Mă întreb dacă toți citesc și recitesc o pagină din Habermas, dar nici recitirea nu le aduce claritate. Petrec suficient timp pe o pagină, pe un rând, pe o frază cât să mă apuc de ciudă să frec baia. Mă eliberez de ciudă răzbunându-mă pe cârpe și pe perii. Mi-e ciudă că pricep greu, mi-e ciudă că pierd timpul cu frecatul băii.
Mai nou mă dor teribil brațele. Mateiu insistă să doarmă pe mine cu toate cele 16 sau 17 kilograme. Noaptea a devenit mai lungă, dar ne și punem la somn în jur de nouă jumate.
Cerul din ianuarie și februarie, cu galbenul de vanilie, cu rozul de șerbet de trandafiri, cu portocaliul văratic îmi pare că traduce forfota din interiorul pământului. Viața așteaptă să iasă și să îmbibe totul. Mă paște melancolia. O simt că vine. În fiecare primăvară debutează la fel. Prima dată îmi atrage atenția cerul, apoi strigătele copiilor în stradă. Mă întristez. Stă un timp cu mine această tristețe, dar nu mă doare. Nu m-a durut până acum.
Ca mamă, Mara mă solicită nespus. Habermas sigur nu mă ajută să rămân calmă și înțelegătoare cu adolescenta mea. Dar ceva trebuie să fac. E nevoie de acțiune. Să-i reamintesc că soarele nu se învârte în jurul ei nu este suficient. Amân nervii până după evaluarea națională, apoi îmi programez o criză de nervi. Să urlu, să reproșez, să plâng, să lovesc cu picioarele, să trântesc ușa, să plec de acasă.
Scriu rar și asta mă irită. Conștientizez că nu mai dispun de mult timp pentru poveștile din capul meu. Programarea la mamografie mi-a reconfirmat că am trecut de jumătatea vieții. Tot mai des mă gândesc la moarte. La fel de des râd. Nu le separ.
În 8 martie o să merg la București pentru a expune portretele din proiectul #poartariduri. Societatea necesită un tratament. Într-o societatea sănătoasă femeile nu se măcelăresc în numele frumuseții și cu siguranță nu-și uniformizează chipul. Idealul să fie o față nemișcată?!
Pledez pentru chipuri mișcătoare rafinate prin educație și autoeducație.
Ne vedem în 8 martie la București.
Foto: CRM