Redescopăr sau descopăr orașul de când mă plimb pe malul Begăi. Nu știu. Privesc mai atent clădirile. Asta știu. Orașul vorbește, cu Daria Ghiu.

– Cum vorbește orașul, mama? m-a întrebat într-o dimineață Mateiu, în drum spre grădiniță, după ce nu s-a mai auzit vocea crainicei la radio.
– Prin arhitectură, străzi, oameni.

De jumătate de an cochetez cu Palatul Martin Gemeinhardt, din cartierul Iosefin. M-a sedus cu un balcon de la ultimul etaj. Mi s-au prins ochii în masa și scaunele așezate ca pentru visare. Azi ne-am revăzut îmbujorați și luminoși.

Zilele de iarnă care promit primăvara, cu particule de lumină limpezi și cu grădini împunse de ghiocei, narcise și zambile, sunt slăbiciunea mea. Speranța mă împresoară și un sentiment de prea plin îmi solicită inima. Mușchiul cardiac se contractă și se relaxează. Mă bucură existența, viul propriei persoane.

Adeseori exist pe datorie. Să-mi iubesc copiii. Să-mi sprijin mama și sora. Nu și în zilele de iarnă cu soare. Atunci mă întorc întru totul spre mine. Plonjez în interior, cum săream vara de pe clădirea Apelor Române în Dunăre. Abandonez orice gând. Sucesc și răsucesc: cuvinte și imagini, o frază de Roth, o imagine de Josepha Blanchet.

Ce e viața fără literatură, fără artă, fără zile de iarnă care promit primăvara? Mă îngrozește teribil o asemenea lume.

Un bărbat stătea pe bancă. Părul slinos îi pica pe frunte. Fuma într-o poză de om obosit și învins. Bichonul lui, un văluș alb acoperit cu o haină roșie, adulmeca iarba. I-am transformat în obiecte de studiu. Cum trece ziua acelui bărbat dacă nu citește, nu admiră un tablou, nu ascultă muzică? Își iubește bichonul. Bichonul îl iubește pe el. Mă gândesc acum la zicala: O viață avem de trăit! Trăim o viață dacă ne explorăm sufletește. Fără suflet, suntem o reprezentare modernă și actuală a unei forme de viață: nici o diferență între noi și bacterii.

Ce e sufletul?
Platon.
Sufletul e Platon?
Nu. Platon e doar un început potrivit.

Știți ce înseamnă 19 ani de scris pe blog?
Eu. Eu sunt. Eu am. Eu, eu, eu.
Jurnalul mi-a devenit a doua piele, iar Eu mă simt bine în pielea mea. Totuși mi-ar plăcea uneori să arăt, în loc să declar. În povești, acțiunile ne fac cunoscut personajul. În relatările mele vă confruntați la modul brutal cu ceea ce gândesc, în mod special cu felul în care gândesc.

Mă simt bine în pielea mea. Declarație.

Așteptam la rând, la casa de marcat, să plătesc cartea lui Marius Manole. O căldură nesuferită mă chinuia. E teribil de cald la Gaudeamus! Picăturile de sudoare îmi provocau disconfort, așa că am început să mă bâțăi. Mi-am distras atenția suficient cât să observ o privire intensă. Mi-am îndreptat spatele. Am încetat bâțăiala. Am zâmbit femeii care se îndrepta spre mine.
– Bună. Nu mă cunoști, dar eu îți citesc blogul.
– Da? Mulțumesc. Mă bucur să aud.
Am întins mâna acoperită parțial de palton.
– Dunia, îmi pare bine.
Bucureștiul și Timișoara au devenit subiecte, căci eu locuiesc la Timișoara, iar doamna s-a mutat la București, de la Timișoara. Prietena și vărul meu s-au apropiat de noi. Le-am făcut cunoștință. Am plătit cărțile și ne-am îndepărtat zâmbindu-ne.
– Cine era prietena ta? m-a întrebat Mosorescu, vărul.
– Nu era o prietenă, ci o cititoare a blogului.

O descriere a stării de bine în pielea mea.

Asociez poveștile cu acoperișul casei. Acoperișul te ferește. Simt poveștile ca niște brațe ocrotitoare de părinte iubitor. Totul o să fie bine! O mângâiere pe creștetul capului.

Spun o poveste, iar personajele grăiesc. Personajele emit judecăți, critică, bârfesc, fără explicații. Ce frumos mi se pare! Să nu mai trebuiască să explici niciodată nimic.

Eu judec. Mă corectez deoarece nu mi-am permis să fiu genul acela de persoană. Nu e genul meu, dar gândul nu pot să-l opresc. Când mă plimb pe malul Begăi, iar miasmele mă îngrețoșează, atunci jignesc. Doar niște nesimțiți ar putea să se cace sub pod. Și de unde dracu au hârtie igienică la ei?

Într-un viitor apropiat o să scriu o poveste plină de judecăți despre gunoaiele și fecalele de pe malul Begăi. Nu o să iasă Parfumul lui Suskind, dar va fi terapeutic pentru mine.

Aici va fi întotdeauna vorba despre Eu.

Eul meu.

Foto: Simona Nutu

Câtă viața interioară mai are o femeie trecută de 40 de ani? Cui îi mai stârnește interesul? Mai este femeia curioasă de ea însăși?

Întorc pe toate părțile întrebările astea. Sunt curioasă de mine, de ce a mai rămas din viața mea interioară. Mi-au suflat în ea supraviețuirea și maternitatea. M-am opus anihilării. Undeva nu zace un eu, ci rezistă. Rezist din copilărie. Am ținut piept obișnuințelor din familie. Am înfruntat unele cerințe ale societății. M-am luat la trântă cu religia. M-am împotrivit misoginismului. Mi-am construit un feminism solid.

Ce a mai rămas din atâtea lupte? De ce nu m-a dus capul să observ mai mult, să mă adâncesc în mine? Nu m-a dus. Probabil am găsit plăcere în rolul de femeie-soldat.

Nașii alegeau numele copiilor pe vremea părinților mei, un obicei care nu are justificare. Pentru nouă luni de zile, corpul unei femei devine gazdă, hrană, băutură și așternut pentru o altă ființă. La fiecare sarcină, am pus peste 20 de kilograme pe mine. În loc de nas, m-am trezit cu o pătlagină. În loc de degete, crenvurști. În loc de respirație, un șuierat de tren. Experiența nașterii, o atrocitate. Răsplata să fie un nume ales de altcineva? Categoric nu.

Într-o zi mi-am pus un sarafan vișiniu. Venise sora mea cu el de la facultate. Mereu îi părea rău de mine și îmi împrumuta hainele ei. M-am îmbrăcat. M-am pieptănat. Am ieșit pe poartă pentru a merge la autobuz. Abia așteptam să le arăt fetelor ținuta mea. Am dat nas în nas cu tata.
– Unde crezi că pleci?
– Mami mi-a dat voie.

Nu a contat. Am mers în casă și am plâns până la epuizare fără să-mi accept nici măcar o secundă viitorul unei femei supuse bărbatului. Cuvântul anulat al mamei m-a înarmat. Arme și muniții gratuite m-au asaltat. De ce mă mir de o viață interioară ciuruită de goluri? Dacă țip la mine, atunci aud ecoul. Eu mă întorc la mine. Furioasă. Neputincioasă. Rușinată. Frustrată. Delirantă. E delir să scrii an după an fără validare. E și supraviețuire.

Mă agăț de orice formulare interesantă încropită de mine. O propoziție îmi ajunge, un adjectiv mă extaziază. Răspunsul este: Mai sunt curioasă de viața mea interioară. Mi-e frică de confirmarea lipsei ei. Mi-e frică.

Continui să scriu. Scormonesc în mine. Peste jumătate de viață e dusă. Dusă. Încep sfârșitul cu determinare. Nu mă las. Eu sunt femeie-soldat, iar soldații luptă până la moarte.

Foto: Simona Nutu

Oare în câte feluri mai pot descrie treburile gospodărești care-mi consumă timpul și imaginația? Să gătesc. Să fac curățenie. Să bag la spălat. Doamnele de la curățătoria din spatele magazinului Bega nu știu că rivalizăm la spălat și uscat. Spăl și usuc, usuc și spăl, iar la finalul zilei, de cel puțin 3 ori pe săptămână, capacul de la coș nu se închide, dă pe afară.

Ce scriitor talentat și muncitor a permis acestor oribile activități de prin casă să-l țină departe de potrivirea cuvintelor?! Virginia Woolf? Thomas Mann? Philip Roth? Nu. Nici gând. Nici pomeneală.

Aceste activități casnice sunt otravă, dar și tratament pentru mine. Omoară avântul creativ, dar îmi oferă și scop. Gătesc. Spăl. Fac curat. Sunt utilă copiilor mei. Cineva are nevoie de mine. Scrisul nu are nevoie de mine. Eu am nevoie să scriu.

Mă obsedează și vârsta, cei 42 de ani ai mei pe care îi suprapun adesea cu vârsta părinților mei. Mara împlinește 16 ani. La mine în cap, eu am 16 ani prin intensitatea și claritatea amintirilor. În clasa a IX-a purtam puloverele largi ale lui tata, iar colegele de clasă, cele emancipate, au râs de mine.

După grădiniță, primul an de liceu mi-a marcat într-un mod teribil sufletul. Lumea se dărâma și se construia în jurul meu. La grădiniță, plângeam în brațele educatoarei după mama. Educatoare, o jigodie după caracter, a profitat de durerea mea ca să mă tragă de limbă, să-i povestesc scandalurile din familie, să ducă vorba mai departe în cancelarie și în societatea mică a cartierului din marginea orașului despre papucii mamei aruncați în foc de tata.

La liceu nu m-a luat prin surprindere atacul asupra lumii mele. N-am mai plâns în brațele nimănui. O vară întreagă jelisem după prietenele care mă abandonaseră. Soră mea m-a consolat. Mi-a cumpărat o rochie neagră slip, în care m-am zgâit două luni în oglindă. Cu sprijinul Karamazoavei, sora, așa îmi place s-o numesc, ca să-mi arăt rafinamentul și interesul literar, și cu rochia neagră, am supraviețuit.

Iar în noul an m-am lăsat purtată de vânt. Mi-am reluat relația de prietenie cu fetele fără explicații, fără discuții, mare, mare greșeală. De aceea am devenit o susținătoare înverșunată a certurilor terapeutice. Nu mergi niciodată mai departe fără lămuriri. Rănile nu se închid. Supurează. Elimină puroi. Necrozează ca piciorul Fridei Kahlo.

Un dans în bătaia vântului mi-au fost anii de liceu. Îngrozitor de multe lecții neînvățate. O profesoară de matematică ne compara materia ei cu un lanț unde nu ne permiteam să pierdem nici o za. Uitându-mă în urmă, am pierdut zale peste zale, în matematică și în relații deopotrivă.

O privesc uneori pe Mara cu drag nemăsurat și cu admirație. O iubesc, firește, e fata mea. Sunt programată genetic. Admirația însă? O admir pentru voință, disciplină, seriozitate, mândrie. Sper ca ea să aibă parte în viață de prietene ca mine. Așa merit. Așa merită. Și lumea ei se dărâmă și se construiește în jur în timp ce scriu. Mă bucur și mă întristez. Pentru că știu și nu știu parcursul vieții ei.

Mă confund cu părinții. Mă confund cu fiica mea. Simt că mă înec, că o să mă pierd fără să mă fi găsit cu adevărat vreodată. De ce? Și pentru că mă rup în bucăți rolurile și activitățile casnice.

Punct. Acesta e sfârșitul textului. Rolul se schimbă.

– Mama, am ajuns!

E Mara. Merg să fiu mamă.

Foto: Simona Nutu

FRAGMENT DIN CAPITOLUL BUNICA

Bunica mea nu cred că a privit vreodată cu adevărat cerul: cerul îndepărtat, albastrul cerului, cerul înstelat, cerul-vis sau cerul-privilegiat. Cred că a privit întotdeauna în jos. Să nu deranjeze. Să nu atragă atenția. Să nu stârnească gura lumii. Gura lumii i-a dictat viața. Cum i-a dictat și părinților ei. E corect să afirm că gura lumii i-a format un anumit caracter. Cu acest caracter am crescut eu, nepoata ei preferată, dar căzută în dizgrație imediat ce am atins adolescența. Atunci s-au dezlănțuit toate gurile lumii pe mine: de la părinții ei, de la prietenii și vecinii ei, din jurul mamei mele.

Îmi pare rău de mama că a crescut lângă bunica. În grădina din fața casei, lângă smochinul din colț, a răsărit, într-o primăvară grăbită, o zambilă. Trecusem în clasa a V-a. M-am convins că natura mă consolează cu aer cald, caiși și piersici înfloriți, explozie de narcise, deoarece m-au înspăimântat profesorii de la clasă.

Profesoara de istorie:
– Mara, enumeră triburile migratoare din spațiul danubiano-pontic.
– Migratorii din spațiul danubiano-pontic sunt: goții, vizigoții, ostrogoții, gepizii.
– Stai jos, stai jos!

Ce m-am bucurat de zambilă! În fiecare zi o vizitam. Culegeam orice fir de iarbă care ieșea lângă tulpina ei. În ciuda atenției și îngrijirii, zambila nu a crescut mult de la pământ și nici nu a înflorit. S-a ofilit îmbobocită. În acel bulb ofilit o văd pe mama lângă bunica-smochin, care i-a furat tot soarele.

De aceea, când mi-a venit vremea, m-am împotrivit bunicii. A prins de veste înaintea mea că mă simpatizează Mihnea, copilul vecinilor care locuiesc pe strada cu magazinul Universal.
– Mara, în fiecare zi trece Mihnea cu bicicleta pe strada noastră. Ocolește în drum spre casă doar ca să te vadă pe tine.

Nu i-am răspuns, dar a văzut prin mine și în fâstâceala mea. Îmbujorarea i-a confirmat.
– Să nu ne faci de rușine, auzi?! Mihnea e cu 2 ani mai mare ca tine. Tu încă sugi degetul. I-ai spus băiatului ăluia?

Cât am urât-o în momentul acela! Eram amândouă în bucătărie. Bunica prăjea gogoși, iar eu le acopeream cu zahăr pudră. Am aruncat sita și am ieșit. Am auzit-o mai târziu cum mă pâra la mama. Nici nu intrase bine pe ușă, că a și început să-i explice, amplificând cu gesturi caraghioase și voce gravă, ce viitor sumbru mă așteaptă dacă nu se iau măsuri imediate în educația mea.
– Vrei să te facă de râs? Știi de câte ori a trecut Mihnea, băiatul vecinilor, cu bicicleta pe lângă casa noastră?

Până să termin clasa a V-a, Mihnea abia dacă mai trecea o dată pe săptămână pe strada noastră. O învinovățesc pe bunica pentru abandonul lui. De câte ori să treci pe o stradă cu bicicleta ca să vezi o fată? Am auzit de la Adelina, prietena mea de peste stradă, că Mihnea și-a făcut traseu pe strada Bujorilor. Pe Bujorilor locuiește Ana. Ana e frumoasă, are un păr negru și lung pe care-l poartă mereu pe spate. Vara se îmbracă cu maiou alb și fustă de blugi. Încalță bocanci de piele. Am încercat și eu să port bocancii vara, dar n-am apucat să ies pe ușă cu ei că am auzit-o pe bunică-mea:
– Pe cine ai văzut tu că poartă bocanci vara? Vrei să ne faci de râs?

Foto: Simona Nutu

M-au stins anii.
M-am aprins cu un țipăt undeva la Dunăre.
Am ars. Naștere și creștere.
M-am potolit cu experiența în malul Begăi.
Am mocnit. Renaștere și maturizare.

Vremurile, cerul și pământul mi-au vârât pe gât destinul.
Eu nu cred în destin. Cred că m-am născut cu o cărămidă într-o mână și cu mistria în cealaltă.
M-am zidit din alegeri, refuzuri, încăpățânări, eșecuri.

M-am înecat construindu-mă.
Fără să bag de seamă, am ajuns la vârsta părinților mei.
Când ei erau zei. Când îmi călcau în picioare orice reprezentare despre lume:
cum e, cum ar trebui, cum nu se arată.

Am încercat să cuceresc lumea.
M-am înarmat cu lecturi și un blog. Am atacat.
Lene. Indisciplină. Nervi. Frustrări. Eșec.

Focul pâlpâie în mine. Suflu. Suflu.
Mă sting.
M-au stins anii.
M-am resemnat cenușă și mă împrăștii.
Într-o fată și un băiat.

Foto: Flavius Neamciuc

Bine, bine, dar în ce crezi? Toată lumea crede în ceva.

Mi s-a tot pus întrebarea aceasta în ultimii ani. Oamenii înțelepți și blânzi mi-au adresat-o. Nu se simt amenințați sau ofensați de ateismul meu. Pe ei îi admir. Și pentru ei m-am străduit să răspund.

Nu datorez nimănui nici o explicație. Dumnezeu este o jucărie în mintea fiecăruia dintre noi. Ne jucăm în funcție de inteligență, educație și imaginație. Notez pe marginea subiectului deoarece mă intrigă nevoia ființei umane de a adera și de a face parte dintr-o forță superioară.

Mi s-a potrivit ca o mănușă teoria lui Freud despre credința în Dumnezeu. Copilul se simte protejat și apărat de tată. Copilul devenit adult proiectează un tată ceresc deoarece a descoperit limitele tatălui pământesc. Ce eliberare! Ce aer respirabil!

M-a fascinat conceptul lui Nietzsche despre supraom, ruperea de condiția umană obișnuită. E într-un fel credința lui Dostoievski în omul comun și omul deosebit. Mințile mari luminează în întuneric. Lumini, asta reprezintă gânditorii ca Freud, Nietzsche, Dostoievski.

Consider că mi s-a aprins un bec prima dată când m-am îndoit de toate învățăturile religioase primite în familie. Am crescut la casă. Bunicii au ridicat o casă. Părinții au ridicat o casă. Pentru ei, casa, familia și mașina erau realizări ale vieții. Fiecare casă avea un beci unde se depozitau sticle, borcane, damigene, butoiul de lemn pentru varza murată. Bunicul a construit un beci mic sub bucătăria de iarnă. Ca să intri, trăgeai cu putere de mânerul ușii de lemn. Te izbea aerul cald al beciului neaerisit, plin de ciuperci microscopice. Tata a construit un beci mare sub jumătate din parter. Ca să intri, împingeai uși grele de fier. Te izbea același aer cald. Ca să vezi ceva, bâjbâiai după întrerupător: o explozie de lumină.

Asociez deșteptarea minții cu lumina aprinsă de la beci. Cu informații transformate în cunoștințe ajungi să luminezi întunericul.

E întuneric în lichidul amniotic. E cald, e confortabil, dar lipsește lumina. Omul țipă de durere când trage aer și deschide ochii. De la naștere ni se arată: cunoașterea presupune durere. Adevărul nu e comod. Adevărul doar este.

Creștem lângă părinți și adoptăm reprezentările lor despre lume: lumină și întuneric deopotrivă. Aici m-am împotmolit eu. Unii dintre noi refuzăm să ne acceptăm condiția umană și statutul în societate. De ce unii se simt protejați de pielea lor, iar alții se simt îngropați și limitați? De ce unii își acceptă rolurile în familie, în societate și în lume, iar alții defulează prin ceea ce omenirea a numit generic artă?

Arta ne demonstrează că nu suntem suficienți cu burțile pline și acoperiș deasupra capului. E ceva în noi. E ceva în unii dintre noi. Vrem mai mult. Ce anume? Eu nu știu. Ceva, spun. Ceva acolo, orice, dar nu doar hrană și acoperiș.

Unii l-au numit Dumnezeu. Eu nu.
Spinoza l-a numit substanță. Eu nu.
Unii îl numesc natură. Aici stau și eu.

Natură. Forță. Incontrolabil. Mister. Tot ce observăm în natură conține și mintea noastră. Iar asta este înfiorător: să gândești că ești creator și distrugător deopotrivă. Asta suntem, cred eu.
Creator și distrugător.

Foto: Lorena Dumitrascu

Motan mi s-a așezat în poală și toarce. Rar își exprimă afecțiunea. Am lipsit o săptămână de acasă.

De ani de zile, pentru o săptămână, o stațiune cochetă din Austria ține loc de acasă. Acolo am învățat să schiez. Acolo am căzut și mi-am rupt parțial ligamentul de la piciorul stâng. Acolo a învățat Mara să schieze. Acolo a învățat și Mateiu.

Uneori rămân singură la restaurantul de lângă pârtie. Mă așez lângă foc. Alteori mă așez lângă fereastră. Întotdeauna cu o carte. Anul acesta m-a însoțit Jon Fosse. A fost ca și cum am avut constant un prieten lângă mine care m-a pus la curent cu ce s-a întâmplat de când nu ne-am mai văzut. Vorbărie. Taclale. Glume. Vorbe de duh. Boli. Îngrijorări. Taca-taca taca-taca taca-taca taca-taca taca-taca! N-am rămas singură o clipă.

La fel ca naratorul din Numele celălalt, port acum în mine imagini din stațiune care cer să fie scoase afară. El picta. Eu scriu.

La un moment s-a așezat lângă mine o doamnă blondă. Mi-a atras atenția bătrânețea ei întreținută cu spirit, trup și mulți bani. Își încuraja mereu nepoții care au avut aceeași instructoare ca Mateiu. Îngenunchea cu ușurință. Atât oasele, cât și costumul luxos permiteau lejeritate în mișcare.

Se protejase de frig cu un costum Goldberg, firmă descoperită de mine abia anul trecut. Pe etichetă scrie high luxury. Stațiunea întreagă se înscrie la high luxury. Magazinele sunt pline de haine create special pentru munte. Oamenii bogați au limitele lor. Limita lor se oprește în casele de modă. Îi acuz de vanitate. Contează părerea celorlalți. Dar nu-i acuz de vanitate. Înțeleg dorința de a face impresie. Așa că nu-i acuz de nimic. O imortalizez pe doamna blondă cu costumul Goldberg și geanta Louis Vuitton în aceste rânduri.

Pe drumul de întoarcere m-am gândit la apartamentul meu. Pentru câteva secunde l-am respins. Apoi am intrat pe ușă și am simțit liniște și claritate. Mi-am consolidat sentimentul de acasă cu cărți, tablouri, lenjerii, perne și pisici.

De dimineață am ieșit la plimbare pe malul Begăi, la minus 7 grade. M-a durut capul de la ger. Am pășit cu voință în direcția aleasă. Am intrat într-o cafenea să mă încălzesc și am citit câteva pagini din Tolstoi. În 28 august 1852, Tolstoi nota în jurnal: Am 24 de ani; și n-am realizat încă nimic. Simt că nu zadarnic mă lupt de 8 ani cu îndoiala și pasiunile. Pentru ce sunt oare hărăzit? O va arăta viitorul.

La 19 ianuarie 2026, eu scriu pe blog: Am 42 de ani; și nu am realizat aproape nimic. Simt că zadarnic am luptat cu îndoiala și pasiunile. Pentru ce am fost oare hărăzită? Mi-am consumat viitorul.

Cunosc diferența dintre bine și rău. Să nu ucid. Să nu fur. Conștiința le-a distins cu rapiditate. Vremurile mi-au îngăduit să practic moralitatea cu altă pregătire intelectuală. O spun. Sunt recunoscătoare vremurilor. Nu le resping. Nu mă dezamăgesc. Mă îngrozesc pe alocuri.

E gata textul. Motan s-a lipit de mine. Constat că a îmbătrânit.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cu poezie de Sylvia Plath mi-ar fi plăcut să încep anul.
Love set you going like a fat gold watch. / Iubirea te-a pus în mișcare ca pe un ceas de aur.
Să citesc cu voce tare: în engleză. Să recitesc în gând: în română.

Mi-ar fi plăcut. Nu s-a întâmplat.

Cu iubire carnală am început anul. M-a pus în mișcare după o intervenție în care am adulmecat mirosul de carne arsă al unei proceduri similare cu ale altor femei. Conizație. Procedură ginecologică. Îndepărtarea unei porțiuni din colul uterin. A trecut. În noiembrie am ars. În decembrie am renăscut.

Mi-a plăcut. S-a întâmplat.

Prima zi din 2026 am uitat-o. Mă străduiesc să-mi amintesc. Nu pot. La ce-mi trebuie?

Fantazez cu abandonarea casei, copiilor, partenerului. Ce femeie dizgrațioasă! Ce mamă rea!
Fantazez. Și spun.
– Ce ai, ești nebună?
Poate că sunt.

Se fac 7 zile. A trecut săptămâna. Rămân acasă, lângă copii și partener.

The woman is perfected. / Femeia s-a desăvârșit.

Sylvia Plath / Dunia

Foto: Flavius Neamciuc

Din toate cărțile pregătite pentru lectură în preajma sărbătorilor n-am ales nimic. Fosse am amânat. Habermas am răsfoit. Tolstoi, Jurnal, l-am început. Uneori îmi place să merg împotriva mea. Și o bucurie îmi străbate tot corpul. Un curent îmi trece prin vene, artere și capilare.

Pe prima pagină, Tolstoi menționează o gonoree. M-a bufnit râsul. Mă atrag teribil oamenii care greșesc și se ridică nu deasupra, ci din greșeală.

Lev Tolstoi și-a trăit viața încercând să-și salveze sufletul de păcate. Păcatele au rămas aceleași ca-n 1900. Interpretarea s-a schimbat. Condițiile de viață îmbunătățite au adus odihnă și timp pentru sine. E un concept necunoscut chiar și bunicilor noștri. Tolstoi, în jurnalul lui, notează mereu orele de odihnă. Nobilii de pretutindeni se odihneau. Azi odihna nu mai aparține exclusiv privilegiaților. Oricine poate practica starea de repaus. Din nevoia asta au crescut zeci de mii de guru.

Lupta lui Tolstoi dintre trup și suflet m-a intrigat. Lupta dintre trup și suflet mă intrigă. Nu e necesar un nume, dar acum citesc Jurnal de Lev Tolstoi.

S-a încercat și în familia mea să se cultive frica de păcat și de Dumnezeu. Mereu am întrebat până nu am mai întrebat: De ce? De ce e rău să faci sex? Am priceput destul de repede diferența dintre bine și rău. Să nu ucizi. Să nu furi. Să nu minți. N-am priceput până la cei 42 de ani ai mei de ce e păcat să transpiri cearșafuri cu un bărbat înainte de căsătorie sau cu mai mulți bărbați de-a lungul vieții.

Ce se întâmplă în corpul uman în timpul actului sexual? Pe scurt: neurotransmițătorii și hormonii ne sunt favorabili. Dopamina, noradrenalina, oxitocina, endorfinele, prolactina, vasopresina – cocktailul cărnii –  ne extaziază. Pulsul și tensiunea cresc. Ne simțim vii. Vasele de sânge se dilată. Ne simțim carnea. Creierul activează circuitele de recompensă, motivație, atașament. Ne relaxăm. Durerea dispare. Experimentăm starea de bine.

Nimic rău în felul în care răspunde carnea atât de blamată. Nevoile trupului sunt murdare. Chemările spiritului sunt pure.

Ce e spiritul fără carne? Ce-l susține? N-am fi oameni fără carne: fără plăceri, fără satisfacții, fără iubirea trupului.

În timpul orgasmului oamenii sunt cei mai vulnerabili: goi, expuși, existenți prin sine, esență. E firesc să te înspăimânte o asemenea expunere. De aceea uneori iubirea și ura pentru celălalt se întrepătrund. Nu ne place intrarea fără drept a celuilalt. Ne naștem singuri. Murim singuri. Orgasmul ne accentuează sentimentul de singurătate arătându-ne perfecțiunea lui doi.

Doi e perfect, dar arareori. De cele mai multe ori e luptă. De ce? O să tot întreb până nu o să mai întreb.

Foto: Cristina Siminiceanu