Joia trecută ne-am întâlnit câteva femei să povestim despre arta contemporană. Nu e ușor cu ea! Locul adunării se numește META Spațiu, o galerie de artă independentă care e crescut și crește ca puii de la țară, într-un ritm lent și sănătos. Mirela Vlăduți ocrotește, sprijină și dezvoltă acest spațiu, dar mai ales ce reprezintă, arta contemporană combinată cu știința.

E un loc ca nici un altul în urbea noastră. Artiștii și oamenii de știință stau la taclale, vorba vine, din care rezultă instalații. Privitorul se scutură de prejudecăți. Firește că nu se scutură, mi-am permis tonul petulant pentru a sublinia forța artei de a apăsa pe butoane sensibile.

Cu aceste butoane sensibile apăsate ne-am jucat joi seară. Mirela a făcut o scurtă introducere doamnelor prezente, iar doamnele au pus întrebări. Mă încântă întâlnirile unde oamenii pun întrebări din curiozitate și nu ca se afle în treaba altora. Așa am ajuns să despicăm firul în patru despre investiția în artă.

Cine investește în artă la Timișoara? Este sigur să investești în artă? Ai o garanție? Pentru studiu de caz am folosit lucrările Ulianei Gujuman. Îmi pare nespus de rău pentru toți cei care nu au apucat să-i vadă lucrările.

Am tras și concluzii. La Timișoara, cetățenii nu prea știu cu ce se mănâncă arta contemporană, nici manualul lui Iancu Guda nu-i ajută. Ce este sigur, e sigur și anume aurul. Cu aurul nu dai greș. Certitudine dacă investești în artă poți avea prin achiziționarea dintr-o galerie. Discursul e vast, dar am sintetizat. Nu sunt femeie de afaceri, iar scopul meu ar fi ca oamenii să renunțe la a-și cumpăra pânze care nu semnifică nimic pentru ei din magazine. Frumusețea ține de intimitate. Îți bei cafeaua simplă, cu zahăr, cu lapte, cu scorțișoară, o savurezi într-un anumit fel care contează pentru tine. Fă să conteze și arta. Pune ceva pe pereți cu semnificație, cu apel la emoție, la sentiment, la forța de evocare.

Vernisajul Ulianei Gujuman a ajuns la final. M-am pozat lângă toate piesele și visez la una anume pe peretele dormitorului meu. Nu mă dau vitează. Am crescut cu artă și artiști în casă. Gheorghe Mosorescu este unchiul meu, fratele mai mare al mamei. Obișnuită cu arta și tot nu am luat în calcul investiția în artă. De joi mă gândesc serios să investesc.

E un pas firesc pentru o femeie ajunsă la 40 de ani. M-am născut frumoasă. Am primit o educație bună. La autoeducație am trudit și trudesc. A venit rândul apartamentului să povestească despre frumusețe.

Vreo părere?

În cea mai mare parte a timpului îngrijesc doi copii. Restul timpului, partea aia mică, dar de o importanță galactică, mă ocup de mine. La mine în cap scriu, mă ocup de trecut și-l înțeleg, mă confrunt de senzația de fals adusă de vârsta maturității.

Zilele trecute, frământam într-o oală roșie cu buline albe, unei amintiri din trecut aparține alegerea modelului de oală, făina, ouăle, laptele, drojdia, zahărul și turmericul, când m-am prins. Așa am crezut. În sfârșit am priceput ceea ce mă agasează la vârsta adultă.

Cornurile cu ciocolată sau dulceață vin din copilăria mea. Câteva veri, vreo trei consecutive, le-am petrecut pe malul Dunării la o mătușă. Salcia se numește satul. Mătușa gătea, probabil gătește în continuare, formidabil. Îți lingi degetele după. Nu cred că le-am savurat vreodată. Mâncam ca barbarii. Ne trezeam dimineața, verișori adunați laolaltă, în miros de cafea și cornuri la cuptor. Le rupeam și inhalam aburul pierdut al cornului. Momentul trezirii noastre marca momentul dispariției cornurilor dintr-un lighean acoperit cu o pânză albă.

Cornurile reprezentau deliciul, răsfățul și libertatea copilăriei. Nimic nu mi se părea mai complicat ca prepararea lor. Nici nu mi-a trecut prin cap să cer vreodată rețeta. Înțelepciunea adusă de cele patru decenii trăite m-a pus să exprim: Îmi puteți da rețeta?

După aproximativ 25 de ani, hăt departe de Dunăre, într-o bucătărie de la bloc, pe o stradă ocupată majoritar de aceste clădiri ca niște cutii, mi-am băgat mâinile în aluat. Jucându-mă cu o bucată de margarină am conștientizat că înfăptuiesc ceva propriu adulților din copilăria mea. Ce înseamnă asta? Am vrut să-i dau o semnificație.
Poate că învățând să coc cornuri devine posibil să scap de senzația de fals a vârstei adulte și să mă maturizez? Semnul întrebării este necesar deoarece n-am certitudinea.

Cornurile au ieșit delicioase. Copiii le-au făcut dispărute, iar mamanu m-a lăudat. Să mai faci! Mai fac. Au trecut câteva zile și de la analiza cornurilor am trecut la analiza unor cunoscuți din perioada copilăriei. Din cunoștințele mele, aproape toți perpetuăm un stil de viață toxic. Nu ne confruntăm cu rănile trecutului, le ignorăm și ne autodeclarăm eroi iubitori pentru reziliență în familie fie că vorbim despre abandon, umilințe, violență.

Tuturor le-am recomandat lectura de specialitate. Mereu am crezut în trezirea omului. Adevărul este că dorm. Cei mai mulți oameni dorm pe ei și își ignoră potențialul, își limitează devenirea și își blochează creșterea.

Mi-ar plăcea să ajut, dar cei mai mulți nici n-au deschis cărțile dăruite.

Dragă omule,

Trezește-te!

Bună dimineața. Bună ziua. Bună seara. Formule de salut folosite universal de oameni pretutindeni în lume indiferent de rasă, culoare, sex sau religie.

Bună dimineața, ai dormit bine? În fiecare dimineață îi întreb pe copii. Mateiu care abia își însușește gândirea abstracta m-a anunțat într-o dimineață: M-am trezit bine. Pe Mara nici nu mai apuc s-o întreb. Mama, cum ai dormit? Răspunsurile n-au nici o importanță. O deosebită însemnătate dau la comunicare. Prin aceste formule comunicăm.

Acum că am familia mea pot pentru prima dată să compar. La mama și la tata nu ne salutam. Firește, programul de lucru al părinților a îngreunat salutul de dimineață. Soră mea și cu mine ne trezeam cu casa goala. Părinții erau deja duși. Dar nici în weekend nu-mi amintesc să ne fi păsat sau interesat de cum ne petrecem dimineața, amiaza sau seara. Prezența tuturor în casă ducea inevitabil la ceartă și țipete. Urlatul a devenit un semn al casei atât pentru conflict, cât și pentru conversație.

M-am trezit într-o dimineață cu tatăl Marei lângă mine. Eram în vizită la Schela. Mara creștea în burtică. De jos, dormitorul fiind la etaj, se distingeau sunete puternice. Un mare semn de întrebare exprima chipul tatălui Marei. Ce se întâmplă? nu a fost rostit, iar eu am încercat să pricep sunetele. Câteva secunde m-am încordat, apoi l-am asigurat. Nu se ceartă, așa vorbim noi. În momentul acela, pentru prima dată, m-a frapat stilul nostru de viață: țipetele. Crescută cu ceartă, tăceri, bătăi și jigniri nu le-am luat ca atare. Am știu că poate fi și altfel. Un străin, tatăl Marei în acest context, expus vieții noastre de familie, mi-a pricinuit un junghi în judecată. De ce perpetuăm acest stil de viață? Mă refer la sora mea și la mine. Părinții, se zice, nu-i mai poți schimba. Nu cred și nici nu sunt de acord, iar în prezent nu mă mai interesează.

Cu siguranță nu citim degeaba. De la H.D. Lawrence știu că dacă ceva nu ne place, atunci e nevoie să schimbăm sau să acceptăm.
Copleșitor de multe relații nu le poți schimba sau accepta, în special relația cu părinții. Vă asigur, de la cei 40 de ani ai mei, că este sănătos și să întorci spatele deoarece de la un punct nu mai vorbim despre familie, datorie, responsabilitate și iubire, ci despre abuz, șantaj emoțional, violență și perpetuarea lor. Încetați să perpetuați! Rupeți lanțul! Eliberați-vă!

Efectuând comparația, familia mea cu mine adult cu familia mea cu mine copil, m-am trezit întrebându-mă despre familia bunicilor cu ei copii. Îmi vine să râd dacă rostesc Stil de parenting al străbunicilor. Oricum l-aș numi, sunt curioasă de cum au devenit oameni responsabili bunicii noștri. Au fost alt aluat.

Aluatul generației mele refuză să crească.

Când am o zi proastă, cu motiv sau din senin, reușesc printre descărcările emoționale să mă asigur: Trăiești o viață bună. Te-ai descurcat și te descurci!

Monologul nu mă ajută, dar îmi dă pe la nas cu rațiunea. E un privilegiu să apelezi la rațiune. Atunci mă apuc de citit, mă uit la un film, cumpăr ceva, fac curățenie. Mai mult ca niciodată maturitatea mă aruncă în deziluzie. Nu e vorba că mi-au fost înșelate așteptările. Nu m-am așteptat la nimic. Am vrut doar să scap de acasă, de familia oltenească, de superstiții, de ce se cuvine și de sentimentele de rușine și de vinovăție. Este vorba că nici un minut nu am crezut că voi rămâne veșnic o copilă.

40 de ani împliniți și nu descopăr în mine acel ceva pe deplin dezvoltat. Fizic, prin două nașteri, afișez deplinătatea, în special în jurul abdomenului, din cauza mușchilor rupți. Psihic, încă aștept ca viața să-mi înceapă. Am trecut de jumătatea vieții, iar eu aștept să înceapă vara la mijlocul lui septembrie.

Norocul meu constă în grija pe care o port copiilor. Îmi lipsește timpul necesar s-o iau razna. Mă consumă enorm senzația de farsă. E o farsă maturitatea! Aș striga în gura mare. Strig. Urlu! FARSĂĂĂ! De ce tace toată lumea? Fiecare întâlnire cu foști colegi mi se pare un spectacol caraghios. Toți ne jucăm de-a adulții, de-a mama, de-a tata, femeile au riduri, bărbații au burți, dar nici unul nu inspiră venerabilitate. Se mai găsește unul să insiste în rolul de adult, dar aproape întotdeauna pândește din tufiș un părinte. TU O SĂ RĂMÂI MEREU COPILUL MEU!

Au dreptate acești părinți ai noștri. Suntem o generație de copii-adulți. M-aș arunca în fața trenului ca Anna Karenina ca să susțin acest adevăr. Țin piept oricui mă contrazice. Poate peste încă 10 ani o să încetăm joaca și o să ne simțim stăpânii noștri.

Foto: Simona Nutu

Totul sclipește. Este de la lumina care pătrunde în apartament și de la soluția cu care am spălat pe jos. Am început ziua cu a face ordine și curățenie. Am băgat o tură de haine. Am schimbat florile. Crizantemele s-au prefăcut în crini prin formula magică contactless. Am apropiat telefonul și banii mi-au înflorit. Ce vremuri!

Dacă n-aș iubi până la nebunie senzația de după curățenie, atunci vă asigur că rar m-aș numi Cenușăreasa. Prefer să scriu și să citesc, să citesc și să scriu, să visez cu ochii deschiși, să caut pe Google nume ale unor locuri descoperite pe harta din sufragerie. Ce trist este să crești cu cărțile lui Jules Verne și să n-ai parte de aventuri! Tristețea asta mă însoțește pretutindeni, s-a lipit de mine și nu se dă dusă. La fel și rușinea. Le țin piept, tristeții și rușinii, dar trăiesc cu ele.

Mai nou mă confrunt și cu rușinea Marei. Sunt mută de uimire. Atât de atentă am fost la limbaj! Mă faci de rușine n-am scos niciodată pe gură. Să-ți fie rușine am verbalizat în situații provocate de Mara care au încălcat reguli, dar și atunci am dezvoltat ce înseamnă alăturarea asta de cuvinte. Mai citesc despre rușine și la Philip Roth. Mi-a atras atenția o asemănare. Soljenițîn descrie rușinea omului simplu din Rusia. Roth oferă detalii despre rușinea evreului. Fiecare condamnă și înțelege rușinea aceasta. Se revoltă prin scris, denunță sentimentul de sfială provocat prin naștere, rus sau evreu.

M-am regăsit în aceste descrieri. Așa am crescut în familie, cu rușine, frică, frustrare. Nu suntem nici ruși, nici evrei, ci doar o familie de olteni. Ce am eu în comun, istoric vorbind, cu un rus și un evreu? Rușine ne este tuturor în familie.

Grija mea este s-o scap pe Mara de rușine. Zilele trecute i-am ridicat capul în lift. La apariția unor băieți a lăsat capul în piept. Am discutat despre reacția ei. Mi-e rușine, mama! În clasa a IV-a m-am opărit. Pielea de pe laba piciorului s-a separat de mine. Îmi amintesc pierderea judecății de la durere. Așa mă simt și când Mara o dă înainte cu rușinea. Sufăr și clocotesc de mânie.

Caut cu frenezie soluții și mă liniștesc cu ceai și mixt de semințe de la Lidl. Sunt curioasă de mine.

Am o fereastră. Doarme Mateiu. Să povestim puțin.

În răcoarea dimineții am privit strada. Cu mașina parcată în stradă la 11 fix, am coborât și am grăbit pasul spre salon. Joia îmi fac unghiile. Îmi fac unghiile pentru că: 1) nu lucrez, 2) îmi permit, 3) țin la mâinile și picioarele îngrijite. Obișnuiesc să-mi fac unghiile, iar acest fapt a devenit un reper în evaluarea mea ca persoană. Unele femei își ascund mâinile când ne întâlnim. Alte femei adoptă un ton superior și disprețuitor. Unii bărbați mă privesc admirativ. Cei mai mulți bărbați nu dau atenție manichiurii. Ei cred că arată de la sine curată.

Poliloghia despre activitatea mea de joi dimineață marchează introducerea despre părerea celorlalți. Am ținut piept părerii celorlalți 20 de ani. M-am justificat. Simțeam că e datoria mea să dau explicații. Nu am crezut că e o datorie, ci m-au mâncat sentimentele.

O stradă obișnuită din Timișoara, într-o zonă de blocuri unde locatarii au plantat copaci. Am scrutat orizontul. Mașini pe o parte și pe alta, copaci pe o parte și pe alta, iar eu am pășit pe lângă aceste margini cu un pas șovăielnic. Ligamentul parțial rupt mă emoționează puternic de fiecare dată când merg. Îmi imaginam cum aș descrie mașinile și copacii, ca limite, bariere între oameni și cine? Nu mi-am răspuns. Vântul mi-a umflat cămașa, am urcat scările și m-am așezat pe scaun.

Mara și verișorul ei mi-au vorbit despre rușine. Le este jenă. Simt disconfort. Față de ce, de cine? De celălalt. Cum ajunge să conteze pentru noi atât de mult părerea celorlalți? Să conversezi și să nu ridici ochii sau să stai cu capul întors. Unde greșesc părinții dacă ei reprezintă cauza. Unde greșesc eu? Unde mi s-a greșit nu mai contează. Azi am stat lângă doi copii care-l împuternicesc pe Celălalt. Ca veterană, am dat din cap. Ca mamă, am ascultat. Ca persoană adultă i-am atenționat de capcana împuternicirii celuilalt.

Îmi fac unghiile pentru că nu lucrez, îmi permit, țin la mâini îngrijite. Orice ar crede Celălalt nu mai simt nevoia să explic. Ce cred despre Celălalt este că grija purtată unei persoane puțin cunoscută înseamnă o gândire îngustă și limitată.

Prefer să nu las aceste persoane să aibă influență în viața mea. Căutați personalități solare și înțelepte care să interfereze cu propria persoană. Educați-vă! Iubiți-vă! Trageți de voi ca să descoperiți orice numiți esența vieții.

Aștept. Încă aștept. Au trecut două luni de când am împlinit 40 de ani. Nu scap de senzația de fals. Maturitatea este un fals, o glumă proastă, un ideal alterat. Înfloresc și mă stric.

Privesc uneori chipurile oamenilor din autobuze sau tramvaie. Staționarea la semafor înlesnește această deprindere. Mă simt ca un Raskolnikov român. Împart oamenii în învingători și învinși. În special mă atrag chipurile celor învinși. Empatizez. Din mașina mea nemțească, nemuncită, ci căpătată în urma despărțirii, urlu fără să deschid gura. Sunt o impostoare, am furat startul în viață! L-am întâlnit pe tatăl Marei. M-am trezit într-un vârf. N-am urcat, dar mereu am privit în jos. De la o familie cu o situație financiară modestă, am intrat într-o familie bogată, strălucitoare, ambițioasă.

Și ambiția mea? Am avut oare ambiții cu 20 de ani în urmă?! Am dus lupte, asta știu sigur. Am luptat să exist și să nu fiu. Să nu fiu ca sora mea. Să nu fiu ca prietena mea. Să nu fiu ca tatăl meu. Să nu fiu femeie accesoriu. Mă apuc cu mâinile de cap când realizez cantitatea de energie pierdută în aceste lupte inutile. Atât m-a dus capul și-mi place să acționez după cum mă taie capul.

La 20 de ani nu m-am înglodat în datorii. La 30 de ani am coborât. Am revenit la poale, dar cu experiență. Zece ani de confort financiar mi-au permis să citesc, să scriu pe blog, să călătoresc, să fiu prezentă în viața Marei. Lipsită de programul unui serviciu, mi-am dus zilnic fetița la grădiniță. Ce privilegiu, iar azi culeg roadele! Mara ține piept cu curaj adolescenței.

Azi am 40 de ani. Înfloresc și mă stric. Glumesc pe seama gloriei literare personale. Nu o mai urmăresc nici cât să mă obosesc să neg. Scrisul este singurul care-mi face ziua să conteze. Nu-mi consider copiii realizări.

În continuare râd, scriu, citesc, cresc copii, visez că-mi cumpăr haine ca orice copil sărac, aștept un rezultat la Cintec Plus. Ce este Cintec? O analiză nouă pentru depistarea leziunilor precanceroase ale colului uterin.

Femeilor, testați-vă! Înainte să ne ucidă, boala ne strivește demnitatea. Ce este un om fără demnitatea lui?
Testați-vă!

Foto: Carmen Vulpea boemă

La toate colțurile se vorbește despre viața spirituală a omului. Vorbesc cei cu burțile pline, firește! E atât de greu să-ți îngrijești sufletul când îți chiorăie mațele. Asta este concluzia mea din observație personală susținută de lectură, în special istorie și antropologie.

Mesajele venite din exterior susțin reîntoarcerea la viața simplă, înainte de industrializare, înainte de a ne vinde sufletul materialului.

Aparțin unei societăți girafă. Gâtul lung al girafei reprezintă cunoașterea. Cunoașterea istoriei înseamnă o conștientizare. Numita viață simplă este o parte dintr-o existență complexă. La fel de bine poliomielita aparține vieții simple. Nu, mulțumesc. Oamenii uită. Consideră igiena ceva înnăscut. De fapt am dobândit igiena prin morți indecente și scârboase.

Într-adevăr, protejați și aproape sănătoși, este ușor să etalăm disprețul pentru aceia care evaluează venitul și nu sufletul. Mărturisesc că atunci când mă simt cântărită în funcție de bani manifest dispreț. Dar este o reacție. Nu o controlez, dar o gestionez. Zâmbesc și compătimesc. Compătimirea am adăugat-o în timp și de curând. În prezent disprețuiesc și compătimesc. Înțeleg, dar nu scuz.

Înțeleg statutul, importanța statutului financiar, ce forță reprezintă și ce putere aduce. La fel de bine înțeleg importanța statutului spiritual, ce forță reprezintă și ce putere aduce. Cu gâtul de girafă zăresc aceste părți, căci sunt părți ale unui întreg. Acest întreg se face țăndări când murim.

Vremurile nu se mai potrivesc cu viața boemă. Cine și cu ce să mai șocheze? Nu mai putem să fim șocați. Am căpătat rezistență. Știrile de la televizor sau de pe social media ne întăresc.

Inteligența rafinată și detașată ține cont de părțile existenței umane. Cu burta plină, omul e in stare să pornească într-o căutare spirituală. Ce este cu adevărat important în viață? Banii? Da, sunt. Sufletul? Da, este. Banii sunt răi, banii sunt buni. Banii sunt răi dacă nu-i ai. Când îi ai, banii reprezintă. Ce? Reprezintă urâtul, reprezintă frumosul. Reprezintă ce alegi. Alegi cu îndrumarea mamei tale. Mamelor, îndrumați-vă pruncii să-și dea importanță prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce au. Materialul să sporească ființarea.

Avem burțile pline. Care este scuza pentru așa o sărăcie sufletească?!

Foto: Mile Sepetan

Cum a fost la mare cu toții? Am primit această întrebare în mod repetat de când am revenit din Italia. Am petrecut o săptămână în Italia în formulă completă. Formula aceasta depinde de Mara, ea ne ține împreună. Ne-a ținut. Acum putem să funcționăm și fără ea deoarece nu mai suntem străini. Nimeni nu-l mai reprezintă pe bau-bau.

Înainte de a merge la mare împreună, am încercat muntele. La munte și la mare pentru Mara, un copil cu părinți despărțiți. După ani de neînțelegeri, trăim în final zile în comuniune de sentimente. Toți o iubim pe Mara. A fost ușor? Mă bufnește râsul. A fost oricum, dar niciodată ușor. Cum am reușit totuși? Știu, ați vrea un răspuns concret de care nu dispun.

Am ales să acționăm corect. Noi părem excepția, părinți despărțiți care-și cresc copilul împreună, dar de fapt e invers. Ceilalți greșesc. Unii sunt conștienți. Alții nu vor să conștientizeze. Dar. Un copil vine în urma unei menstruații întârziate, un test de sarcină, o ecografie. Până să-i bată inima s-au dat 3 acorduri. De la naștere până la plecarea la facultate reprezintă o responsabilitate. Dacă după naștere v-ați răzgândit, atunci analizați opțiunile. Cu părere de rău pentru copil, dar opțiuni există. La despărțire nu vă obligați copilul să se maturizeze prin incapabilitatea de a acționa corect și responsabil. Nu-i furați copilăria. Băgați-vă mințile în cap, dați-vă două palme, chiar mai multe, suflecați-vă mânecile și ajutați-vă copilul să devină o ființă echilibrată. Pentru asta are nevoie de mama și de tata. Mama poate să-și refacă viața, la fel și tatăl. Copilul necesită iubire, atenție, respect și joacă.

Părinții Marei și-au refăcut viața. Din viețile refăcute au rezultat doi frați pentru Mara. Ca toți frații se joacă, ce ceartă, se iau în brațe, se pârăsc, se împacă. Noi toți râdem înainte de toate și ne ajutăm. Mateiu a răcit la mare, iar atenție și grijă a primit din partea tuturor.

Desigur, sexul este cel care nu le dă pace curioșilor. Cum e posibil? Aici am un răspuns. Diferența dintre noi și animale ține de conștientizare. Acționăm cu habar. Sexul se întâmplă cu habar, nu pici în chiloții nimănui. Alegi să pici, să dai la o parte, să rupi chiloții. Din fericire, aceasta nu mai este narațiunea noastră. Atracția s-a sfârșit. Am rămas persoane fără interes sexual și fără gravitate orgolioasă. Copiii suferă din cauza orgoliului adulților care nu separă instinctul de educație. Copiii cresc folosindu-ne rațiunea.

Vă recomand să ieșiți în natură sau să vizitați niște ruine. S-ar putea să vi se micșoreze importanța personală. Ce este valoros în viață? În afară de iubire mai știți ceva cu adevărat valoros? Iubiți-vă copiii! Educați-vă. Liniștiți-vă. Călătoriți. Citiți. Stați zdraveni la minte.

Orice devine posibil când părerea celorlalți primește o botniță. Puneți botniță și savurați scurta trecere pe pământ.