Cum să le vorbim copiilor despre orgasm. Cum? Când? De ce?

Fără introducere, nu am timp de o propoziție sau o frază cu care să vă prind în mreje. Mateiu doarme și scriu când îmi permite. Mara mea a avut orgasm. Cum am identificat? A ieșit într-o seară de la baie tumefiată. M-a luat în brațe și plângea în hohote că ea este bolnavă. Apa mi-a atins organele, mama, și m-a durut! După ce am deslușit ce voia să-mi spună, după ce abia m-am abținut să nu râd, ne-am așezat să vorbim.

Mara a împlinit 11 ani în februarie. Indiferent dacă eu vorbesc sau nu vorbesc cu ea despre aspectul sexual al ființei, Mara trece prin toate aceste situații. Am povestit acest episod deoarece reprezintă suport și argument pentru mamele care consideră că nu știu cum să explice contactul sexual sau orgasmul. Am povestit pentru mamele care iau din vârstă un reper. E prea mică la nouă, la zece, la nu știu câți ani!

Eu sunt în continuare mică pentru mamanu. Nu mi-a vorbit niciodată despre sex, orgasm, masturbare, protecție și consecințe. Atitudinea adulților față de sex este dezastruoasă. Statisticile demonstrează: mame minore, avorturi în rândurile adolescentelor, boli transmisibile sexual. Se întâmplă pentru că nu vorbim firesc despre sex în primul rând. Ne lăudăm cu pruncii, ne dăm importanță prin copii, ne împlinim visele prin copii, ne sacrificăm pentru copii. Cum anume se fac acești copii? Înainte s-o întreb pe Mara mea în vârstă de 11 ani, aș întreba adulții. Cum se fac copiii? De ce jena și disconfortul din jurul organelor genitale?! Organele genitale ne ajută să aducem pe lume minunile, îngerii, splendorile, prinții și prințesele sau cum anume vă alintați pruncii.

Mara mea trece prin transformări. A experimentat un fel de orgasm în urma contactului cu jetul de apă. Că eu vorbesc sau nu cu ea, trupul ei se modifică. Mara nu înțelege ce se întâmplă. Poate fi înfricoșător, poate fi tulburător, poate fi un început de drum pe un tărâm al plăcerii și seducției sau un început de drum pe un tărâm al disimulării și vulgarității.

Vorbiți cu copiii firesc despre și uitați-vă la ei. Nu o să vedeți dezgust, nu o să descoperiți nimic josnic, nu o să le modificați preferințele sexuale. O să aveți în continuare nepoți și nepoate. Homosexualitatea nu e un trend, dar nu deschid acum subiectul ăsta.

Cum să le explicați copiilor despre sex? Cu exemple din viața lor. Când? Nu este o vârstă, dar cu certitudine este un moment, iar acela ține de responsabilitatea părintelui să-l depisteze și să profite de el. Eu am profitat de momentul nostru și am discutat despre orgasm. Lumea nu s-a sfârșit, iar Mara sigur nu e mai curioasă de sex. Din contră, își vede liniștită de ale ei.

Foto: Bogdan Mosorescu

Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?!

Dacă m-ar duce capul, în situația actuală, cu un bebe de aproape patru luni, m-aș apuca de aforisme. Nu zic că nu mă duce capul, atenție! Zic că mi-e somn, iar cugetările concise m-ar salva de la scrierea unor articole pe care oricum le cam las neisprăvite.

Oboseala mă lovește crunt. Ochii mă ustură, pleoapele pică la fel ca-n vremea copilăriei când încercam să stau trează în noaptea de Revelion. În fiecare seară mă conving să iau laptorul în brațe, să deschis blogul. A doua zi dispoziția mea diferă. Un articol publicat mă face să mă simt utilă, îmi menține un anumit număr de cititori și-mi asigură o oarecare vizibilitate. Că sunt, că nu sunt utilă, ține de psihologie. Cititorii și vizibilitatea țin strădania mea de a realiza ceva. Ceva buget, ceva stimă de sine, ceva.

Am început să citesc Nietzsche, Genealogia moralei. Dimineața merg cu Matei din tei în parc. Caut cea mai retrasă bancă. Scot cartea și o așez lângă mine. Cu Mateiu în brațe observ lumile alternative. Între opt și zece, parcul aparține stăpânilor de câini. Pe aici și pe acolo mai zărești mame cu prunci. După zece, parcul aparține mamelor și pensionarilor. Pe aici și pe acolo mai zărești stăpâni de câini. De la 12 parcul se acoperă de strigătele copiilor. E lumea lor!

În timp ce grupurile din parc își schimbă sensul și intensitatea, Mateiu începe să gângurească. Atunci mă apuc să-i citesc. În loc să vorbesc direct cu el, îi citesc pentru a-mi auzi vocea. Ascultă și râde în timp ce-i deslușesc diferența dintre rău și nociv. Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?! V-ați gândit vreodată la asta? Nietzsche a făcut-o. Nietzsche e glorios și-mi pică nemaipomenit într-o perioadă în care mă curtează disperarea și nebunia. Mâine e miercuri. După miercuri urmează joi. Eu trăiesc de joi pe joi de la Paște. Simt cumva ca se apropie de sfârșit această poveste, dar mi-e frică să mă bucur.

De aceea caut compania oamenilor și alcătuiesc planuri pentru blog și Tricoul Inteligent. Mi-am deschis chiar și manuscrisul, Jurnalul femeii cu defecte. Mi-e somn însă. Mi-e somn poate fi indroducerea. Mi-e somn poate fi încheierea. Astă seară închei. Mi-e somn.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu sunt mama mea, eu sunt tatăl meu

Zilele trecute am terminat de citit Cunoașterea lumii exterioare de Bertrand Russell. Știți când plecați în drumeție pe un traseu dificil unde este necesar să vă îmbărbătați la fiecare pas? Știți?! Și când ajungeți sus sunteți răsplătiți cu un peisaj care vă taie răsuflarea? Da, nimic de genul acesta cu Bertrand Russell. M-am încurajat la fiecare pagină. Fiecare pagină citită era ca un concurs câștigat. La final am păstrat bine fixat în memorie verbul a infera.

Ultimile pagini, cu mintea pâcloasă, mi-e somn, mi-e somn, m-am întrebat de ce nu se așază la o masă individul. Care individ? Eu, tu, el, noi, oricine. Eu sunt mama mea. Eu sunt tatăl meu. Împlinesc imediat 38 de ani. E vârsta părinților mei când îi priveam ca pe niște zei. Cu ei începea și se sfârșea lumea. Să se așeze la masă individul și să se îndoiască. Să se îndoiască de tot ce știe și ce pare că știe.

De ce cred asta? De ce cred ailaltă? Cum am ajuns să cred asta? Dar ailaltă? Până la urmă mi-am reconfirmat că niciodată nu citești în zadar. Citești cu mințile aiurea, dar unele cuvinde reușesc să pătrundă. Au pătruns incredibil câteva idei. De exemplu. Despre liberul arbitru. Sunt acțiunile noastre impuse de forțe exterioare? Pot fi predictibile acțiunile umane dacă se cunosc suficiente antecedente?

Mi-a venit greu să citesc. Îmi vine greu să scriu. Mi-e somn. Mi-e somn. Vă las. Dar sunt curioasă de părerile cititorilor. Și mai ales sunt curioasă dacă v-ați îndoit vreodată de convingerile luate de-a gata din familie. Nu ezitați. Scrieți. M-am apucat de Nietzsche. O să vedeți ce cugetări urmează.

Foto: Bogdan Mosorescu

Premieră la Național. Lăsați viața să izbucnească cu bucuria lui Zorba

Am fost la teatru. Un început simplu și banal. Când scriam despre un spectacol, căutam să am o introducere care să trezească interesul. După un an de pandemie, las deoparte orice tertipuri literare. Anunț și sper să mă urmați. Am fost la spectacolul Zorba Grecul în regia Mihaelei Lichiardopol. Faceți o pauză. Observați. Am vârât aici un nume. Pe mulți nu vă interesează aceste nume, regizori, dramaturgi, decoruri, costume etc. Într-adevăr nu vă ajută în viață cu mare lucru, dar dacă ați pătruns în acestă lume, lăsați-o să vă împresoare.

Vineri seară am pășit cu emoții în sala de spectacol. Ceva similar am mai trăit când am avut întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Ochii au cautat să recunoască. Ochii au căutat ceea ce știau, de la materialul specific de pe scaune, neplăcut la atingere, la arcade și lumini.

Urechile au stat ciulite. Mi-au lipsit vocile Naționalului. Oh, Matei Chioariu! Oh, Alina Ilea! Oh, Victor Manovici! Oh, Cătălin Ursu! Oh, Ion Rizea! Oh, toți ceilalți din distribuție! Oh, Zorba, mare personaj al literaturii! S-a nimerit de minune personajul cu trăirile umanității, cu destinele particulare ale indivizilor. Zorba a lăsat în urmă o viață neînțeleasă, să spinteci oameni care nu ți-au făcut nimic, și ia viața așa cum vine, cu bucurii și cu necazuri. Noi, cetățenii acestor vremuri, am lăsat în urmă o viață presupus înțeleasă, să termini școala, să te angajezi, să faci rate la bancă, să te căsătorești, să te reproduci, să pui pe facebook, și încercăm să luăm viața cu bucurii și cu necazuri, cu vaccin și fără vaccin.

Toți ne întrebăm de ce. Nu v-ați întrebat niciodată de ce toate aceste zvârcoliri ale omului când de fapt bucuria e universală? Bucuria de a savura o cafea sau o mâncare, bucuria de a te bucura de un trup cald, bucuria de a acționa după instinct. Spectacolul îi ia de nas pe cei prezenți în sală cu aspecte ale stilului de viață: un stil de viață intelectual și un stil de viață instinctual. Umorul, muzica, vocile actorilor și replicile te captivează. Rămâi gură cască. Râzi la replicile dintre Zorba și Basil, firescul cu care denunță absurdităile vieții. Ți se înfierbântă sângele când te uiți la văduvă și adulmeci pasiunea. Te șochezi de brutalitatea omului. Te ridici la final și aplauzi.

Zorba e de citit și de recitit. Zorba e de văzut și de revăzut. Naționalul oferă un prilej. Mergeți și lăsați viața să izbucnească. E în noi toți această forță.

Foto: Bogdan Mosorescu

Creierul de reptilă mă buimăcește. Astrograma programează. Atenție!

De la Paște, trăiesc de joi pe joi. Săptămâna întreagă se reduce la ziua de joi. Diagnosticat cu anemie severă, Mateiu ne-a reorganizat zilele, ne-a reinterpretat așteptările. Joia înseamnă hemoglobina sus, bilirubina jos. Asta îi și cânt în continuarea cântecelului Țăranul e pe câmp. Fredonați!

Pentru 21 iunie, ziua mea, rezervasem o cameră la Atra Doftana. Urmăresc acest loc superb de doi ani. Am anulat-o din cauza unei limite inferiore a hemoglobinei lui Mateiu. Vă povestesc despre aspectul acesta din viața mea pentru că port pe umeri responsabilitatea unui blog personal. Pe plan personal sunt o mamă disperată, sunt Akbara înnebunită când și-a descoperit culcușul gol. Oamenii îi furaseră puii.

Un motiv secundar pentru care voiam să evadez la munte ține de atitudinea oamenilor. De când ne aflăm în această situație, mă zvârcolesc în niște emoții infernale. Mă agit din cauza judecăților unor persoane. Mateiu s-a pricopsit cu anemia de la lipsa credinței mele. Eu la rândul meu merit pentru că am gura mare. O gură mare se pedepsește de Dumnezeu și de societate. Rațional îmi păstrez luciditatea. Hemoglobina lui nu oscilează pentru că am fost infidelă, pentru că am răspuns obraznic părinților, pentru că am folosit cuvinte ofensatoare când persoane din familie au ajuns cu Mara mea la urgențe și nu m-au contactat. Creierul de reptilă mă buimăcește.

Mă caracterizează curiozitatea. Îmi place să cunosc, să testez, să observ. Năravul ăsta m-a dus într-o zi la un astrolog. Astrograma o puteți reține ca pe un program. Mi s-a descărcat un program în cap. Acest program nu cuprindea doi copii, ci unul. Și aici intervine creierul de reptilă. Seara când adorm înainte să-mi dau seama, sunt catatonică. Într-o poziție rigidă a corpului, mintea îmi reamintește de un copil. Astrograma asta nenorocită și tragedia din familie care cuprinde o fetiță decedată la două luni mă lasă fără respirație. Mă consolez cu rațiunea. Făt Frumos mă face să râd. Mă alinam cu zilele la munte. Departe de credințe, pesimism și convingeri personale în selecția naturală, le-aș fi fost mamă veselă copiilor mei. Mara nu m-ar mai fi verificat. Mama, ești obosită sau supărată? Mateiu ar fi privit doi ochi căprui calzi în locul unor ochi roșii de plâns.

Gândiți-vă de două ori când alegeți să testați ca mine astrologi. Au trecut șapte ani de atunci, dar programul rezistă educației mele. De aceea vă rog să vă simțiți liberi să-mi scrieți despre cât de neghiobă sunt. Certați-mă! Am nevoie să-mi țin mintea ocupată. Diseară merg la teatru. Am chef de? Nici un chef, dar îmi prinde bine detașarea. Naționalul are premieră, Zorba Grecul.

Eu, într-un aspect al vieții mele, sunt o reptilă. Mi-e frică. Mor de frică. Disper. Munca, pentru că nu mă pot retrage de pe blog și de rețelele de socializare, mă ajută și mă scârbește în aceeași măsură. Aș vrea să dispar, dar prezența, faptul că scriu în acest moment mă ajută să-mi păstrez rațiunea, demnitatea, un cont ușor peste zero și sănătatea psihică.

Nu mă compătimiți sau compătimiți-mă. Nu mă ajută, dar o accept. Mă ajută cu optimismul sora mea, doctorița de familie, Luca Rodica, și mama tatălui Marei. Făt Frumos s-a întrecut pe el în a fi stâncă pentru mine ca mamă. Vă las. Fug la teatru. Ne vedem la teatru!

Foto: Bogdan Mosorescu

Un bărbat însurat si cu copii încearcă să fie prieten cu o femeie singură. De ce?!

Am încheiat ieri o discuție în care mi s-a reamintit: Vezi să nu ajungă pe blog! Am zâmbit și i-am mulțumit. Într-adevăr, cam tot ce mi se întâmplă în viață ajunge pe blog. Plasticizez. Mistific. Dar. Mărturisesc. Redau. Defulez. Prietenii au încetat să ia la modul personal ceea ce scriu. Am repetat și am tot repetat. Nu e treaba nimănui ce scriu și cum scriu. Nu mă trageți la răspundere.

De exemplu cum aș putea să nu scriu despre unii bărbați din generația mea care m-ar umple de furie dacă aș fi mai puțin educată?! Ca o persoană cultă, mă rușinez. Mă umplu de o jenă teribilă când bărbații căsătoriți și cu copii încearcă să fie prieteni cu femeile singure. Acum. Femeile care acceptă sunt naive sau preferă să facă pe proastele? Făt Frumos zice că preferă să facă pe proastele. Uneori mai verific cu el comportamentul bărbaților. Nu m-a umplut nici până în prezent de sinceritate și transparență, dar îmi permite să trag un ochi în gândirea bărbatului.

Un bărbat însurat și copii care evident nu și-a dorit să ajungă subiect pe blogul meu, încearcă să fie prieten cu o femeie singură. Scrie mesaje. Sună. Arată disponibilitate. Iese la cafea. Dăruiește. Arată generozitate. Discută. Arată capacitatea de a comunica. Știți ce altceva mai arată? O familie perfectă pe facebook. Nici măcar mesajele nu lipsesc. O familie superbă! O familie fericită! Etc!

Ce observ eu din margine? Observ lipsă de respect în orice aspect al problemei. Aceasta este o problemă cu mai multe necunoscute. Prietena mea nu-i cunoaște familia. El nu-i cunoaște prietena din spatele tastaturii. Soția nu cunoaște sau nu recunoaște că are un bărbat plictisit lângă ea. El nu-și respectă soția, dar e bună de nevastă. El nu-mi respectă prietena, dar ar fi bună de tăvăleală. Amândouă sunt bune de ceva, la ceva, omul ar putea fi preocupat de gramatică și să facă cercetare. De este prepoziție. La este prepoziție.

Nu mă întreb de ce această joacă între doi adulți. Să joci cartea prieteniei cu intenția unei tăvăleli este lipsă de imaginație la 40 de ani. La 16 ani ar fi o găselniță, dar la 40 e chinuitor de anost.

Acum vă las să vă întrebați cine este acest bărbat. Punct.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dunia poartă Valentino ediție limitată

Într-o conversație de conveniență mi s-a spus că sunt un personaj interesant al orașului. Ce înseamnă exact asta? Înseamnă că cine dorește să pară că are și preocupări intelectuale se apropie de mine.

După ce am râs câteva minute, m-am pus să analizez. Adică am ajuns un fel de maimuță. Lumea dorește o poză cu mine, cu maimuța, dar nu dorește neapărat maimuța. Asta înseamnă că nu sunt chiar atât de interesantă pe cât mă cred. Mă cred interesantă. Mă cred foarte interesantă. Nu râdeți. Sau râdeți, ce-mi pasă mie?!

Probabil lumile adunate din cărți îmi fac vorba demnă de atenție. Asta dacă mă iau după mesajele primite. Tare le zici bine! Sau poate pantofii obscen de scumpi pe care-i scot la teatru uneori trezesc atenția. Dunia poartă Valentino ediție limitată. Port, adevărat! Nu am nici un merit. Nu mă citiți într-un număr copleșitor pentru a mă contacta agențiile mari. Contractele mele îmi asigură încălțări ale companiilor fast fashion. Atunci de unde Valentino? Din vechea viață care uneori se actualizează. Nici aici nu am neapărat un merit. Dar nu o să vorbesc despre asta. Mă bucur de noroc.

De ce altceva să mai fiu considerată interesantă? De la Tricoul Inteligent? Nu m-aș avânta. Mărturisesc și s-ar putea să greșesc. Nu agreez deloc această bucată din viața mea. Presupun că oamenii simt sau mă simt. Nu-mi place să fac haine, să mă numească cineva designer. Mă încântă promovarea literaturii, mă entuziasmează evenimentele create pentru a celebra oameni cu calități extraordinare, mă bucură că pot trimite o carte la fiecare produs achiziționat de la Tricoul Inteligent.

Dacă m-ar întreba cineva ce-mi place și l-ar interesa să mă asculte și atât, iată ce aș răspunde: Tot ce vreau este să citesc, să scriu, să călătoresc și să fiu prietenă cu copiii mei. Da, exact! N-am ambiții de a mă îmbogăți, de a urmări luxul. Luxul nu-mi displace, dar nici nu m-a convins de superioritatea lui. Apa și săpunul, așternutul alb, igiena bucală și rochia simplă depășesc în fast viață excesivă a luxului.

Acum o să mă opresc. Am de făcut o alegere. Să dorm? Să citesc? Să mă destrăbălez? Nu le pot alege pe toate. M-am chestionat de la început. Să dorm? Să scriu? Să mă destrăbălez? Am ales scrisul. Vedem ce aleg mai departe. Cititoarele mele ce ar alege?

Foto: Bogdan Mosorescu

Care e soarta elevilor actuali pe care vremurile nu reușesc să-i motiveze

Ce cărți mai citiți în aceste zile? Eu mă chinui cu Bertrand Russell, Cunoașterea lumii exterioare. Îmi place Bertrand Russell, dar această carte mă supune la suferințe intelectuale. Am ales-o, dincolo de numele autorului, pentru titlu. M-am așteptat la altceva. Dacă m-ați între la ce, n-aș ști sigur să vă răspund. Mi-am amintit de o prietenă care s-a luminat la chip când a descoperit la Gaudeamus Dreptul de a visa de Bachelard. I-am spulberat așteptările. Vezi că e teorie, nu te aștepta la nimic romantic!

Cu teoria mă confrunt și eu, cu aspectele lucrurilor, cu relațiile simetrice și tranzitive, doar că pe mine nu m-a avertizat nimeni. Mă întreb dacă blogger și influencer se află într-o relație simetrică. Bloggerul este și influencer și influencerul este și blogger și la ce mă ajută pe mine să știu asta?

Nu o să abandonez cartea. Am mărturisit că sunt o persoană lipsită de ambiții. M-am înșelat. Ambiția m-a împins să citesc multe cărți. Probabil am urmărit cu ele o parvenire intelectuală. Dacă nu sunt intelectuală, măcar să par. Vedeți, aspectele!

Un aspect din viața mea îl reprezintă elevul select care imediat o să susțină bacalaureatul. Par profesoară. M-am tot gândit zilele acestea la el. Un băiat inteligent pe care vremurile nu reușesc să-l motiveze. De ce să memoreze modurile și timpurile? De ce să-și fixeze în memorie genurile literare? De ce teorie la literatură? De ce sunt importante numele personajelor? Gheorghidiu, Gheorghiță, fabulă, basm, tot aia, nu-i tot aia?

Așa am ajuns la concluzia că felul de a fi al unor elevi și studenți, mă includ aici, le poate rata sau schimba viitorul din cauza unor evaluări inexacte. Ce se întâmplă dacă nu iei bacalaureatul sau orice examen important pentru că nu-ți poți aduna mințile, dar ești inteligent? Bertrand Russell ar numi această relație o relație tranzitivă. Elevii inteligenți care stau în relație cu elevii silitori, iar aceștia cu premianții, atunci și inteligenții stau în relație cu premianții.

Din nou, nu mă ajută la nimic teoria asta. Oare l-a ajutat pe Russell?
Să-l lăsăm pe Russell. Ce părere aveți despre această categorie de elevi și cum să-i motivăm?

Foto? Bogdan Mosorescu

Cum gestionați superstițiile?

La zece seara am de ales între a scrie sau a mă pune să dorm. De obicei aleg să dorm. Oricum dorm pe mine. Nu știu dacă nu cumva ațipesc și acum când scriu. Repet! Nu mă vait. Relatez. Momentan așa sunt zilele mele. N-am o zi bună și zece rele, maneaua adolescenței mele, am un copil mic care necesită atenție. Mă bucur să i-o acord.

Îmi lipsește însă activitatea de a scrie. Probabil o să realizez curând că scriu de atâția ani într-un mod terapeutic, iar talent ciuciu. Nu recunosc. Nu-mi recunosc.
Aleg des să dorm. N-am luat pauză de la o carieră academică. Sunt o persoană fără ambiții. Sunt o persoană visătoare. Dacă aș putea doar să citesc, să scriu și să călătoresc, atunci asta aș face. Cum banii nu pică din cer, uneori mai mișc paiele din loc și tai facturi.

M-am urnit cu acest articol pentru a vă chestiona despre superstiții. Cu icterul prelungit la Mateiu, am descoperit fără stupoare că necredința mea și faptul că spăl duminica sau de sărbători ar putea fi cauze ale bolii. Reacția n-a fost elegantă. Ce de căcat ar fi dacă dumnezeul tău ar lovi un copil ca să mă învețe pe mine o lecție! Aceasta a fost o reacție. Îmi cer scuze credincioșilor. Nu mă interesează credința nimănui. Fiecare să creadă în ce-l ajută să-și suporte viața. Eu mi-o suport bazându-mă în primul rând pe mine, apoi pe familie și pe prieteni. Mi-ar plăcea să nu mă mai agaseze nimeni cu credința.

În spital mi-am luat cu mine trei cărți, printre care Nietzsche și Dawkins. Pe Dawkins l-am ales pentru sprijin. Când îmi vin lovituri de la credincioși, am nevoie la rândul meu de sprijin. Creierul de reptilă imediat reacționeză și mi-e frică. Dacă într-adevăr mă pedepsește cineva? Vedeți unde duc aceste insistențe? Duc la imaginea unui tată violent și punitiv. Violența și pedeapsa mă umplu de scârbă și de revoltă.

Credințele, de orice fel, ne ajută. Eu am ales să cred în știință, în oamenii deștepți și cu bun simț, în binele comun, în familie și în prieteni. Pentru mine este suficient. Suficiența e un răspuns rațional. Superstițiile țin de irațional. De aceea eram curioasă cum gestionați superstițiile. Cum?

Loc de dat cu părerea…


Foto: Bogdan Mosorescu

Despre frica de doctorii din România care în loc să ne vindece, ne nenorocesc sau ne lasă să murim

Am ascultat, în copilăria mea, următoarea întâmplare. Un veterinar s-a deplasat la un cățel bolnav. Pentru că nu-i suporta stăpâna, a lăsat cățelul să moară. Pe veterinar îl cunosc. L-am privit nelămurită. Fix ca un copil care nu înțelege și nu e capabil să potrivească în minte și în suflet ceea ce tocmai a auzit. Mi s-a făcut frică. Dacă o să-l supăr, o să-mi lase câinii să moară! Cât poate un copil să fie cuminte și să nu deranjeze un adult?! Eu m-am străduit.

Am crescut și am păstrat frica de doctori. O auzeam pe mamanu discutând despre această frică. Să nu tulbure doctorii sau asistentele pentru a nu le face rău celor dragi. Oare numai la mine în familie ne-am confruntat și ne confruntăm cu această frică?

O să redau un dialog dintre mine și o doamnă doctor. Am fost sfătuită să nu o fac. Am fost rugată insistent și cu disperare în glas să nu o fac. De ce? Pentru că tăcerea nu ar provoca. Pentru că tăcerea nu ar atrage atenția asupra mea. De ce? De frică. Frica de doctorii din România care în loc să ne vindece, ne nenorocesc sau ne lasă să murim. Am refuzat. Mi-am luat câteva zile să mă îmbărbătez, să mă calmez, să alung gândirea de reptilă.

Am fost două zile internată cu Mateiu. Într-o seară la ora 10 i s-a pus o perfuzie. La trei dimineața când am schimbat poziția în pat pentru a-l alăpta, mâna i-a picat pe lângă corp. L-am atins și m-am cutremurat. O mână de Pinocchio i-a smuls un țipăt de durere. M-am pierdut câteva secunde. Am vrut să-l iau în brațe și să fug după o asistentă, dar am raționat rapid. Branula nu-mi permite. Am lăsat copilul urlând și am năvălit spre recepție. A doua zi am cerut externarea pe propria răspunde. Iar acum o să redau dialogul.

Vreau să mă externez azi.
De ce vreți să plecați? Încă nu știm ce anume menține icterul copilului. (Detalii despre analize, despre sărbătorile care împiedică unele analize). Eu plângeam ca ploaia și-mi strângeam copilul la piept. O doamnă doctor îmi vorbea ușor lezată.
Tot vreau să mă externez.
Văd că sunteți atât de supărată pe noi pentru ceea ce s-a întâmplat azi noapte.
Da, sunt foarte supărată.
Dar dumneavoastră de ce nu ați observat? Asta se întâmplă destul de des.

După ce am fost găsiți vinovați de accident, Mateiu că a mișcat mâna, eu pentru că nu am observat, s-a schimbat dinamica discuției. Doamna doctor mi-a vorbit ca un tragic personaj rusesc. Să nu generalizez când afirm că nu mai dă nimeni de un doctor după ora trei în spital. Tot timpul este cineva în spital. De acord, găsești rezidenții și asistentele. Când am întrebat de doctorul lui Mateiu mi s-a răspuns că poate mai vine, poate nu mai vine după ora 5 după amiază. Nu a mai venit. Jignită de observația mea, conversația a semănat izbitor cu o ceartă în curtea școlii. Eu mi-am anunțat furia pe sistemul sanitar românesc, iar doamna doctor mă lovea cu exagerări hidoase ale posibilelor probleme ale lui Mateiu.

M-am externat cu un topor deasupra gâtului. Am avut zile pline de disperare și neputință. Sunt curioasă dacă mai sunt cetățeni români cărora le este frică de doctori. Nu vi se pare că trăim ca-n romanul lui Bradbury, Fahrenheit 451? Acolo pompierii aprind focul în loc să-l stingă, iar în societatea noastră doctorii ne nenorocesc în loc să ne vindece?

Dacă suntem mai mulți, atunci ce ne împiedică să acționăm și să nu mai permitem doctorilor acest comportament obscen?! Și considerați că o să suport consecințele pentru că nu am tăcut?

Foto: Bogdan Mosorescu