Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

Poate omul să trăiască fără minciună? Ce fel de viață?

De 6 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Mai am câteva pagini de citit din cartea lui Florin Alexandru, Magia despărțirii. Sâmbătă o să discut puțin cu autorul, pornind de la carte, despre despărțirea mea de tatăl Marei. Nu știu ce o să mai povestesc. În șase ani m-am curățat de toate emoțiile separării.

Când nu citesc sau trebăluiesc, vasele se adună în continuare, praful se depune, lenjeria se boțește, fac planuri pentru blog și Tricou. Încerc o disciplinare, dar mă strâmb la acest cuvânt. Poate nu am înțeles eu bine. Se întâmplă. Dar din Foucault am priceput că disciplina duce la control, la supraveghere. Cine ne controlează, cine ne supraveghează? Părinții, partenerii, prietenii, statul. Râd de aceste gânduri. Mi se par caraghioase în contextul în care Mateiu râgâie pe mine.

Ieri am lucrat prea puțin pentru Tricou. Pentru decor am mers vreo 90 de kilometri. La întoarcere, în apusul melancolic de primăvară, soarele imens picat între copaci, mi-am reamintit de filmul Leto. L-ați văzut? Nu l-ați văzut? Nu o să povestesc despre. Mie mi-a reținut atenția ieri minciuna. Poate omul să trăiască fără minciună?

În film se iubesc un el și o ea. Ea se simte la un moment dat atrasă de un alt el. El îi permite să-și onoreze atracția. Alt eu nu prea înțelege aranjamentul dintre cei doi. El stă în fața clădirii, privește fereasta și pândește. M-a marcat scena. Rememorarea mi-a produs o emoție intensă ca la vizionare. Mereu m-au umplut de penibil aceste situații. Nu-mi pot controla emoția și nu o pot numi. Ce anume simt? Stinghereală. Durere. Agitație. Fascinație pentru atitudinea unor persoane. Bucurie pentru depășirea limitelor, pentru puterea omului de înțelegere. Nu știu exact ce simt, dar m-am pus în locul lui El. Să stau lângă bloc, să privesc fereastra lui Făt Frumos, iar sus să se onoreze o atracție. N-aș putea. Atunci prefer minciuna? Nu prefer minciuna. Cultiv sinceritatea. Atunci? Cum facem față atracției în cuplu? Prin disciplină. Ne disciplinăm emoțiile. Le permitem, dar nu le onorăm. Adunăm frustrări? Da și nu. Frustrarea aparține exclusiv trupului. Mintea și inima nu se simt private de o plăcere. Mintea și inima sporesc plăcerea de a construi un parteneriat. Vorbe. Vorbărie. Nu am experiența lui El din filmul Leto. Nu știu cum aș reacționa, dar mai ales cât de intes aș simți durerea.

Are cineva o asemenea experiență și dorește să împărtășească?
Și din nou întreb, poate omul să trăiască fără minciună? Ce fel de viață?

Crema Stratamed. O aduc elogios în atenția tuturor femeilor care au născut natural

De 30 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Știți, de o lună de zile, cele două case ale mele, corpul și apartamentul, dau din una în alta. Avem imunitatea scăzută. De exemplu. Sunt lăuză, dar mă chinuie hemoroizii. Calmez hemoroizii, îmi iese un herpes la gură. Am grijă de herpes, intru în contact cu o persoană infectată. Și așa mai departe. De exemplu cu apartamentul. Am vopsit hidoasa faianță pe balcon. Au venit oamenii și au montat geamurile. S-a zgâriat vopseaua. S-a mătuit parchetul. Am reparat parchetul. Au venit oamenii și au montat mobila. S-a mătuit parchetul. Am reparat parchetul. S-au stricat prizele. Firește, s-a mătuit parchetul. Am clacat. Am tras o tură de plâns.

Din nou, nu mă vait. Consemnez. Subiectul o să fie altul. V-am introdus în starea mea sufletească. Ca să vă atrag în câmpul muncii. Dar este muncă ceea ce fac eu? Nu există meseria de blogger. Totuși eu muncesc. Și nu-mi imaginez, și mai ales nu modific realitatea pentru a mă face să mă simt bine sau pentru a da bine în ochii celorlalți. Ieri am aruncat o plasă de contracte între firma mea și diverse agenții. Am contractele pe mail în caz că mă citește și contabilul. Am aruncat contractele, un fel de curățenie de primăvară într-un sertar, pentru că mi s-a stricat aspiratorul.

Cum ziceam, dau din una în alta.
Câștig bani din blog. Cum anume? Recomand. Recomand cărți și mă răsplătesc librăriile. Recomand servicii și mă răsplătesc firmele. Acum o să recomand o cremă și nu o să mă răsplătească nimeni. O să recomand o cremă pentru un public țintă, pentru femeile care au născut natural, care s-au rupt sau au suportat o epiziotomie. Nu are importanță. La nașterea lui Matei, doctorul meu a decis că mă descurc de una singură și nu m-a ajutat din bisturiu. Cinci săptămâni mai târziu, încă mă așez pe o parte. În aceste săptămâni, am dezvoltat o relație cu doamnele de la farmacia Karim. Bună ziua, am nevoie de. Și am avut nevoie de la Vitamina D, bețișoare de urechi și ceai de gălbenele până la o cremă specială pentru plăgi.

Crema se numește Stratamed și o aduc elogios în atenția tuturor femeilor care au născut natural. Nu mi-a luat durerea cu mâna, dar mi-a făcut zilele suportabile. Costă. Pregătiți-vă de un preț care o să vă impresioneze neplăcut. Un tub de dimensiunea pastei de dinți din avion o să vă ajungă 120 de lei. Atât m-a ajuns la farmacia Karim. O să apelez la altă expresie, prima a fost a luat durerea cu mâna. Crema a făcut toți banii, până la ultimul ban.

Acest articol este o recomandare fără doar și poate. O reclamă la un produs descoperit dintr-o nevoie usturătoare pentru care nu mă plătește nimeni. Pur și simplu îmi doresc ca femeile în situația mea să aibă habar de această cremă. Iar acum o să pun punct.

A folosit cineva crema?

Pentru că unele dintre noi doar din maternitate ne dăm importanță

De 29 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele, Uncategorized , , , ,

În urmă cu câteva săptămâni, primarul Timișoarei, Dominic Fritz, a lansat o invitație cetățenilor. Persoane interesate de educație și cu timp de petrecut în folosul altora și-au depus candidatura, în urma strigării regale, pentru a reprezenta primarul în consiliile școlilor din oraș. Am completat și eu formularul.

Am avut dorință. Am avut disponibilitate. N-am avut un CV european. Am trimis un CV folosit în anul 2006 după ce am terminat facultatea. Dar mi-am zis că îndeplinesc două criterii indispensabile: dorința de a acționa în educație și disponibilitatea unui blogger lipsit de un program fix de muncă. În urma evaluării, nu am fost selectată.

Am citit mailul și m-am bosumflat. Un alt eșec. Nu mi-am zis. Notez acum la câteva zile distanță. Uneori refuz să-mi formulez mie neplăcerile. Dar într-un colț al minții a stat gândul pitit. M-am simțit persecutată de gândurile mele. Întâmplarea m-a provocat, prin acel cuvânt din mail, EVALUARE, să mă iau la puricat.

Ce anume am realizat eu în câmpul muncii? Am lucrat o perioadă scurtă ca bibliotecară și o perioadă și mai scurtă într-o editură. Când am decis să dau examenul de titularizare, atunci am rămas însărcinată cu Mara. Curajul, sunt curajoasă, sau hormonii de pe sarcină, m-au asigurat că pot scrie pe foaia de examen că un profesor nu are de ce să memoreze comentarii dintr-o carte când rolul lui este să-i învețe pe elevi să gândească. Memorarea comentariilor e o porcărie și la clasă, cu atât mai mult la un examen de titularizare. Nu-mi amintesc exact nota luată, una nesatisfăcătoare oricum, rușinoasă pentru mine, dar nu în context. Profesori de ani de zile nu au luat cinci-ul. Eu am avut puncte peste cinci. Din nou, nu spun cât. Mereu m-am consolat prin circumstanțe. În 2006 am profitat și de context. Viață lângă tatăl Marei m-a ferit de compromis. Fără teama că nu am ce să mănânc, m-am erijat într-un Tudor Vladimirescu. Așa am ajuns revoluționară fără merit.

Pentru că niciodată nu m-am mulțumit cu puțin. Nu mi-a trebuit puțin în muncă, în iubire, în casă. N-am avut nici atitudinea totul sau nimic, dar m-am purtat cel puțin ca o doamnă din suita reginei. Așa am ajuns să-mi fac din ratare un stil de viață. Nu mi-am propus niciodată să ajung un scriitor ratat sau un bogger/microinfluențăr în zona asta a țării. Dacă mă iau după avântul copilăriei, prima dată mi-am dorit să devin taxatoare. Îmi plăcea să mă joc cu biletele. Am abandonat repede. Erau necesare calculele din cap atunci. A urmat, o bucată bună de timp, dorința de a deveni medic veterinar. M-a ajutat tata să mă răzgândesc când m-a forțat să bag mâna în scroafă la fătare. De pe la liceu m-am decis să-mi încerc norocul cu scrisul și învățământul. Un plan ce l-am spulberat când am intrat într-o relație cu tatăl Marei. Am rămas fără nevoia economică, iar asta a schimbat dinamica vieții mele. Venirea Marei pe lume a modificat și mai mult ceea ce ar fi putut fi viața mea. Într-un fel am pierdut pentru totdeauna ce aș fi putut ajunge.

În loc de carieră, am făcut copii, am devenit Dunia și am citit cărți monumentale. Nu regret nimic în zilele în care scriu. Mă simt utilă în acea zi. Mă apucă un fel de panică în zilele în care mă pierd în mamiceală. Pentru că unele dintre noi doar din maternitate ne dăm importanță. Personal aleg maternitatea și munca. Ce înseamnă munca în viața unui blogger? Și cine respectă asta?

Puteți răspunde. Nu sunt întrebări retorice.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cine am fost eu când am intrat într-o relație cu un băiat

De 25 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Citesc o carte despre despărțire. Ultima dată am scris pe blog despre relațiile toxice. De aici m-am tot gândit. Am zis că o relație toxică este aceea în care nu ești tu însuți. Rămân la această părere. Dar cine ești tu? Cum ajungi să fii tu? Las deoparte filozofia. Mă îndepărtez și de psihologie.

Cine ești tu?
Eu sunt Dunia. Am 37 de ani, doi copii și un montan. Sau.
Eu sunt Dunia. Mă încântă nespus îndrăgostirea. Sau.
Eu sunt Dunia. Cel mai frică îmi este că nu pot să mă întrețin pe mine și pe copiii mei. Sau.
Eu sunt Dunia. Îmi place ceaiul verde cu iasomie. Sau.
Eu sunt Dunia. Vreau să călătoresc în jurul lumii. Sau mă opresc acum.

Cum ajung să știu cine sunt eu pentru a putea decide influența celuilalt asupra mea? La asta m-am tot gândit printre schimbat scutece. Schimb multe scutece pe zi. Mateiu e generos cu mama lui. Mănâncă. Doarme. Elimină pe măsură. De ce nu aș fi chiar eu într-o relație toxică? Poate că sunt. Sunt. Mă îndoiesc totuși. Lupt cu mine însămi din copilărie. Să lupt cu celălalt a devenit o datorie. Simt că e o datorie să lupt pentru a fi. Am început prin a fi derutată. Mi-am observat părinții, iar comportamentul lor m-a dezorientat. M-a crescut un tată misogin. M-a format o mamă temătoare. Cine am fost eu când am intrat într-o relație cu un băiat?

Ne place să urlăm cu pronumele personal. Eu! Eu! Eu! Da, tu, cine ești tu?! Tu ești mama, ești tata, ești suma prietenilor și întâmplărilor cu impact din viața ta. Un indiciu pentru cine ești. Tot ce te-a impresionat de-a lungul anilor. M-au iubit intens câțiva băieți. Singură mă laud, e o laudă, că am avut un Hans Castorp. Nu știți cine e Hans? Căutați pe google sau intrați aici. Într-o zi mă aflam în baia lui Hans al meu. Mi-au picat ochii pe rosturi. Un gând ticălos mi-a infectat sufletul din cauza rosturilor jalnice. Eu nu pot să fiu cu cineva care locuiește într-o casă cu o asemenea baie. Mi-am zis atunci. Am părăsit baia scârbită și dezamăgită de mine. M-a marcat acea după amiază. M-au luat pe sus superficialitatea și preocuparea excesivă de problemele materiale. Am intrat la baie cu credință în Făt Frumos. Am ieșit de la baie cu credința că iubirea nu e suficientă în viața mea de femeie. Vreau mai mult. Vreau tot. Vreau o baie cu faianță de la Tempini. În apartamentul meu comunist am faianță de la Tempini. Unde facem compromisuri?

M-a mai impresionat Micul prinț, băiatul orfan operat pe inimă cu care am petrecut câteva zile la maternitatea Bega. Tot eu am fost. Același suflet mânjit de problemele materiale a empatizat cu un orfan. Azi reprezint un martor al trecerii lui aproape neobservate pe pământ. Eu sunt materialistă. Eu sunt un om bun. Eu aleg în fiecare zi să fiu una sau alta, să trăiesc într-o anumită relație.

Majoritatea dintre noi trăim în relații toxice. Majoritatea nu recunoaștem. Nu ne recunoaștem nouă. Nu recunoaștem dacă am fi întrebați. Voi îndrăzniți să vă evaluați relația? Îndrăzniți să alegeți fericirea, într-o formă sau alta, în locul unei relații confortabile și preferabile prin puterea obișnuinței?

Azi Mateiu a făcut o lună. S-a schimbat. E mai puțin extraterestru și mai mult om. Cu cine seamănă? M-a întrebat tatăl lui. În prezent cu nimeni. Este EL. El stă mai mult treaz și mi-au trebuit ore să public acest articol.

Public.

Foto: Bogdan Mosorescu

Când nu ești tu lângă o persoană, atunci cu siguranță te găsești într-o relație toxică

De 23 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Ieri am stat cu Mateiu, m-am jucat cu Motan, iar după ce au plecat muncitorii de la Insidecor, până la ora de culcare, am așezat cărți. Am comandat mobilă. A venit mobila.
M-am spălat des pe mâini de la praful de pe cărți. Așezam cărți în timp ce Mateiu dormea. Mă opream ca să mănânce, să se alinte sau să se calmeze. Am realizat cât de des am reorganizat cărțile de când m-am mutat la apartament. M-am cam săturat. Aș vrea să se termine aceste reparații provizorii prin casă.

Aș vrea să călătoresc. Chiar și unul dintre muncitorii de la Insidecor s-a prins la joacă. S-a pus în fața hărții și și-a imaginat spre ce loc din lumea asta mare o să se îndrepte. Poate spre Dominicană. Pe fiul meu îl cheamă Dominic. Am zâmbit.

Gândurile mi-au fost invadate ieri de cărți și de călătorii. Am și citit câteva pagini înainte să mă opresc asupra informației. Avem la dispoziție tone de informații. Mulți dintre noi alegem programele, stereotipurile, clișeele, traumele. Un tânăr adult repetă programul din familie. Nu vede că reface același drum al tatălui care bea, dă cu pumnul în masă și devalorizează femeia. O tânără adultă reproduce comportamentul din familie. Nu vede că reface același drum al mamei care rezistă într-o relație toxică.

Ce înseamnă relație toxică?
O relație toxică presupune un partener care otrăvește felul de a fi. Când nu ești tu lângă o persoană, atunci cu siguranță te găsești într-o relație toxică. Asta nu înseamnă că celălalt reprezintă răul. Deloc! Celălalt nu e potrivit pentru tine. Determină-l să te accepte așa cum ești sau îndepărtează-te. Explică-i, ca în cazul meu, că râsul zgomotos e ceva personal. Să nu-ți ceară să renunți la a râde gălăgios pentru că-i deranjezi pe ceilalți. Ce înseamnă ceilalți pentru o relație, pentru o persoană, pentru un cuplu? Acceptare. Înseamnă acceptare. Dar cum trăiești acceptat de ceilalți, dar nu de tine?!

Trăiești cu tine și în tine. Trăiești cu trupul tău și cu mintea ta. Relația cu trupul și mintea necesită îngrijiri speciale. Imaginați-vă capul unui nou născut. Până învață să și-l țină și până cortexul devine stăpân, capul omului are nevoie de ani de zile. Relația cu trupul și mintea pretinde ani de zile de observare și interpretare a stărilor și a programelor.

Ce program din familie ați identificat în propriul comportament?

Foto: Bogdan Mosorescu

Cel mai bun sfat primit, să am răbdare cu mine

De 19 mart., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , ,

M-am plâns în articolul de ieri. Eu am considerat că nu m-am plâns. Aproape niciodată nu sunt de părere că mă plâng. Notez. Relatez. Împărtășesc. Apoi urmează reacțiile celorlalți. Rezultatul este că m-am plâns și bine am făcut. Mi-a scris o splendidă femeie și mi-a sugerat să am răbdare cu mine. M-am blocat.

Am privit poate un minut întreg ecranul telefonului. Să am răbdare cu mine. Am citit. Să am răbdare cu mine. Am recitit. Ceva ce nu mi-ar fi trecut prin cap. Am răbdare cu Mara. Am răbdare cu Matei din tei. Temperamentală de fire, cu emoții puternice, mi-am dozat răbdarea între copii și celelalte persoane dragi mie. Cu un trup zdravăn, rar s-a întâmplat să-l menajez sau să-l păsuiesc. Nici acum nu l-am păsuit. M-am așteptat să funcționeze și să mă asculte imediat cum am ieșit din spital. Și m-a ascultat câteva zile până m-a răpus durerea.

De azi dimineață mi-am redefinit atitudinea față de corp. O să am răbdare. O să-mi accept lăuzia și o să dorm. O să mă odihnesc. O să trec pe lângă plinte cu ochii închiși. Hm, pe cine păcălesc?! Azi am scos aspiratorul și am aspirat toată casa. Apoi am tras un pui de somn cu Matei. M-am ridicat jumătate de oră mai târziu cu gândul la blog. Aș scrie, aș scrie, aș scrie!

Fiecare gând interesant se pierde într-un sărut pe năsuc. Fiecare idee demnă de atenție se împrăștie când îi adulmec Marei obrazul. Mara a plecat la tatăl ei. Înainte de Matei, când Mara petrecea timp la taică su, mă lovea casa goală, spațiul din apartament. După Matei, cu Mara absentă de câteva zile, m-a lovit un gol sufletesc. E greu să te descurci rațional cu sentimentele. Degeaba îmi vorbesc și mă consolez. Simt că o trădez pe ea.

În acest punct mă apucă durerea de cap. O să am răbdare cu mine. Între timp nu vă pierdeți voi răbdarea cu mine. Mai am trei săptămâni de lăuzie. Suportați-mă și o să revin în forță cu Diplomația lui Kissinger și Nietzsche. Anul ăsta o să insist cu Nietzsche.

Voi aveți răbdare cu propria persoană?

Foto: Bogdan Mosorescu

Mi-aș îmbunătăți considerabil viața dacă aș trimite la dracu tendința de victimizare

De 18 mart., 2021 2 Trăiri afective ale mele , , , ,

Au trecut trei săptămâni de la marea dezumflare. Azi m-am așezat pe canapea să scriu. Un scenariu cu care v-am obișnuit. Motan doarme în dreapta mea. Vecinul și-a reluat activitatea de dimineață. Filmele porno îi agită hormonii fericirii. Mateiu scoate niște sunete tânguitoare în stânga mea.

Citesc puțin. Orice citesc, e dublat de Cartea bebelușului. Am uitat ce înseamnă să fii mama unui nou-născut. Tânjesc după povești colosale, tainice, enigmatice ca-n Inima întunericului de Conrad. Sufăr de dor de ducă. Mi-e dor de plimbări pe străduțe, de mare, de cafea și de un pahar de vin. In imaginar am plănuit deja o vacanță în Croația. La toamnă mi-ar plăcea să mă pierd pe străduțele din Croația.

Intre timp o să învăț să-mi gestionez stările proaste care izbucnesc de nicăieri. Puteți să-l localizați pe nicăieri în zilele de pandemie, în durerea de perineu, în tendința de victimizare cu care lupt de ani de zile. Postura mea de victimă a găsit sol fertil în felul plângăcios de a fi. Plâng de orice, de nervi, de ciudă, de supărare, de bucurie. Eu plâng. Ieri am plâns pentru că m-am săturat de lipsa de confort. Când mă așez procedez ca o mâță. Îmi caut locul. Mă așez. Mă ridic. Privesc. Măsor cu privirea. Stau. Nu stau bine. Mă ridic. O iau de la capăt. Plâng.

Mi-aș îmbunătăți considerabil viața dacă aș trimite la dracu tendința de victimizare. Dacă aș acționa imediat. In schimb o lălăi. Știu ce am de făcut. Amân. Un sentiment moale și greu mă ține pe loc. Am de trimis niște tricouri înapoi la fabrică pentru a fi modificate. Am amânat. Și acesta este doar un exemplu. Cel mai mic disconfort îmi modifică atitudinea. În șase ani de zile de când am Tricoul Inteligent nu am ajuns să dețin un tipar care să întrunească toate calitățile cerute. Port discuții și de fiecare dată doamnele croitorese mă scot vinovată. Eu nu știu exact ce să cer. Când nu am chef să mă scoată cineva vinovată, atunci amân. Amânarea nu lucrează însă în favoarea mea.

Este gata sacoul pentru viitoarea colecție a Tricoului. N-am ales personalitatea celebrată. O să aleg o doamnă, asta e sigur. Ceva din Nesupusele, o să mă sfătuiesc cu Mara. Vă las acum. O să profit de somnul lui Mateiu și o să mă spăl pe cap.

Foto: Bogdan Mosorescu

Omenirea se cam plictisește în civilizație. Cum arată un cetățean ofensat în Yemen?

De 15 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Am început săptămâna în plină acțiune îndrăzneață. Am avut o programare la notar la ora 10. După 40 de minute de așteptare, am renunțat să stau în fața ușii închise. Am intrat și am anunțat că-mi explodează sânii. Îmi pare rău. Mi-am cerut scuze pentru întrerupere, dar limita a fost depășită. Copilul plânge, sânii pulsează cu violență. Notarul: Îmi pare rău. Eu: Îmi pare rău. Domnul care se afla în birou: Îmi pare rău.

Ne-a părut rău tuturor. Fiecare a verbalizat că îi pare. Ce a simțit fiecare nu știu. Nu știu exact nici eu ce simt. Uneori zilele par aproape normale și promițătoare. Am acceptat un proiect. O să vă povestesc despre în zilele care urmează. Are legătură cu Florin Alexandru și cartea acestuia, Magia despărțirii. M-au sunat cei de la Insidecor. Luni, în 22, vin să monteze rafturile.

Alteori zilele par că vin cu niște situații aproape imposibile. O bună prietena s-a infectat. Eu am avut contact cu. Am reținut fata acasă și m-am perpelit de la durerea de cap. Ce înseamnă? Vine pe fond emoțional? Am ieșit negativ la test.

Prin cap îmi umblă numele lui Yuval Noah Harari. În Sapiens notează, sper că nu mă înșel, că limbajul a apărut în viața oamenilor și pentru a bârfi. Limbajul ne-a diferențiat de animale. Limbajul ne-a înnobilat. Limbajul ne-a urcat în vârful piramidei. În prezent limbajul s-a transformat într-o armă sinistră. Ne atacă din interiorul nostru. Până de curând, limbajul a îndeplinit un rol de apărare. Nu de mult, limbajul a devenit beligerant. Are atitudinea Germaniei înainte de Al Doilea Război Mondial. Atacă pentru a face în ciudă. Cum anume găsiți decizia oamenilor de a interzice Pe aripile vântului sau de a modifica titlul unei cărți? Mă refer la Zece negrii mititei. Aproape totul este ofensator azi. Știu și eu câte puțin despre a te simți nedreptățit și umilit. Sunt olteancă și am studiat în Banat. Identific în tonul celuilalt când îmi lipește eticheta și simt insulta din cuvântul olteancă. Când zici oltean, negru sau țigan se declanșează niște stereotipuri. Credem că știm pe cineva pornind de la o realitate. În această realitate însă nu trăim în condiții de mediu identice. De aceea omenirea descrie o cunoaștere superficială. Pentru o cunoaștere de netăgăduit, e necesar să abandonăm clișeele. Oltean spune ceva. Negru spune ceva. Țigan spune ceva. Spun ceva, dar nu neapărat conform cu adevărul.

Adevărul, care o fi el și al cui o fi el, adevărul e înainte de toate personal, ține de faptul că omenirea se cam plictisește în civilizație. În Yemen e foamete. Dau un singur exemplu. Cum arată un cetățean ofensat în Yemen? Condițiile de viață ne-au transformat în niște copii exagerat de alintați. Asta cred.

Foto: Bogdan Mosorescu

Țiganul cu casa pagodă și țiganul măturător. Imagologie

De 10 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Am ieșit pe balcon zilele trecute cu Mateiu să-i dea aerul în năsuc. La un moment dat au apărut măturătorii. M-am uitat fascinată la mături. E ceva ce îmi place. Să mătur. La bunici mereu ceream să mătur curtea, o activitate zilnică. De la mături, am urmărit praful care se ridica și am strâmbat din nas nemulțumită. S-a dus aerul curat! Așa mi-am zis: S-a dus aerul curat! M-am ridicat să intru. Ochii mi-au picat pe chipul celui care mătura: un țigan. Râdea, dialoga cu un alt coleg, țigan și el.

De la țiganii veseli care măturau m-am pomenit în salonul de spital. Zilnic cineva mătura și ștergea pe jos. Cine? O țigancă. În prima zi i-am mulțumit. S-a uitat la mine. A doua zi i-am mulțumit. N-aveți de ce, doamnă! Și i-am mulțumit în toate zilele.

Din stradă, prin salonul de spital, ajungem, în imaginar, în mansarda de la Facultatea de Arte. Ca student, participi la fel și fel de conferințe. La conferința anume menționată de mine, s-a discutat despre imagologie. Nu știam ce înseamnă cuvântul. Nu-l mai auzisem.
Imagologie înseamnă reprezentările pe care le au popoarele despre ele sau clasele sociale.
Ne-am obișnuit cu țiganul care-și ridica niște case pagode. La fel de bine ne-am obișnuit cu țiganul măturător, om de serviciu. E firesc să-i găsești la munca de jos. Refuză să meargă la școală. Refuză să respecte legile statului. Refuză să adere la un bine comun.

Țigani par să aibă două realități, cel puțin în România. Într-o realitate e șmenar. În altă realitate e omul de serviciu. Eu nu am întâlnit un țigan cu o viață între cele două realități. Cum putem să ne ridicăm deasupra acestor realități? Să nu mai luăm ca pe ceva firesc etnia unui măturător de stradă. Să nu ne mai așteptăm ca țiganii să ocupe anumite locuri de muncă. Țiganii muncesc. Unii dintre ei, cei doi care mi-au tulburat momentul cu Mateiu și doamna de la spital. Impresia generală este că țiganii nu muncesc. Aș mai scrie, dar o să rămână un articol neterminat. S-a trezit Mateiu.
Puteți completa. Vă rog chiar.

Foto: Zenobia Lazarovici

Odiseea nașterii la stat în pandemie 2. Lămuriri

De 8 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Mă simt datoare să revin cu un articol care clarifică. Am scris zilele trecute textul Odiseea nașterii la stat în pandemie. Am consemnat cele câteva zile petrecute în spital. Nu m-am plâns. Nu am criticat. Nu am arătat cu degetul. Am relatat ce s-a întâmplat cu bune și cu rele. Pentru că cele bune și cele mai puțin bune merg mână în mână.

Dacă ar urma să nasc din nou, aș alege aceeași maternitate. De ce? Pentru că urmez doctorul. Doctorul a stat alături de mine de la ora cinci la ora nouă seara. Doctorul muncește în acele condiții dezaprobate de noi toți. Pentru că doamna Luci, asistenta de la sala de travaliu a avut grijă de mine ca un angajat exemplar. Mi-a adus în două rânduri gheață pentru a-mi ameliora durerea. Doamna Luci muncește în acele condiții. Pentru că o doamnă asistentă blondă m-a asigurat că ele nu trebuie să se obișnuiască cu bacșiș. E datoria lor să aibă grijă de nou-născuți. Doamna asistentă blondă muncește în acele condiții. Pentru că o altă doamnă asistentă brunetă a refuzat să-mi îndoape copilul cu lapte praf. Mi l-a adus dimineața la două și mi l-a atașat la sân. Doamna asistentă brunetă muncește în acele condiții. Pentru că o doamnă asistentă tânără și mignonă mi-a cerut permisiunea să se uite la sânii mei. Doamna asistentă tânără muncește în acele condiții.

Care condiții? Caloriferul ruginit care a atras atenția. Dușul defect care a atras atenția.
Am citit în spital cartea lui Lucian Boia, Întrebări fără răspuns. Am notat alături de o poză următoarea frază: Omul crede ușor ceea ce îi place să creadă.
Adevărul este că ne place să credem ceea ce este mai rău despre instituțiile de stat. Și avem dreptate în cea mai mare parte. Omul face diferența. Doctorul și mai multe asistente au făcut diferența. Am mâncat toate zilele în spital. M-am răsfățat doar cu clătitele lui soră mea, iar într-o seară cu un grătar. Cum a fost mâncarea? Ca să-mi citez o colegă din salon, a avut sare, a avut piper. Ca să spun sincer, am mâncat prost la restaurante. În spital m-am hrănit corespunzător.

O singură doamnă a remarcat-o pe doamna Luci în articolul precendent. Binele a fost trecut cu vederea. Rău! Rău! Rău! Nu se întâmplă nimic rău. E doar dezumanizare. Vina e împărțită. Nu dorim să ne însușim binele comun. Binele comun presupune muncă în grup, interes de grup, beneficii pentru grup.

Donează oamenii de când se știu bisericilor. Într-adevăr biserica aduce consolare. Spitalele întrețin viața, salvează viața. Câți oameni donează pentru renovarea unui salon, unei aripi a spitalului, dotării spitalului? Mai puțini prin comparație. Nu sugerez să se ia dintr-o parte pentru a da în alta. Afirm că individul ar putea face mai mult pentru spitalele de stat de care oricum nu scăpăm în această viață. Într-un fel sau altul, ajungem la spital la stat.

M-au mulțumit condițiile de la stat? Nu. Le-am suportat pentru doctorul meu, doctor care muncește într-o instituție de stat de zeci de ani. La stat nu există asistente ca doamna Luci și atât. La stat nu există asistente ca doamna care mulge cu dușmănie și atât. La stat coexistă, dar doamnele cu caracteristici umane pierdute își marchează mai bine teritoriul. Fiecare dintre noi putem schimba ceva. Putem să ne revoltăm la mulsul sânilor. Putem acționa. Cetățenii români care acționează sunt la fel de puțini ca asistentele ca doamna Luci. Așa că invoc vina lui Zosima. Toți suntem vinovați pentru toți și pentru toate.

În urma articolului Odiseea nașterii la stat am primit și eu câteva lămuriri.
1. Personalul de la privat nu este neapărat plătit decent.
2. Și la privat există asistente care mulg cu dușmănie.

Cu ce vă mai pot fi de ajutor?