UN SPECTACOL GRANDIOS PE SCENA CU CARE NE-AM OBIȘNUIT CĂ LUPUL CEL RĂU MĂNÂNCĂ ÎN PREZENT OREZ CU LAPTE

De 23 feb., 2024 0 No tags 0

Ieri, ca o mamă dedicată, implicată și cu pretenții intelectuale, am trimis-o pe Mara la Teatru Merlin. Dar după ce m-am gândit puțin, i-am invitat și pe prietenii ei. La 14 ani, grupul a luat părinții. Intensității crudei tinereți îi pun în față experiența.

Adulții n-or fi ei mai inteligenți, dar sunt trecuți prin viață. Nici o filozofie, doar biologie. Mara a împlinit 14 ani. Eu urmez să împlinesc 41. La aproape 41 de ani mi-e clar că mi-e mai ușor cu Mara în grup. Vreau ceva de la ea, atunci cu grupul am câștig de cauză.

Așa au ajuns copiii în rândul șapte la teatrul Merlin pentru spectacolul Dar cu femeia ce s-a întâmplat, un text de Csaba Kiss bazat pe câteva nuvele de Cehov. În drum spre teatru le-am menționat numele lui Cehov, dar Cehov mă convinge pe mine să ies la teatru nu pe cei patru puberi care m-au însoțit. Ieșirea Marei la teatru a devenit ieșirea noastră la teatru.

Eu m-am așezat în rândul opt și am așteptat. Știam că o să fiu cuprinsă de o mare și neașteptată mirare. Cehov e un vrăjitor. Când crezi că o să caști, atunci o să te minunezi. Nu știam ce să mă aștept de la actori, dar ce mixt desăvârșit! Laurențiu Pleșa, Cristian Bratoiu și Lucian Matei au fermecat puberii. La plecare nu se mai dădeau duși din fața panoului cu actori ca să descopere personajele de pe scenă.

Trei bărbați, mai multe personaje, câteva povești și Irina Bikulina care leagă și dezleagă poveștile. Un spectacol grandios pe scena cu care ne-am obișnuit că lupul cel rău mănâncă în prezent orez cu lapte. Interpretarea a creat o stare spirituală și ce nevoie avem cu toții de asemenea stări!

Prima poveste este despre un bărbat care în urma unui pariu ajunge să trăiască 15 ani într-o aparentă închisoare. Fiți curioși și mergeți la teatru să descoperiți ce a urmat.

Dar cu femeia ce s-a întâmplat?
Am aflat, dar nu spun. Actorii o spun cu talent pe scena teatrului Merlin.

Foto: Alin Zelenco

FAMILIA EXTINSĂ, MONET ȘI CAFE CENTRAL

De 21 feb., 2024 0 No tags 0

Au trecut 14 ani. Mara are buletin. Eu am clipit. Părinții știu ce se întâmplă. Clipești, intră ceva în ochi, te freci cu degetul, tragi de gene, dai cu apă, iar când revine privirea clară duci o adevărată conversație cu nou-născutul. Nou-născutul acum nou-adolescentul închide ușa camerei și a început să practice acuzația.

Ca mamă tot mai cauți obrajii moi și dolofani să-i săruți, dar te lovești în oase. S-au ascuțit vorbele, s-au ascuțit formele, o muniție întreagă la dispoziția copilului să-și atace părinții.

Mara a lansat un atac asupra mea la muzeul Albertina. În fața unei picturi de Edward Munch i-am zărit ochii. I se măriseră ca cepele. Mama, tu nu m-ai învățat nimic de Edward Munch. Am răspuns ca o primată. M-am apărat. Nu te-am învățat multe, Mara, nu mi-a scăpat doar Munch!

Obișnuiam să-i aduc Marei din călătoriile mele în marile orașe, cărți de colorat și albume de la magazinele de suveniruri ale muzeelor. A crescut cu câțiva pictori aleși intenționat sau din hazard. Van Gogh am luat în urma unui plan, dar Paul Klee sau Kandinsky s-au nimerit. Consecința a fost o aniversare sărbătorită la Viena pentru a putea să-l admire pe Monet. Asta și-a dorit de ziua ei, familia extinsă, Monet și Cafe Central.
În muzeu, după faza cu Munch, am urmărit-o atent. I-am atras atenția asupra lui Miro, Chagall, Kokoschka. Nici n-a clipit. La Kandinsky a izbucnit, creierul ei emoțional luase foc. Coperta albumului, de data aceasta lucrarea în sine, se afla pe perete. Fiecare pictor aflat în biblioteca personală i-a smuls sunete de încântare. Nu o să mă feresc de expresie. Restul au lăsat-o rece.

Morala e simplă. Dacă aveți impresia, și știu că o aveți, că vă străduiți degeaba cu copiii în primii cinci ani, că totul le intră pe o ureche și le iese pe cealaltă, atunci vă înșelați. Mara este o dovadă vie.

Nu știu sau știu pe alocuri cum se raportează părinții la copii lor. Să le asigure viitorul, rangul și statutul. Să învețe matematică și iar matematică. Ah, urăsc această parte și nu pentru că eu n-am avut și n-am habar de matematică! Doar că. Majoritatea copiilor nu e dotată cu capacități pentru matematică. Aceia sunt cei puțini, o categorie aparte. Restul ar putea înfrunta viața cu alte abilități ignorate și ucise de matematică. Cum ajung s-o și facă de altfel după ani de zile în care li s-a spus și li s-a arătat că nu-i duce capul. O rușine pentru noi ca rasă.

Pentru viitorul Marei m-am străduit să-i țin familia lângă ea, s-o respect ca ființă umană și să-i stârnesc curiozitatea. Un copil curios  va practica întotdeauna desfășurarea de activități. Nu va aștepta să-i pice nimic din cer, statut, iubire, respect, muncă, plăcere, apartenență. Un copil curios va acționa pentru binele lui și binele comun.

Binele comun începe cu educația. Educația începe cu primii ani de viață. Citiți-le copiilor, ieșiți cu ei la munte, la muzeu, la teatru. E startul lor. Cursa nu începe cu unu plus una sau tabla înmulțirii, ci cu Poftim, Te rog și Mulțumesc.

NOI ȘI ELE. GRUP ȘI INDIVID. FEMEI

De 20 feb., 2024 0 No tags 0

Zilele trecute, pe pagina de Facebook a Teatrului Național, s-au postat fotografii de la spectacolul Zorba grecul. Mi-a atras atenția o fotografie anume. Alina Ilea, actrița, mergeți la spectacol să-i descoperiți rolul, se șterge cu un prosop pe mâini. Un minut întreg m-am uitat admirativ la brațele ei cu mușchii subliniați. O femeie care respiră de jumătate de secol, ce încântare pentru ochi!

Din istoricul acelorași zile trecute, menționez chipul unei tinere femei care nu-și putea lua ochii de la o doamnă care și-a amplificat frumusețea prin injecții. Am urmărit amuzată situația, iar seara, înainte să adorm, am cugetat la o întrebare adresată deja publicului pe blog. Ne este frică de femeile care intervin fără limită asupra chipului?

Noi și ele, am creat două tabere (noi, cele naturale sau aproape naturale și ele, cele injectate și operate). Pot fi două grupuri, într-adevăr. Dar la nivel de individ? Mai e posibilă separarea la nivel de individ? Ca femei, ne dorim același lucru, să încetinim procesul de îmbătrânire și să ne simțim frumoase și dorite indiferent de vârstă.

Îmi pun întrebări și caut în continuare să înțeleg această fază a femeii actuale. La nivel de discuții am atins câteva scenarii. Cel mai des s-a menționat stima de sine și frica de îmbătrânire. Femeile intervin fără limită asupra chipului de frică și din nesiguranță. Nu combat nici o afirmație, dar nici nu mă așez confortabil în ea. Îmi place să practic schimbarea de perspectivă. Ce ar mai putea fi?

Dacă cineva are altă idee, atunci s-o împărtășească cu noi. Sunt curioasă.

Eu în continuare susțin acceptarea vârstei. Azi asta susțin, asta îmi e povestea. Mâine s-ar putea schimba povestea.

Vă aștept cu interes teoriile.

19 FEBRUARIE SAU VIAȚA FĂRĂ SENS

De 19 feb., 2024 0 No tags 0

19 februarie 2024, puțin după 12. Am băut apă, am savurat ceaiul, mi-am sorbit cafeaua. În ziua asta, mai mult ca în oricare altă zi, aceste activități obișnuite, repetitive și necesare par indecente.

S-au adunat anii de la moartea lui Sorin Oncu, un foarte bun prieten care a murit prea repede. În 19 februarie îl celebram. Nici nu calculez câți ani ar fi împlinit azi. Când mori așa tânăr ca el, atunci lumea, din perspectiva celor dragi lui, își pierde sensul. Îi dau sens lumii de 40 de ani, dar nu-i găsesc lumii un sens azi.

Am băut apă și m-am simțit vinovată. Am băut ceaiul și m-am rușinat. Am băut cafeaua și m-am enervat când papile gustative s-au bucurat de gust. El nu mai e, iar cu el, o parte din mine nu mai este. Mă caracterizează smiorcăiala, așa că scriu și plâng. După descărcare o să-mi reiau activitățile, iar indecența și tragedia morții lui se vor pierde. O să închid ușa și o să trăiesc.

În continuare mă doare pierderea lui. Sorin Oncu a fost prietenul care mi-a îmblânzit existența. Duc lupte de copil. Am luptat ca fiică, ca soră, ca prietenă, ca elevă, ca studentă. Lupte inutile pentru demonstrare, afirmare, dar trebuiau duse pentru că nu am știut altfel. Cum te opui alcătuirii vieții când vezi și auzi dintr-un singur unghi? Te opui când se ivește cineva special. Pentru mine a fost Sorin. Cu Sorin a început mirarea despre mine. Sorin nu mi-a criticat gândirea sau comportamentul, ci mi-a arătat și un alt fel de a gândi și de a te purta.

Ați fost vreodată în pericol de înec? Te duci la fund. Dai disperat din mâini și din picioare. Ieși câteva secunde la suprafața și tragi lacom o gură de aer. Așa mi-am trăit toată viața, scufundându-mă și trăgând o gură de aer și asta numai ca să fiu. Să fiu așa cum nici nu aveam habar cum sunt, doar voiam să fiu după capul meu.

Cu Sorin am fost fără să duc nici o luptă. Nici n-am știu cât îl iubesc până nu a murit. Din nou am rămas să lupt singură. N-am mai luptat mult deoarece timpul petrecut în compania lui mi-a schimbat unghiul.

Viața poate fi oricând schimbată, sucită, reordonată. Asta mă străduiesc să realizez de la pierderea lui. Să schimb.
Să sucesc.
Să reordonez.
Să fiu fără să lupt.

La mulți ani, prințesă, oriunde te-ai afla! Lumea mea a fost un loc mai bun cu tine în ea.

EXERCIȚIU

De 6 feb., 2024 1 No tags 0

E un balcon cu iarbă de pampas. Dacă stai afară, pe trotuar, și privești la geamurile mari cu feroneria vopsită în alb, iarba de pampas și căcatul de porumbel îți atrag prima dată atenția. Doar cu scara ar fi posibilă o îndepărtare a murdăriei de pe partea stângă a balconului, un colț preferat de porumbei după cantitatea eliminată din fragilele corpuri aerodinamice.

Opus colțului obturat de murdăria porumbeilor se zărește un sfert de pânză incomplet colorată. Un șevalet stă alături de un uscător de rufe care scoate din când în când o femeie să-l umple cu haine. Uneori deschide larg geamul și scutură cu atenție lenjerii albe de pat. Femeia este un cap blond și un bust modest. Nimeni nu i-a văzut picioarele. Capul blond apare pe balcon doar să întindă haine și uneori să ude câteva plante verzi, o aloe și un alt soi care se găsește de vânzare la Ikea.

E un balcon din zecile de balcoane la care poți să privești nestingherit, ca vecin sau trecător, doar că nu o faci niciodată. Niște CD-uri vechi de la un balcon neacoperit, vizavi de balconul cu iarba de pampas, îi provoacă fulgerătoare orbiri capului blond. CD-urile răsfrâng direcția luminii și asta aduce o cugetare femeii. Cineva locuiește atât de aproape de mine, dar nu ne cunoaștem și nu o să ne cunoaștem niciodată.

Pare că atunci când scutură lenjerii aplecată peste pervaz, femeia își scutură pletele blonde și gândurile. Ce gând trist! O apropiere miraj. Certitudinea proximității pare că oamenii devin vizibili, cu un chip, cu o voce.

Nici un vecin nu a fost observat. Un singur vecin, o voce de dincolo de pereți, a împrumutat un glas, glasul femeilor din filmele porno. Ooooo! Aaaaaa! Daaa!

Foto: Carmen

TINERII CITESC MUNȚI DE CĂRȚI DE SPECIALITATE

De 5 feb., 2024 0 No tags 0

O ploaie măruntă, o promisiune a primăverii care a atacat deja pământul, ne-a udat nasurile dis de dimineață. Ne-am urcat, copiii și cu mine, tăcuți în mașină. Să nu speriem aerul plăcut de afară. Mara a dat drumul la muzică. Mateiu a concluzionat că e urât afară. Mateiu, ploaia te udă sau o simți? Și la fel ca sora lui, Mateiu simte ploaia. Copiii simt.

Cele câteva ore petrecute de Mateiu la grădiniță mi-au permis să reiau vechiul program. După ce-mi sfârșesc tura de șofer, să revin cu o cană de ceai pe canapea și să citesc o oră încheiată. În ora deloc încheiată m-am apucat de Arto Paasilinna, Fiul Zeului Furtunii. Din primele pagini te convingi că urmează o poveste cu inserții antropologice. Condițiile naturale și social-culturale ale omenirii sunt abordate prin poveste. Și mi-a zburat gândul la toate poveștile cu care am crescut. Povestea muschetarilor, povestea lui Lucien de Rubempre, povestea lui Andrei Bolkonski, povestea lui Raskolnikov, povești peste povești, povești care mi-au trecut sufletul prin toate stările caracteristice omului. Am râs. Am plâns. Bucurii, tristeți, neliniști, sfârtecări, sperieturi le-am strâns în mine. Mi-a lipsit, conștientizez acum, apăsătorul sentiment desprins din corectitudinea politică. În toate cărțile citite am râs sau am plâns pentru om, în nici un caz pentru rasă, gen, religie sau orientare politică. Am simțit cum copiii simt ploaia fără să le pese de consecințe.

Tinerii de azi, mă refer la 20 plus, chiar 30 plus, citesc munți de cărți de specialitate. Acele cărți care, chipurile, te învață cum să-ți îmbunătățești viața. Cu siguranță îndeplinesc și această funcție, dar pot să jur fără să mă trăsnească nici un zeu sau să-mi pocnească o venă, că toate aceste cărți nu-ți permit să râzi ca apucatul, să te înfunzi de plâns și să jelești durerile altora devenite durerile tale. Ți-ai suflat nasul și ai șters muculeții. Pe tine te compătimești, te consolezi și te îmbrățișezi cu înțelegere.

Oamenii au devenit cititori atenți, responsabili, dar străini de emoție. Frica de a fi răniți ne-a sterilizat, am devenit inapți să simțim. Castrați de emoție, acționăm în numele unei corectitudini conforme cu cerințele rațiunii politice și economice. Ce trist pentru rasa noastră!

O lume fără povești este o lume fără culori. Ne îndreptăm spre albul aseptic. Nu distrugem răul, distrugem bine și răul laolaltă. Binele și răul coexistă. Unde ne așezăm mâna cu autoritate înclinăm balanța. Puteți să simțiți asta?

Foto: Carmen

NE ESTE FRICĂ DE FEMEILE CARE INTERVIN FĂRĂ LIMITĂ ASUPRA CHIPULUI?

De 2 feb., 2024 0 No tags 0

Creierul procesează diferențiat imagini în milisecunde în funcție de rasă sau gen, sau în funcție de indici ca buze mărite, sprâncene duse sus sus de tot și încremenirea mușchilor. Afirmația din prima parte a frazei o confirmă numeroase experimente. Eu am citit în una din cărțile lui Sapolsky. A doua afirmație ține de extrapolare. Am aplicat procedeul de dragul deducției.

În această notă, creierul femeilor, în funcție de gradul de intervenție asupra chipului, se simpatizează sau nu. Tu semeni cu mine, îmi place de tine! Tu nu semeni cu mine, nu-mi place de tine. Mi-e frică de tine. Discutabilă frica în acest context.

Ne este frică de femeile care intervin fără nici o limită asupra chipului și corpului?

Pentru mine nu-mi este frică. Mi-am reglat gradual stima de sine. Mi-e bine cu mine și în pielea mea în ciuda defectelor. Îmi este frică pentru Mara. N-aș vrea să crească și să considere operațiile estetice ceva potrivit. Operațiile estetice vin în ajutorul femeilor, dar nu or să repare niciodată fragilitatea psihică. Vulnerabilitățile Marei și ale oricărei persoane indiferent de sex se rezolvă, după putințe, prin iubire, acceptare, apartenență, validare. Să fii iubit. Să te iubești. Să fii acceptat. Să te accepți. Ați auzit undeva că e ușor? E ușor să fii om cu toate contradicțiile înnăscute? Nu.

Munca la propria persoană începe cu grădinița când pentru prima dată ți se rupe inima. Degeaba strigi: Ajutor, mama, ajutor, nu mă lăsa! Mama se întoarce cu spatele și într-o milisecundă inima e ruptă. Mama fiecărei ființe umane, prin capacitatea ei de a oferi iubire, pune bazele stimei de sine. Când ți se rupe inima a doua oară, amorul ne lovește crunt, deții deja un manual.

Consider că multe femei au inima ruptă chiar de mama lor. Refuz să cred că bărbatul constituie cauza intervențiilor exagerate de pe chipurile femeilor. Bărbații părăsesc femeile adulte pentru femeile tinere, dar nici o operație estetică nu concurează cu finețea, prospețimea și exuberanța Julietelor.

Educația schimbă atitudinea. De ce să ne dorim o aparență de Julietă când putem fi femei autentice prin îngrijire, curățenie, rafinament și demnitate?

Să fii femeie a fost întotdeauna greu. Lupta a devenit o obișnuință. Nu mi-e clar cu ce luptăm când vine vorba despre operații, dar în viitorul apropiat o să găsim un răspuns sau două.

Foto: Carmen

LIMBA ROMÂNĂ E VIAȚA

De 30 ian., 2024 2 No tags 0

Studiază Mara limba germană de la grădiniță. Studiază Mara limba engleză din școala primară. Jocurile pe telefon, Roblox și ceva animeuri în special, i-au dezvoltat vocabularul în limba engleză, dar în special i-au dezlegat limba. Ceva pentru care sunt nespus de recunoscătoare. Mara a refuzat ani la rând să vorbească fie în germană, fie în engleză. Ca punct tare pentru jocuri, acestea i-au reglat temerile. Pe geam au zburat rușinea prost interpretată și frica de o gramatică incorectă. Ciripește în engleză cu prietenii și cu tatăl ei.

Să fie două zile trecute de când am cerut să aud româna din gura ei. Vorbea cu tatăl ei. Îi povestea surescitată despre o întâmplare în limba engleză. Fix atunci am intrat în cameră. Limba română, vă rog! Insist cu limba română, cu limba maternă, iar ieri am citit acest fragment la Roth:
M-am străduit să scap din multe capcane pe care mi le-a întins viața, dar niciodată din captivitatea englezei. Engleza nu doar îmi arată realitatea și o ilustrează, ci este în sine ceva real: cel mai real lucru cu putință. Nu există nimic mai palpabil. Engleza e viața. Eu sunt un om făcut de engleză. Să scriu în engleză este cea mai măreață ordalie pe care mi-a hărăzit-o viața.

Și continuă, dar cred că ați înțeles. Înlocuiți engleza cu româna. Româna e viața.

Pentru mine, ad-litteram, româna înseamnă viața. Mama m-a consolat în româna. Mamaie mi-a insuflat un fel de a fi corect în limba română. M-am îndrăgostit și mi-am exprimat iubirea în limba română. Am cutreierat dealurile de la Schela și nu le-aș putea evoca în oricare altă limbă. Vântul care șuieră acolo nu suportă traducere. Oricare altă limbă a pământului ar goli tot ce-am strâns în mine ca ființă.

Convingerea aceasta a românilor care trăiesc în țară sau care au plecat din țară că limba română le fură copiilor startul în viață mă întristează. Nu limba ne separă de ceilalți, ci sufletul. Povestesc oricui despre dealurile de la Schela, în orice limbă,  dar doar în română le simt. Să renunț la română pentru o viață mai bună ar însemna să-mi trădez carnea și sufletul.

N-am ales. Nimeni nu alege să se nască într-un loc sau altul. Asimilarea, atunci când ajungi să trăiești în alt spațiu geografic, ține de supraviețuire și evoluție. Renunțarea la limba română, ca la o pată de pe o jachetă, pentru a spori șansele de a fi englez, francez, spaniol, german, american ne condamnă pe viață la neîmpăcare cu sine. Ți-au uitat limba. Ai renunțat la ea. Tu nu ești român. Părinții tăi sunt. Tu ești englez virgulă român, iar virgula asta se îngreunează și uneori te strivește. Limbile pot fi învățate simultan. Abandonarea, îngroparea și ignorarea unei părți din sine ne condamnă la o conviețuire cu un străin. În tine o să zacă mereu un străin, este limba ta maternă.

S-ar putea să greșesc. Nu ar fi prima dată. Nu ar fi ultima dată. O țin însă una și bună cu limba maternă, cu limba română.

Limba română sunt eu. Tu cine ești, tu cel care ai uitat-o?!

ARTA ÎNTR-O MANIERĂ JUCĂUȘĂ ÎMPOTRIVA ACAPARATORULUI MALL

De 29 ian., 2024 0 No tags 0

Imaginați-vă o porțiune de autostradă în Germania fără limită de viteză. Ai amândouă mâinile pe volan, sufletul nu ți se împotrivește, trupul nu te chinuie. Apeși accelerația. De ce nu?! Mașina fuge ca năluca din cântecul cu Moș Crăciun. Senzația e fantastică. Conduci stăpânit de ceva indefinibil. Și continui să apeși accelerația, și o apeși, și o apeși.

Cam în felul acesta trec oamenii prin viață până la 40 de ani. Apasă, apasă, apasă până dau peste un șantier în lucru. O boală, o pierdere, o durere, un sentiment te obligă să apeși frâna. Unde te-ai grăbit, dar mai ales unde te grăbești nu știi să-ți răspunzi. Tu ai condus grăbit fără să cunoști cine sau ce te mână.

Mânată sunt și eu. Duc copiii la școală, la activități, la întâlniri sociale, la doctori, la munte, la mare. Duc situații întortocheate și supărătoare care nu mă privesc direct. Duc situații care mă privesc direct, la fel de întortocheate, la fel de supărătoare. Consumul uman a atins paroxismul. E bucata de autostradă fără limită de viteză. De ce să nu calc, de ce să nu port pe umeri, cu importanța aferentă, întreaga lume?! Mă tulbură peste măsură platitudinile cărora le aloc atenție.

În stări sufletești jalnice îmi privesc copiii. De ce nu este suficient că am făcut copii și că îi cresc?! Nu este.

Miercuri am participat cu Mara la un atelier ținut de Mihai Toth în colaborare cu META Spațiu. Dragi părinți, țineți minte și propuneți copiilor asemenea ateliere. Se vor distra într-un mediu stimulant. Arta într-o manieră jucăușă împotriva acaparatorului mall. Merită efortul.

Am privit-o îndelung pe Mara în timpul atelierului. Plictiseala i-am sesizat-o. Curiozitatea i-am pândit-o. Interesul s-a pus în mișcare la realizarea unei instalații dinamice.

Voi ce propuneri le faceți copiilor pentru petrecerea timpului împreună?

ADOLESCENȚA: PENTRU FIECARE SITUAȚIE O POVESTE

De 22 ian., 2024 0 No tags 0

Cu temperaturile scăzute de afară, Mara și cu mine petrecem câteva minute în plus în mașină. Așteptăm să se încălzească.

Azi dimineață am curățat parbrizul și geamurile laterale cu racleta. Mara s-a urcat pe scaunul de lângă șofer. Pe Mateiu l-am instalat în scăunel cu o pernă cu apă caldă. Lipsa mănușilor mi-a colorat mâinile. La loc pe scaunul șoferului am suflat să le încălzesc și mi-am găsit să o întreb pe Mara dacă știe ce înseamnă loialitatea. Ca o reprezentantă demnă de generația ei, a cerut permisiunea să se exprime în engleză. Nu a primit permisiunea. În continuare aleg ca limba română să fie prima opțiune a copiilor.

În viața Marei, la aproape 14 ani fără câteva zile, grupul de prieteni a urcat în vârful piramidei de interes personal. Rolul de spectator m-a ajuns din urmă. Asist din ce în ce mai mult și particip din ce în ce mai puțin. O observ. O aud. Relațiile par la fel de complicate ca pe vremea mea. Șicanări. Excluderi. Efuziuni sentimentale. Declarații. Preferințe. Simpatii.

Experiența personală conține variate povești cu care ajung să comunic excelent cu Mara. Când două prietene se întâlnesc fără tine. Când simpatizezi un băiat. Când simpatizezi același băiat ca prietena ta. Pentru fiecare situație i-am spus o poveste. A cerut lămuriri și mi-a reconfirmat că discuțiile lungi cu copiii nu trebuie ocolite. Multe le ajung la urechi, iar deslușirile lor ating ridicolul din cauza neputinței de a raționa.

Aleg să o îndrum pe Mara în perioada derutantă în care a pășit. O să-i alin durerile sufletești cu distracții pentru câteva ore. O să fiu prezentă uneori fără să am nimic de zis. Frustrările mă iau prin surprindere când îi recomand cu cel mai convingător aer că iubitul prietenei, și dacă îi încântă ochii, rămâne iubitul prietenei. Prietenia contează, iar când vine vorba despre băieți, are balta pește.

M-a privit cu ochii ei mari care-mi amintesc de ochii magnifici ai unei vițelușe. Simt cum înmagazinează în ea banalitățile definitorii ale vieții. Cu liceul nu este hotărâtă, lista conține 3 nume. De ce? De ce liceul ăla sau ală? Am întrebat-o din curiozitate. Argumentele m-au convins, dar nu mă încântă.

Urmează doi ani plini de focuri adolescentine. O să încep să culeg ce am plantat. Vine vremea asumării părintești. Nu o să mai fie nevoie să mă prefac că știu să aleg pentru ea. O să plătesc prețul fixat de ea prin atitudinea față de mine.

O să-mi rămână, Mara, loială?