Pe un picior de plai și pe o gură de rai o femeie a fost ucisă. Altă femeie ucisă dintr-un șir lung numai anul acesta. Mama a 3 copii. Pe cel mic îl ținea în brațe când a fost înjunghiată. Așa am citit pe adevărul.ro.
Dacă ne gândim la „Efectul Werther”, atunci bărbații români s-au contaminat prin exemplul public (Efectul Werther e demonstrat pentru sinucideri, dar se potrivește și aici). Femicidele s-au înmulțit într-un ritm alert în ultimii doi ani. Robert Cialdini vorbește în cartea Psihologia manipulării despre imitarea comportamentului. E un mecanism care se derulează. Dovada socială și scenariile luate din media declanșează actul de violență.

Am început cu teorie ca să vă atrag spre povești personale. Oare pot să numesc povești ceea ce urmează? În povești binele triumfă. În viața de toate zilele binele și răul coexistă.

O prietenă trăiește împreună cu un bărbat violent. Știm că este violent dintr-o relație anterioară. Pe ea nu a lovit-o. Eu gândesc încă. Ea m-a asigurat că știe cum să-l ia, că nu-i apasă butoane. Discuția am dus-o mai departe. Și merită efortul să fii mereu în gardă? E cu putință să fii pregătită la orice oră toată viața? Da. A venit răspunsul. Bărbații buni sunt toți luați. Nu ai de unde alege.

Discuția m-a lăsat cu un gust amar. M-am enervat. M-am supărat. Pe mine. Pe mine. Pe ea am îmbrățișat-o. Săptămâna trecută violența domestică s-a ivit în altă discuție, cu alte femei. Temperamentul lui Ștefan Bănică ne-a pornit pe subiect. Mihaela Rădulescu și Andreea Marin i-ar fi apăsat butoane. Actuala soție nu o face. Expresia mi-a reamintit de prietena mea. O doamnă de la masă a menționat butoanele în contextul propriului mariaj.

Așadar. Femei educate, independente financiar și valoroase prin ele însele știu să nu apese butoanele bărbaților. Orice se poate învăța, firește. Dar de ce? De ce să trăim o viață în modul acesta?

Pare că femeile au de ales între singurătate și violență, atât. Fals. Trebuie să umblăm la definiții. Ce înseamnă să fii femeie? Ce înseamnă să fii bărbat? Așteptările creează circumstanțe pentru singurătate și violență. Să pornim în relație nu de la gen, ci de la drepturi. Amândoi avem drepturi indiferent de sex. Amândoi avem responsabilități indiferent de sex. Femeia face și bărbatul drege ține de o mentalitate care trebuie trimisă la dracu, la frati su și la văru su.

Reformă. Revoluție. Viziune.

Bărbații nu sunt mai buni. Femeile nu sunt mai bune. Bărbații și femeile sunt. Diferențele și asemănările ne poartă spre un scop comun. Să supraviețuim. Să fim. Să ne bucurăm. Să dăm sens vieții fragile și tainice.

Să dăm zilei un scop. Să dăm vieții un sens.

Femei.
Bărbați.
Femei și bărbați.
Copiii noștri.

Într-o dimineață de.
Într-o după-amiază de.
Într-o seară de.

În orice moment al zilei al ultimilor 3 ani am ieșit, în urma testării, pozitivă la infecția cu HPV 16. Anii afirmă și confirmă o cronicizare. Așa că doctorul meu m-a trimis la alt doctor. Să mai cerem o părere. Să facem sau să nu facem o conizație. Ce este conizația? o excizie a colului uterin care cuprinde zona de transformare.

Ambii mi-au recomandat să acționez preventiv. Și am acționat. Ieri, adormită de vraja anesteziei, n-am prins de veste când am pierdut contactul cu realitatea. M-am trezit la ea în forfota sălilor de supraveghere postoperatorie. M-am bucurat că m-am trezit în primul rând. Mi-a fost frică de anestezia totală. Imediat m-am bucurat de o stare bună când am început să transpir abundent, să ard în flăcări și să am senzația de vomă. Am anunțat că s-ar putea să vomit. Nu s-a întâmplat. Mi-au pus o perfuzie.

Adormită și amețită mi-am regăsit patul de acasă. Doctorul mi-a comunicat că am sângerat în cantitate mai mare în timpul intervenției. Să mă supraveghez în timpul nopții.

M-am ridicat din pat amețită, dar funcțională. Mi-am sunat cuminte doctorul. O să ne revedem marți. Plimbarea de dimineață am anulat-o. Am rămas cuminte pe canapea. Să vă vină să credeți, lectura lui Schopenhauer m-a ajutat. Mara m-a ajutat să coc un chec de banane și să băgăm un pui la cuptor. Motan și Luna, pisicile, s-au așezat în dreapta și stânga mea. M-au păzit dormind tun. Le-am privit cu drag.

Nu m-am victimizat. Nu mi-am plâns de milă. O atitudine nouă pentru mine. O fac la necazuri și la boală. M-am gândit la copii, la Făt Frumos, la pisici, la scris, la citit, la blog, la mama, la soră mea, la orice și oricine.
M-am gândit și la moarte. M-am gândit cât pot să schimb cursul copiilor mei. Fără mine, Mara ar merge la tatăl ei în Germania. Viața ei se construiește și se deconstruiește prin prezența mea.

Prin tot ce am trecut și urmează să suport, sângerări, dureri, monitorizare toată viața, nu trebuie să treacă nici o femeie. Există vaccin care protejează de tulpina HPV 16, o tulpină care îți fixează rapid întâlnirea cu moartea dacă celulele încep să se modifice. Între timp m-am și vaccinat. Urmează a doua doză la început de decembrie.

Aveți grijă de voi, boala nu respectă demnitatea persoanei pentru care ați muncit.

Mamelor, vaccinați-vă copiii, fete, băieți.

Moartea este ultima glumă la care nimeni nu mai apucă să râdă.

Foto: Simona Nutu

Plimbările pe malul Begăi încep să aducă beneficii. Mintea mi-a copt o idee. Sper să fie ideea mea și nu ceva împrumutat dintr-o carte, dintr-o conversație, dintr-un film. Nu e vorba că-mi place să fiu originală, muncesc la mine în acest sens.

O să alcătuiesc un manual pentru părinți și adolescenți. O să scriu câteva reguli. Nu știu câte. Înainte să notez regulile, câteva lămuriri.

Adolescența nu se întâmplă peste noapte. Este o perioadă pentru care ai avut la dispoziție aproximativ 14 ani să te pregătești. Așadar.

Reguli de viață alături de un adolescent

1. Ține-l aproape în primii 3 ani de viață. Acceptă ajutorul părinților ca să nu înnebunești. Bebelușul în parteneriat cu dispoziția genetică atacă sistemul nervos. Nu-l lăsa la bunici ca să schiezi iarna. Copilul se va simți abandonat. Acesta e sentimentul. Oribil, știu.

2. Acceptă că viața, așa cum ai cunoscut-o până la momentul în care doctorul ți-a pus pe piept bebelușul, nu o să mai fie niciodată la fel.

3. Când începe grădinița, ai răbdare cu el. Desprinderea o să te îmbătrânească. Se prea poate ca bocitoarele să fi apărut în urma observării unui copil lăsat de mama lui în grija altei persoane.

4. În anii de grădiniță, de școală primară și generală pune-i întrebări despre cum și-a petrecut ziua. Ai pus o întrebare interesantă? Cu cine te-ai jucat? Ce ți-a plăcut? E ceva ce nu ți-a plăcut? Ai schimba ceva? Firește, o să te plictisească, dar nu e despre dulceața de acum, ci despre acritura din viitor.

5. În confortul casei nu-ți ascunde corpul. Nu e loc de mistere când vine vorba despre corpul uman. Mama are menstruație. La baie toți oamenii au nevoie de intimitate.

6. Vorbește despre sex atunci când informația intră în viața copilului. Când? E datoria ta ca părinte să fii atent când. Nu e o vârstă, e un moment. Curiozitatea copiilor legată de naștere nu are limite. Dacă se poate să-i învățăm pe copii ecuații, atunci cu siguranță îi duce capul să priceapă actul sexual descris mecanic. Femeia are vulvă. Bărbatul are penis. Pentru a face copii, penisul intră în vulvă, femeia și bărbatul se joacă în același pat. Se pot juca și două femei în același pat. Se pot juca și doi bărbați în același pat. Pentru a face un copil trebuie să se joace o femeie și un bărbat. Explicați și homosexualitatea cu acest prilej.

7. Stabilește reguli ale casei. Marți seară gătim împreună. Duminica facem supă. La masă nimeni nu are voie cu telefonul etc.

8. Încredințează-i o sarcină. Tu ești responsabil cu gunoiul. Tu plimbi câinele. Tu dai cu aspiratorul etc.

9. Nu-i minimaliza dramele de la grădiniță și de la școală. Durerea e colosală. Povestește-i întâmplări asemănătoare trăite de tine când erai la grădiniță sau la școală.

10. Expune-l la artă. Ieșiți la teatru. Mergeți prin librării. Cumpărați întotdeauna o carte aleasă de el, una de tine. Creați două bibliografii. Poveștile clasice nu au ajuns clasice degeaba. Îi învață pe copii despre bine și despre rău.

11. Ajută-l să-și găsească o activitate care să se desfășoare în afara casei, înot, jujitsu, baschet, pictură, muzică.

12. Bucură-te de el. Uită-te la chipul lui și atât.

Practicarea acestor reguli îți va asigura comunicarea cu adolescentul din casa ta. O să intre pe ușă și va striga: Mama, câte am să-ți povestesc! S-au întâmplat atât de multe la școală că nu știu cu ce să încep!
Așadar.
12 reguli.

Foto: Cristina Siminiceanu

Azi a fost o zi de toamnă care m-a învățat să mor. Așa am simțit.
L-am lăsat pe Mateiu la grădiniță. Drumul înapoi spre casă l-am parcurs fără voință, fără gânduri. Aerul cald m-a moleșit. În fața blocului m-am oprit să fac o poză cu frunzele galbene picate pe jos. Un vânticel cald mi-a ridicat privirea țintuită pe covorul de frunze.

A fost o zi de toamnă care m-a învățat să mor. Așa am simțit. Soarele blând, ploaia de frunze, lumina blândă, vântul potolit sau sfârșitul unei vieți. Sfârșitul înseamnă și început.

O zi de toamnă care m-a învățat să mor. Așa am simțit. În casă, perdelele umflate de la vânt dădeau spectacol pentru cele două pisici de pe canapea. Am băgat haine la spălat. O muzică s-a pornit, muzica unei case locuite.

Toamna care m-a învățat să mor. Așa am simțit. Nu moartea mă sperie pe mine, ci boala, durerea, degradarea.

M-a învățat să mor. Așa am simțit. Cine? Cine te poate învăța pe lumea asta să mori, să-ți iei la revedere la tot ceea ce cunoști și ceea ce iubești? Vorbe.

Să mor. Așa am simțit. Desigur. Să mor când vine vremea. Încă nu e vremea mea. Îmi place să mă pregătesc. Să nu mă surprindă nici măcar moartea.

Așa am simțit azi dimineață după ce l-am lăsat pe Mateiu la grădiniță, drumul l-am parcurs fără voință, aerul cald m-a moleșit, în fața blocului am făcut o poză cu frunzele galbene, vântul cald mi-a ridicat privirea.

Am simțit.

Toamna.

Tot mai des ajung pe malul Begăi dimineața pentru plimbare. Plimbarea înseamnă sănătate. Ligamentul de la piciorul stâng este parțial rupt. Plimbarea înseamnă gândire. Mi-am propus să-mi ascult și să-mi ordonez gândurile. Care sunt gândurile mele? Citesc zilnic din cărți. Citesc zilnic știri. Îngrijesc doi copii. Gospodăresc o casă. Hrănesc două pisici. Mai am și reprezentări de iubită, fiică, soră, prietenă.

Care sunt gândurile mele? Părinții m-au învățat. Profesorii m-au învățat. Scriitorii și pictorii de asemenea. Unde s-a sfârșit gândirea lor și a început a mea?

Azi a bătut vântul pe malul Begăi. Spectacolul frunzelor surprinde plăcut pe oricine. Eu nu fac excepție. Mi-am tras căciula peste urechi. Mi-am ridicat gulerul. Probabil urlă vântul pe dealurile de la Schela, dealurile copilăriei. Mi-e dor de vântul de la Schela, de Dunăre, de o existență imaginată și prea puțin trăită.

Clădiri abandonate, boschetari, graffiti, gunoaie, duhori, miresme pe malul Begăi. Am privit. Am inspirat. N-am reușit să-mi identific nici un gând. Ce să mai însemne și asta? Că nu gândesc? Că nu gândesc nimic de una singură o zi întreagă, o săptămână încheiată, un an împlinit? M-am blocat. Am alungat constatarea ca pe o muscă nesuferită.

M-am așezat la laptop. Am scris această introducere. Musca e pe căciulă. Am rămas tot blocată. De unde m-am pricopsit cu pretențiile despre o gândire superioară? Cel mai sigur din cărți. Oare cum ar fi să nu mai citesc 6 luni? Oh, panică! Inima și-a schimbat ritmul. O simt. Da, 6 luni doar să scriu fără să citesc un rând. Să-mi las creierul să facă el toată treaba. Să nu-l mai influențeze nimeni, nici Freud, nici Sapolsky, nici Fosse, nici Schopenhauer.

E o idee de luat în seamă, dar o s-o ignor. Pur și simplu nu pot să stau fără să citesc. Vizualizez un zid. Nu. E mai mult un leșin. Întuneric. Negru. Pierderea cunoștinței. Asta se întâmplă la întâlnirea cu mine. Mă lovesc de mine. Nu am loc de mine. Ce naiba e asta?

Sunt eu încercând să gândesc. Sunt eu catatonică. Sunt eu fără un eu în control. Aș da orice în acest moment pentru un gând de care să fiu sigură că e al meu. Aș da un cal. Aș da un regat. Astea sunt vremurile lui Shakespeare. Aș da o geantă Dior. Aș da apartamentul. Exagerez.

Trăiesc în literatură. Trebuie să schimb prepoziția. Să trăiesc PENTRU literatură. Atunci o să scriu și romanul despre cele două surori care mă obsedează, mă umple, mă torturează. E tortură să vrei să scrii și să nu te slujească propria voință.

Răbdare, mi-aș zice.
Câtă răbdare?
Rabd de peste 20 de ani.
Răbdare.

Stau de o oră în fața laptopului. Mă uit ba la ecran, ba la salcia din fața ferestrei. Bate vântul tare. O ușă s-a trântit. Dimineața deschid ferestrele ca să se aerisească. Le las deschise aproape toată ziua. Am o poveste în mine. O port de ani de zile. Planul era să scriu o carte despre două surori. De aceea există un folder cu un prim capitol. Am multe foldere cu două-trei capitole. Pe toate le-am abandonat. Le recitesc la un moment dat și mă răzgândesc. Șterg. Închid folderul. Revin la blog.

Povestea asta nu se dă dusă. O simt în viscere. Am început să cred că unele crampe mi se trag de la cele două surori, personajele principale. Scoate-ne din tine, nu mai suportăm să te locuim! Ele au dreptate. Trebuie să le scot, dar nu găsesc introducerea potrivită.

Doar scrie!, urlă ele.
Doar scrie!, zic și eu.
Așază-te, scrie, lasă cuvintele să iasă.

N-am timp. Timpul constituie principala mea scuză. Nu am timp să stau la taclale cu surorile și să le scriu povestea. Mai este și al dracului de dureroasă. Pe una dintre ele o abandonează părinții. Bunica o ia de lângă mama și o lasă la o familie. De ce? Știu de ce. Știu și cum. Știu și când. Știu și unde.

Cu geografia e simplu. Cunosc două orașe bine. În ambele pot să găsesc loc de parcare la cele mai aglomerate ore. Străduțele, cu spațiile dosite, salvează orice șofer. Acțiunea o să aibă loc la Severin și la Timișoara. La Severin m-am născut. La Timișoara am devenit. Să urmez soarta? Să se nască surorile la Severin? Sau să se nască la Timișoara? Ar fi util un caiet pe care să-mi notez tot ce-mi trece prin cap.

Azi m-am așezat cu intenția clară să le încep povestea. De aceea am privit în gol o oră. Recitiți prima propoziție. Stau de o oră în fața laptopului. Cum mintea n-a dictat nici un cuvânt mâinilor, m-am apucat de acest text. Mereu și mereu descopăr înlocuitori cu care conviețuiesc, Bega în loc de Dunăre, pisici în loc de câini, balcon în loc de grădină, blog în loc de cărți publicate. Viața mea s-a ridicat din înlocuitori, iar acum nu pot să mă întreb: E lașitate sau adaptare? Firește, aleg adaptarea.

Adaptată strașnic, amân povestea celor două surori născute la doi ani distanță, una abandonată, una crescută în familie. De ce? Acest de ce consider că o să vă prindă. E viermele din cârlig, e ciocolata pentru copii, e mascara pentru adolescente, e Prada pentru femei, e Bose pentru bărbați.

Cu acest text m-am liniștit o perioadă. Surorile tac. Nu mai urlă în mine.

Îmi cresc copiii, o să am timp. Să mă țină mințile. Să mai am creativitate.

Foto: Cristina Siminiceanu

Așadar, fiind într-un joc de-a v-ați ascunselea cu cancerul, am tot vorbit cu medicii despre mama și bunica. Cazuri de cancer în familie, mama, bunica? Nu și nu din câte știu eu.
Trimiterile înapoi m-au prins. Am început să mă joc.

Să vedem. Capitolul I. Bunica maternă
Bunica s-a născut într-un sat mehedințean după Primul Război Mondial. A copilărit în Al Doilea Război Mondial. Ca femeie adultă, și-a întemeiat o familie. Toată viața a lucrat de acasă. Ea este reprezentanta vremurilor cu „casa de la stradă.” Frumoasa casă de la stradă pe care o vizitam din când în când cu atenționarea să nu atingem nimic. Un scenariu similar e când ies cu copiii la muzeu. Copii, nu atingeți, nu alergați, nu urlați. Cât a trăit, bunica mea a apretat așternuturile. Pernele erau scrobite. Ordinea și curățenia au definit-o.

Capitolul II. Mama
Mama s-a născut la Drobeta Turnu Severin, la marginea orașului. A copilărit în vremurile dictatoriale ale Anei Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej. Copilăriile celor mai importante femei din viața mea n-au avut nici o șansă la fericire. Sărăcia și foametea au devorat perioada naivă a bunicii, iar frica și controlul au infectat faza de început a mamei. Ca femeie adultă, și-a întemeiat o familie. S-a angajat imediat după terminarea liceului la Șantierul Naval pe post de desenator tehnic. Împreună cu tata au construit o casă pe un deal în altă margine a orașului. Mama a muncit cu program fix toată viața. Pentru mine ora 4 după-amiază înseamnă îmblânzire. Așteptam ora 4 pentru că o aducea pe mama acasă și atunci inima creștea. Ce fericire. Ordinea și curățenia nu au definit-o.

Capitolul III. Fiica
Fiica s-a născut la Drobeta Turnu Severin. A copilărit în apusul comunismului. A mers la școală în 1990 cu prima pagină de la abecedar îngăurită. Nu a cunoscut foamea, sărăcia, frica și controlul. A avut o copilărie fericită tulburată de comportamentul agresiv al tatălui. După liceu, a mers să studieze la Universitate la Timișoara. Ca femeie adultă, nu s-a căsătorit, dar a făcut doi copii. Nu a lucrat la program. Este antreprenor – cuvânt pe care bunica ei nu l-ar fi înțeles. Muncește după cum îi dictează nevoile și capul. Realizare sau eșec? Ordinea și curățenia o definesc.

Epilog
Ordinea și curățenia în viața oamenilor depind de program. Programul reduce ordinea și curățenia la strictul necesar. Perne scrobite? Doar cu ajutor. Ce înseamnă asta? Înseamnă că o femeie cu serviciu și copii nu are timp pentru înlăturarea murdăriei din casă. Angajarea unei menajere ține de bugetul familiei. Variantele, menajera, sclavagismul practicat în propria casă și lustrul de fațadă, au de-a face cu partea economică a vieții.

Cei mai mulți adoptă lustrul de fațadă. Bunica mea a trăit cu casa de la stradă. Generația mea trăiește cu ordinea și curățenia doar în fața lumii.

Progres și regres simultan. Aici a ajuns umanitatea.

Foto: Cristina Siminiceanu

Încerc să-mi creez o obișnuință. După ce-l las pe Mateiu la grădi, să mă plimb o jumătate de oră pe malul Begăi. Acest mal se întinde dincolo de cele două poduri, Tinereții și Mihai Viteazul. Eu mă plimb pe lângă fabrica părăsită de siloz. Și acolo este tot malul Begăi. Azi am schimbat direcția. În loc să-mi iau picioarele la spate spre cartierul Freidorf, m-am sucit și am hoinărit spre cartierul Iosefin.

M-am zgâit la unele clădiri abandonate, degradate, vandalizate, la coșurile pline de gunoaie, la gunoaiele de pe spațiul verde. Într-o dimineață m-am intersectat cu un muncitor de la salubritate. Cine ridică gunoiul de pe mal? Noi nu, doamnă, noi nu. Noi suntem firmă. De asta se ocupă primăria. Cum nu cunosc detaliile, am salutat și mi-am continuat plimbarea. Suntem oameni și cu asta am spus totul. Știți cum își certa Schopenhauer câinele? Omule! Așa i se adresa când îl supăra. E plin de oameni pe malul Begăi.

Refuz convingerea optimiștilor că vedem cum ne simțim. Departe de mine să mă simt abandonată, degradată, vandalizată și acoperită de fecale. Neglijarea suburbiilor orașului mă înfurie și mă indispune. Timișoara înseamnă centru și foburg, foburg și centru.

Cu gândurile deturnate de la festivalul de literatură, asta îmi propusesem să rumeg în această dimineață, am revenit la scris fără temă făcută. Tema era Mircea Cărtărescu. Festivalul a început cu Cărtărescu și Sjon, un scriitor islandez. N-am citit nimic semnat Sjon. Mi-am cumpărat o carte de la festival. Am citit Cărtărescu. L-am descoperit destul de târziu, în facultate, dar profesorii vorbeau despre el cu deferență. M-am apucat și eu. Cartea Gemenii a devenit prima, prima mea carte Cărtărescu. N-am parcurs-o cu plăcere, ci cu voință, un student de la Litere deține voință. Subiectul cărții s-a pierdut în inconștient. Conștiința s-a pricopsit cu o contaminare. Ceva mi-a pătruns în organism, ceva neidentificabil, dar palpabil, ca o infecție. Cărtărescu a pătruns în măruntaie. O perioadă nu mi-a mai trebuit, apoi am încercat din nou cu Orbitor. Aripa stângă. Volumul mi-a confirmat infecția prin vocabularul medical cărtărescian. Cu obrăznicia caracteristică unei tinere plesnind de sănătate l-am abandonat pe Cărtărescu. Ne-am reîntâlnit la altă vârstă, ca femeie matură, cu Solenoid. De atunci, dinții de lapte ai Marei au primit noi conotații. Nu mai sunt niște simpli dinți păstrați de o mamă. Nu. Mintea face halte în Solenoid.

Concluzie, nu mi-a plăcut și nu-mi place scriitura lui Cărtărescu, dar înțeleg fascinația din jurul lui. Are capacitatea să te subjuge cu cuvintele, te trage în carte, îți fură conștiința proprie și ți-o împrumută pe a lui, te deposedează de eu. Vine el să locuiască în tine.

La festival am fost curioasă de Sjon, dar m-am trezit ascultându-l cu plăcere pe Cărtărescu. Am recunoscut în el iubitorul de carte și de scris absolut. E Romeo și Julieta în coit, dacă tinerii ar fi ajuns până acolo. Cărtărescu iubește să scrie și să citească. El ar scrie dacă ar avea zece sau un cititor. El ar scrie dacă n-ar avea nici un cititor. El ar scrie dacă ar fi ultimul om de pe pământ. El ar scrie.

Iar eu înțeleg și respect asta.

Cărtărescu nu m-a cucerit, dar m-a învățat să-l respect și să-l iubesc.

Aproape în fiecare dimineață îmi propun să ies dimineața la plimbare pe malul Begăi. Aproape în fiecare dimineață de vreun an. De vreo 20 de ani am hotărât, citind Jurnalul de la Păltiniș de Liiceanu, să reinterpretez și eu acele plimbări ale filozofilor. Noica și Liiceanu, uneori chiar și Pleșu, se plimbau împreună. La Păltiniș, Noica și-a petrecut ultimele două decenii din viață.

N-am făcut-o. Nu ies la plimbare dimineața. Citesc însă zilnic.

Azi dimineață l-am lăsat pe Mateiu la grădiniță. Am ieșit pe poartă. Am salutat niște părinți. Stânga. După ce am ieșit pe poartă, am făcut stânga până în intersecție. Din nou stânga pe lângă fostul hotel Del Pack, actual centru de îngrijire seniori. O să merg acasă ca în fiecare zi sau o să schimb direcția spre malul Begăi? M-am urcat în mașină cu această întrebare. Am pornit mașina cu aceeași întrebare. Muncitorii de pe stradă, se lucrează în zonă, m-au privit în timp ce porneam mașina și mă întrebam.

Înainte de ora 9 am parcat în golful Begăi. Pentru necunoscători, există o cotitură din sânul râului. Am coborât din mașină mirată de mine însămi. Am pornit spre cartierul Freidorf. Imediat am simțit liniștea. Casele păreau că dorm. Vreo doi pescari păreau mai mult personaje de pe pânzele pictorilor. Coșurile de gunoi doldora, mizeria din jur și miasmele m-au indispus. Indispoziția nu m-a trimis acasă, la paharul de apă caldă, la ceai, la coșul de haine murdare, doldora și el, la citit, la pisici, la aspirator.

Am continuat să merg și să ignor miasmele. Imposibil, firește. În ciuda indicațiilor creierului, nasul s-a strâmbat adeseori. La calea ferată, în loc să traversez drept, am ales să schimb malul. Dreapta. Am făcut dreapta pe pod, apoi am continuat pe malul Begăi.

M-am trezit într-o altă lume. Mă fascinează fiecare lume descoperită în lumea în care trăim cu toții. Miasmele nu încetează. Șervețelele, sticlele, ambalajele de țigări rănesc inimile sensibile. Rănesc și o inimă de leu. Frumusețea naturii, frumusețea toamnei cu galbenul deosebit afișează indiferență. Când apar doi ochi, ca ai mei azi, care s-o privească murdară, freamătă. Frunzele s-au văitat. Unele s-au dat de pământ. Crengile s-au îndoit. Unele au trosnit. Tresar când trosnesc. Vechile superstiții năvălesc. Urmează să se întâmple o nenorocire. Oh, nenorocirile cu care m-au potcovit adulții din copilărie. Am ignorat țâșnirile din inconștient. Nu le pot controla, dar îmi mut gândurile.

Înapoi spre mașină, m-am trezit cu soarele în față. M-a năpădit somnul. Am închis ochii, iar dacă ar fi fost posibil, aș fi dormit. Să dorm în timp ce merg, ca insomniacii. Am deschis ochii să verific drumul. Am închis ochii. Repetițiile mi-au amintit de Jon Fosse. Am început să citesc cartea Numele celălalt. Autorul repetă, repetă, iar repetă. În mașină, la radio, se vorbea despre cartea Danielei Rațiu. N-am auzit titlul cărții, dar presupun că e vorba despre Sfârșitul lumii e un tren. Traducătoarea a menționat repetițiile. Mă urmăresc repetițiile în literatură.

Ajunsă acasă, am băut apa, ceaiul. Am băgat la spălat. Am dereticat. Nu mi-am simțit gândurile ordonate. Nu m-am simțit mai pregătită să scriu. Plimbările fac asta oamenilor care scriu.

Va urma. Poate mai ajung și mâine.