Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

Dacă vreți să trăiți, externați-vă! În țara asta mai bine ne dăm cu vracii

De 3 mai, 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Dacă simțiți că nu aveți suficient timp într-o zi pentru toate activitățile, atunci vă recomand să faceți un copil. Un nou născut prelungește ziua. Eu, de exemplu, îmi scriu noaptea în cap articolele de pe blog. Nu apuc să le public ziua, dar ele există.

Acum transcriu. E corect? Poți transcrie din închipuiri nocturne?! O să mă scuz cu lipsa de somn pentru incoerență și acreală. O să fiu acră, nedreaptă, răvășită de emoții.
M-am gândit mult la sistemul sanitar românesc și am ajuns la o concluzie. Tot ce se întâmplă în acest sector seamănă izbitor cu un blat. Mergeam când eram mică cu tata la fotbal. Recunosc un meci blătuit. Observ în teren jucătorii. Atacantul plătit să rateze. Fundașul care cade. Jucătorul sufletist care aleargă cu disperare pe teren pentru echipa lui. La final echipa pierde. De ce? Pentru că cineva a vândut meciul.

Guvernanții ne-au vândut sănătatea. Lucrurile în spital se întâmplă ca pe terenul de fotbal. Doctori plătiți ca să ți vorbească din manual. Asistenți ca să lase pacienții în voia naturii și a selecției naturale. Sunt câțiva care trag. I-am văzut cu ochii mei. Le-am văzut lacrima de la colțul ochilor, blândețea și disponibilitatea. Nu e suficient. La final pacientul a pierdut. De ce? Pentru că guvernanții ne-au vândut sănătatea.

Să ieșim cu cadrele medicale în deșert pentru comparație și înțelegere. Capabilitatea, moralitatea și responsabilitatea unora reprezintă oaza. O raritate. Mai sunt unele cadre pe care le-as compara cu fata Morgana. Firea prietenoasă te păcălește. Te fac să speri. Uite apa! Uite capabilitate! Dar nu e! Și nu te poți supăra pe o asistentă care nu știe să recolteze urina unui copil și o recoltezi tot tu pentru că ți-a zâmbit și ți-a vorbit blând. Și nu te poți supăra pe fata Morgana.

Mai notez și o a doua concluzie.
Dragi cetățeni români, dacă vreți să trăiți, externați-vă din spitale. În țara asta mai bine ne dăm cu vracii.

Casele neîngrijite ale Timișoarei. Ne-au părăsit oamenii speciali

De 26 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Am născut acum două luni un băiețel. I-am pus numele Mateiu după Mateiu Caragiale, după un roman, Craii de Curtea-Veche. Dacă m-ați întreba despre ce e vorba în roman. În această formă nu mă puteți întreba oricum, dar dacă m-ați întreba, aș ridica din umeri. Nu știu. O frază nu mi-ar ieși pe gură despre ce anume povestește autorul. Mă încearcă însă un sentiment de fiecare dată când mă gândesc la această carte. Dacă m-ați întreba ce sentimnet, atunci aș lua o pauză. O scurtă tăcere ar fi introducerea. O privire directă ar urma tăcerii. Tăcerea și privirea directă v-ar atrage atenția. Ați simți ceva, dar nu ați fi capabili să numiți ce.

De o lună de zile ies aproape zilnic la plimbare cu Mateiu. Ieșim din casă și o apuc pe o stradă sau alta. Evit cât pot zona de blocuri. Aleg străzi și străduțe. Pe străzi și străduțe am descoperit multe case abandonate și neîngrijite. În fața uneia m-am oprit. Am stat cu Mateiu în brațe și am privit. Am stat cu Mateiu Caragiale în minte și am privit. Despre ce naiba e vorba în carte? Ce anume m-a fascinat de m-am oprit în nume? Ce anume m-a fascinat la casa abandonată de m-am oprit s-o privesc?! Lăsați forma. Lăsați concretul. Un sentiment m-a acaparat. O lume de sfârșit, sfârșit de reprezentări, sfârșit de secol, sfârșit de exprimare, m-a păgubit de timpul prezent. In loc să fiu prezentă, m-am pierdut cu mințile într-un trecut enigmatic și decadent.

Îmi doresc pentru copiii mei să evolueze. Nu-mi doresc pentru copiii mei cumințenia. O să-i cresc respectuoși, o să le fixez în memorie conceptul de bine comun, o să-i ghidez să experimenteze huliganismul lui Eliade, o să-i îndrum să se piardă în lumea largă și o să-i bat la cap cu locul în care s-au născut, dar în care nu trebuie să moară. O să cresc cetățeni ai lumii cu o prețuire monstruoasă pentru început. Începutul înseamnă mama și tata. Mama și tata înseamnă siguranță și confort.

Am citit Craii de Curtea-Veche. E nevoie de o recitire. Nu-mi amintesc intriga. Port în suflet un sentiment că am pătruns într-o lume a oamenilor speciali din societatea românească. Cine sunt acești oameni? Unde sunt? Când mă plimb prin Timișoara mă încearcă senzația de abandon. Ne-au părăsit toți acești oameni speciali. Casele cu lacăte pe poartă și geamuri sparte depun mărturie. Rostesc adevărul și numai adevărul. Au plecat oamenii speciali. Ridicați-vă voi, creșteți-vă pruncii și lăsați atitudinea contemplativă. Pasivitatea românească trebuie eliminată și înlocuită. Cu ce?

Cu acțiune. Acționați! Atenționați mârlanii care scuipă semințe pe stradă. N-or să vă asculte. Pe mine nu m-au ascultat ieri. Am pierdut în mod particular. La modul general i-am deranjat. Am acționat.

Acționați!

Distopie pozitivă? Lumea e frumoasă, dar nu o căutați prea mult în coarne

De 19 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Castelul Escu, castelul locuit de Făt Frumos și de mine este compus din două apartamente. Fiecare în apartamentul lui și-a făcut de cap. Așa se prezintă în lume copiii ținuți în frâu. Când scapă, fac numai ce vor ei. Lor nu le spune nimeni ce să facă. Făt Frumos are în vocabular această replică. Capul meu ați văzut ce a realizat din apartamentul comunist.

Făt Frumos locuiește la etajul șapte. Eu locuiesc la etajul unu. Mai am 200 de pagini de citit din Diplomația lui Kissinger. În weekend m-am afundat în ultimatimul lui Hrușciov.
Imaginați-vă acum că aveți televizoarele deschise pe știri. Auziți de infectările cu Covid, de Cîțu, de Mourinho, despre situația elevilor etc. Acesta ar fi etajul unu. Când îți bei ceaiul, cafeaua, berea sau paharul de vin și discuți despre problemele actuale ale societății te situezi la etajul unul. Când citești cărți ca Diplomația urci la etajul șapte. Ceaiul, cafeaua, berea și paharul de vin se transformă într-o doză de cocaină. Vezi imaginea generală cu tot cu monștri. Monștri sunt peste tot, cunoscut și necunoscut.

Citesc Diplomația și mă îngrețoșez. Citesc Diplomația și devin Alice în țara ororilor. Citesc Diplomația și simt în carne sforile cu care execut dispozițiile marilor puteri. Sunt o marionetă care trăiește într-o societate distopică pozitivă. Cum vine asta, distopic pozitiv? Distopia presupune o lume imaginată și negativă. Distopia pozitivă presupune o lume de netăgăduit și pozitivă prin iluzia libertății. Trăim în ficțiune considerată libertate de la Revoluția Franceză: libertate, egalitate, fraternitate. Trăim în ficțiune considerată libertate de la căderea zidului Berlinului. De ce au luptat națiunile în Al Doilea Război Mondial? Pentru că omora Hitler evrei, iar Stalin efectua o epurare asupra propriului popor? Acesta este etajul unu. De la etajul șapte vedeți flota americană ocupând oceanele, vedeți rachetele din Cuba ca o neputință a lui Hrușciov. Moartea unui individ sau alienarea persoanei ocupă un loc important în literatură și în mințile altor indivizi. Persoanele reprezintă numere pentru marile puteri. Numere de trimis în Vietnam. Numere de trimis în Irak. Numere. Urcați la etajul șapte. Nu vă invit la Făt Frumos, vă îndemn să priviți macro. O să vă potolească propria importanță. De fapt vă lasă fără pretenții de importanță.

Puneți apoi mâna pe o carte de beletristică sau de povești pentru copii, ascultați muzică, zâmbiți unui copil. Lumea redevine frumoasă. Lumea e frumoasă, dar nu o căutați prea mult în coarne.

Foto: Bogdan Mosorescu

Insidecor Timișoara. Soluții fără jeluiri nefolositoare

De 14 apr., 2021 0 Colaborari , , , ,

În prezent, Făt Frumos și cu mine locuim în castelul Escu. El ocupă o aripă. Eu ocup cealaltă aripă. Asta până ajungem să achiziționăm un castel și mai mare care să corespundă nevoilor și gusturilor noastre. În viitorul castel, ca orice cuplu modern, pretindem un fel de peștera lui Batman în care Făt Frumos să se retragă. Statul în sufletul celuilalt nu ni se potrivește.

La fiecare discuție purtată despre Castelul Escu II, mi se strânge inima. Ca expresie mi se strânge. În organism sunt absolul convinsă că secret corticoizi până o iau razna. De ce se întâmplă asta? Pentru că muncesc de vreo câțiva ani la apartamentul meu comunist, iar în prezent apartamentul mă reprezintă. Am recondiționat ușile. Am rașchetat parchetul. Am schimbat faianța la baie și la bucătărie. Am vopsit hidoasa faianță de pe balcon. L-am mutat pe Ion, sculptura, de la casa de la Schela la Timișoara. Mi-am comandat mobilă. Sufrageria mea se înfățișează cu niște rafturi bezmetice. O să vă las fotografii și vă rog să comentați dacă aveți ceva de spus.

Să părăsesc apartamentul și să las în urmă rafturile și dulapul din dormitor? Pe lângă rafturi am comandat și un dulap imens. Ca femeie, puțin îmi pasă de inelul de logodnă. Am purtat unul opt ani. Pentru un drum comun în viață cu un bărbat pretind un dulap sau un dressing.
Puțin îmi pasă de diamantul de la Tiffany, să comandăm un dressing de la Insidecor! Am comandat. Până ni se întrepătrund obiceiurile casnice, sufletele ni s-au îngemănat la marea îndrăgosteală din 2016, m-am dus la Insidecor și am negociat fără talent de negustor mobilier.

De ce spun fără talent? Negustorul urmărește propriul interes. Eu îmi urmăresc interesul în paralel cu interesul celuilalt. Să ne fie bine reciproc. Cum să-i fie bine unei afaceri românești, dacă cetățenii târguiesc atât produsele, cât și serviciile? La produse discut. Nu mă dau în spectacol pentru că nu mă dau banii afară din casă. Dacă m-ar da, mi-aș lua bilet spre Fiji și aș rămâne cu familia și familia extinsă până la final de pandemie. Îmi aleg produse calitative. La servicii pun câteva întrebări, iar apoi îmi verific contul. Contul mă ajută să decid rapid. Serviciile nu suportă târguială.

M-au sunat cei de la Insidecor înainte cu o săptămână să mă anunțe că vin să monteze mobila. Mi-au trimis mesaj după convorbirea telefonică. M-au sunat în dimineața de pomină. Doamnă, echipa a pornit spre dumneavoastră. Când am deschis ușa, mi s-a umplut apartamentul. Mă simțeam ca-n mina celor șapte pitici ai Albei ca Zăpada. Fiecare persoană căra ceva. În cincisprezece minute au rămas trei persoane, domnii care au montat, restul s-au retras. Au muncit oarecum în liniște, dar cu certitudine curat și inteligent. Nu mi-au lăsat fire pe afară. Apartamentul comunist are multe fire exterioare și toți pereții strâmbi. La pereții strâmbi nu s-au văitat, au găsit soluții. Când au plecat și în urma lor am admirat dulapul din dormitor, chiar asta mi-am rostit în barbă: Deci se pot găsi soluții și se poate să nu aud jeluiri nefolositoare! Se poate, fac parte din servicii, de aceea serviciile nu au preț, au o valoare pe care ți-o permiți sau nu ți-o permiți.

Oh, m-am întins la vorbă și s-a trezit Matei din tei. O să mă opresc din scris, dar o să mai povestim despre.

Fericirea personală e o muncă

De 13 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Am terminat de citit Magia despărțirii de Florin Alexandru. Sâmbătă am discutat cu Florin despre carte. Ne puteți auzi aici. În timpul lecturii am început să mă gândesc serios la frică. Mie în permanență îmi este frică de pierdere. Știu exact ce nu vreau să pierd. Știu exact pe cine nu vreau să pierd.
Cel mai frică îmi este de starea de bine, de ceea ce numim fericire. Ori de câte ori descriu fericirea, o senzație similară fiorului pe spate mă avertizează că s-ar putea întâmpla ceva neplăcut. De fiecare dată, același scenariu, stare de bine, fior pe spate. La fel cum mamanu nu renunță să-mi atragă atenția asupra capului gol la Mateiu sau asupra spatelui gol la Mara. Ceva rău o să se întâmple. Copiii or să răcească, eu nu o să mai fiu fericită. Dar de ce? De ce simt asta?

Am scormonit în copilărie. Asta fac de fiecare dată. Pot să numesc un episod și să indic o reacție. Mamanu a plecat în concediu cu sora mea și pe mine m-au lăsat acasă. Seara mi-am pus și eu haine în valiză. Mamanu mi-a permis. Dimineața m-am trezit fără ele. Ce nenorocită și trădată m-am simțit! Am plâns până am adormit la tata în brațe care a promis că mă ia cu el. M-am trezit fără el câteva ore mai târziu la bunică mea. Trădată de două ori într-o zi. Am supraviețuit, dar m-a marcat.

Soră mea mă paraliza de fiecare dată când o refuzam dacă rostea printre dinți: Bine! La mine ajungea acest bine altfel. Presupuneam că nu mai vrea să vorbească cu mine, să fie prietena mea, să se joace cu mine, să mă iubească. De foarte multe ori am onorat cererile ei doar ca să nu rostească bine. Are legătură cu episodul cu mamanu și valiza? Nu știu.

Episodul cu valiza și faptul că soră mea rostea bine când o refuzam au legătură cu frica mea actuală când descriu fericirea? Nu știu. Știu ce simt, nu știu de ce și de când simt. Dar sunt sătulă de frica asta care îmi strică mulțumirea sufletească. În prezent am mai multe motive de fericire decât de mâhnire, iar gândirea mea rațională e îngenunchetă de un aspect al intuiției. Intuiția presupune o multitudine de aspecte. Unilateritatea mă scoate din sărite. Asta dacă mă iau după Bertrand Russell. Și mă iau în detrimentul filozofiilor roz care au succes în viața cetățenilor actuali.

Mai scormonesc, mai caut. Vreau să mă bucur de viața mea fără frica de pierdere. Fericirea personală nu e o boală, o insultă, o mândrie. Fericirea personală e o muncă. Am muncit. Muncesc. Răsplata mi se cuvine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Poate omul să trăiască fără minciună? Ce fel de viață?

De 6 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Mai am câteva pagini de citit din cartea lui Florin Alexandru, Magia despărțirii. Sâmbătă o să discut puțin cu autorul, pornind de la carte, despre despărțirea mea de tatăl Marei. Nu știu ce o să mai povestesc. În șase ani m-am curățat de toate emoțiile separării.

Când nu citesc sau trebăluiesc, vasele se adună în continuare, praful se depune, lenjeria se boțește, fac planuri pentru blog și Tricou. Încerc o disciplinare, dar mă strâmb la acest cuvânt. Poate nu am înțeles eu bine. Se întâmplă. Dar din Foucault am priceput că disciplina duce la control, la supraveghere. Cine ne controlează, cine ne supraveghează? Părinții, partenerii, prietenii, statul. Râd de aceste gânduri. Mi se par caraghioase în contextul în care Mateiu râgâie pe mine.

Ieri am lucrat prea puțin pentru Tricou. Pentru decor am mers vreo 90 de kilometri. La întoarcere, în apusul melancolic de primăvară, soarele imens picat între copaci, mi-am reamintit de filmul Leto. L-ați văzut? Nu l-ați văzut? Nu o să povestesc despre. Mie mi-a reținut atenția ieri minciuna. Poate omul să trăiască fără minciună?

În film se iubesc un el și o ea. Ea se simte la un moment dat atrasă de un alt el. El îi permite să-și onoreze atracția. Alt eu nu prea înțelege aranjamentul dintre cei doi. El stă în fața clădirii, privește fereasta și pândește. M-a marcat scena. Rememorarea mi-a produs o emoție intensă ca la vizionare. Mereu m-au umplut de penibil aceste situații. Nu-mi pot controla emoția și nu o pot numi. Ce anume simt? Stinghereală. Durere. Agitație. Fascinație pentru atitudinea unor persoane. Bucurie pentru depășirea limitelor, pentru puterea omului de înțelegere. Nu știu exact ce simt, dar m-am pus în locul lui El. Să stau lângă bloc, să privesc fereastra lui Făt Frumos, iar sus să se onoreze o atracție. N-aș putea. Atunci prefer minciuna? Nu prefer minciuna. Cultiv sinceritatea. Atunci? Cum facem față atracției în cuplu? Prin disciplină. Ne disciplinăm emoțiile. Le permitem, dar nu le onorăm. Adunăm frustrări? Da și nu. Frustrarea aparține exclusiv trupului. Mintea și inima nu se simt private de o plăcere. Mintea și inima sporesc plăcerea de a construi un parteneriat. Vorbe. Vorbărie. Nu am experiența lui El din filmul Leto. Nu știu cum aș reacționa, dar mai ales cât de intes aș simți durerea.

Are cineva o asemenea experiență și dorește să împărtășească?
Și din nou întreb, poate omul să trăiască fără minciună? Ce fel de viață?

Crema Stratamed. O aduc elogios în atenția tuturor femeilor care au născut natural

De 30 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Știți, de o lună de zile, cele două case ale mele, corpul și apartamentul, dau din una în alta. Avem imunitatea scăzută. De exemplu. Sunt lăuză, dar mă chinuie hemoroizii. Calmez hemoroizii, îmi iese un herpes la gură. Am grijă de herpes, intru în contact cu o persoană infectată. Și așa mai departe. De exemplu cu apartamentul. Am vopsit hidoasa faianță pe balcon. Au venit oamenii și au montat geamurile. S-a zgâriat vopseaua. S-a mătuit parchetul. Am reparat parchetul. Au venit oamenii și au montat mobila. S-a mătuit parchetul. Am reparat parchetul. S-au stricat prizele. Firește, s-a mătuit parchetul. Am clacat. Am tras o tură de plâns.

Din nou, nu mă vait. Consemnez. Subiectul o să fie altul. V-am introdus în starea mea sufletească. Ca să vă atrag în câmpul muncii. Dar este muncă ceea ce fac eu? Nu există meseria de blogger. Totuși eu muncesc. Și nu-mi imaginez, și mai ales nu modific realitatea pentru a mă face să mă simt bine sau pentru a da bine în ochii celorlalți. Ieri am aruncat o plasă de contracte între firma mea și diverse agenții. Am contractele pe mail în caz că mă citește și contabilul. Am aruncat contractele, un fel de curățenie de primăvară într-un sertar, pentru că mi s-a stricat aspiratorul.

Cum ziceam, dau din una în alta.
Câștig bani din blog. Cum anume? Recomand. Recomand cărți și mă răsplătesc librăriile. Recomand servicii și mă răsplătesc firmele. Acum o să recomand o cremă și nu o să mă răsplătească nimeni. O să recomand o cremă pentru un public țintă, pentru femeile care au născut natural, care s-au rupt sau au suportat o epiziotomie. Nu are importanță. La nașterea lui Matei, doctorul meu a decis că mă descurc de una singură și nu m-a ajutat din bisturiu. Cinci săptămâni mai târziu, încă mă așez pe o parte. În aceste săptămâni, am dezvoltat o relație cu doamnele de la farmacia Karim. Bună ziua, am nevoie de. Și am avut nevoie de la Vitamina D, bețișoare de urechi și ceai de gălbenele până la o cremă specială pentru plăgi.

Crema se numește Stratamed și o aduc elogios în atenția tuturor femeilor care au născut natural. Nu mi-a luat durerea cu mâna, dar mi-a făcut zilele suportabile. Costă. Pregătiți-vă de un preț care o să vă impresioneze neplăcut. Un tub de dimensiunea pastei de dinți din avion o să vă ajungă 120 de lei. Atât m-a ajuns la farmacia Karim. O să apelez la altă expresie, prima a fost a luat durerea cu mâna. Crema a făcut toți banii, până la ultimul ban.

Acest articol este o recomandare fără doar și poate. O reclamă la un produs descoperit dintr-o nevoie usturătoare pentru care nu mă plătește nimeni. Pur și simplu îmi doresc ca femeile în situația mea să aibă habar de această cremă. Iar acum o să pun punct.

A folosit cineva crema?

Pentru că unele dintre noi doar din maternitate ne dăm importanță

De 29 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele, Uncategorized , , , ,

În urmă cu câteva săptămâni, primarul Timișoarei, Dominic Fritz, a lansat o invitație cetățenilor. Persoane interesate de educație și cu timp de petrecut în folosul altora și-au depus candidatura, în urma strigării regale, pentru a reprezenta primarul în consiliile școlilor din oraș. Am completat și eu formularul.

Am avut dorință. Am avut disponibilitate. N-am avut un CV european. Am trimis un CV folosit în anul 2006 după ce am terminat facultatea. Dar mi-am zis că îndeplinesc două criterii indispensabile: dorința de a acționa în educație și disponibilitatea unui blogger lipsit de un program fix de muncă. În urma evaluării, nu am fost selectată.

Am citit mailul și m-am bosumflat. Un alt eșec. Nu mi-am zis. Notez acum la câteva zile distanță. Uneori refuz să-mi formulez mie neplăcerile. Dar într-un colț al minții a stat gândul pitit. M-am simțit persecutată de gândurile mele. Întâmplarea m-a provocat, prin acel cuvânt din mail, EVALUARE, să mă iau la puricat.

Ce anume am realizat eu în câmpul muncii? Am lucrat o perioadă scurtă ca bibliotecară și o perioadă și mai scurtă într-o editură. Când am decis să dau examenul de titularizare, atunci am rămas însărcinată cu Mara. Curajul, sunt curajoasă, sau hormonii de pe sarcină, m-au asigurat că pot scrie pe foaia de examen că un profesor nu are de ce să memoreze comentarii dintr-o carte când rolul lui este să-i învețe pe elevi să gândească. Memorarea comentariilor e o porcărie și la clasă, cu atât mai mult la un examen de titularizare. Nu-mi amintesc exact nota luată, una nesatisfăcătoare oricum, rușinoasă pentru mine, dar nu în context. Profesori de ani de zile nu au luat cinci-ul. Eu am avut puncte peste cinci. Din nou, nu spun cât. Mereu m-am consolat prin circumstanțe. În 2006 am profitat și de context. Viață lângă tatăl Marei m-a ferit de compromis. Fără teama că nu am ce să mănânc, m-am erijat într-un Tudor Vladimirescu. Așa am ajuns revoluționară fără merit.

Pentru că niciodată nu m-am mulțumit cu puțin. Nu mi-a trebuit puțin în muncă, în iubire, în casă. N-am avut nici atitudinea totul sau nimic, dar m-am purtat cel puțin ca o doamnă din suita reginei. Așa am ajuns să-mi fac din ratare un stil de viață. Nu mi-am propus niciodată să ajung un scriitor ratat sau un bogger/microinfluențăr în zona asta a țării. Dacă mă iau după avântul copilăriei, prima dată mi-am dorit să devin taxatoare. Îmi plăcea să mă joc cu biletele. Am abandonat repede. Erau necesare calculele din cap atunci. A urmat, o bucată bună de timp, dorința de a deveni medic veterinar. M-a ajutat tata să mă răzgândesc când m-a forțat să bag mâna în scroafă la fătare. De pe la liceu m-am decis să-mi încerc norocul cu scrisul și învățământul. Un plan ce l-am spulberat când am intrat într-o relație cu tatăl Marei. Am rămas fără nevoia economică, iar asta a schimbat dinamica vieții mele. Venirea Marei pe lume a modificat și mai mult ceea ce ar fi putut fi viața mea. Într-un fel am pierdut pentru totdeauna ce aș fi putut ajunge.

În loc de carieră, am făcut copii, am devenit Dunia și am citit cărți monumentale. Nu regret nimic în zilele în care scriu. Mă simt utilă în acea zi. Mă apucă un fel de panică în zilele în care mă pierd în mamiceală. Pentru că unele dintre noi doar din maternitate ne dăm importanță. Personal aleg maternitatea și munca. Ce înseamnă munca în viața unui blogger? Și cine respectă asta?

Puteți răspunde. Nu sunt întrebări retorice.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cine am fost eu când am intrat într-o relație cu un băiat

De 25 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Citesc o carte despre despărțire. Ultima dată am scris pe blog despre relațiile toxice. De aici m-am tot gândit. Am zis că o relație toxică este aceea în care nu ești tu însuți. Rămân la această părere. Dar cine ești tu? Cum ajungi să fii tu? Las deoparte filozofia. Mă îndepărtez și de psihologie.

Cine ești tu?
Eu sunt Dunia. Am 37 de ani, doi copii și un montan. Sau.
Eu sunt Dunia. Mă încântă nespus îndrăgostirea. Sau.
Eu sunt Dunia. Cel mai frică îmi este că nu pot să mă întrețin pe mine și pe copiii mei. Sau.
Eu sunt Dunia. Îmi place ceaiul verde cu iasomie. Sau.
Eu sunt Dunia. Vreau să călătoresc în jurul lumii. Sau mă opresc acum.

Cum ajung să știu cine sunt eu pentru a putea decide influența celuilalt asupra mea? La asta m-am tot gândit printre schimbat scutece. Schimb multe scutece pe zi. Mateiu e generos cu mama lui. Mănâncă. Doarme. Elimină pe măsură. De ce nu aș fi chiar eu într-o relație toxică? Poate că sunt. Sunt. Mă îndoiesc totuși. Lupt cu mine însămi din copilărie. Să lupt cu celălalt a devenit o datorie. Simt că e o datorie să lupt pentru a fi. Am început prin a fi derutată. Mi-am observat părinții, iar comportamentul lor m-a dezorientat. M-a crescut un tată misogin. M-a format o mamă temătoare. Cine am fost eu când am intrat într-o relație cu un băiat?

Ne place să urlăm cu pronumele personal. Eu! Eu! Eu! Da, tu, cine ești tu?! Tu ești mama, ești tata, ești suma prietenilor și întâmplărilor cu impact din viața ta. Un indiciu pentru cine ești. Tot ce te-a impresionat de-a lungul anilor. M-au iubit intens câțiva băieți. Singură mă laud, e o laudă, că am avut un Hans Castorp. Nu știți cine e Hans? Căutați pe google sau intrați aici. Într-o zi mă aflam în baia lui Hans al meu. Mi-au picat ochii pe rosturi. Un gând ticălos mi-a infectat sufletul din cauza rosturilor jalnice. Eu nu pot să fiu cu cineva care locuiește într-o casă cu o asemenea baie. Mi-am zis atunci. Am părăsit baia scârbită și dezamăgită de mine. M-a marcat acea după amiază. M-au luat pe sus superficialitatea și preocuparea excesivă de problemele materiale. Am intrat la baie cu credință în Făt Frumos. Am ieșit de la baie cu credința că iubirea nu e suficientă în viața mea de femeie. Vreau mai mult. Vreau tot. Vreau o baie cu faianță de la Tempini. În apartamentul meu comunist am faianță de la Tempini. Unde facem compromisuri?

M-a mai impresionat Micul prinț, băiatul orfan operat pe inimă cu care am petrecut câteva zile la maternitatea Bega. Tot eu am fost. Același suflet mânjit de problemele materiale a empatizat cu un orfan. Azi reprezint un martor al trecerii lui aproape neobservate pe pământ. Eu sunt materialistă. Eu sunt un om bun. Eu aleg în fiecare zi să fiu una sau alta, să trăiesc într-o anumită relație.

Majoritatea dintre noi trăim în relații toxice. Majoritatea nu recunoaștem. Nu ne recunoaștem nouă. Nu recunoaștem dacă am fi întrebați. Voi îndrăzniți să vă evaluați relația? Îndrăzniți să alegeți fericirea, într-o formă sau alta, în locul unei relații confortabile și preferabile prin puterea obișnuinței?

Azi Mateiu a făcut o lună. S-a schimbat. E mai puțin extraterestru și mai mult om. Cu cine seamănă? M-a întrebat tatăl lui. În prezent cu nimeni. Este EL. El stă mai mult treaz și mi-au trebuit ore să public acest articol.

Public.

Foto: Bogdan Mosorescu

Când nu ești tu lângă o persoană, atunci cu siguranță te găsești într-o relație toxică

De 23 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Ieri am stat cu Mateiu, m-am jucat cu Motan, iar după ce au plecat muncitorii de la Insidecor, până la ora de culcare, am așezat cărți. Am comandat mobilă. A venit mobila.
M-am spălat des pe mâini de la praful de pe cărți. Așezam cărți în timp ce Mateiu dormea. Mă opream ca să mănânce, să se alinte sau să se calmeze. Am realizat cât de des am reorganizat cărțile de când m-am mutat la apartament. M-am cam săturat. Aș vrea să se termine aceste reparații provizorii prin casă.

Aș vrea să călătoresc. Chiar și unul dintre muncitorii de la Insidecor s-a prins la joacă. S-a pus în fața hărții și și-a imaginat spre ce loc din lumea asta mare o să se îndrepte. Poate spre Dominicană. Pe fiul meu îl cheamă Dominic. Am zâmbit.

Gândurile mi-au fost invadate ieri de cărți și de călătorii. Am și citit câteva pagini înainte să mă opresc asupra informației. Avem la dispoziție tone de informații. Mulți dintre noi alegem programele, stereotipurile, clișeele, traumele. Un tânăr adult repetă programul din familie. Nu vede că reface același drum al tatălui care bea, dă cu pumnul în masă și devalorizează femeia. O tânără adultă reproduce comportamentul din familie. Nu vede că reface același drum al mamei care rezistă într-o relație toxică.

Ce înseamnă relație toxică?
O relație toxică presupune un partener care otrăvește felul de a fi. Când nu ești tu lângă o persoană, atunci cu siguranță te găsești într-o relație toxică. Asta nu înseamnă că celălalt reprezintă răul. Deloc! Celălalt nu e potrivit pentru tine. Determină-l să te accepte așa cum ești sau îndepărtează-te. Explică-i, ca în cazul meu, că râsul zgomotos e ceva personal. Să nu-ți ceară să renunți la a râde gălăgios pentru că-i deranjezi pe ceilalți. Ce înseamnă ceilalți pentru o relație, pentru o persoană, pentru un cuplu? Acceptare. Înseamnă acceptare. Dar cum trăiești acceptat de ceilalți, dar nu de tine?!

Trăiești cu tine și în tine. Trăiești cu trupul tău și cu mintea ta. Relația cu trupul și mintea necesită îngrijiri speciale. Imaginați-vă capul unui nou născut. Până învață să și-l țină și până cortexul devine stăpân, capul omului are nevoie de ani de zile. Relația cu trupul și mintea pretinde ani de zile de observare și interpretare a stărilor și a programelor.

Ce program din familie ați identificat în propriul comportament?

Foto: Bogdan Mosorescu