Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

MAMA COTROPEȘTE SCRIITOAREA

De 9 oct., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă opresc, în plimbările mele pe malul Begăi, să contemplu.
Unu, doi, trei: număr în gând.
E Nilul. Nu e Nilul, dar ar putea foarte bine să fie. Seamănă. Stufărișul care încadrează râul ar putea să-l ascundă pe Moise. Am decis, din tot ce am citit eu, că personajul Moise îmi place. Corectitudinea, curajul și cruzimea lui mă fascinează. Nici un coș de nuiele nu am zărit pe apă. Gunoaie cu nemiluita, da. Personaje religioase, nu.
Imaginar, mi-am creat un colțișor de Egipt lângă silozul abandonat din Iosefin. Egiptul se află la zece minute distanță de casa mea.

În casa mea, un apartament pe strada Ioan Mureșan, dorm două pisici la picioarele mele. Nu le confund cu pisicile egiptene. După ce-mi fac plimbarea de dimineață, pășesc în altă lume. Conviețuiesc zilnic în vreo patru realități. Mă trezesc eu când merg la baie dimineața, dar când mă îmbrac, sunt deja a altcuiva. Sunt mama copiilor. Pe malul Begăi mă transform într-o filozoafă. Contemplu. Îmi pun întrebări. Observ oamenii pe lângă care trec. Un pescar alături de o persoană cu handicap în cărucior cu rotile. Alături, o masă improvizată acoperită cu o grămadă de mămăligă, o conservă de porumb desfăcută și felii de brânză.
O oră mai târziu stau față în față cu albul laptopului. Unde sunt gândurile de pe malul Begăi? Sunt eu acum mai mult decât sunt eu când merg spre grădiniță cu Mateiu?
Singură, cu cafea, cărți și laptopul deschis, scriu. Cuvintele fug de mine. Revin galopant după ce public pe blog, după ce reprezentările mi se întrepătrund. Mama cotropește scriitoarea. Încă nu mă simt confortabil să mă gândesc la mine ca la o scriitoare. Refuz introspecția.

Seara ne adunăm cu toții și ne separăm după activități. Poate fiecare își analizează cealaltă persona. Eu adorm uneori cu reprezentarea mea de pe malul Begăi. Îmi iubesc viața. Îmi detest viața. Și sunt foarte bine între aceste două forțe care nu mă dispută, mă întregesc. Am suficientă iubire în mine cât să suport eșecurile și dezamăgirile. Adevărat, adeseori mă întreb cum aș fi fost cu alte alegeri. Să nu fi devenit mamă la 26 de ani. Să fi refuzat confortul financiar. Să fi mers la un cenaclu în facultate și să mă expun criticilor.

Am devenit mamă. Am acceptat dependența financiară. Am creat un blog unde m-am declarat propriul stăpân.

Alegeri.

Mă împac cu ele.

Foto: Flavius Neamciuc

ÎN NUMELE CREDINȚEI, CU NESIMȚIRE

De 6 oct., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

M-am născut într-o familie de ortodocși. Am fost botezată. Există în albumele de familie poze cu mine bebeluș în brațele unei femei frumoase și elegante care-și purta părul în coc: nașa. Am mers și pe la biserică, în mod special la Paște. Era singura noapte în care aveam permisiunea să întârziem. Bunica m-a învățat să-mi spun rugăciunea înainte de culcare. Și mi-am spus rugăciunea ani de zile.

Am și un episod de fervoare religioasă. Prin clasele primare mi-a picat în mână o carte de religie pentru copii. M-a captivat. M-a făcut să cred că rugăciunea și credința oarbă îți pot schimba viața. Familia noastră, ortodoxă și tradițională, a abdicat în fața vremurilor. Mama s-a supus și a suportat. Tata a dominat și a aprovizionat. Copiii, fetele, au fost traumatizate. Sora mea și cu mine, ea la 46 și eu la 43 de ani, tresărim la fiecare ușă trântită. Simțim frică. În ciuda rugăciunilor, nimic nu s-a schimbat în comportamentul părinților: nici o îmbunătățire, doar degradare.

Curiozitățile și îndoielile specifice vârstei au fost ignorate. Uneori îmi uram părinții. Alteori îl drăcuiam pe Dumnezeu. Pentru aceste gânduri în special mă frământam. Vinovăția și rușinea mă lăsau fără respirație.

La facultate am învățat și m-am îndrăgostit, două mari iubiri și beții. Nu mă satur de literatură și îndrăgosteală. Sunt magice și consolatoare, blânde cu sufletul. Îl iau cu ușurelul. Nu pretind. Te surprind. M-am trezit în anii de studenție că mi-am pus pe Facebook, la credință, agnostică. Nu mi-a mai păsat de Dumnezeu. Mi-era egal dacă există sau nu există. Până într-o zi când nu mi-a mai fost egal, ci clar: nu există. Au intrat știința, medicina, istoria, psihologia în mine și am dat pe din afară de fascinație pentru evoluție.

Revin asupra acestor fapte cunoscute din viața mea deoarece ateismul a asmuțit o mulțime de oameni asupra mea. Conversații care încep plăcut, apoi se transformă în capcane pentru mine: Eu știu că există Dumnezeu. Mi-a spus cineva uitându-se fix în ochii mei. O să îmbătrânești. Să vedem atunci dacă mai insiști că nu crezi. Chiar nu crezi în nimic? Cei care îl combat pe Dumnezeu devin cei mai aprigi apărători. Nu există evoluție. Tata a fost biolog. Sapolsky? Ăla care susține că nu avem liber arbitru?

Toate aceste schimburi de replici mă înfurie grozav, căci eu mă cert cu mine, mă războiesc, mă insult, mă rănesc. De ce nu le răspund tuturor cu primul gând, o emoție simplă și banală? Mă răniți când îmi călcați în picioare alegerea. În loc de asta, joc rolul ipocritei.
La replica: Eu știu că există Dumnezeu.
Am răspuns: Bravo ție!
La prevestire: O să îmbătrânești.
Am râs.
Chiar nu crezi în nimic?
În știință.
Sapolsky?
L-am apărat. Am apărat o persoană care nu are nevoie de apărarea mea.

De fiecare dată mi-am astâmpărat furia și frustrarea. Căci asta simt de fiecare dată când cineva, în numele credinței, se comportă cu nesimțire. Este nesimțire să ataci pe cineva cu certitudinea în existența lui Dumnezeu.

Într-un stat democratic ca al nostru, suntem liberi să ne alegem zeii. Să-și vadă fiecare de al lui și să respecte ateismul celuilalt. E tot un drept.

Foto: Flavius Neamciuc

MOR ÎN FIECARE ZI TREBĂLUIND

De 2 oct., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Femeia cu rochie neagră cu buline și pantofi roșii mi-a atras atenția. Stătea în colțul străzii și butona telefonul. Am trecut pe lângă ea în drumul meu spre Piața Iosefin. Am poftit nuci. Am plecat cu două plase de plastic pline cu legume și un ciolan. O să gătesc azi o fasole uscată. Am uitat de femeie sub povara celor două plase. Mi-am tras mânecile cardiganului de lână ca să nu-mi mai pătrundă  mânerele plaselor adânc în piele.

Pe malul Begăi m-am oprit pentru o pauză. Brațele amorțite au executat dificil o mișcare de altfel ușoară. Am așezat plasele pe bancă. Am luat loc lângă ele și am privit apa. Îmi tot repet în gând să privesc, să contemplu. Dacă voi credeți că priviți cu adevărat, atunci vă înșelați. Încercați să redați din memorie drumul înapoi spre casă: clădirile cu fațadele, copacii, magazinele, culoarea reclamelor.

Pe cerul senin de azi am urmărit zborul porumbeilor. Și m-am gândit cu tristețe și frică la descătușarea mea. Ce s-ar întâmpla dacă mi-aș asculta cu adevărat inima și mintea? Prizonieră cu jumătate de normă în maternitate, prizonieră cu jumătate de normă la gospodărirea casei, muncesc cu normă întreagă pentru alții.

Mă întristează munca din casă. Se hrănește de ani cu creativitatea mea. Mă întristează uneori și maternitatea. N-aș putea să plec de lângă copiii mei. Ar fi insuportabil pentru suflet. Aș muri. În locul morții subite din iubire și vinovăție, mor în fiecare zi trebăluind.

Mor un pic atunci când adun hainele de pe uscător. Le împachetez. Le sortez. Le pun la loc în dulapuri. Continui. Când șterg ușile albe. Când dau cu mopul. Când spăl sitele. Renasc în jurnal pe blog, în povești imaginare cu femei cu rochii negre cu buline și pantofi roșii, cu poeme scurte.

Femeia cu rochie neagră cu buline și pantofi roșii mi-a atras atenția. Stătea în colțul străzii și butona telefonul. Privirile ni s-au intersectat.

Ce să mai iau de la piață? M-am întrebat.

O altă femeie. Mi-am răspuns.

Îmi exersez imaginația în plimbările pe malul Begăi. De doi ani mă tot plimb și de câteva luni am început să mă împrietenesc cu cartierul.

Mă las pradă obișnuinței.

Foto: Flavius Neamciuc

O SĂ MAI ÎNCERC ȘI MÂINE

De 30 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Pe o pătură întinsă pe jos dormeau doi oameni. Față în față. Peste ei, o altă pătură. Nu sunt sigură de culori, oricum, spălăcite. Nu i-am privit. Am tras cu ochiul. Mi s-a părut indecent, chiar dacă se odihneau pe malul Begăi, să le agresez vulnerabilitatea. Am schițat un zâmbet. Soarele deja le încălzea trupurile amorțite și înghețate de la pământul cu reprezentare de pat.

În plimbările mele pe malul Begăi mă intersectez adesea cu oameni. Îi numesc oameni pentru că aparținem aceleiași specii. Nu pot să-i numesc indivizi. Nu am habar de caracterul sau nașterea lor, de parcursul lor în viață.
Aproape că mă feresc să numesc viață supraviețuirea lor.

Cu ce sunt diferiți acei oameni de orice viețuitoare de pe malul Begăi? I-am compătimit. Mi-am exersat mila, apoi am ajuns la mașină. Am deschis. Am urcat. Bordul s-a aprins. Ce bord frumos! A exclamat mama mea împuținată la trup în timp ce o duceam la doctor să-și ia trimitere pentru specialiști.

M-am cufundat în lectura lui Schopenhauer. Nu m-am mai gândit la oamenii de pe malul Begăi până nu am deschis laptopul. I-am folosit ca introducere. Mintea mi se golește instant când mă așez la scris. Mă ascund. Joc de-a v-ați ascunselea cu mine. Mă caut.

Stau în fața ecranului. Tastez și șterg de câteva ori. De multe ori. Nu mă pot aduna. Textul de azi are utilitatea unui exercițiu. Valoare estetică nulă.

Copiii, cea mare și cel mic, îmi ocupă inima. Mă strâng îngrijorarea și tristețea. Mă învinovățesc că mă bucur dimineața când amândoi merg la școală. Abia îi aștept să revină acasă. Cel mic a început să-și rupă pielița de pe degetul mare. Emoțiile lui mă derutează. Ce se întâmplă în mica lui societate la grădi de vine cu buricul degetului sângerând?! O să mă străduiesc să nu mai fac, mama, promit, pune-mi cremă. Îi pun cremă. Îl sărut. Dar emoțiile sunt emoții. Cea mare răspunde în dodii, dar zice că nimic nu-i tulbură dispoziția.

Sufletele copiilor îmi demonstrează că n-am suficientă iubire în mine pentru scris. Pe ei îi iubesc mai mult. Tristețea lor mă disperă. Lipsa inspirației mă frustrează, dar nu mă lasă fără respirație. Mi-aș dori să iubesc scrisul cum îi iubesc pe ei: cu entuziasm, cu pasiune, cu sacrificiu.

Dacă aș fi iubit cuvintele cu ardoare, ce poveste aș fi scos de la pătura cu cei doi oameni dormind pe malul Begăi!

O să mai încerc mâine.

Foto: Flavius Neamciuc

CE VREAU DE LA IUBIRE

De 29 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

La Londra, într-un anticariat pe lângă British Museum, am zărit în fereastră o ediție princeps a volumului Ariel de Sylvia Plath.
600 de lire.
La Londra, într-un anticariat oarecare, am zărit în fereastră a doua ediție Ariel de Sylvia Plath.
300 de lire.
N-am atins nici una.
Primul anticariat a fost închis.
Cel de-al doilea anticariat a fost deschis, dar cu cartea în folie și cu o vânzătoare evident iritată de întrebarea mea legată de volumul din geam.
La Londra, într-o bezmetică librărie din Hampstead Village, am răsfoit un volum gros cu opera și viața Sylviei Plath.
49 de lire.

Am plecat din librărie cu un volum de poezie Love poems, o selecție de Peter Washington.
12 lire.
În prefață, Peter Washington își justifică alegerile și notează că fiecare poezie trebuie să contribuie cu ceva distinctiv la înțelegerea iubirii.
Din Sylvia Plath, poezia The Rival îndeplinește condițiile.
If the moon smiled, she would resemble you.
You leave the same impression
Of something beautiful, but annihilating.

Citesc Jurnalul Anaisei Nin și răsfoiesc Love poems. Ochiul privește. Urechea aude. Trupul simte. Văd. Aud. Simt.

Când am primit pe Whatsapp o poză cu un aparat de detergent de la Făt Frumos, am reacționat. Ceva vulgar a ajuns la destinatar. O femeie a cavernei refractară.

Bine, bine, dar ce vrei?
Un falus.
Sculat.

Foto: Bogdan Mosorescu

BILEȚEL VERDE PENTRU VIAȚA DE TOATE ZILELE

De 28 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Sâmbătă am participat la o conferință TED, prima de acest fel pentru mine. N-aș fi ratat subiectul, AI-ul și umanitatea. Nici o boală, nici o moarte nu s-au pus între mine și TED. Am savurat cu nesaț cele câteva ore. Înapoi spre casă, îmi imaginam AI-ul ca pe niște cărți deschise și ridicate. Toate bibliotecile lumii, în toate limbile pământului, ne vorbesc în prezent.

Informație pe o parte, ignoranță pe de altă parte, amândouă deosebit de periculoase pentru ființa umană. Nu este vorba despre ceea ce facem. Ignoranța ne-a ținut mult și bine în evul mediu. Este vorba despre cum facem. Cum facem față AI-ului?

Prin alegeri, ar răspunde un supraviețuitor al Holocaustului. Edith Eva Eger sigur ar răspunde asta, apoi ar face un șpagat.

Prin alegeri, aș răspunde și eu, o supraviețuitoare a provinciei românești, a ignoranței, a patriarhatului, a misoginismului, a tradiției, a zahărului, a școlii de stat.

Cum alegem? Alegându-ne pe noi ca subiect. Să începem să ne cunoaștem cu adevărat. Am tastat repede. Am tastat ușor. Greu de trecut la acțiune. Greu de înfăptuit.

Toți credem că ne cunoaștem. Cine ești tu? În fiecare dimineață de luni și de miercuri, la grădinița lui Mateiu vine doctorița. Ca să primească bilețel de intrare în sală. Înainte să pornească, vesel sau plângând,  spre clasă își rostește numele și prenumele.

Numele și prenumele ne dau impresia că ne cunoaștem. Numele cel puțin ne indică apartenența. Suntem al cuiva. Adunăm experiențe în contul numelui și prenumelui. Se întâmplă și trezirea, dar se întâmplă ca după o noapte de vise agitate. Nu deschidem larg ochii, ci îi deschidem puțin câte puțin. Ne ajută boala, catastrofele, pierderile sufletești. Ne ajută cărțile, arta, terapia. Ne ajută inteligența dacă ne-am născut cu ea, iar apoi am îngrijit-o.

Cum ne alegem ca subiect?
Privindu-ne.
În fiecare luni și miercuri, priviți-vă cinci minute în oglindă. Altfel nu intrați în viața de toate zilele.
Citind.
Cărți dintr-o bibliografie recomandată de filologi, de mine. Diploma mă recomandă. Am studiat patru ani literatură de calitate.
Admirând artă.
Tablouri, fotografii, instalații din galerii și muzee. La Timișoara avem META Spațiu, Kunsthalle Bega, Muzeul Baroc, ArtEncounters, plus galerii mici.
Învățând diferența dintre relaxare și contemplare.
Să savurezi o cafea, să sorbi un ceai, să torni un pahar de vin, să citești o carte în fața șemineului sau pe un fotoliu cu pătura pe picioare, să vizionezi un film. Asta e relaxare. Vă faceți viața suportabilă cu toate aceste activități.
Să stai singur cu gândurile tale fără cafea, ceai, vin, cărți, filme, telefon. Asta e contemplare. Vă transformați într-un subiect pur de cunoaștere.

Scriu aceste rânduri sub influența lui Schopenhauer , a cărui lectură o recomand. Am diplomă de filolog la UVT, Facultatea de Litere, secția română-franceză. Stau în pătrățica mea și știu ce vorbesc. Pentru asta am studiat, pentru asta m-am pregătit în școală și după școală. Să vă spun să citiți și ce anume să citiți.

Informația care ne bombardează nu e diferită de ignoranța evului mediu. Creierul trebuie să fie stimulat. Azi, mâine, nedeterminat.

Pe datorie, cititorii blogului primesc bilețel verde.

Start la autocunoaștere.

Foto: Bogdan Mosorescu

AM FOST ACASĂ. DIN NOU.

De 23 sept., 2026 0 Poem în proză , , , , 0

Am fost la Londra. Din nou.
Soare. Vânt. Ploaie.
Muzee. Librării. Cafenele.

Am urcat și la Hampstead Heath.
M-am așezat pe jos. Moment în care am învățat-o pe Mara să întoarcă mereu haina pe dos. În felul acesta, când o îmbracă, nu pleacă cu pământul, paiele și gângăniile pe ea.

Mi-am odihnit des obrazul pe umărul Marei. De drag. De oboseală.

Am privit orașul și mi-am dorit cu ardoare să mă pierd în moment.

În loc de trăire, am glumit. Mereu glumesc.

Aproape la fel ca la Schela. Îți amintești, Mara, dealurile de la Schela? Cu Dunărea la picioare, cu cimbrișorul sub picioare, cu pădurea de tei?

Londra s-a suprapus cu Severinul.
Tamisa cu Dunărea.

Pe Mara am absorbit-o în mine. Ea și cu mine am fost una în urmă cu 17 ani.

Noi două, cap la cap, vorbă la vorbă, împărțind o jachetă albastră de fâș, ne-am făcut o poză.

Am șters 10. Am păstrat 2. Am publicat una pe Instagram.

Am fost la Londra. Din nou.
Am fost acasă. Din nou.

Simt.

EU MĂ INVESTIGHEZ PE MINE

De 22 sept., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Sunt sucită spre interior. Hotărâtă să descopăr ceva nou. Schopenhauer și Anais Nin mi-au tulburat existența concentrată pe dorințe.

Schopenhauer mă provoacă să încetinesc, să respir, să privesc fără asocieri. Să revin flămândă spre intuitiv. Săptămâna trecută, la Londra, la muzeul Tate, după ce am admirat lucrările lui Rothko, am rămas cu o oră liberă până la începerea turului expoziției Frida Kahlo. Ne-am îndreptat, Mara și cu mine, spre cafenea. Toate mesele cu vedere spre Tamisa erau ocupate. M-am așezat pe o băncuță în mijlocul cafenelei. Cu un ochi o urmăream pe Mara. Își comanda o cafea. Cu un ochi observam mesele ocupate. Două prietene sporovăiau, o mamă își alăpta pruncul, o tânără stătea pe telefon. Am avut noroc. Mama și pruncul au părăsit cafeneaua. M-am așezat la masă cu atitudinea învingătorului. Cucerisem un loc râvnit. De bucurie, mi-am comandat un cocktail mimosa la bar.
Am încercat să încetinesc, să respir, să privesc fără asocieri: parcul din față, copacii, clădirile, oamenii din jur. Să pipăi ideea, despre asta e vorba. Să alung enervantele și zgomotoasele gânduri despre cât de costisitoare este Londra. Dificil să transformi în esență ceva care topește conturile. Am sorbit din pahar. Mi-am scuturat pletele. Gesturi conștiente de a alunga preocupările mundane. Să accesez rolul de creatoare. Câtă creativitate mai port în mine? Dacă grijile, gospodăria și maternitatea nu au ucis tot. Mara a întrerupt introspecția, nerăbdarea ei de a ne îndrepta spre expoziție. I-am povestit din nou despre o întâmplare de acum 13 ani dintre mine și o prietenă. Aflate în cartierul evreiesc în Cracovia, la o terasă cu muzică live unde am ascultat prima dată în viața mea Hava Nagila, cu toți porii deschiși către acel moment prezent, prietena mea a cerut să revenim la hotel.
— Oamenii care strică dispoziția ar trebui biciuiți, Mara!

Reîntoarcerea spre interior i-o datorez lui Schopenhauer. Pe de altă parte, Anais Nin mi-a trezit corpul. Interesant că notează în jurnal că fute, este futută, că înghite sperma, dar când se referă la vulva ei o numește miere. Firește, i-am preluat întrebările și îndoielile în legătură cu capacitatea de creație, cu libertatea individuală, cu pasiunea. Oare eu m-am trezit cu adevărat intelectual și sexual? Și își mai are rost introspecția la cei 43 de ani ai mei?

Invadată de furnicături în minte și corp, îmi cer să mă detașez de întreaga mea viață. S-o observ. Să-mi ucid dorințele. Să-mi pândesc reacțiile.

De azi sunt pusă sub observație. Eu mă investighez pe mine.

UNEORI ÎMI SĂRUT UMĂRUL

De 14 sept., 2026 0 Poarta Riduri , , , , 0

Profesoara mea de franceză de la liceu, la finalul fiecărei ore, înainte să părăsească clasa, își scotea rujul și oglinda. Se ruja tacticos, iar eu mă uitam fascinată. Cel mai mult mă atrăgea decolteul. Trebuie să fi avut undeva în jur de 50 de ani, plus sau minus. Pielea smochinită îmi plăcea.

Azi mă uit în oglindă la propriul decolteu. O descopăr pe profesoara de franceză. Am ajuns să-mi cunosc corpul din relația cu femeile adulte din anii 90. Îngrijirea nu părea opțională. Femeile se îngrijeau indiferent de contextul politic și economic. După anul 2000, povestea a început să se schimbe.

În primul rând, am părăsit casa părintească. Am început să studiez la universitate, la Timișoara. Reprezentările de la Severin, cu bune și rele, și-au pierdut din intensitate. Mama își făcea singură manichiura în fiecare duminică. Nașa prefera bluzele de mătase. Profesoara de franceză se ruja înainte să se ridice de la catedră. În toți anii de facultate, mi-am contemplat sufletul și corpul. Nu m-au mai interesat reprezentările de la Severin, iar reprezentările de la Timișoara mă iritau.

M-am îndepărtat de tot ceea ce cunoșteam și m-am cufundat în idei: ideea de educație, de profesori, de societate. Uitându-mă în urmă, consider că acestei suspendări îi datorez felul în care gestionez azi relația cu îmbătrânirea. Îmbătrânesc, da. Mă uit la corpul meu și uneori nu-l recunosc, în mod special mâinile. Mă trezesc holbându-mă la mâini în timp ce conduc. Parcă privesc un corp străin. E un sentiment ciudat. Și aici mă opresc. Nu mă întristez. Nu sun să mă programez la proceduri de întinerire. Nu încă.

Uneori îmi mângâi obrazul cu dosul palmei. Alteori îmi sărut umărul.

Pentru corpul care îmbătrânește, sunt indiferente ridurile și moliciunea. E firesc, e gravitație. Acest fel de a se comporta ține de esență, de ideea de om. Operațiile și injecțiile țin de plăsmuiri care există numai pentru noi.

Cufundată în ideea de om, aleg să îmbătrânesc îngrijindu-mă și fără să mă ofensez pe ceva ce nu pot controla. Vă invit pe toate să practicați autocunoașterea ca eveniment principal al vieții.

Fiți sănătoase!
Bine cu voi.
Vesele.

Foto: Bogdan Mosorescu

ACEL CEVA CARE NE FACE SĂ VREM SĂ TRĂIM

De 12 sept., 2026 0 Poem în proză , , , , 0

Acel ceva din noi care ne face să vrem să trăim.
Are un nume. A fost intuit, numit, scris.
Acel ceva din noi care ne face să mergem înainte.
Celulă. Conatus. Forță.
Acel ceva pentru care mă ridic în fiecare dimineață din pat.
Mă dezvelesc. Așez picioarele pe parchet. Mă îndrept spre baie.
La bucătărie pornesc fierbătorul. Beau un pahar de apă caldă. Sorb ceaiul.
Acel ceva pentru care citesc și scriu, scriu și citesc.
Îmi pun ochelarii. Văd tot mai prost. Deschid o carte, deschid două.
Citesc un capitol. Termin un roman.
Acel ceva pentru care îmi fac promisiuni seara că o să încerc să fiu o mamă mai blândă.
Sărut capul copiilor, fruntea celei mari, obrazul celui mic.
Acel ceva care a început cu 3,8 miliarde de ani în urmă.
Primele celule.

Foto: Bogdan Mosorescu