind cu fiecare atingere. Descriam o simfonie de emoții, când o doamnă de la masa vecină m-a întrebat ce citesc. I-a trebuit cartea să facă o poză.

Învăluită de muzicalitatea și ezoterismul lui Arundhati, mi-am plătit consumația și am ieșit din cafenea vrăjită. Mă aflu, credeți-mă pe cuvânt, sub vraja acestei autoare. Cum să mă mai așez la scris, eu cu perfectul compus care îmi iese pe ochi, acum pe inimă, deoarece le-am inversat de la vârstă?

Îmi propusesem să fac descrierea bunicii din capitolul Bunica al cărții mele nescrise. Bunica mea. Atât am scris. Apoi m-am gândit să-i dau nume. Poate Mimi. M-am răzgândit. Mi-a sunat telefonul. Mi-a sunat telefonul a doua oară. A treia oară am șters Bunica mea. E de clasă primară oricum formularea.

Pic în abisuri personale. Îmi promit și azi că mâine o să mă străduiesc mai mult. Mâine e sâmbătă. Copiii sunt acasă. Pauză de la scris. Roth sau Arundhati și-au pus pauză la scris? Nu contează. Reiau scrisul de luni. Fiecare zi de luni e un început.

Dar azi e vineri și s-a sfârșit timpul meu. Intru pe timpul copiilor, al trecutului, prezentului și viitorului lor.

Foto: Bogdan Mosorescu

Stau cu laptopul în brațe ca o băbuță: în fotoliu, cu picioarele acoperite cu o pătură pufoasă. Pisicile, Motan și Luna, dorm pe canapea. Eu mă holbez la ecranul alb. Au trecut minute. N-am scris nimic.

Mintea mi-e atât de tulburată! Merge întruna. Nici măcar noaptea nu se odihnește. Furia și neputința s-au scurs în vise. Dimineața mă trezesc obosită. La ochi mi-au apărut două cercuri de o culoare incertă. Cât e ziua, cât e noaptea, mă cert, mă critic, mă consolez. O iau de la capăt. Nu mi s-a întâmplat nimic. Nu durerea mea mă sfâșie, ci durerea lui Mateiu.

Viața interioară a lui Mateiu a șters cunoștințele pe care credeam eu că le am despre copii. M-am trezit din nou mamă la început de drum, un drum pe care am apucat acum 16 ani cu sora lui, cu Mara.

Băiețelul meu pare să fie precoce. Asocierile între concepte și imagini i se deslușesc de ceva vreme, iar el abia pe 25 împlinește 5 ani. Mateiu este deosebit de sensibil. La răbufnirile mele mi-a răspuns plângând: O mamă nu face așa ceva! Sau: O mamă nu spune asta, mă întristează.

Ne enervăm, ne supărăm, ne întristăm împreună. Crizele lui de nervi mă epuizează. Uneori mă smulg din mine și ne observ de deasupra. Privesc doi nebuni. Cărăm atâta dramă cât nu putem duce. Defulăm rușinos. Mateiu este deosebit de atras de băieții mai mari ca el. În prezența lor se transformă într-o maimuță. Imită. Țipă. Surzește. Comunicarea se rupe. Și peste toate astea vin unii adulți care exagerează comportamentul urât al lui Mateiu. Mateiu este rău intenționat, iar celălalt copil este bine intenționat. Am trăit recent un asemenea eveniment.

Doi adulți și doi copii așteptau la lift.
Un copil l-a lovit pe Mateiu, jucându-se, în burtă. Mama, m-a lovit! Ba nu! Ba da! Uite, își cere scuze. Așa se întâmplă când vă jucați. Și acum intervine al doilea adult: Lasă că nu te-a lovit tare și nu a intenționat. Nu te mai plânge. Inimile noastre s-au rupt. Mateiu a început să urle și să ceară validare. Eu am roșit și am slăbit instant. În acel lift în urcare, ființa mea s-a micșorat. Cu o zi în urmă, Mateiu lovise, iar adultul celuilalt copil l-a asigurat că a lovit tare și cu intenție.

De la acest eveniment, descriu stupoarea mentală. Durerea lui Mateiu de atunci funcționează ca un ceai de slăbit. Blugii nu mă mai strâng la mijloc. Pe mine toți blugii mă strâng de la diastaza abdominală. Nu m-am atins de scris. Abia am citit câteva pagini. Casa a stat neaspirată.

Este furtună în mine. Urlu. Lovesc. Jignesc. Urlu la mine. Mă lovesc. Mă jignesc.

Mateiu o să crească. Crizele lui se vor rări până la dispariție. Va învăța să-și exprime și altfel nervii. Eu rămân cu o parte din minți pierdute. Sper doar să nu fie creativitatea afectată. Ce aș face și fără potrivirea cuvintelor pe blog?

Azi v-a scris o Dunia furioasă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mă nasc a treia oară. Acesta este travaliul.

M-am născut prima dată pe 21 iunie 1983, la Drobeta-Turnu Severin.

A doua naștere s-a întâmplat la Timișoara când m-am îndoit de toate convingerile primite de-a gata din 1983.

A treia naștere se întâmplă în timp ce scriu. Împing. Încă nu am țipat de durere.

Mara, fiica mea, o să împlinească săptămâna aceasta 16 ani. Absoarbe obiceiuri și convingeri. Asta mă dezechilibrează pe mine. Cum anume îi vând lumea? Ce fel de negustoreasă am devenit în urma pregătirii universitare?
Pentru mine, universitatea a însemnat perfecționarea minții: omul, cu valoarea și demnitatea lui, a devenit Legea. Omul e legea prin voință, empatie, dezvoltare.

Ce a ajuns la fiica mea? Și, mai important, cum?

La cei 16 ani neîmpliniți, Mara și-a însușit lumea cu un simț moral prea ascuțit. M-am simțit de multe ori înțepată. Cum e posibil, mama, să înșeli? Eu n-aș face niciodată așa ceva. Ironic, părinții ei nu s-au respectat conjugal. Eu nu înțeleg oamenii care torturează animalele. Tot vocea Marei, o voce care-și îndeplinește sarcinile și datoriile de elevă cu meticulozitate, nu neapărat cu plăcere.

Probabil urmează să țip de durere. O să mă nasc a treia oară când o să realizez ce am făcut prin cei doi copii aduși pe lume. De prea mult timp pozez în mizantropă. Nu-mi plac oamenii, Mara, prefer compania cărților. Mă simt inutilă dacă nu scriu. Adevărul este că iubesc oamenii. Insuportabil mi-a devenit comportamentul lor. Mă îngrozesc de ceea ce fac femeile în numele frumuseții, injecțiile și operațiile.

Suntem într-o continuă fugă de noi, asistăm la maratonul femeilor scoase din minți. Ne-am îmbunătățit condițiile de trai, dar ne-am pierdut demnitatea. Nu e nimic demn la o femeie desfigurată de botox și bisturiu. Ceea ce este se numește jale. Sufletul ne plânge în hohote.

Or să nege majoritatea. Or să-și reafirme proaspăta putere istorică de a face ce doresc cu corpul lor. Amuzant de trist. Sufragetele au luptat pentru drepturi egale cu bărbații. Azi, femeile ard de dorința dementă de a se transforma în plastic. Plasticul nu e fantastic. Plasticul ușurează viața, dar nu o onorează. Ce onorează viața?

Decența. Și mai ce?

Cultura. Să mai întreb?

Continuați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Redescopăr sau descopăr orașul de când mă plimb pe malul Begăi. Nu știu. Privesc mai atent clădirile. Asta știu. Orașul vorbește, cu Daria Ghiu.

– Cum vorbește orașul, mama? m-a întrebat într-o dimineață Mateiu, în drum spre grădiniță, după ce nu s-a mai auzit vocea crainicei la radio.
– Prin arhitectură, străzi, oameni.

De jumătate de an cochetez cu Palatul Martin Gemeinhardt, din cartierul Iosefin. M-a sedus cu un balcon de la ultimul etaj. Mi s-au prins ochii în masa și scaunele așezate ca pentru visare. Azi ne-am revăzut îmbujorați și luminoși.

Zilele de iarnă care promit primăvara, cu particule de lumină limpezi și cu grădini împunse de ghiocei, narcise și zambile, sunt slăbiciunea mea. Speranța mă împresoară și un sentiment de prea plin îmi solicită inima. Mușchiul cardiac se contractă și se relaxează. Mă bucură existența, viul propriei persoane.

Adeseori exist pe datorie. Să-mi iubesc copiii. Să-mi sprijin mama și sora. Nu și în zilele de iarnă cu soare. Atunci mă întorc întru totul spre mine. Plonjez în interior, cum săream vara de pe clădirea Apelor Române în Dunăre. Abandonez orice gând. Sucesc și răsucesc: cuvinte și imagini, o frază de Roth, o imagine de Josepha Blanchet.

Ce e viața fără literatură, fără artă, fără zile de iarnă care promit primăvara? Mă îngrozește teribil o asemenea lume.

Un bărbat stătea pe bancă. Părul slinos îi pica pe frunte. Fuma într-o poză de om obosit și învins. Bichonul lui, un văluș alb acoperit cu o haină roșie, adulmeca iarba. I-am transformat în obiecte de studiu. Cum trece ziua acelui bărbat dacă nu citește, nu admiră un tablou, nu ascultă muzică? Își iubește bichonul. Bichonul îl iubește pe el. Mă gândesc acum la zicala: O viață avem de trăit! Trăim o viață dacă ne explorăm sufletește. Fără suflet, suntem o reprezentare modernă și actuală a unei forme de viață: nici o diferență între noi și bacterii.

Ce e sufletul?
Platon.
Sufletul e Platon?
Nu. Platon e doar un început potrivit.

Știți ce înseamnă 19 ani de scris pe blog?
Eu. Eu sunt. Eu am. Eu, eu, eu.
Jurnalul mi-a devenit a doua piele, iar Eu mă simt bine în pielea mea. Totuși mi-ar plăcea uneori să arăt, în loc să declar. În povești, acțiunile ne fac cunoscut personajul. În relatările mele vă confruntați la modul brutal cu ceea ce gândesc, în mod special cu felul în care gândesc.

Mă simt bine în pielea mea. Declarație.

Așteptam la rând, la casa de marcat, să plătesc cartea lui Marius Manole. O căldură nesuferită mă chinuia. E teribil de cald la Gaudeamus! Picăturile de sudoare îmi provocau disconfort, așa că am început să mă bâțăi. Mi-am distras atenția suficient cât să observ o privire intensă. Mi-am îndreptat spatele. Am încetat bâțăiala. Am zâmbit femeii care se îndrepta spre mine.
– Bună. Nu mă cunoști, dar eu îți citesc blogul.
– Da? Mulțumesc. Mă bucur să aud.
Am întins mâna acoperită parțial de palton.
– Dunia, îmi pare bine.
Bucureștiul și Timișoara au devenit subiecte, căci eu locuiesc la Timișoara, iar doamna s-a mutat la București, de la Timișoara. Prietena și vărul meu s-au apropiat de noi. Le-am făcut cunoștință. Am plătit cărțile și ne-am îndepărtat zâmbindu-ne.
– Cine era prietena ta? m-a întrebat Mosorescu, vărul.
– Nu era o prietenă, ci o cititoare a blogului.

O descriere a stării de bine în pielea mea.

Asociez poveștile cu acoperișul casei. Acoperișul te ferește. Simt poveștile ca niște brațe ocrotitoare de părinte iubitor. Totul o să fie bine! O mângâiere pe creștetul capului.

Spun o poveste, iar personajele grăiesc. Personajele emit judecăți, critică, bârfesc, fără explicații. Ce frumos mi se pare! Să nu mai trebuiască să explici niciodată nimic.

Eu judec. Mă corectez deoarece nu mi-am permis să fiu genul acela de persoană. Nu e genul meu, dar gândul nu pot să-l opresc. Când mă plimb pe malul Begăi, iar miasmele mă îngrețoșează, atunci jignesc. Doar niște nesimțiți ar putea să se cace sub pod. Și de unde dracu au hârtie igienică la ei?

Într-un viitor apropiat o să scriu o poveste plină de judecăți despre gunoaiele și fecalele de pe malul Begăi. Nu o să iasă Parfumul lui Suskind, dar va fi terapeutic pentru mine.

Aici va fi întotdeauna vorba despre Eu.

Eul meu.

Foto: Simona Nutu

Câtă viața interioară mai are o femeie trecută de 40 de ani? Cui îi mai stârnește interesul? Mai este femeia curioasă de ea însăși?

Întorc pe toate părțile întrebările astea. Sunt curioasă de mine, de ce a mai rămas din viața mea interioară. Mi-au suflat în ea supraviețuirea și maternitatea. M-am opus anihilării. Undeva nu zace un eu, ci rezistă. Rezist din copilărie. Am ținut piept obișnuințelor din familie. Am înfruntat unele cerințe ale societății. M-am luat la trântă cu religia. M-am împotrivit misoginismului. Mi-am construit un feminism solid.

Ce a mai rămas din atâtea lupte? De ce nu m-a dus capul să observ mai mult, să mă adâncesc în mine? Nu m-a dus. Probabil am găsit plăcere în rolul de femeie-soldat.

Nașii alegeau numele copiilor pe vremea părinților mei, un obicei care nu are justificare. Pentru nouă luni de zile, corpul unei femei devine gazdă, hrană, băutură și așternut pentru o altă ființă. La fiecare sarcină, am pus peste 20 de kilograme pe mine. În loc de nas, m-am trezit cu o pătlagină. În loc de degete, crenvurști. În loc de respirație, un șuierat de tren. Experiența nașterii, o atrocitate. Răsplata să fie un nume ales de altcineva? Categoric nu.

Într-o zi mi-am pus un sarafan vișiniu. Venise sora mea cu el de la facultate. Mereu îi părea rău de mine și îmi împrumuta hainele ei. M-am îmbrăcat. M-am pieptănat. Am ieșit pe poartă pentru a merge la autobuz. Abia așteptam să le arăt fetelor ținuta mea. Am dat nas în nas cu tata.
– Unde crezi că pleci?
– Mami mi-a dat voie.

Nu a contat. Am mers în casă și am plâns până la epuizare fără să-mi accept nici măcar o secundă viitorul unei femei supuse bărbatului. Cuvântul anulat al mamei m-a înarmat. Arme și muniții gratuite m-au asaltat. De ce mă mir de o viață interioară ciuruită de goluri? Dacă țip la mine, atunci aud ecoul. Eu mă întorc la mine. Furioasă. Neputincioasă. Rușinată. Frustrată. Delirantă. E delir să scrii an după an fără validare. E și supraviețuire.

Mă agăț de orice formulare interesantă încropită de mine. O propoziție îmi ajunge, un adjectiv mă extaziază. Răspunsul este: Mai sunt curioasă de viața mea interioară. Mi-e frică de confirmarea lipsei ei. Mi-e frică.

Continui să scriu. Scormonesc în mine. Peste jumătate de viață e dusă. Dusă. Încep sfârșitul cu determinare. Nu mă las. Eu sunt femeie-soldat, iar soldații luptă până la moarte.

Foto: Simona Nutu

Oare în câte feluri mai pot descrie treburile gospodărești care-mi consumă timpul și imaginația? Să gătesc. Să fac curățenie. Să bag la spălat. Doamnele de la curățătoria din spatele magazinului Bega nu știu că rivalizăm la spălat și uscat. Spăl și usuc, usuc și spăl, iar la finalul zilei, de cel puțin 3 ori pe săptămână, capacul de la coș nu se închide, dă pe afară.

Ce scriitor talentat și muncitor a permis acestor oribile activități de prin casă să-l țină departe de potrivirea cuvintelor?! Virginia Woolf? Thomas Mann? Philip Roth? Nu. Nici gând. Nici pomeneală.

Aceste activități casnice sunt otravă, dar și tratament pentru mine. Omoară avântul creativ, dar îmi oferă și scop. Gătesc. Spăl. Fac curat. Sunt utilă copiilor mei. Cineva are nevoie de mine. Scrisul nu are nevoie de mine. Eu am nevoie să scriu.

Mă obsedează și vârsta, cei 42 de ani ai mei pe care îi suprapun adesea cu vârsta părinților mei. Mara împlinește 16 ani. La mine în cap, eu am 16 ani prin intensitatea și claritatea amintirilor. În clasa a IX-a purtam puloverele largi ale lui tata, iar colegele de clasă, cele emancipate, au râs de mine.

După grădiniță, primul an de liceu mi-a marcat într-un mod teribil sufletul. Lumea se dărâma și se construia în jurul meu. La grădiniță, plângeam în brațele educatoarei după mama. Educatoare, o jigodie după caracter, a profitat de durerea mea ca să mă tragă de limbă, să-i povestesc scandalurile din familie, să ducă vorba mai departe în cancelarie și în societatea mică a cartierului din marginea orașului despre papucii mamei aruncați în foc de tata.

La liceu nu m-a luat prin surprindere atacul asupra lumii mele. N-am mai plâns în brațele nimănui. O vară întreagă jelisem după prietenele care mă abandonaseră. Soră mea m-a consolat. Mi-a cumpărat o rochie neagră slip, în care m-am zgâit două luni în oglindă. Cu sprijinul Karamazoavei, sora, așa îmi place s-o numesc, ca să-mi arăt rafinamentul și interesul literar, și cu rochia neagră, am supraviețuit.

Iar în noul an m-am lăsat purtată de vânt. Mi-am reluat relația de prietenie cu fetele fără explicații, fără discuții, mare, mare greșeală. De aceea am devenit o susținătoare înverșunată a certurilor terapeutice. Nu mergi niciodată mai departe fără lămuriri. Rănile nu se închid. Supurează. Elimină puroi. Necrozează ca piciorul Fridei Kahlo.

Un dans în bătaia vântului mi-au fost anii de liceu. Îngrozitor de multe lecții neînvățate. O profesoară de matematică ne compara materia ei cu un lanț unde nu ne permiteam să pierdem nici o za. Uitându-mă în urmă, am pierdut zale peste zale, în matematică și în relații deopotrivă.

O privesc uneori pe Mara cu drag nemăsurat și cu admirație. O iubesc, firește, e fata mea. Sunt programată genetic. Admirația însă? O admir pentru voință, disciplină, seriozitate, mândrie. Sper ca ea să aibă parte în viață de prietene ca mine. Așa merit. Așa merită. Și lumea ei se dărâmă și se construiește în jur în timp ce scriu. Mă bucur și mă întristez. Pentru că știu și nu știu parcursul vieții ei.

Mă confund cu părinții. Mă confund cu fiica mea. Simt că mă înec, că o să mă pierd fără să mă fi găsit cu adevărat vreodată. De ce? Și pentru că mă rup în bucăți rolurile și activitățile casnice.

Punct. Acesta e sfârșitul textului. Rolul se schimbă.

– Mama, am ajuns!

E Mara. Merg să fiu mamă.

Foto: Simona Nutu

FRAGMENT DIN CAPITOLUL BUNICA

Bunica mea nu cred că a privit vreodată cu adevărat cerul: cerul îndepărtat, albastrul cerului, cerul înstelat, cerul-vis sau cerul-privilegiat. Cred că a privit întotdeauna în jos. Să nu deranjeze. Să nu atragă atenția. Să nu stârnească gura lumii. Gura lumii i-a dictat viața. Cum i-a dictat și părinților ei. E corect să afirm că gura lumii i-a format un anumit caracter. Cu acest caracter am crescut eu, nepoata ei preferată, dar căzută în dizgrație imediat ce am atins adolescența. Atunci s-au dezlănțuit toate gurile lumii pe mine: de la părinții ei, de la prietenii și vecinii ei, din jurul mamei mele.

Îmi pare rău de mama că a crescut lângă bunica. În grădina din fața casei, lângă smochinul din colț, a răsărit, într-o primăvară grăbită, o zambilă. Trecusem în clasa a V-a. M-am convins că natura mă consolează cu aer cald, caiși și piersici înfloriți, explozie de narcise, deoarece m-au înspăimântat profesorii de la clasă.

Profesoara de istorie:
– Mara, enumeră triburile migratoare din spațiul danubiano-pontic.
– Migratorii din spațiul danubiano-pontic sunt: goții, vizigoții, ostrogoții, gepizii.
– Stai jos, stai jos!

Ce m-am bucurat de zambilă! În fiecare zi o vizitam. Culegeam orice fir de iarbă care ieșea lângă tulpina ei. În ciuda atenției și îngrijirii, zambila nu a crescut mult de la pământ și nici nu a înflorit. S-a ofilit îmbobocită. În acel bulb ofilit o văd pe mama lângă bunica-smochin, care i-a furat tot soarele.

De aceea, când mi-a venit vremea, m-am împotrivit bunicii. A prins de veste înaintea mea că mă simpatizează Mihnea, copilul vecinilor care locuiesc pe strada cu magazinul Universal.
– Mara, în fiecare zi trece Mihnea cu bicicleta pe strada noastră. Ocolește în drum spre casă doar ca să te vadă pe tine.

Nu i-am răspuns, dar a văzut prin mine și în fâstâceala mea. Îmbujorarea i-a confirmat.
– Să nu ne faci de rușine, auzi?! Mihnea e cu 2 ani mai mare ca tine. Tu încă sugi degetul. I-ai spus băiatului ăluia?

Cât am urât-o în momentul acela! Eram amândouă în bucătărie. Bunica prăjea gogoși, iar eu le acopeream cu zahăr pudră. Am aruncat sita și am ieșit. Am auzit-o mai târziu cum mă pâra la mama. Nici nu intrase bine pe ușă, că a și început să-i explice, amplificând cu gesturi caraghioase și voce gravă, ce viitor sumbru mă așteaptă dacă nu se iau măsuri imediate în educația mea.
– Vrei să te facă de râs? Știi de câte ori a trecut Mihnea, băiatul vecinilor, cu bicicleta pe lângă casa noastră?

Până să termin clasa a V-a, Mihnea abia dacă mai trecea o dată pe săptămână pe strada noastră. O învinovățesc pe bunica pentru abandonul lui. De câte ori să treci pe o stradă cu bicicleta ca să vezi o fată? Am auzit de la Adelina, prietena mea de peste stradă, că Mihnea și-a făcut traseu pe strada Bujorilor. Pe Bujorilor locuiește Ana. Ana e frumoasă, are un păr negru și lung pe care-l poartă mereu pe spate. Vara se îmbracă cu maiou alb și fustă de blugi. Încalță bocanci de piele. Am încercat și eu să port bocancii vara, dar n-am apucat să ies pe ușă cu ei că am auzit-o pe bunică-mea:
– Pe cine ai văzut tu că poartă bocanci vara? Vrei să ne faci de râs?

Foto: Simona Nutu