Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

Când vine vorba de educație, poporul român e orfan. Toți ne fură ouăle pentru că nu avem mamă, nu avem tată

De 18 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Când eram mică, aveam o prietenă care mânca multe ouă. Întotdeauna la ea acasă se preparau ouă și cartofi prăjiți. Într-o zi am confundat ouăle cu mingile lui unchiu miu de ping pong. Semănau. Găinile noastre nu făceau ouă cu coajă albă. De aici deruta mea. Curiozitatea m-a împins să întreb. De ce ouăle prietenei sunt albe ca mingile de ping pong și au ceva desenat pe ele? Pentru că mama ei lucrează la casa de copii. Nu am priceput. Au trecut ani până am priceput. În liceu, mama unei colege gătea la o casă de copii. Am revăzut ouăle. Am făcut legătura.

O poveste scurtă, dar semnificativă. Dezvăluie sufletul și gândirea românului depășit de condițiile de viață. Poți să iei de la orfani. N-au mamă. N-au tată. Nici nu observă restul neajunsurilor. Pe urmele exagerării, găsesc un scenariu similar în ceea ce privește alocarea bugetului pentru educație la sate. Nu se trimit fonduri la sat. Copiii n-au oricum aceleași școli ca în mediul urban. Profesorii sunt slab pregătiți. Nu dispun de biblioteci vaste. Au acasă, cei mai mulți, părinți ignoranți care văd în ei forța de muncă nu neapărat forța intelectuală.

Am participat ieri la o conferință unde am aflat despre Raportul alternativ privind starea educației în județul Timiș. Proiectul se cheamă Școli curate. Legea educației instituie un sistem de finațare hibrid, atât de la bugetul central, cât și de la bugetul local. Consiliile locale au obligația să aprobe stabilirea cuantumului și numărului celor patru tipuri de bursă școlare: de performanță, de merit, de studiu și de ajutor social.
Pădureni a stabilit burse sociale. Sumele alocate burselor sunt zero.
Ghiroda acordă burse de merit, însă condiționate de nota la purtare.

Raportul e public și poate fi descărcat dacă sunt curioși și interesați.

În timpul conferinței m-am trezit cu gândul la ouă. Așa am început articolul. După ouă, mi-au trecut prin cap ienicerii și căpitanii de vas. Căpitanul, om cu educație, nu-și contrazicea echipajul superstițios. Pentru că o convingere învinge rațiunea. Așa se întâmplă pe la sate. Oamenii aleg primarii în funcție de convingeri. Tocmai de aceea la sat nu se citesc mailuri mai vechi de două zile. Nimeni nu stăpânește mousse-ul și săgeata.

Suntem un popor majoritar de țărani. Moștenirea dacă vine de la țăran. Păstrarea sufletului țărănesc are farmec, aduce chiar un câștig. Păstrarea apucăturilor țărănești ne ține în întuneric. Primarii se cuvine să fie buni manageri, să acceseze fonduri, să nu fure tocmai de la educație.

Când vine vorba de educație, poporul român e orfan. Toți ne fură ouăle pentru că nu avem mamă, nu avem tată. Da și da, nu avem mamă, nu avem tată, dar am crescut. Au trecut anii și peste noi. Să ne mobilizăm. Să acționăm. Să renunțăm la pasivitatea seninătății și a contemplării.

Să ne adaptăm la a fi țărani educați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cloaca. Se pare că succesul unui mariaj constă în marca de cereale pe care o aduci acasă

De 16 sept., 2020 0 Colaborari , , , ,

Am luat pauză jumătate de an de teatru. Din martie, nici un spectacol nu m-a mai bucurat. N-am suflet pentru spectacolele online. N-am încercat. Nu m-am străduit. Am permis ororii să mă țină departe de teatru. Am consumat filme cu duiumul. M-am perpelit de dorul unui spectacol.

Mi-am reluat activitatea de a ieși la teatru. De a te pregăti pentru. De a căuta locul. De a te așeza. De a aștepta. În septembrie am văzut pe Scena A ut Dor a Teatrului Național Timișoara spectacolul Cloaca. A fost o bucurie să revăd actorii. Și chiar m-am bucurat. Mi-a venit destul de greu să mă bucur de spectacol. Capacitatea de a găsi plăcere mi-e redusă. Privesc, dar nu văd. Ascult, dar nu aud. De câteva ori în timpul spectacolului mi-am întors mințile plecate la plimbare.

În Cloaca, se reîntâlnesc patru prieteni. Am zâmbit. În facultate am făcut și eu parte dintr-un grup de patru prietene. Revin la spectacol. Viața a trecut peste fiecare dintre ei. Toți par copleșiți de probleme. Pieter se află într-un conflict la muncă. Joep e consumat de dificultățile mariajului. Tom are probleme cu drogurile. Maarten întreține o relație sexuală cu fiica cea mare a lui Joep. Fiecare situație i se dezvăluie spectatorului în tonuri comice. Te atrage. Râzi. Nu ați râde dacă l-ați auzi pe Joep exclamând: Se pare că succesul unui mariaj constă în marca de cereale pe care o aduci acasă. Eu am râs cu poftă. Iar după râs, cunoaștești vorba, vine plâns. Nu am plâns, dar mi-am îndreptat spatele pentru a consuma tragicul de pe scenă.

Viața a trecut și peste mine. Au trecut ani de la terminarea facultății. Spectacolul te împige spre cugetare. De asta mi-a fost dor. De asta ieși la teatru. Nu o să scriu despre digresiunile personale provocate de subiectul spectacolului. O să revin cu un articol separat. O să opresc cititorul aici. Mai citiți și următoarele două rânduri. Poate reușesc să vă scot la teatru.

În 13 septembrie a început festivalul FEST-FDR și marchează începutul stagiunii de la Teatrul Național Timișoara. Mi-am luat bilet la Iona și Noaptea bufonilor. Ne vedem la teatru!

Lăsați un comentariu cu spectacolul ales. Sunt curioasă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Prima zi de școală. Joaca salvează viețile copiilor alături de mâinile spălate

De 15 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

A fost prima zi de școală. Mara a avut prima zi de școală la 1 septembrie. Fix ca în anii anteriori, am alergat puțin. Am făcut analizele. S-au încurcat analizele. Ne-am programat la doctor. Am ieșit pe ușă cu un exercițiu nou pentru Mara. De două săptămâni exersează mersul cu o carte pe cap pentru a evita poziția de cămilă adoptată de curând. Am achiziționat rechizite cu accent pe penar. Nimic de pe listă nu concurează cu penarul. Am cumpărat măști și un termometru digital. Mara folosește trei măști pe zi, iar dimineața nu iese pe ușă fără șă-și ia singură temperatura. La mine verifică doar gradele. E bine, mama, e bine?

Într-o zi am luat-o de la școală. Am așteptat puțin pe hol. Am privit sala și am zărit câțiva copii cu măștile pe față. Mi-a părut rău de ei. O să vă mărturisesc că nu cred în eficiența măștii. Instrucțiunile de utilizare mă descurajează. Pe un copil să nu-l mănânce nasul în orele petrecute la școală? Un copil să nu ducă mâna la gură? Pentru protecție, nu atingi masca, nu atingi interiorul măștii. Dacă o dai jos, o arunci. Adulții nu respecta întru totul îndrumările, iar în prezent avem aproape toți măcar un apropiat infectat. Suntem conștienți de rău, de apropierea lui, de suflarea lui în ceafă.

Cu siguranță, dacă aș putea alege, dacă aș avea putere de decizie, aș permite copiilor să zburde fără mască. Aș păstra toate celelalte măsuri: spălatul pe mâini, dezinfectantele, păstrarea distanței. Dar nu pot alege, nu am putere de decizie. Am ales să trimit copilul la școală. Aici am putut să controlez.

Mara se joacă pe telefon și tabletă. Sunt genul acela de părinte care limitează folosirea, dar nu o exclude. Cresc un copil pentru niște vremuri necunoscute mie, pentru o societate prea puțin predictibilă. Firește că mă agit. Lipsa predictibilității mă umple de neliniște. Lipsa controlului mă umple de neliniște. Mara mi-a mărturisit într-o zi: Mă plictisesc și de tableta, mama, vreau să mă joc cu copii. De aceea școala e necesară. Socializarea din școli ne ține copiii sănătoși la cap. Purtăm grija trupului din martie. În septembrie, cu începutul de școală, am făcut un pas spre grija psihică.

Mara revine de la școală cu zâmbetul pe buze. Nu se plânge de mască, a adoptat ușor noile reguli. E fericită că se joacă. După sănătate, vine joaca în viața copiilor. Joaca salvează și ea alături de mâini spălate și obiecte igienizate.

Acesta a fost începutul școlii în anul de pomină 2020.

Învățăm să fim neajutorați

De 14 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Mi-am dorit să am o hartă mare pe perete. Mi-am pus harta lumii pe perete. Am așteptat după comandă. E un tapet. Acum câțiva ani oferta cu hărțile lumii era mai redusă. Am așteptat după un meșter specialist să o pună pe perete. A meritat așteptarea. Mi-am zis atunci privind lung și cu satisfacție harta de pe perete.

A venit pandemia. Am anulat o călătorie. Seara îmi pun de multe ori un episod din Friends sau Mentalistul. Pentru doamne, pentru Simon Baker, un australian superb cu riduri și păr bogat, încercați un episod din. Deseori pun pauză în timpul unui film. Mă întorc către hartă și încep să visez. Îmi fixez ochii pe o insulă, apuc telefonul și caut. Într-o noapte, mintea m-a situat în Iran. N-am reușit, cu tot Freud-ul meu, să găsesc o explicație a poziționării mele în Iran. Mă holbez mult la hartă în ultima vreme. Așa mi-au picat ochii pe Croația. Ce bucățică mică din hartă desparte România de Croația. Am băgat pe Waze și am rămas cu gura deschisă. Ne despart 600 de kilometri de Dubrovnik.

Mi-am închipuit într-o secundă cum fac plinul la mașină și dusă sunt. Să mă trezesc dimineața la mare. Să beau ceaiul ascultând valurile. Să mă pierd pe străduțe. Să uit de mine în buticuri. Să beau. Să mănânc. Să râd. Să mă bucur. Să-mi verific capacitatea de a mă bucura. Suspectez că nu funcționează optim.

Mi-am propus până în decembrie să termin de citit De ce fac zebrele ulcer?, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Azi dimineață mi-am prins urechile cu capitolul despre Stres și depresie. Mi-a atras atenția expresia a învăța să fie neajutorat. M-am gândit la mine copil. De câte ori nu mi s-a spus, într-o perioadă vulnerabilă, că sunt proastă, că nu mă duce capul?! De prea multe ori pentru a nu învăța să fiu neajutorată. Pentru că acum nu pot să nu mă întreb: Chiar nu am fost capabilă să asimilez științele exacte sau mi s-a indus un disconfort incontrolabil încât am renunțat?

Dacă o profesoară, într-un moment critic al dezvoltării noastre, sau o persoană dragă, într-un moment critic al dezvoltării noastre emoționale, ne expun frecvent unor stresori incontrolabili, specifici fiecăruia dintre ei, putem căpăta pe viață convingerea greșită că nu putem învăța anumite lucruri sau că, în anumite privințe, este improbabil să fim iubiți. De ce fac zebrele ulcer, Stresul și depresia, p. 390.

Am revăzut și toți părinții cu care am interacționat și m-au impresionat cu atitudinea lor în creșterea copiilor. Mamele cloște care deschid gura exclusiv pentru intrucțiuni. Nu face! Nu pune mâna! Nu sta dezbrăcat! Nu alerga! Nu te urca! Oare aceste mame nu-și învață copiii să fie neajutorați? Eu cred că da. Lumea e mare și adeseori nemiloasă. Dar o suportăm. Ne bucurăm de. Și capacitatea mea de a mă bucura e ușor în dezechilibru. De aceea visez de multe ori cu ochii deschiși în fața hărții. E dorul de ducă. E inspirația mea sărăcită. E sufletul meu nomad prins în capcană de un virus.

Harta lumii pe perete mă necăjește și mă bucură. Duc la interior o luptă aprigă. Aș smulge-o de pe perete. De cele mai multe ori îmi sprijin capul de și o mângâi. Piciorul nu o să-mi atingă fiecare bucățică de pământ, dar buricul degetului face înconjorul lumii. Refuz un fel de a fi neajutorat. Convingerea mea este că într-o zi o să fac înconjurul lumii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Există pantaloni prea scurți pentru fetițele de zece ani?!

De 8 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Ceva m-a trezit azi noapte. M-am ridicat din pat și am ascultat. Uneori Mara vorbește în somn. Din camera ei nu am perceput nici un zgomot. M-am ridicat totuși. Am deschis ușa dormitorului ei. Am privit-o. Am acoperit-o. M-am reîntors în așternut. Nu s-a mai lipit somnul de mine. A trecut o oră. Am răspuns la un mesaj. A mai trecut o oră. Am căutat informații despre pruritul nesuferit de pe gât care nu-mi dă o senzație de mâncărime, ci doar mă irită estetic. A mai trecut o oră și nici vorbă de somn. Atunci l-am simțit pe Motan. S-a strecurat ușor în pat și s-a așezat pe burta mea. Mi-a tors minute în șir. L-am mângâiat, iar căldura lui mi-a direcționat gândurile.

Mara trece printr-un nou elan vestimentar: pantalonii scurți. Înțeleg plăcerile vârstei. Nu mă împotrivesc. Mă potrivesc în. Așa că am deschis un dialog despre corpul uman și despre prezentarea lui. Corpul Marei trece prin schimbări. Am început de aici. I-am subliniat că se transformă, că devine o domnișoară. Părți din corpul ei ajung tot mai sensibile. I-am dat exemplu. Mi-ai zis că te dor sânii când alergi. I-am explicat că din acest moment copilăria și-a schimbat culoarea. Totul e plin de nuanțe. Unele zone, zonele intime, au nevoie de protecție și de o purtare decentă. Fii atentă cum stai pe scaun, cum te atingi și cine te atinge. Nimeni nu are voie să te atingă fără permisiunea ta.

Am pierdut-o puțin aici. Așa că am început să turui. Sunt în lume oameni răi, Mara, bărbați care ar putea să-ți facă rău. Exact! Societatea adăpostește perverși, iar rolul meu e să-mi protejez copilul. Mara este și va rămâne un copil pentru mine. Dar nu sunt oarbă. Îi văd trupul cum a prins contur, cum pantalonii prea scurți reprezintă pentru psihopați și pentru needucați o invitație. Nu am nici o garanție că mamele de băieți poartă discuții cu ei despre respectarea fetelor. Despre sâni, despre vagin, despre dorință, despre un comportament respectuos și despre consimțământ.

În România, magistrații au decis că o fetiță de 11 ani poate să consimtă un act sexual cu un adult de 50 de ani. Mara are zece ani și șase luni. Cum să mai stau liniștită? Așa că i-am cerut ca pantalonii scurți să fie lărguți, niciodată să se vadă fundulețul și mereu cu o bluză largă. Nu a vociferat. Seara își alege ce dorește să poarte și îmi arată. E o linie subțire între vulgaritate și atractivitate. Fii atractivă, te învăț tot ce știu. Stai departe de un fel de a fi vulgar. Te învăț tot ce știu.

Pentru că o s-o învăț pe Mara tot ce știu indiferent de subiect. Sexul nu a fost și nu o să fie un subiect tabu între noi. Nu am convingerea că puritatea reprezintă copilăria. Am citit Împăratul muștelor și înainte de orice lectură, am fost copil. Cunosc frământările, curiozitățile, impulsurile necontrolate.

Vorbiți deschis cu pruncii, cu fetele când încep să se transforme, cu băieții când încep să se transforme. Au nevoie de noi, iar respectul se învață. Respectul pentru celălalt nu stă pitit în gene. Vorbiți! Dați o șansă fetițelor să-și continue copilăria. Dați o șansă băiețeilor să priceapă aprobarea sau respingerea fetițelor. De părinți depinde.

Foto: Bogdan Mosorescu

A-ți suporta părinții seamănă mult cu testarea curajului în triburile primitive. Cei puternici reușesc

De 7 sept., 2020 4 Trăiri afective ale mele , , , ,

Cumva le-a potrivit mintea mea. După ce mi-a combinat senzații și sentimente, noaptea trecută am visat-o pe bunica tatălui Marei. Pe marginea patului, dis de dimineață, nu m-am mirat. Am încercat să recuperez visul și m-am lăsat ușor pe pernă.

Bunica tatălui Marei a fost o femeie puternică, o femeie înfigăreață, o femeie care mereu mă chestiona despre scris. Ai mai scris? Scrii? Hai să-ți dau o floare s-o pui pe birou, poate te ajută. Mă bucur că am visat-o zâmbitoare și binevoitoare către mine. Bunăvoința femeii din vis m-a însoțit la ceai, la lecturarea unui capitol din De ce nu fac zebrele ulcer?, la cafea. Mereu m-am întrebat, după despărțirea de tatăl Marei, dacă buni s-ar fi lepădat de mine după ce am predat cheile de la casă. Fără posibilitatea de a obține vreodată un răspuns, buni a plecat de ani de zile dintre noi, prefer să creez un scenariu personal. Buni m-ar fi chemat în continuare la supă duminica, buni ar fi înțeles că o nouă parteneră nu exclude vechea parteneră.

Și pentru că am lăcrimat, m-am așezat pe canapea. Mi-am propus o oră de lene. Să privesc tavanul, să-mi studiez unghiile, să-mi cercetez aspectul pielii. Întotdeauna m-am gândit la mine ca la o persoană nefamilistă. Nu m-am căsătorit niciodată. Mi-a lipsit dorința. E tot lipsă. Am născut. Am crescut câțiva ani copilul împreună cu tatăl. Lângă noi au locuit bunicii tatălui Marei. Mamanu s-a mutat la Timișoara într-un apartament la două străzi distanță. Vara mergeam la mare în familie, mama mea, mama lui, uneori sora mea. Iarna procedam la fel. M-am despărțit de tatăl Marei și m-am îngrijit de fericirea personală. M-am îndrăgostit și am ales ca Mara să crească lângă părinți separați, dar fericiți. Ceea ce îi doresc și ei. Să aibă grijă de suflet, să cultive sinceritatea, să dea atenție sentimentelor celorlalți atunci când își formulează nemulțumirile.

Nu e greu de imaginat de ce am concluzionat că sunt mai mult individualistă și mai puțin familistă. Dar. Fără DAR nu aș scrie acest articol. M-am răzgândit. M-am sucit atât de tare că afirm. Sunt mai catolică decât papa. La mama și la tata acasă, în fiecare duminică mergeam la bunica mamei. Luam masa împreună. Cu tatăl Marei am locuit aproape de bunici, iar părinții au fost mereu prezenți în casa noastră. În ciuda tuturor certurilor, nu m-a deranjat prezența lor. E firească cearta! Bunicii, în funcție de educație și condițiile de viață, vin să te învețe despre creșterea nepoților. Că doar voi ați crescut numai bine! N-am crescut numai bine, iar eu verbalizez și am verbalizat. Mamanu își exprimă iubirea prin mâncare. Ce ai mâncat. Cât ai mâncat. Mama tatălui Marei își exprimă iubirea prin cadouri. Ce haine ai. Ce telefon ai. La ce hotel te-ai cazat. Mă irită ambele atitudini. Le fac cunoscute. Mă cert. Prezența nu m-a incomodat. Prezența nu mă incomodează.

Familia și situațiile din familie reprezintă o situație, nu un stil de viață. Prefer să-mi fac cunoscute nemulțumirile legate de părinți și să-i păstrez în viața mea. Iubesc mesele în familie cu supă, grătar și prăjituri cu care eu nu m-aș complica niciodată. A-ți suporta părinții seamănă mult cu testarea curajului în triburile primitive. Cei puternici reușesc. Sunt puternică. Am rămas în țară. Am păstrat vizitele și prezența din când în când. Am alungat și m-am împotrivit supunerii tatălui sau mamei.

Dar sunt o familistă. Viața mea o dovedește. N-am bravat cu familia, dar am rămas în. O suport. Uneori mi-o doresc. Râdem. Mâncăm supă duminica, iar când bugetul o permite, călătorim împreună la munte sau la mare. Poate cineva să mă contrazică?!

Foto: Simona Nutu

Puterea tatălui a luat sfârșit

De 4 sept., 2020 2 Trăiri afective ale mele , , , ,

M-am demachiat. M-am spălat pe dinți. Mi-am pus cremele pe față. M-am așezat la somn. Asta am făcut aseară. Asta fac în fiecare seară de ani. Somnul m-a ocolit. După vreo jumătate de oră de zvârcoliri chinuitoare, îmi amorțea urechea, mă durea sânul, mă scărpinam pe picior, am luat telefonul și am răspuns la un comentariu. De la comentariu am rememorat întâlnirea cu elevul select.

Am început ca în fiecare joi. El a luat cartea în mână, Moromeții. Înainte mi-a povestit de ale lui. A mai băut apă, a mai deschis cartea. A mai povestit de ale lui. A citit. A mai băut apă. La un început nou de capitol a trecut cartea la mine. Și am citit eu. M-am nimerit să lecturez tocmai capitolul în care Ilie îi dă mamei trei pumni în cap și pe o fată o plesnește peste față. Ca reacție, mi-am lins buza. Ca senzație, mi-a părut că am simțit gustul metalic al sângelui. M-am ridicat la sfârșitul capitolului. Nu mai aveam stare. Familia românească, ce zici?! N-a zis nimic elevul select.

Azi noapte în așternut am întors subiectul pe toate părțile. Din școală am rămas cu simpatie pentru Ilie Moromente. Am uitat bătăile. Am păstrat doar amenințările lui Moromete la adresa familiei. Ieri am recitit și am rămas blocată cu mintea în violență.

Nu suport când un adult se impune în fața copilului prin bătaie. Descriu o furie intensă când un bărbat ridică mâna la o femeie. Nu bătaia în sine mă irită peste măsură, ci atitudinea celui puternic. Un copil, o femei și un bărbat nu stăpânesc aceeași forță. Să se bată un copil cu un copil, o femeie cu o femeie, un bărbat cu un alt bărbat. Dar un bărbat, într-un conflict cu alt bărbat, nu ia în calcul ca metodă de convingere pumnul. Forța se află oarecum în echilibru. Toate astea mi se învârteau aseară în cap. Când mi-a amorțit urechea și m-am ridicat să bat perna, mi-am amintit de Ion Creangă și de bătăile primite de la maică sa.

Traumatizezi sau nu un copil dacă ridici mâna la el? Da și nu. Depinde de copil și mai ales depinde de cel care ridică mâna. În copilărie, mama s-a enervat adeseori pe mine. M-a și amenințat cu bătaia. Niciodată nu mi-a fost frică de ea sau de palma ei. Am auzit prietene care și-ar fi dorit ca părinții lor să le dea o palmă în loc să le țină teorii. Traumatizezi sau nu un copil dacă ridici mâna la el? Da și nu.

În timp ce-mi scărpinam piciorul, am rememorat o bătaie luată de la tata. Iar atunci m-a izbit. Contează enorm cum ridică un adult mâna și lovește. Un adult se enervează. Își pierde firea. Lovește. Lovitura acționează ca un pahar de apă rece. Tresare. Îi pare rău. Își cere scuze. Un adult ridică mâna, lovește, iar privirea lui derulează un film mut. Copilul însă trece dincolo de cele nespuse. Zărește ura, eșecurile, învinuirile, frustrările, dar totul se traduce într-o frică paralizantă. Când palma lovește, corpul reacționează. Au! Mi-am dus de atâtea ori mâna la față. Mi-am lins de multe ori buza de sânge. Durerea nu mi-a încleștat sufletul, nu mi-a fixat o neliniște incoștientă la fiecare ușă trântită. Ca adult, o ușă trântită îmi provoacă o stare adâncă de tulburare, iar uneori am senzația că mă scap pe mine. Asta e trauma. Nu lovitura m-a traumatizat. Mama lui Nică nu l-a traumatizat bătându-l cu vătraiul. Ion Creangă a scris o poveste nemuritoare. M-a traumatizat acel film mut din neexprimarea verbală a tatălui.

Puterea tatălui a luat sfârșit. Paraschiv, fiul cel mare, s-a întors împotriva lui Moromete. Pentru că întotdeauna puterea tatălui sfârșește. Iar apoi vine religia să te învinovățească de păcat după ce o viață i-a permis bărbatului să se folosească de forță în interesul propriu.

Greu am adormit aseară. Greu am scris acest text. Sunt agitată. Puterea tatălui a luat sfârșit. Asta e tot ce contează. Pentru traume, apelați la profesioniști.

Foto: Bogdan Mosorescu

România nu mă definește. România mă deosebește în lume

De 3 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Poftesc la o poveste bună! În ultima vreme, în ultimii ani, m-am concentrat pe literatura de specialitate. Mi-am băgat nasul adânc în istorie, psihologie, medicină, politică. Bine am făcut! M-am potolit în reacții. Nu mai iau totul personal. Mă enervez în continuare, dar mă chestionez. Oare nervii celuilalt, cuvintele supărătoare mă privesc cu adevărat pe mine? Rar mă privesc. M-am eliberat de specificul național. Trăiesc în România. Doresc să rămân să trăiesc în România. România nu mă definește. România mă deosebește în lume.

Încerc să scriu cu seriozitate, dar m-a lovit mirosul de ceapă prăjită. Se coc vinete. Se coc ardei. Se prepară zacusca. Se pregătește lumea de iarnă. La mine în minte, dintr-un motiv neindentificat, își tot face apariția Andrei Bolkonski. Andrei Bolkonski e un personaj din Război și pace de Tolstoi. V-am zis la început că poftesc la o poveste bună! Așa se întâmplă în viața de toate zilele. Nu-ți pot înfrâna gândurile. M-am așezat să scriu despre devenire, dar m-a lovit mirosul de ceapă.

Nu mai pot să-mi adun gândurile. Mașina de spălat merge, Ilie Moromete a aflat că băieții vor să-i fugă la București. Elevul select și cu mine citim Moromeții. Ne apropiem de final. Timpul nu mai are răbdare. Moromete și-a schimbat înfățișarea de când a descoperit planul băieților. M-a obsedat tot timpul această subită transformare. Mă trezesc dimineața. Îmi beau ceaiul. O zi obișnuită. Ceva se întâmplă în timpul zilei. Ceva intens, ceva marcant, iar tot chipul și întreg corpul se preschimbă. Îmbătrânești într-o oră. Albești într-un minut.

Totul trece. Pandemia trece. Trecem peste boală, peste despărțiri, peste jigniri. Dar cum trecem? CUM e important, e definitoriu uneori. Am nevoie de o poveste.

Foto: Bogdan Mosorescu

Severinul aparține șmecherilor, dar Severinul mi-e suflet

De 1 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

În fiecare an am încercat să am o excursie cu Mara. Eu și Mara, cu un bagaj generos, am călătorit la noi la unguri, la Covasna, la Cadaques, în Egipt etc. Mereu am mers pe urmele cuiva. Cărțile și filmele ne-au arătat încotro s-o apucăm. Anul acesta aveam plănuită o excursie la Londra pe urmele lui Freud și Darwin. Ne-am pregătit sârguincios. Amândouă am citit Originea speciilor. Eu în varianta pentru copii. Mara s-a înhăitat cu ediția stilizată de Gellu Naum. Glumesc!

În loc de hoinăreală în magnifica Anglie, Mara și cu mine am străbătut drumurile județene și comunale din Mehedinți. În partea de nord ne-am holbat cel mai mult. În județul Mehedinți, în 18 kilometri ești la munte. Pentru mine accesul facil la munte semnifică un exces de noroc. Părăsești orașul aglomerat și urât mirositor. În jumătate de oră un peisaj cu relief ondulat de munți și văi te liniștește. Acesta este Mehedințiul.

Săptămâna trecută am urcat un deal la Isverna. Am cules mure. Am mâncat lângă un râu, într-o poieniță. A doua zi am petrecut-o în oraș. S-a redeschis muzeul Porțile de Fier. Acest muzeu a fost închis mai bine de un deceniu. În prezent se poate vizita Aquarium-ul. Când am ajuns, la intrare mi-au furat ochii bijuteriile expuse. Mara iubește muzeele pentru că la final petrece minute în șir la suveniruri. La Severin, o intrare la muzeu m-a transportat în orice muzeu din Europa. Șocul mi-a provocat un râs puternic. Râd ca să mă apăr, ca să-mi gestionez emoțiile, reacționez.

Aerul de Europa într-un oraș de provincie cu cetățeni cu purtări primitive m-a impresionat. Severinul deține primari care au făcut sex cu minorele. Severinul numără cetățeni care parchează pe două locuri. Te scuipă și sar la bătaie dacă le ceri să mute mașina. Severinul are angajați în instituțiile statului doar copiii cuiva. Unii dintre încearcă să demonstreze că merită, că sunt capabili, că au abilități. Un număr copleșitor încasează doar salariul, iar munca o execută proștii. Severinul aparține șmecherilor. Cei educați abia scot capul. Unde să-l scoată? Legea nu-i apară. Regulile nu se aplică. De ce? Pentru că majoritatea sunt needucați.

Povestea se schimbă la muzeu. La muzeu primești o doză de normalitate și chiar doamne zâmbitoare. Materialul uman decide soarta orașelor. Îmi compătimesc frumosul oraș din cauza șmecherilor. Mă scârbesc primarii, la plural, care au făcut sex cu minore, iar acum sunt respectați de comunitate și de persoane cunoscute de mine.

La oraș nu renunț. Îi bat străzile când am ocazia. Severinul mi-e suflet.

Rimbaud: Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului

De 27 aug., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

V-ați întrebat vreodată de ce vă iubesc unele persoane? Eu m-am întrebat de câteva ori. Ultima dată mi-am adresat întrebarea ieri la duș. Cu gândul la Mircea Eliade, camera Sambo, o scenă cu un sărut din romanul Noaptea de Sânziene, am presupus că am un răspuns. Știu de ce mă iubesc unele persoane. Literatura îți fabrică păreri, convingeri, sentimente, un stil de viață. Tot ce m-a marcat din cărțile lecturate am transpus pe mine. Așa mi-a intrat în cap că oricine mă sărută nu mă mai poate uita niciodată.

Răspunsul lipsește. Încă nu știu să răspund. De ce ne iubesc unele persoane? De ce mă iubesc unele persoane? Cu siguranță nu datorez iubirea felului în care sărut. Mă iubesc și unele femei. Pe ele nu le-am sărutat.

De două zile mă trezește un afurisit de cocoș. S-a hotărât tata să repopuleze curtea cu lighioane. De pe la șase dimineața își începe afurisitul simfonia. Nu mai tace câteva ore. În verile adolescenței, mă trezeam și băgam mâna sub pat. Scoteam de acolo o carte. Îmi amintesc de Conjurații, de povestea de iubire din. O altă părere fabricată din cărți. Iubirea trece dincolo de moarte. Gura unui bărbat îndrăgostit a rostit numele iubitei după ce capul i-a fost retezat de călău. În timp ce se rostogolea, numele ei s-a auzit.

Lângă pat se află în prezent Rimbaud. Răsfoiesc uneori cărți de poezie. Într-o seară am revenit acasă, iar în dreptul cimitirului mi-a trecut prin față o pisică neagră. Fără grabă, s-a oprit în drum, m-am privit, apoi s-a hotărât totuși să elibereze drumul. Se potrivește pisica neagră cu poezia lui Rimbaud. Mi l-am imaginat pentru o secundă pe negustorul Rimbaud în Africa. Un Rimbaud negustor de cafea și arme, un Rimbaud bolnav care nu a mai scris nimic de la vârsta de 20 de ani.

Anul acesta am vagabondat mult în imaginar. M-am plimbat prin județul Mehedinți. Am fost o prezență pe drumurile județene și comunale. Din martie, trăiesc anotimpurile în infern. Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului. Scrie Rimbaud. Și mai scrie:

Cândva, de-mi amintesc eu bine, viața îmi era un ospăț în care se deschideau toate inimile și curgeau toate visurile.
Într-o seară, mi-am pus pe genunchi Frumusețea. – Și mi-a părut că-i amară. – Și am înjurat-o.

Poate de asta mă iubesc unele persoane. Că n-am mintea epuizată de înfofolirea copilului, de murături și se cuvine, de plângeri și sprâncene tatuate. Poate!

Foto: Zenobia Lazarovici