Frica de a nu-l pierde pe celălalt. Dacă ți-e frică, de obicei îl pierzi

În această săptămână se întâmplă Artisans Pop-Up Store la Shopping City Timișoara. Nu particip cu Tricoul Inteligent. Am făcut poc. Marea dezumflare a avut loc în 25 februarie. Am acum acasă un băiețaș pitic, Tare seamănă cu mine, Numai că e foarte mic.

Într-adevăr neglijez cam tot. Simt că neglijez fata, motanul, blogul și Tricoul. Nu-mi permit luxul de a neglija însă. Nu m-aș putea ierta dacă aș necăji-o pe Mara. Cum aș putea să mai am grijă de Motan dacă mai suportă un nou episod urinar? Blogul și Tricoul le-am lăsat de izbeliște. M-au sunat cei de la Poștă. Colaborez cu Poșta Română pentru transportul în țară. Amabilă și blândă, doamna care ține legătura cu mine m-a întrebat dacă mai trimitem ceva. Am râs. Am plâns suficient la spital.

Adevărul este că pregătesc ceva nou la Tricou. Mă aventurez. Îndrăznesc să propun un sacou la Tricoul Inteligent. Primul este în lucru. Așa am ajuns să procedez în cei 6 ani. Când introduc ceva nou, prima dată lucrez pentru mine. Eu port un exemplar ilustrativ și rebuturile. De aici rezultă că nu prea îmi permit să-mi port propriile haine.

Lucrez mai mult în imaginar pentru blog și pentru Tricou. Pentru blog închipui eseuri sobre și lipsite de superficialitate despre cuplurile care cultivă prefăcătoria. Știu că nu se află într-un loc bun în relația lor, dar merg înainte prin cenzură și activități care substituie lipsa afecțiunii. De ce stăm în relație? Nefericirea stă ca toporul deasupra capului. Nu-l vezi, știi că e acolo, știi că o să cadă. Nefericirea lovește cu faptele mărunte, cu replici usturătoare, cu adevăruri rostite în glumă. Alternativele, singurătatea sau revenirea în jungla întâlnirilor, sunt închipuite ca adevărați monștri.

Primul monstru suntem chiar noi deoarece ne trădăm. Uităm fericirea. Fericirea de a fi pur și simplu indiferent de statut, singur sau în cuplu. Bucuria de a te simți tu, iar tu reprezintă simplitatea, atitudinea naturală. Atitudinea naturală constă uneori în reprezentații de neînțeles pentru ceilalți. Gândirea, reacțiile, felul cum mâncăm, felul cum ne place să facem sex, relația cu părinții, dedarea paradisurilor artificiale, pe toate încercăm să le cizelăm pentru a da bine partenerului. Prea mulți stau cu frica de a nu-l pierde pe celălalt. Dacă ți-e frică, de obicei îl pierzi. Dar mai descoperi ceva. Ai pierdut partenerul, te-ai pierdut și pe tine. Greșeala persistă. Jelești după partener. Pe tine te îngropi și mai tare. Trăiesc atâtea persoane în lumea asta fără un chip real, fără o reacție instinctuală. Pe ei se ridică acele persoane care își acordă o importanță exagerată.

Adorm cu asemenea gânduri pe care încerc să le adun într-un articol. Adevărul este că mi-e somn. În locul lui Motan, stă Mateiu și scâncește. Motan s-a refugiat după canapea. La Tricou îmi e și mai greu să fac planuri. Acolo e necesară strategia. M-am concentrat pe sacou, pe modalitatea în care o arunc din nou către femeie o bucată mică de literatură. Unde o să așez niște cuvinte? Vă spun. La interior, undeva pe o bucată mică de material o să vă las niște cuvinte memorabile ale unei personalități marcante. N-am decis ce personalitate.

O să revin. Să râdem înainte de toate.

Foto: Zenobia Lazarovici

Vaccinarea sau credința în sistemul imunitar, gândirea pozitivă, legume și dumnezeu

Urmează să nasc. Mi-am făcut bagajul. Aștept să fac poc. Ieri m-am testat pentru SARS-COV-2. Până am primit rezultatul m-am aflat într-o stare nervoasă.
În același timp citesc despre Roosevelt și despre paralizia infantilă sau poliomielita. Roosevelt a fost victima acestei respingătoare boli. O personalitate ca a lui a luat boala ca pe un adversar care urmează să fie învins prin voință, tratamente cu titlu de încercare, băile, și exerciții lipsite de indulgență.

În vremurile actuale, societatea pare împărțită între cei care cred și cei care nu cred în vaccin. Mi-a fost greu până să și notez această neghiobie. În 2021 discuția n-ar trebui să plece de la a crede sau a nu crede. Vaccinul face organismul mai puternic împotriva infecțiilor. Vaccinul merge alături de sistemul imunitar și nu împotriva lui.

Indiferent ce alegem, vaccinarea sau credința în sistemul imunitar, gândirea pozitivă, legume și dumnezeu, o să suportăm consecințele. Aceste consecințe le vom suporta ca grup și nu ca indivizi. Cei mai slabi dintre noi vor muri. Sistemul slăbit de alte boli va ceda în fața virușilor. E selecția naturală. Găsesc amuzant că tocmai credincioșii vorbesc despre selecția naturală. Li se pare firească selecția, dar nu acceptă că avem strămoș comun cu maimuțele.

Societatea e impregnată de învățături lăutărești. După putințe, după ureche, datorită cantității de informație, lăsăm deoparte studiile și opiniile profesioniștilor. Avem un creier, îl folosim. Susțin utilizarea creierului. În același timp raționez că a cânta după ureche, lăutărește, nu mă transformă în Beethoven. N-aș putea niciodată să compun Pastorala. Înțeleg cum funcționează sistemul imunitar și virușii, dar asta nu mă califică în formularea de teorii ca pe Karl Landsteiner. Cine a fost Karl Landsteiner? Click și vă apare o pagină întreagă.

Nu-l interesează pe individ că a transmis un virus unui copil, unei femei gravide, unui bătrân, unui tânăr aparent sănătos. El și-a luat viatamina D de la soare, și-a băut sucurile, a ronțăit morcovii și a gândit pozitiv. Cine moare e selectat natural. El îi mulțumește domnului că are grijă de el și de familia lui.

Dacă un individ mă infectează pe mine și pe pruncul meu nenăscut e selecție naturală și incapacitatea mea de a gândi pozitiv și de a crede în Dumnezeu. Acesta e omul. Acesta a fost omul. Haideți să mai citim ceva motivațional, să ne reîntoarcem la viața simplă și la instictele strămoșilor.

Olivia Steer motivează.
Viața simplă e responsabilă de prea multe morți.
Instinctele strămoșilor ne-au condus la canibalism. Bătrânii erau mâncați în lunile de iarnă din cauza inutilității.

Karl Landsteiner motivează.
Viața simplă, dar acompaniată de știință reduce morții.
Instinctele strămoșilor pot fi transformate și gestionate.

Și ca încheiere, stabilim niște prinsori? Fac poc în februarie sau în martie?

Foto sursă: internet

Cum v-ați pregătit primul născut când l-ați adus acasă pe mezin?

Citesc în aceste zile cartea Roosevelt de Emil Ludwig. V-am mai spus. Reiau informația deoarece am tot fost chestionată de poftele de pe sarcină. Ce ai poftit? Cu ce toane l-ai trezit în toiul nopții pe tatăl copilului? Am poftit prea puțin la mâncare. Asta nu înseamnă că nu am mâncat. Oho! Ad litteram m-am hrănit pentru doi. A fost vorba de foame, prea puțin de dispoziție. În schimb, nu am dus lipsă de capriciile femeii însărcinate.

Încă nu-mi explic pornirea de a citi tot ce a scris Nietzsche. M-a ros o curiozitate aproape morbidă despre Nietzsche. M-am potolit cu Genealogia moralei. Am poftit la lenjerie intimă de la Marie Jo. Minute în șir m-am holbat la trupurile femeilor acoperite cu dantelă sau mătase. O altă dorință intensă care mă încearcă și când scriu a fost de crini imperiali. Am un loc special în apartament pentru flori. E un suport de scândură orizontal, dar mi-a schimbat prețios apartamentul. De luni de zile mi-e capul plin de crini – formă, culoare, miros. Să-i văd în borcanul imens de murături. Mamanu l-a folosit în vremurile glorios apuse de la Severin pentru murături. Rochiile de mătase le-am găsit irezistibile, dar m-am concentrat pe pulovere de lână și cașmir. Mi-am comandat un pulovăr de lână care nu mi-a mai ajuns. Un străin l-a acceptat în locul meu și nu l-a mai înapoiat. De aceea, cum bunătatea mea e dublată de șiretenie, îi doresc acelei nerușinate dudui să-și păteze superbul meu pulovăr cu cel mai roșu burgund.

M-am descurcat cu toate aceste pofte ajutându-mă cu lecturi din sfera politică, cu seriale proaste și uneori cu gogoși de la Prospero. De dimineață mi-am făcut bagajul pentru spital. Se apropie marea dezumflare. De fapt e la cinci minute de mine. Într-o zi s-a uitat Făt Frumos la mine. Nu-mi pot imagina cum o să-ți mai suporte trupul toate aceste transformări. Pentru că mă simt cum arăt, epuizată. Picioarele sunt așa umflate că îmi acopăr ochii când le privesc. Tensiunea e mică, dacă cineva se gândește la preeclampsie. Pielea de pe mâini nu-mi mai ajunge de vreo două săptămâni. Beau apă non stop și așa reușesc să-mi controlez furnicăturile și amorțeala.

Scriu aceste texte din datorie pentru blog. Am o responsabilitate față de mine. Eu mă plătesc pe mine, eu investesc în mine pentru viitor. Nu funcționez maximal, dar sunt devorată de grija pentru Mara și de emoția întâlnirii cu Mateiu. Cum v-ați pregătit primul născut când l-ați adus acasă pe mezin? Eu îi pregătesc un tricou cu un mesaj, iar seara o să comandăm mâncarea ei preferată.

Tic-tac! A început numărătoarea. Când fac poc?!

Epiziotomia. Mamele suportă consecințele luptei dintre moașe și doctori

Era vară. Nu-mi amintesc ce făceam sau unde anume în casă mă aflam. Nu păstrez o amintire exactă. Nu știu nici când m-a strigat tata sau cum anume mi-a cerut ceea ce urmează să povestesc. Pentru acțiunea la care urma să iau parte, a fost nevoie să-mi tai unghiile. Tăierea unghiilor a constituit o dramă în viața mea de adolescentă. Mi-am ros unghiile mulți ani ca să nu simt o mâhnire voluptoasă când mi s-a impus să le tai.

Le-am tăiat deoarece făta scroafa. La fel ca mine, scoafa a mâncat peste măsură, iar purceii au fost prea mari. Rolul meu a fost de forceps. Am introdus mâna până la umăr aproape. Mă uitam cum dispare, închideam ochii, plângeam și îmi înghițeam scârba. Simți? Apucă picioarele. Îndreaptă-le! Trage. Am simțit de vreo opt sau nouă ori. Am salvat purceaua. Am salvat purceii. N-ar fi avut nici o șansă fără mâna mea mică de copil. Am făcut ceea ce trebuie.

Ca în serialul Marco Polo. L-am văzut acum ceva vreme, dar scena unde hanul îl ucide pe copilul împărat chinez mi-a rămas în memorie. Și el a făcut ceea ce trebuie. Copilul reprezenta o speranță. Mongolii n-au stăpânit pentru că au permis speranța poporului chinez.

Niște persoane pe lumea asta, în viața noastră, fac ceea ce trebuie. Decid. Acționează. Suportă. Cum ar fi un doctor, chiar doctorul meu, să decidă dacă aplică sau nu aplică la o naștere naturală epiziotomia. Epiziotomia înseamnă să te taie pentru a nu te rupe ca ambalajul de cadou. Mintea mea, prin logica dobândită, preferă epiziotomia, ajutorul doctorului. O franjurare nu are cum să se vindece mai repede și fără consecințe ca o linie tăiată drept. Am auzit povești de femei care se scapă pe ele de la nașterea naturală atunci când strănută. Moașele au câștigat. Ele au umplut mințile femeilor că o rupere ca pișatul boului e de preferat tăieturii doctorului. Mintea mea, prin logica dobândită, am abilitatea de a observa și a aprecia critic, consideră că mamele suportă consecințele luptei dintre moașe și doctori, dintre femei și bărbați. Moașele, prin limitările impuse de societate, s-au supus deciziilor bărbaților. Le înțeleg pe moașe. Prea mulți doctori imbecili le-au supus doar pentru că erau femei. Exact, au existat și există doctori imbecili. De aceea e necesar să ceri mai multe păreri. De aceea prefer discuțiile cu doctorul meu în care îmi explică, îmi aduce argumente logice și vizuale. M-a frapat imaginea unui vagin rupt în franjuri.

De aceea prefer epiziotomia bazându-mă pe experiența doctorului meu. De aceea prefer explicațiile, argumentele și acțiunea unui om capabil să decidă ceea ce trebuie făcut. De aceea aleg întotdeauna rațiunea.

Alertă! Alertă!

Aici avem un text pentru mame și pentru un număr mic de tați curioși.

Foto: Zenobia Lazarovici

E doamna Chauchat. E Dunia. De ce Montessori?

Se apropie marea dezumflare, nașterea. Cu toată ceața mea intelectuală, mintea a început să reia povestea lui Hans Castorp. Hans Castorp este personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit. Citeam Muntele vrăjit când am născut-o pe Mara. Am avut cartea cu mine la spital.

În contextul actual, mi se pare potrivit să reiau lectura. Suntem înconjurați de o lume bolnavă. În urmă cu 11 ani m-a sedus însă și povestea de dragoste a lui Hans. Scriam atunci că am și eu un Hans al meu. Făceam trimitere la un prieten din copilărie. Apoi prietenul din copilărie și cea mai bună prietenă din copilărie m-au trădat șablonard. Până și lipsa de originalitate m-a smintit puțin. Visam că-i mușc de nas.

Am rămas fără Hans. Hans care. M-am oprit pentru a efectua o căutare în carte a unui fragment anume. Am răsturnat cărțile. Le am scoase pe balcon. Am tras cartea. S-a prăbuși stiva. Cărțile au lovit manechinul. Manechinul a lovit geamul. N-am spart geamul. Acum răsfoiesc romanul.

15 minute mai târziu.

– E doamna Chauchat…
– Ar trebui să închidă ușa cum se cuvine, zise Hans Castorp. O trântește mereu. Este o lipsă de politețe.

Așadar, după ce doamna Chauchat se întorsese  către această masă de două sau de trei ori, ca din întâmplare sau ca atrasă de o influență magnetică și după ce de fiecare dată întâlnise ochii lui Hans Castorp, se uită și a patra oară – de data aceasta cu premeditare – și iarăși îi întîlni privirea. A cincea oară nu-l mai surprinse imediat; nu mai stătea de strajă. Dar simți îndată că se uită la el, iar privirea lui răspunse cu atâta grabă, încât ea se întoarse surâzând. În fața acestui surâs, neîncrederea și bucuria se ciocniră în sufletul lui. Exigențele rafinamentului său erau considerabile. Când se ivi al șaselea prilej, iar el ghici, simți, adică realiză precis că îl privea, Hans Castorp se prefăcu că se uită foarte atent, cu o stăruitoare neplăcere la o doamnă cu fața plină de coșuri care se apropiase de masa lui.

Între două feluri de mâncare, doamna Chauchat se întoarse alene și-și roti privirea prin sufragerie. Hans Castorp stătea la pândă; privirile lor se întâlniră. Și pe când se uitau unul la altul (…) – șervetul doamnei alunecă de pe genunchi, gata-gata să cadă la pământ. Tresărind enervată, întinse mâna, dar și el, ridicându-se pe jumătate de pe scaun, schiță brusc gestul de a voi să se repeadă orbește în ajutorul ei – uitând că erau la o depărtare de vreo opt metri și că pe deasupra îi mai despărțea și o masă – de parcă s-ar fi întâmplat o catastrofă dacă șervetul atingea pământul.
Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Îmi vine să vă las aici lungi fragmente despre cei doi, dar mă opresc. Mă ține în loc calitatea de a fi inteligentă. Cine să mai citească articolele mele de pe blog dacă vă asaltez cu unul dintre cei mai înzestrați sciitori?! Să-l lăsăm pe Thomas Mann. Eu cu Hans am avut o treabă. Nu o mai am. Dacă nu înțelegeți subtilitatea, detalii nu dau.

Fața, mâinile și piciorele mă chinuie. Abia tastez. Degetele mă dor. Nu-mi mai ajunge pielea. Beau apă. Merg des la baie. Câte tricouri am de vândut ca să-mi trimit copilul la Montessori? De ce Montessori? Nu e obligatoriu, dar îmi doresc pedagogia Montessori în educația copiilor mei. Le doresc tuturor copiilor să aibă parte de. Cum am ajuns să scriu despre? Așa îmi fug gândurile.

M-am oprit a doua oară. De data aceasta execut niște exerciții pentru mâini. Adun și desfac degetele. Mă dor. Vă las. Închei pasiv. Nu vă provoc la acțiune.

Purtați o carte. Citiți Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Foto: Zenobia Lazarovici

O ușă închisă la Paula`s Choice și o bosumflare care nu mai trece

Citesc în continuare cărți mari. Diplomația lui Kissinger are peste 700 de pagini. Din cartea asta s-a desprins dorința de a ști mai mult despre Franklin Roosevelt. Mi-am comandat Roosevelt de Emil Ludwig. Citesc cu interes, dar fără nici o suplețe intelectuală. Cu alte cuvinte, mintea îmi băltește. Trăiesc londonez la mine în cap. E totul în ceață.

Așa că o să vă povestesc ceva mai lumesc. O să aduc în discuție cremele folosite de mine pentru îngrijire, dar subiectul nu-l constituie ceremonialul cu care îmi încep sau îmi sfârșesc ziua. De vreo doi ani am început să folosesc cremele de față de la Derma Oxy, produse daneze. Nu se găsesc în magazine, iar uneori, dacă te prezinți în lume cu o atitudine boemă ca mine, rămâi fără cremă pentru că nu ai comandat la timp. Am în cap vorbele lui Radu Beligan: Boemia te pierde! Am în practică o doză de insolență. Și doza asta mă costă. Rămân uneori fără cremă, dar absența nu o tratez cu privarea pielii de hidratare. Așa am ajuns să mai testez o cremă sau alta. Așa am testat produsele de la Eisenberg, Terry sau Paula`s Choice.

Ultima dată când am rămas fără cremă am intrat pe site-ul celor de la Paula`s Choice. La finalizarea comenzii, transportul m-a făcut să mă răzgândesc. Locuiesc la două străzi de magazinul Paula`s Choice de la Timișoara. O să merg dimineață după ce o las pe Mara la școală. Exact așa am procedat! Am parcat, am intrat pe poartă. O domnișoară m-a întâmpinat la ușă. Ați venit să ridicați comada? Nu. Am venit să cumpăr. Ne pare rău, la noi doar se ridică, nu puteți achiziționa din magazin. Ușa s-a închis.

M-am întors la mașină cu coada între picioare. Am apucat telefonul și mi-am comandat crema de la Derma Oxy. M-am bosumflat, firește! Situația am suprapus-o peste afacerea mea. Prezența mea, prin atitudine, poate să-i determine pe posibilii clienți ai Tricoului Inteligent să se răzgândească. Oare câți cumpărători am pierdut din cauza mea?! Oare câte uși am închis asemenea domnișoarei de la Paula`s Choice?! Raționamentul nu mi-a atenuat bosumflarea. Atât de tare m-a deranjat atitudinea domnișoarei, că nici măcar pe instagram nu le mai apreciez fotografiile. Aștept să-mi treacă. O să-mi treacă.

La încheiere menționez că bosumflarea mea nu are nimic de-a face cu brandul Paula`s Choice. Bosumflarea mea se datorează comportamentului uman. Purtarea mea o considerați exagerată sau aveți experiențe similare?

Foto: Zenobia Lazarovici

Zice Dunia: mediocrii deghizați în prețioși. Amice, ești idiot!

Am 37 de ani. Conduc o prea mică afacere comercială. Locuiesc într-un bloc comunist, într-un apartament cochet. Am devenit mamă acum 11 ani. Duminică o să sărbătoresc ziua îndrăgostiților sorbind-o din priviri pe Mara, este ziua ei. Mica bestie s-a transformat. E o mică domnișoară. Corpul mi se pregătește pentru o a doua naștere. Și totuși. După atâția ani încă detectez în conversațiile cu ceilalți ironia legată de perfectul simplu. În continuare vorbesc oltenește. Impresia că mi se face o concesie când fac o referire la un trecut neterminat mă umple ușor de greață. Mă scutur ușor și rapid de senzație, dar o trăiesc.

Gândirea limitată a oamenilor, în special a mediocrilor deghizați în prețioși, mi-o reprezint ca un drept natural. Pentru unii chiar asta e. E un drept natural să nu poți mai mult. La fel de naturală e și franchețea. Amice, ești idiot!

Foto: Zenobia Lazarovici

Cei care descurajează maternitatea

De vreo câțiva ani, femeile au început să ia atitudine când vine vorba despre maternitate. Mă refer la rolul nostru de născătoare. Unele dintre noi nu doresc să aibă copii. Unele dintre noi au îndrăznit să o spună cu voce tare și să le spună rudelor sau străinilor băgăcioși să-și vadă de treaba lor.

Am două prietene care mi-au împărtășit categoric că nu vor copii. Nu le-am contrazis o secundă. Le-am întrebat cât sunt de sigure. Un mic procent de nesiguranță produce ravagii în viața femeii. De aceea tuturor le-am recomandat să-și pună la păstrare niște ouă dacă există cea mai mică șansă să le lovească maternitatea.

Ca mamă ieșită din tipare, nu trăiesc prin copil, nu-i dedic viața mea și îl învăț să exprime ceea ce simte și ceea ce gândește chiar dacă nu-mi convine, îmi vine greu să pricep cum poate o femeie să fie atât de sigură că nu dorește copil. Ce anume o asigură că nu se va răzgândi în viitor? Ne împăcăm fiecare cu deciziile luate după putințe, dar maternitatea mi se pare o sabie cu două tăișuri care nu iartă. A concepe copii după o vârstă devine dificil, iar uneori imposibil.

O ador pe Mara mea. Îmi iubesc nepoții și mă bucură prezența unui număr neînsemnat de copii. M-am îndrăgostit de ecografia lui Mateiu. În cea mai mare parte, copiii mă exasperează. Iar aici o să aduc în discuție ceea ce am intenționat. Cum un număr copleșitor de persoane insistă la femei cu maternitatea, mai există o categorie aparte, cei care descurajează maternitatea. Eu am fost descurajată. Nu te mai văd să o iei de la capăt cu un copil. Ai un copil deja. Un copil presupune eforturi financiare. Nu mai ai răbdare. Cum nu mi-am contrazis prietenele, nici în această situație nu m-am obosit să contrazic pe cineva. Unii au făcut trimitere la duritatea mea. Altele m-au descurajat, consider eu, din cauza ideii de mamă. O mamă e blândă și susține blândețea. O mamă favorizează și amplifică realizarea femeii prin maternitate. O mamă renunță la cochetării, se împăunează cu neglijența și persiflează mersul la coafor. O mamă susține dormitul în pat cu pruncul. Nu mă încadrez, ba chiar îmi folosesc vocea pentru ca femeia să nu revină cumva la viața de acum o sută de ani. Femeile cresc copii, dar femeile pot mai mult.

Poate de aceea unele sunt categorice. Știu că pot mai mult, iar un copil le-ar distrage de la drumul lor. Un copil distrage. Atenția mamei fuge de la orice gând, orice activitate, orice acțiune la copil. Imediat ce ai rămas însărcinată și ai decis că păstrezi copilul, intri în Prostia omenească. Copilul meu o să moară. Cum? Se suie mâța și doboară drobul de sare. Astea sunt mamele.

Ca femei, în orice categorie ne poziționăm, dorim sau nu copil, nu trebuie să permitem influența străină. Faci copil pentru că vor mama, bunica sau mătușa. Faci copil pentru tine și onorează această dorință prin celebrarea copilului ca persoană separată. Nu ți-a cerut să-l aduci pe lume. Nu te purta ca și când ți-ar datora ceva. Tu o să-i datorezi însă viața ta. Nu faci copil pentru că unii nu te consideră capabilă. Un copil te maturizează, activează ambiții, te iubește și îți dă un sens vieții pentru următorii 20 de ani. După 20 de ani revenim la noi. Nu uitați acest aspect. Facem sau nu facem copii, realizarea vieții ține în primul rând de noi înșine. După ce ne potrivim gândurile și sentimentele personale, suntem și părinți.

O școală a părinților e la fel de necesară în România ca educația sexuală în școli. Între timp accesați cursuri, citiți cărți, educați-vă pruncii acasă înainte să-i trimiteți la școală. Eșecul din învățământul românesc își are rădăcini în lipsa de educație de acasă.

În acest scenariu sinistru pun punct. Nu știu ce m-a apucat. Mă necăjește o contracție. O fi de la. Nu cred! Așa sunt eu.

Foto: Zenobia Lazarovici

Nașterea cu ajutorul hipnozei. Am vizualizat cum se aliniază planetele ca să-mi deschidă mie cervixul fără dureri

Pentru mine a fost clar. Am plecat de acasă la facultate. Pentru un sentiment de acasă, lângă pat mi-am ridicat un rând de cărți. In casa tatălui Marei, am umplut o bibliotecă. Când ne-am despărțit, prima dată mi-am cărat cărțile. La apartament am comandat special un raft pentru cărți. A mai apărut un raft pentru cărțile de la edituta Trei. Am realizat că am cărți de psihologie în număr mare. Am creat un colț special pentru psihologie, cu Freud, Opere Esențiale în prim plan.

Zilele trecute am scos de pe raftul special cartea Hipnoza în psihoterapie. Alerg ultima sută de metri. Din 25 februarie pot oricând să mă dezumflu. Contracțiile Braxton Hicks deja îmi pregătesc corpul. Ca mamă, am optat pentru nașterea naturală. Pentru că îmi amintesc prea bine ziua de 14 februarie 2010, uneori mă pun pe smiorcăit. În special noaptea când somnul fuge, iar Motan mă privește insistent.

Din cartea Hipnoza în psihoterapie am citit primele 100 de pagini și capitolul Nașterea cu ajutorul hipnozei. Cele câteva pagini m-au pus pe gânduri. Mi-am dat seama că eu nu am un loc plăcut unde să mă simt relaxată și în siguranță. Cel mai apropiat loc ar fi biblioteca.

De ce vă vorbesc despre acest loc plăcut? Vă vorbesc deoarece travaliul reprezintă pentru femei niște ore importante. Timpul, de la contracții, se mărește considerabil. Se produce o dublă dilatare, a zonei cervicale și a timpului. Iar cartea prezintă tehnici de relaxare cu trimitere spre locul plăcut al fiecărei femei. Poate preferi muntele. Poate preferi marea. Poate preferi. La munte îmi place. Schiez, experimentez acel sentiment de libertate, dar mi-e frică de căzături. La mare îmi place. Înot, stau pe șezlong și citesc, dar negrul apei mă înspăimântă, iar nisipul pe piele mă enervează. Așa că unde să mă refugiez când vine durerea pentru a lăsa inconștientul să mă ghideze cum te instruiește cartea?!

Am mai găsit în carte îndemnul de a aduce un omagiu corpului meu. Ah! Când am citit asta m-am pleoștit. M-a lovit filozofia roz, de mame care răspândesc în jurul lor beneficiile gândurilor pozitive. Am vizualizat cum se aliniază planetele ca să-mi deschidă mie cervixul fără dureri. Inutil sarcasmul și scenariul imaginat când nașterea se apropie. Am citit mai departe. Rapid am trecut peste sugestiile de întărire a eului și peste afirmația că mama și copilul vor lua legătura unul cu celălalt. M-am oprit asupra explicațiilor despre intervenție. Așa este, nu mă interesează să ascult relatările altor femei de la naștere. O să mă concentrez pe respirație și poate chiar o să scot pe gură sunetul aum. O să-mi repet că fiecare contracție îmi pune corpul la muncă pentru a aduce copilul pe lume, pentru a mă întâlni cu Matei. La dracu cu omagiu! E o mașinărie perfectă. Inspir, expir, încerc să mă relaxez, plâng, dar eu cu barca în imaginar nu mă plimb. Nici pe plajă nu ajung, nici într-un lac la munte. O să fiu la spital, într-o lumină orbitoare și rece, singură și speriată. Pandemia o să-mi țină tatăl copilului și pe soră mea, cârja mea, în afara spitalului. Ei o să privească o clădire. Eu o să mă zgâiesc la niște persoane necunoscute care nu or să plângă cu mine. Sora mea o face. Și nici nu mă bate la cap.

La final, fix ca în carte, o să fiu convinsă că am trăit un moment extraordinar. Matei o să ajungă în brațele mele și o să uit. Între timp o să-mi exersez respirația și o să mă străduiesc cu exercițiile Kegel.

A născut vreo cititoare ajutându-se de acel loc special în care te relaxezi și te simți în siguranță?

Foto: Bogdan Mosorescu

Mamele nu mor, mamele se fac dor

O să pară că-mi plâng de milă în rândurile care urmează. Nu-mi plâng de milă. Vă asigur. Dacă m-aș fi plâns, așa aș fi făcut introducerea. Îmi plâng de milă. E firesc să-ți plângi de milă. O să vă povestesc doar ce simt și ce gândesc în urma zilelor trecute.

Ies rar din casă. Merg s-o duc și s-o iau pe Mara de la școală. Uneori mă scot cumpărăturile pe ușă. Alteori o întâlnire care nu poate fi amânată. De o săptămână ies zilnic deoarece am operat motanul. Așa se face că m-am intersectat cu vecinii. Așa se face că m-am întâlnit cu un cunoscut sau altul. Toți s-au mirat de burta mea mare și toți m-au întrebat dacă nasc. Degringolada de întrebări s-a alăturat contracțiilor false, iar ieri am suportat un fel de atac de panică. Dacă nasc mai devreme? Dacă pățesc ceva? Dacă pățește copilul ceva?

Cu Mara citesc în fiecare seară o poveste dacă nu-i cânt. Împlinește imediat 11 ani și eu tot îngân Mama coace pâine, Gărgăriță riță și altele. La povești, citim din Nesupusele, volumul II. Dimineața, în drum spre școală, încerc să scot de la ea câteva cuvinte despre ce anume i-a rămas în cap. Cel mai mult a impresionat-o povestea Laurei Văleanu, prima sportivă româncă participantă la Jocurile Paralimpice. E firesc, Mara aproape zboară pe pârtie. Pe mine cel mai mult m-a impresionat povestea Ralucăi Moiseanu, antreprenoare, femeia anului în IT în 2018. Povestea începe așa: În memoria Ralucăi: mamele nu dispar, nu mor, mamele se fac dor. Am repetat cu Mara în mașină. M-a privit lung. Mi-a simțit emoția din glasul tremurat, dar nu cred că a putut să-și deslușească frica mea.

Într-adevăr, întrebările numeroase, mirările repetate și falsele contracții mi-au reamintit. Mamele nu mor, mamele se fac dor. Dacă mor? Ce explicații o să primească Mara mea? Cine o să-mi respecte memoria și o să mă păstreze dor și nu o să mă trimită alături de Dumnezeu și într-un loc mai bun? Cine o să-i amintească de mine și de pretențiile mele de mamă? Cine o să-i permită doliul și nu o să încerce s-o consoleze refuzând s-o lase să-și plângă de milă? Și Mateiu? Ce povești o să audă el despre o mamă fără chip, fără miros și prefăcută în dor?

Făt Frumos m-a asigurat că e imposibil să-l las pe el singur cu copilul. Am râs. Cred că o să mă izolez în casă din cauza burții. Virusul a trecut deja pe locul doi. Mai am totuși de cumpărat căciulițe și alte cele pentru naștere.

Mi-a trecut prin cap să-i fac aici o scrisoare Marei. I-aș scrie și lui Mateiu, dar el deja mă simte.

Am terminat aseară Nesupusele. Mara a ales să continuăm cu cartea Școala banilor-bine crescuți, volumul I. Voi ce mai citiți cu copiii?