Despre prima palmă dată de un bărbat unei femei

Să vorbim puțin, un articol pe blog este neîncăpător pentru acest subiect, despre prima palmă dată de un bărbat unei femei. În primul rând nu există decât o palmă. Se întâmplă prima palmă, apoi urmează celălalte ca în cântecelul cu elefantul care se leagănă.

De unde știu?! Vorbesc din experineță? Nu, nu vorbesc din experință. Dețin o cvasipalmă de la primul iubit cu care am transpirat cearșafuri. Când am rupt relația, a încercat să-mi corecteze comportamentul cu o palmă, dar m-am ferit. Am luat suficientă bătaie de la tata. Nici un bărbat nu va mai ridica mâna la mine. Îmi lipsește violența din cuplu, dar mamanu mi-a vorbit mereu despre. A trecut cu vederea multe lecții care țineau de rolul ei de mamă, dar nu pierdea un prilej să afirme răspicat că niciodată nu e vorba de o palmă sau de o jignire izolată. A ridicat mâna o dată, o va ridica și a doua oară. A jignit o dată, o să jignească și a doua oară. Recunosc, sunt cele mai prețiose și incontestabile lecții primite în viață.

Turui pe subiect deoarece am asistat ieri la spectacolul unui bărbat care a ridicat mâna la o femeie în stradă. Bărbatul era un țigan. Puțin îmi pasă de corectitudinea politică. Menționez că era țigan deoarece mi-a fost frică atunci când m-am oprit în loc și am țipat la el. Sunt gravidă, nici măcar nu pot să alerg. Cu gura uscată, cu vocea tremurândă, cu lacrimi în ochi, m-am oprit și am amenințat că sun la poliție. Mică și rotundă ca putina de varză, nu aș fi speriat nici un copil obraznic. El s-a uitat la mine. Ea s-a uitat la mine. El s-a îndepărtat. Ea m-a consolat. Mergeți, doamnă, mergeți! Și am mers. De când am deschis gura am fost conștientă de eșec. Martor mut nu o să rămân în nici o situație. Violență în stradă sau violență între cunoscuții mei, în prezența mea acest gest nu va trece neobservat. A apăra pe cel slab e datoria fiecăruia dintre noi. Învățătura dragilor mei părinți, nu ne privește ce se întâmplă în familia nimănui, e greșită, inumană și scârboasă. Ne privește pe toți violența. Iar femeile slabe de înger care consideră că o palmă nu înseamnă violență nu știu cum altfel să le spun că se înșală decât cu aceste simple cuvinte. Vă înșelați. A ridicat mâna, fugiți de rupeți pământul. Palmele în cuplu se acceptă când ambii parteneri, suciți la cap, evident, se pălmuiesc reciproc. Când bărbatul ridică mâna, iar a doua zi promite că nu se va mai întâmpla, avem de-a face cu un individ violent.

Că victima își iubește agresorul, că agresorul își iubește victima, las deoparte psihologia și literatura. Mă adresez femeilor în carne și oase. O palmă nu e niciodată o palmă. De ce suportați? Sunteți dependente financiar de bărbat? Sunteți atât de urâte, grase și plictisitoare că nu vă mai dorește nici un bărbat? Sunteți atât de concentrate pe ceea ce zice lumea? Sunteți curve dacă vă despărțiți? Primul meu iubit, cel care a încercat să-mi dea o palmă, m-a asigurat că o să devin o curvă. Vă spun că a avut dreptate. Vă spun că s-a înșelat. Pentru unii sunt o curvă. Pentru unii sunt o femeie de admirat.

Depinde exclusiv de fiecare dintre noi ce sistem de valori adoptăm, ce oameni acceptăm în jur. Mă înspăimântă groznic ignoranța, dar preacurvia mi-a smuls de fiecare dată zâmbete. Vedeți, o femeie inteligentă și educată nu ajunge curvă. Înțelege că seducția și satisfacția sexuală reprezintă o putere și le folosește în interesul ei. Interesul personal îngrijit duce la putere. O femeie la putere nu are timp de pierdut cu bărbați primitivi. Doar bărbații primitivi sau cu un asemenea comportament consideră că pot să jignească o femeie numind-o curvă. O femeie needucată și lipsită de inteligență nu ajunge curvă, dar crede că este. Crede pentru că așa i-a zis bărbatul. Nu are habar de seducție, de satisfacție sexuală. Ea reprezintă un obiect de care bărbatul se folosește.

În orice situație, femeie lovită de bărbat, femeie devenită obiect, cereți ajutor. Realitatea este alta. Voi doar priviți prin ochii agresorilor.

O să mă opresc. Dacă doriți, puteți adăugă orice pe subiect în comentarii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce ai făcut azi pentru blog? Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau

Sunt grea. Dorm pe mine. Uit cuvinte folosite frecvent. În fiecare zi, ca într-un coșmar, reiau un scenariu de groază. Dacă o să se întâmple ceva cu mine? Dacă o să se întâmple ceva cu copilul? Dacă mă infectez? De aceea citesc cât pot de mult și vizionez filme cu nemiluita. E necesar să mă opresc din a petrece timp cu gândurile mele. Seara, cu pleoapele grele, mă întreb: Ce ai făcut azi pentru blog?!

Scriu rar. Nu-mi dau seama dacă iar traversez o perioadă incertă și nu am nimic de zis. Dau vina pe Dostoievski. Poate dacă nu-l citeam la 16 ani, aș fi putut să am ambiție. Să visez că devin un scriitor redutabil. În loc de ambiție și de un vis măreț, m-am pricopsit cu o atitudine refractară și un blog. În ani, cu sentimente amestecate, m-am atașat de blog. Nu mi-am recunoscut o limită. Nu sunt omul limitelor.

Mi-am ordonat gândurile și sentimentele, dar un rest de gând nu-mi dă pace. Scriu ce gândesc cu grijă pentru celălalt. Scriu ce gândesc cu obrăznicie. Mă suspectez în continuare de falsitate. Duc o luptă neobosită între cum sunt și cum mi-ar plăcea să fiu. Îmi place un fel de a fi distins. Dar eu am mers cu caprele pe câmp și am deprins un fel de a fi nedelicat. Mă plictisesc oamenii în general. Nu îndrăznesc să verbalizez. Nu îndrăznesc să notez cu subiect și predicat ceea ce gândesc cu adevărat despre cei care mă citesc sau mă urmăresc pe platformele de socializare. Interesul meu, la fel ca Lăpușneau, este să fiți mulți. Dar că vă interesează ce mănânc, tot nu reușesc să accept. Înțeleg curiozitatea, dar nu aprob ordinarul.

Scriu despre fapte de cultură, despre comportamentul uman, despre femei și bărbați, despre istorie, despre educație, despre mame despărțite. Ca în cluburile selecte și exclusive, recunosc aceleași chipuri. Am tras concluzia că undeva descriu incapacitatea și falsitatea. Mă pun într-o situație lipsită de firesc. Relația dintre mine și sine, dintre mine și cititori se pierde când susțin mamele educate, femeile demne, bărbații civilizați, cunoașterea istoriei.

Trădez când formulez o duplicitate. În loc să ajungă mesajul la cititori, ajung dinții care vă mușcă. Parcă îmi auziți și simțiți miserupismul. Mă vait apoi urechilor prietenoase că nu înaintez cu blogul. E vina mea. Mi-o asum. Interesant, pentru mine cel puțin, că stăruiesc în această vină. O port pe umeri cu demnitate, mândrie și nerușinare. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau.

Vă vreau, da, dar cu condițiile mele.
Prima condiție.
Puneți mâna pe o carte prețioasă! Citiți Război și pace.

Zice Dunia. Facebook i-a făcut pe oamenii actuali să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea.

Suntem cu toții prizonieri pe facebook, legați de peretele platformei. Pe perete apar scrise informații. Ignoranța, obscurantismul, ideile, cugetările, fanteziile unor oameni apar sub ochii noștri. Când utilizatorii citesc aceste știri nu realizează că nu sunt importante pentru viață și încep să le atribuie semnificații: putere, control, amenințare, boală, moarte. Facebook i-a făcut pe oamenii actuali să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea.

Cu ce vi se pare că seamănă rândurile de mai sus?
Înlocuiți facebook cu peșteră.
Acum înțelegeți?

Am rescris Mitul peșterii lui Platon, dar nu găsesc înlocuitor filozofului. Cine are puterea să se elibereze din lanțurile facebook? Cine distinge binele și adevărul? Cine are datoria să educe oamenii din lumea materială? Pe peretele facebook nu mai există ucenici. Oamenii au ajuns profesori. Toți.

Într-o mare de profesori, nimeni nu mai ascultă. Toți știm.

Foto: Bogdan Mosorescu

Înțeleg și elogiez regimul vegetarian, dar combinat cu carnea. Raftul bio de la dm

Îmi duc liniștită și greoaie ultimele zile ale unei practici îndelungate. Obișnuiesc de ani, ca după ce o las pe Mara la școală, să-mi fac ceaiul și să mă așez la citit. În dimineața asta am sfârșit Mari gânditori politici. După o oră sau două, mă apuc de scris sau lucrez la ceva ce are legătură cu blogul sau Tricoul. Printre aceste activități, îmi prepar sau nu micul dejun, dar pentru prânz obligatoriu mă opresc.

Când am deschis frigiderul, mi-au picat ochii pe germeni. Am zâmbit. Când merg acasă la Severin și deschid frigiderul, îmi pică ochii pe carne. Carne cu carne, cam ăsta este meniul. Cea mai bună ciorbă este carnea de porc. O filozofie după care s-a ghidat tata, dar în ultimul timp caută și legumele. Germenii i-am introdus târziu în lista personală de bucate. Prima dată am gustat germeni la masa unei prietene vegetariene care mereu are grijă de mine. De câte ori ajung la ea și mă întâmpină cu un pahar mare plin de verdețuri întind mâna, zâmbesc și îi mulțumesc. Încă o scârboșenie sănătoasă, săru mâna. Și beau conținutul încruntată, dar veselă.

Am ajuns la o concluzie pe care doresc să o împărtășesc. Dacă nu aveți prieteni vegetarieni, să vă faceți. De preferat ca prietena mea care nu se consideră mai bună că e vegetariană. Nu te bate la cap să renunți la carne. Nu te împunge cu propovăduiri ostentative ale răului pe care-l reprezinți. Ea te pune la masă. Așa am mâncat fel și fel de preparate vegetariene în afară de soia. Am descoperit untul de ghee. L-am savurat. Am gustat germeni. Papilele gustative au înnebunit. Năutul, semințele, orezul negru, quinoa le-am adăugat pe lista de cumpărături. N-am ajuns în punctul în care să-mi prepar singură untul de ghee sau să cresc germeni. Pentru unt mă salvează drogheria dm. La raftul cu produse bio găsiți felurite plante și legume în afară de cartofi, orez și fasole. O lume nouă pătrunde în bucătărie.

Stau la raftul cu produse bio de la dm minute în șir. Citesc etichetele și încep să-mi imaginez cum o să-mi amplific gustul unei fripturi. Înțeleg și elogiez regimul vegetarian, dar combinat cu carnea. Îmi place carnea. Sandvișul de azi dimineață l-am savurat cu germeni. M-a determinat să scriu și acest articol cu un subiect trivial, dar cu puterea de a vă schimba o simplă mâncare într-un preparat somptuos.

Nu zic să vă apucați de experimente în bucătărie, dar vă propun să vă luați mai multe minute în fața raftului bio de la dm. S-ar putea să vă îmbogățească peste măsură meniul familiei.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu când deschid gura zici că sparg lemne. Lovesc, crap, sparg, arunc

Am avut o prezență de Cenușăreasă azi. Am spălat. Am gătit. Am hrănit copilul. Am sfârșit cu o stare de nemulțumire. O să mă împotrivesc. Mi-am zis. Și m-am împotrivit. M-am așezat pe canapea. Am scris un mail necesar pentru magazinul online, shop.dunia.ro. Am citit un capitol din Mari gânditori politici despre Oakeshott. Am recitit articolul Andrei despre vrăjitoarea actuală. Mă joc de vreo două săptămâni. Provoc diferite persoane să-mi spună la ce se gândesc când aud vrăjitoare actuală. Andra a răspuns în această dimineață, dar eu am fost limitată de treburile casei. M-am scuturat de ele după ce am văzut parchetul cum lucește și mi-am luat laptopul în brațe.

În articolul Andrei, scris cu migală și pricepere, mi-a atras atenția percepția ei despre mine. Andra consideră că întotdeauna spun ceea ce gândesc. Adevărat. Spun. De când mă știu, am lăsat această impresie. Nu există un moment anume pe care să mi-l amintesc. Mi s-a întâmplat. Am zis. Mai degrabă există un moment când am conștientizat că oamenii așteaptă de la mine să spun ceea ce gândesc. O tăcere prea lungă stârnea râsete și o ușoară bătaie de joc. Ai rămas fără replică?! Așa că nu mi-am permis să rămân vreodată fără replică.

Într-adevăr rar se întâmplă să rămân fără replica, iar atunci nu răspunsul lipsește. În funcție de relația dintre mine și celălalt, apelez adeseori la râs. Râsul e mecanismul meu de apărare. Râd când îmi desconsider interlocutorul. Râd când îl prețuiesc. Râd când nu sunt sigură dacă să grăiesc sau nu ce îmi stă pe limbă. Râd de frica vulgarității. Câteva experiențe neplăcute de-a lungul anilor mi-au perfecționat râsul. Prea puțini facem diferența dintre persoană și faptă, și atacăm persoana. E o strategie și asta. O găsiți expusă pe larg în stratagemele lui Schopenhauer în Arta de a avea întotdeauna dreptate. Când ataci persoana înseamnă că îți lipsesc argumentele, dovedești o inteligență slabă și o lipsă de cultură.

A arunca vorbe urâte e ușor. Greu este să te oprești. Am crescut într-o familie în care tatăl și-a devalorizat soția și copiii. Am preluat tehnica, dar practica m-a determinat să renunț. Când am renunțat mi s-a spus că așa sunt eu și nu o să reușesc. Eu spun ceea ce gândesc. Nimeni altcineva nu o face. O exagerare, bineînțeles. Mulți practică sinceritatea, dar într-un mod calculat. Eu când deschid gura zici că sparg lemne. Lovesc, crap, sparg, arunc.

În timp am corectat tehnica. M-am ocupat să cultiv sinceritatea în forme iscusite. Să las deoparte atitudinea din topor. În continuare sparg lemne când vorbesc, dar zâmbetul îmi e pe buze, iar argumentele mă susțin când imput ceva. Spun ceea ce gândesc fără să jignesc. Formulez fără să reproșez. Acuz fapta, nu persoana. Descriu și cum anume mă face să mă simt. Fix asta o învăț și pe Mara. Spune ce gândești. Spune ce simți. Dacă nu folosești cuvinte urâte, atunci ai procedat corect. De aici încolo, problema celuilalt nu este problema ta.

De unde am plecat și unde am ajuns. Am spart niște lemne.

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre consolarea rațională fără apelul la Dumnezeu

Mi s-a întâmplat din nou. Am stat lângă o persoană care avea nevoie de consolare și m-am simțit inutilă. De obicei, când decid să deschid gura, chiar asta spun. Mă simt complet inutilă. Apoi, în funcție de persoană, îmbrățișez sau ating. În funcție de felul de a gândi al persoanei, deschid gura pentru a enunța cel mai negru scenariu. Care este cel mai negru scenariu? Prima dată scap de moarte. Alung boala incurabilă și întreb. Cum se poate acționa?

Mi-e greu în acele momente. Ca senzație, simt că am gura plină de rumeguș, iar întreg corpul îmi prisosește. Am stat lângă sora mea când și-a înmormântat copilul. N-am zis nimic. Am stat. Am plâns. Am privit. Am stat lângă o prietenă când a suportat un avort. N-am zis nimic. Am stat. Am privit. Am stat lângă o prietenă disperată în urma unui diagnostic aproape ucigător. Am stat. Am privit. Am învins senzația de rumeguș și am formulat cel mai negru scenariu. Când te străduiești să consolezi fără apelul la o forță ocrotitoare, atunci înțelegi că Dumnezeu e un instrument valoros. Dumnezeu, la fel ca tatăl din copilărie, are o putere nemăsurată în ochii noștri. Nu e nimic ce nu ar putea face un tată. Impresia aceea înseamnată o căutăm apoi în viața de adult.

N-am rostit că nepoata mea se află într-un loc mai bun, că e înger lângă Domnul. Am gândit că e malpraxis și i-am disprețuit medicul ginecolog. Prietenei nu i-am alinat durerea prin întărirea credinței în planul lui Dumnezeu. Am asigurat-o de sentimentele mele și de sprijinul meu. Prietenei bolnave i-am expus niște variante după ce am scos din discuție moartea și boala incurabilă. N-am oprit lacrimile nimănui, dar le-am redirecționat atenția.

Când consolez pe cineva rațional invidiez credincioșii. Ei au vorbele la ei. Cum vrea Dumnezeu. Te ajută Dumnezeu. Dumnezeu e mare. Eu stau mică în fața lor, ating, privesc, făuresc planuri. Sunt o prietenă bună și loială, dar consolarea mă extenuează fizic și moral. Mi-e frică de multe ori de reacția celuilalt, de respingerea lui, de inutilitatea mea. Când un prieten din copilărie m-a cuprins cu brațele la înmormântarea nepoatei mele am luat din îmbrățișare ceva similar cu promisiunea milei lui Dumnezeu. Nu mi-am simțit păcatul din învățăturile creștine. Nu m-am alintat după credințele păgâne, zeii or să ia asupra lor durerea mea. Nu. M-a sfâșiat durerea, dar cineva în carne și oase se afla lângă mine. Cam asta am învățat să ofer în momentele disperate ale vieții. Să stau lângă om și să-l asigur că nu e singur.

Pentru mine e suficient. Pentru unii dintre prietenii mei a fost suficient. Să fiu acolo fără nici o promisiune pe buze. Să fiu prezentă. Și sunt de fiecare dată. Și mi-ar plăcea să nu fiu singură la durere niciodată. Mi-ar plăcea un om lângă mine. O prezență umană, o atingere, o privire.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României

De vreo două zile și-a făcut apariția un cărucior pe balconul meu. S-a ocupat mamanu să-i facă loc între o cutie de vopsea, un ștender și un ghiveci de flori. Azi l-am privit cu coada ochiului. N-am ieșit pe balcon. Nu m-am apropiat de. M-am mângâiat pe burtă. Oh, Mateiu, Mateiu! Știi la ce se gândește mama ta când vede o femeie împingând un cărucior?! Uite o minte neîntrebuințată.
Firește că mă cert imediat și îmi reproșez ușurința cu care judec!

Dar asta îmi trece prin cap de fiecare dată. Uneori trag cu ochiul să văd dacă zăresc o carte pe undeva în spațiul de depozitare al căruciorului. S-a întâmplat să mai zăresc o sticlă de vin și am zâmbit cu bunăvoință și complice. Un vin atrage și o carte. Dacă circumstanțele îmi permit, când mă aflu printre mame, îmi dreg vocea pentru a persuada și aduc vorba despre cărți. Repet o idee și îmi imaginez că reușesc, ca un adevărat hipnotizator, să le sugerez să-și cultive mintea. Pentru că mamele educate cresc copii cu drepturi, dar și cu responsabilități. Pentru că mamele educate le vorbesc copiilor despre binele comun. Pentru că mamele educate reprezintă cea mai importantă resursă a României actuale.

Am crescut-o pe Mara cu drepturi și responsabilități pentru a deveni, cel mai sigur, cetățean german. O să-l cresc pe Mateiu pentru România sau pentru un alt loc în lume? Societatea românească necesită reformatori. Reformatorii sunt acele persoane geniale, dar persoanele geniale își caută viața în altă parte. Pentru că viață e în altă parte din cauza condițiilor create și întreținute de conducătorii corupți și incapabili ai țării.

Am în minte acum o categorie de persoane inteligente care au rămas să lupte pentru această țară. Cei mai mulți și-au dezvoltat o atitudine de miștocari. Parcă îi aud: Stai cu țiganul, înveți țigănește. Fără să-i contrazic, deplâng lipsa de imaginație cu care ne opunem politicienilor. Parcă Nietzsche vorbea despre resentimentul celor slabi împotriva celor puternici. Cetățenii români sunt plini de resentimente. Chiar și aceia care au plecat și și-au reluat viața în alte state. Chiar și aceia care s-au separat de drojdia societății și trăiesc cum își ducea pe vremuri Marea Britanie politica externă: într-o splendidă izolare.

Cresc împreună cu Mara de zece ani. De când am născut-o pe ea mi-am verificat convingerile, mi le-am anulat, mi le-am reinterpretat. Am ajuns la această concluzie: mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României. Mârlănia a atins cote alarmante. De la educația mamelor pornește educația pruncilor. Momentan mamele României, multe dintre ele, s-au blocat în alăptare și diversificare. Atât vorbesc despre a ține copilul în brațe și despre a dormi împreună cu copilul că nu mă mir că rar zăresc o carte în spațiul de depozitare al căruciorului. Descriu scepticismul când vine vorba despre mamele din România. Prea multe au descoperit filozofia inorogilor a micilor plăceri ale vieții. Micile plăceri ale vieții, trec iar rapid și incorect prin Nietzsche, semnifică tot o mentalitate de sclav. O să mă opresc. Simt cum m-a cuprins gheara malițiozității. Or fi hormonii și atunci vă rog să mă scuzați dacă v-am lezat sensibilitatea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Un salut respectuos pentru clopoțelul unui preot și pentru promptitudinea unui angajat CJASTM

Au trecut câteva zile din noul an. M-au impresionat reprezentanții unor instituții românești. Cum am fost obișnuiți să ne luăm cu mâinile de cap la interacțiunea cu organizațiile de stat, mi-am propus să rup mentalitatea de sclav plin de resentimente și să povestesc despre acțiunile respectabile ale unor angajați.

Acești angajați nu au chip. Nu i-am văzut. I-am auzit sau ne-am scris. În 3 ianuarie, în blocul meu a venit preotul pentru Bobotează. De când am trecut pe lângă afiș, m-a urmărit senzația de nemulțumire. O să trebuiască din nou să suport privirile dezaprobatoare ale preotului și ale vecinilor când o să refuz sfințirea casei. Realitatea și gândul nu s-au potrivit. În viața mea am separat realitatea de Dumnezeu. L-am înlocuit pe Dumnezeu cu știința. Vremurile merg înainte cu știința și cu credința. Atitudinile agasează un stil sau altul de viață. Fiecare se crede mai bun pentru că presupune că celălalt este rău. De fapt nici unii și nici alții nu suntem buni sau răi. Alegem să acționăm sau să nu acționăm pe o direcție.

În ziua anunțată, am auzit sunet de clopoțel și voci pe scara blocului. Ușile s-au deschis și s-au închis. Salutări calde. Salutări cucernice. M-am oprit din citit. Mă aflam în acel moment pe canapea. Studiam un capitol despre Marx. Clopoțelul suna. Vocile se intensificau. Forfota a încetat. Nimeni nu mi-a bătut la ușă. Am răsuflat ușurată și am zâmbit. I-am mulțumit preotului pentru mijlocul folosit, clopoțelul. Apreciez abordarea părintelui ca reprezentant al unei instituții românești.

Luni mi-am descărcat o cerere de pe cjastm, Casa de asigurări. Când m-am mutat din casa tatălui Marei, am pierdut cardul de sănătate. În toți acești ani nu m-am sinchisit, acesta e cuvântul, să-l înlocuiesc. Îmi plătesc singură sănătatea de prea mult timp ca să mă supun cozilor fără un interes imediat. Cardul nu a reprezentat o nevoie imediată. Mateiu a schimbat atitudinea mea față de card. Cum mă internez dacă nu aparțin nici unui medic de familie? Mi-am pregătit actele necesare. Mi-am instalat program nou pe laptop. Am trimis trei mailuri. Misterioasele căi ale internetului au refuzat să-mi atașeze cererea semnată. Am primit răspuns de la un angajat în aceeași zi. Firește, am mai avut de adăugat și alte acte. Noaptea târziu am trimis ultimul mail. A doua zi am primit mail cu adeverința înlocuitoare.

Nu caut să îndulcesc imaginea instituțiilor românești. Caut imparțialitatea. Câng greșesc instituțiile, depun plângeri. Când vin înaintea nevoilor cetățenilor, le tratez cu respect. Fix cum procedez cu Mara. Pe o parte critica constructivă, pe altă parte respectul și încurajarea.

Instituțiile românești primesc rar încurajări și aproape deloc respect. Dar pare că anul nou semne bune are.

Foto: Bogdan Mosorescu

Insidecor. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?!

Mi-am propus să permit cititorilor selecți ai acestui blog să ia o pauză de la lecturile mele actuale, Diplomația și Mari gânditori politici. Doar o pauză. Mai am 300 de pagini din Diplomația și 200 de pagini din Mari gânditori politici. Mai am și două luni până la marea dezumflare. Așa că o să mai auziți despre aceste cărți. Unii poate o să vă lăsați și provocați. Oh, ce satisfacție pe mine!

Vă mai amintiți că v-am sugerat într-un articol să renunțați la cadourile de mântuială și din obligație? Să continuați să dăruiți și în lunile ianuarie și februarie pentru a evita un faliment festiv în decembrie? Am făcut asta. Îmi propusesem chiar să aduc în atenția cititorilor și cadourile pentru casă. De vreo câțiva ani am grijă ca apartamentul să apară pe lista de cadouri. Mă răsfăț cu o rochie neagră, iau și un preș de baie pentru apartament. Îmi programez un masaj, vopsesc și faianța hidoasă de pe balcon.

Lucrez de acasă, iar ambientul contează enorm pentru mine. După ce am vopsit faianța de la balcon, pe lângă îmbunătățirea estetică, dispoziția mea s-a schimbat. Scriu. Fix ca acum. Iau o pauză. Fix ca acum. Privesc pe balcon. Zâmbesc. Ion, sculptura, pampasul, spărgătorul de nuci și albul faianței mă binedispun. Nu mă provoacă ca un peisaj la munte sau la mare să scriu texte frumoase, dar nici nu mă încrunt ceea ce este extraordinar. Am un rid enorm în frunte.

Anul acesta i-am dăruit apartamentului, pe lângă profile noi la balcon, și mobilă albă de la Insidecor. Cărțile mele primesc rafturi elegante și interesante. Când am purtat discuția cu un reprezentant de la Insidecor am accentuat nevoia mea de frumos și prețios. Orice cârpesc sau schimb în casă vine cu o condiție. Să nu pară ieftin. Dacă este, mă bucur. Dacă arată, mă enervez.

Îmi trăiesc viața fără un scop anume, fără pretenția vieții de apoi. Pentru mine fiecare zi primește un sens și fiecare zi mă bucură sau mă disperă. Toate zilele doresc să conțină o cantitate de frumos. De aceea nu păstrez pentru viitor, nu pun bine, nu economisesc. Satisfacția e atât de mare când beau dintr-o ceașcă desăvârșită de cafea, când îmi acopăr corpul cu o rochie de mătase, când mă întind pe canapea și îmi admir cărție așezate pe rafturile mele de la Insidecor!

Lucrez pentru a doua oară cu cei de la Insidecor. Mi-a ajuns la urechi că au prețuri aberante. Am fost îndemnată să caut preț decent la alte firme. Psihologic, ca reacție imediată, mă împotrivesc ca un copil. Nu-mi spune mie nimeni ce să fac și cum să fac! După prima reacție, am revenit la un raționament construit în timp.

Puțin îmi pasă dacă un produs este scump, acceptabil sau ieftin. Prima întrebare este. Îmi permit sau nu?! A doua întrebare. Execuția îndeplinește o condiție obligatorie? Produsul arată ieftin sau prețios? A treia întrebare. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?

Personal mi-aș mobila casa numai de la designeri, cu accent pe designerii români. Hedonismul e un stil de viață. E un stil de viață ales, cultivat și menținut cu datorii. Ca persoană, m-am educat ca ființă prețioasă. Nu aș alătura ființei mele obiecte ieftine. Nu-mi ascund nici snobismul, mai ales cel intelectual. Eu nu citesc la grămadă, citesc selectiv. Eu nu mă îmbrac la modă, mă îmbrac în continuarea minții sclipitoare. Nu-mi mobilez casa exclusiv cu funcția utilitară, ci caut utilul, minimalismul și esteticul.

Insidecor reprezintă un partener potrivit pretențiilor mele. O să revin cu fotografii după ce-mi vine rândul la montare. Montarea pică în același timp cu marea dezumflare. O să aibă loc o primă ședință foto cu Mateiu prezent lângă mine. Până atunci mă întorc la cărțile mele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Educația cu blândețe sau excursia all inclusive de la turci

Anul acesta împlinesc 15 ani de blog. În primii doi ani doar prietenii au știut că Dunia s-a născut Paula. Paula a creat-o pe Dunia de frică și de rușine. Mi-a fost frică să mă expun. Dacă mi se confirmă că scriu prost? Mi-a fost rușine că îndrăznesc să scriu. Dacă cineva respectat de mine, un profesor de exemplu, îmi va citi prostiile? N-am pornit la drum cu încredere în mine sau cu o viziune pentru blog. Am pornit la drum din nevoia de a scrie. Nevoia și lașitatea m-au așezat în această lume necunoscută.

În toți acești ani am dus lupte cu mine și am dus lupte cu ceilalți. Consider luptele cu mine firești, au ținut și țin de o dezvoltare personală. Consider luptele cu ceilalți injuste. A trebuit să dau explicații de ce refuz să fac și altceva. A scrie pe un blog nu înseamnă muncă, nu o să-mi aducă un salariu sau o pensie, nu o să mi se confirme vreun talent. Adevărat pe alocuri. Fals pe alocuri. Cel mai mult m-a înfuriat devalorizarea. Mă înfurie și în prezent. M-am opus mentalității și am așteptat ca necunoscutul, temutul monstru, să devină ceva obișnuit. În 15 ani unii s-au familiarizat cu un nivel nou de realitate. Atitudinea s-a schimbat, dar tot fără pensie rămân. Asta e o glumă. Ha! Ha!

Scriu pe blog de ani de zile. Citesc puține bloguri. Nu le consider o sursă de încredere. Blogurile aparțin imaginarului. Oricine are posibilitatea de a defula în acest spațiu, iar experiența personală nu ține loc de o opinie specializată. Pentru informații legate de sănătate, educație, economie etc, apelez la publicațiile academiilor, la instituțiile consacrate și la studiile cercetătorilor. De aceea am stat departe și de blogurile de parenting.

O să împărtășesc cu cititorii acestui blog părerea mea despre educația cu blândețe. Firește, am o părere. La Bertrand Russell am întâlnit pentru prima dată această formulare. M-a atras fără să clipesc. I-am citit cartea Despre educație pe nerăsuflate. La final am tras aer în piept îngândurată. Ceva m-a deranjat. Să fie faptul că eu uneori țip la Mara? M-am chestionat. E sentimentul oribil de vinovăție? E conștiința care mă chinuie? Nu și nu. Nu mă simt vinovată. Știu că greșesc. Nu mă chinuie conștiința. Mă dezaprob prin rațiune.
Bertrand Russell are dreptate. Educația prin blândețe schimbă lumea, schimbă cetățenii societății. Bertrand Russell și-a crescut copiii cu ajutorul guvernantelor. Le-a dăruit ore întregi, calitative cu blândețe. S-a plâns de influența guvernantelor, de prejudecățile lor care influențau comportamentul pruncilor. Asta m-a deranjat. Când ești mamă zi și noapte, când fericirea ta într-o anumită perioadă stă în excrementele zilnice ale copilului, când speli, gătești, te joci, alăptezi, te informezi, bei un pahar de vin cu prietenii și noaptea iei în brațe un trup de bărbat, cum rămâi blândă cu pruncul, cu bărbatul, cu tine însuți?

Educația cu blândețe a adus o nouă presiune în viața mamelor. Să constituie un ideal blândețea. Să ne-o dorim. Să o căutăm, dar să nu ne reducem valoarea pentru emoțiile negative puternice. Furia este o emoție puternică care pretinde recunoaștere. Ignorarea ei face loc bolii și unui fel de a fi nesuferit.

Blândețea în educație, dacă îmi permiteți o comparație grețos de simplistă, aduce cu oferta all inclusive de la turci. Ai nevoie de un pachet întreg cu beneficii: mese asigurate, cameriste, activități pentru copii, masaj. Așa devine posibil să manifestăm blândețe, nu doar s-o cultivăm cu rațiune și frustrare pentru că alții pot. Că Bertrand Russell a putut.

Ceea ce susțin ca mamă și ca ființă rațională și educată este că blândețea depinde de anumite situații și circumstante. Mamele nu au de ce să se învinovățească pentru că se pierd cu firea. Mamele să-și crească pruncii. Să trăiască pentru ele, nu prin copii. Să-și ceară scuze atunci când greșesc. Mamele greșesc, dar iubesc. Nu există mame perfecte sau eroine, dar există mame care din iubire au prilejuit fapte ieșite din comun numite de noi miracole.

Există ceva ce putem face pentru blândețe. Să ne educăm. Educația vine cu chei. Ce fac cheile?

Foto: Simona Nutu