Omul a cucerit cerul, cerul nu mai este o limită. Zburăm azi dintr-un colț de lume în alt colț de lume.
Faptul acesta aduce mult cu o hoție, i-am furat timpului ordinea succesiunii evenimentelor. Zborul a demonstrat că putem să grăbim timpul.
La fel ca zborul, internetul a grăbit și el timpul.
You ve got mail nu este doar un film, you ve got mail a devenit o esență a comunicării, a conexiunii instant.
Platformele de comunicare, un alt mijloc al internetului, au transformat chiar o stare de fapt. Anonimatul nu mai reprezintă un dat al omului obișnuit, ci o alegere. În prezent alegem anonimatul.
Prin facebook sau oricare altă platformă, omul experimentează vedetismul. Viața intimă pășește în viața socială.
De câțiva ani experimentez vedetismul. Am acceptat de bună voie, luată de un val de amuzament la început, să devin persoană publică. Am creat-o pe Dunia, să-mi rămână numai mie Paula. Într-un final am aruncat-o și pe Paula în viața plină de uși și ferestre deschise ale Duniei.
Prezentându-mă în fața unui număr de oameni, în loc să-mi sporesc atenția și grija pentru sine, am acționat la fel de nestingherită, de liberă, de fără obligații în ceea ce-i privește pe cititorii acestui blog.
O regulă, atunci când treci de la anonimat la public, constă în străduința de a-ți cunoaște publicul. Eu mă adresez unor oameni. Datoria mea era să încerc să-i cunosc, să duc până la capăt acest drum pe care am apucat.
Nu am făcut asta. Am scris în continuare despre ceea ce mi-a plăcut, despre cărți, spectacole, întâmplări de viață, transformări sufletești.
Fără să sufăr de un delir de grandoare, nu mi-a păsat ce anume ar dori cititorii să citească pe blogul meu. Am observat unele preferințe pentru subiectele cu parfum de la subsuoară, acele texte în care par să mă confesez, dar mai ales mă lamentez. O altă preferință, textele debușeu, acele texte închipuite ca o piață unde schimb impresii, judec, critic, chiar atac diferite forme sau sisteme ale vieții civilizate.
Într-un mod absolut firesc, ar fi trebuit să urmez aceste preferințe. Să scriu despre texte debușeu, să comercializez serviciile mele de blogger.
Doar că eu mi-am refuzat evoluția și statutul de blogger. Am declarat că sunt om cu blog, nu blogger.
Am declarat că sunt autodidact. Am mărturisit că mi-am descoperit multe lacune în educație. Mi-am recunoscut complexul de inferioritate, iar uneori, am suprapus peste complexul de inferioritate măreția ființei mele. Contrar tehnicii contrapunctului, nu s-a format un tot organic.
M-am deșirat, m-am împrăștiat pe blog fără grijă pentru cititori, fără rezultate în corectarea propriei ființe. Am căutat să mă sprijin și m-am lovit de singurătate.
În toată deznădejdea, am momente de luciditate. Mă trezesc în mine și îmi fac cunoscut, privindu-mă în oglindă sau meditând, că doar eu pot să mă salvez.
Nu există Făt Frumos, nu există maestru sau prieten care să mă salveze de mine însămi.
În punctul ăsta sunt eu azi sufletește.
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Două sau trei grații
De la nouă jumate aștept. Îmi aștept gândul. Știu ce vreau să scriu, cum vreau să scriu, nu găsesc introducerea.
În primul rând mă irită analogiile, mă zăpăcesc prin distanța dintre ele. Nevoia nu presupune o explicație prin filtru freudian. Explicarea nevoii în viața omului nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc.
Iar aici se iveste Aldous Huxley.
Sunt fixată pe nevoile psihologice ale omului.
Nevoia e învățătorul, să citiți învățător cu ghilimele. Nevoia pune în mișcare mintea și trupul, orice manual subliniază asta, orice experiență dovedește asta.
Dar nevoia psihologică? Și Huxley, și Freud?
Vara trecută, la o adunare întâmplătoare cu prieteni și cunoștințe, cineva mi-a zis: eu nu scriu, dar dacă aș scrie, aș scrie în stilul lui Kurt Vonnegut.
Eu scriu și am scris.
Niciodată nu am putut aprecia sau dovedi un stil. Am acordat și am simțit admirație pentru mulți scriitori, Dostoievski, Mann, Hesse, Pessoa, Aitmatov, Kadare, Sebastian, Beauvoir.
Dar nu am tânjit după condeiul nici unui scriitor. Nu am tânjit, la trecut. Tânjesc, la prezent. Anul trecut am citit prima carte de Aldous Huxley și m-a cucerit. Am fost o pradă ușoară. La ceea ce știu azi despre mine nu știu dacă el m-a sedus sau eu am întruchipat găina care se împiedica pentru salvarea unei imagini despre sine.
Săptămâna trecută am citit o poveste de Huxley, Două sau trei grații. De la prima frază, de la prima pagină am recunoscut stilul pe care mi l-aș dori.
Din paginile lui desprinzi firescul, iar firescul în orice situație sau împrejurare îmi păstrează energia constantă. Nici un fel de neplăcere nu mă tulbură oricât de onctuoase i-ar fi caracteristicile.
Am o pornire sufletească, pentru a mă asigura că această poveste ajunge la fiecare dintre voi, să copiez aici întreaga poveste sau fragmente.
Mă controlez, nu fac asta. Vă conjur să o citiți și am depășit cu acest verb sensurile simple ale unei rugăminți superficiale, vă implor, de dragul meu, citiți.
Apoi să discutăm despre nevoi psihologice, firesc, umor, ironie, iubire.
Eu mă tot gândesc la nevoile mele psihologice și încerc să mă hotărăsc dacă sunt eu însămi când mă îndrăgostesc sau sunt eu însămi când nu sunt îndrăgostită. Iubirea te schimbă sau te împinge spre adevăratul eu?
Și din nou, nevoile psihologice.
Nevoile omului le recunoști prin atributul supraviețuirii, nevoile psihologice sunt prea puțin recunoscute și dureros, copleșitor de judecate.
Mi-aș insulta inteligența să sugerez o acceptare a fiecăruia dintre noi așa cum suntem, căci mulți dintre noi nu ne cunoaștem, și nu depunem nici o muncă în această direcție. Ridicăm din umeri, iar în această ridicare a corpului cuprindem facerea lumii, cu obiceiuri, tradiții, mituri, rituri, legende.
Momentan mă declar incapabilă să caut o soluție, momentan eu am nevoie de ajutor și de două sau trei grații.
O pipă pe un scaun galben
Începusem să scriu despre Covent Garden. După două fraze jalnice, ștersei. Nu poți scrie despre un spectacol, despre bezmeticul unei seri petrecute la Royal Opera House dacă inima refuză confesiunea.
Comanda și controlul sunt funcțiile creierului, dar destăinuirea a trecut de scoarța cerebrală, a devenit apanajul sufletului.
Mă îndepărtez de Covent Garden și mă așez pe o bancă în fața unui tablou. Stau și mă zgâiesc la un scaun, la imaginea unui scaun. Galben. Scaunul e galben.
Vărul meu, Bogdan Mosorescu, mi-a atras atenția: galbenul e culoarea nebunilor.
Hm! Un scaun galben. M-am zgâit la el minute în șir. Așezată pe bancă, scaunul dispărea uneori fiind acoperit de trupurile altor vizitatori.
Le-aș fi strigat:
Atenție! Nu mai zăboviți, galbenul este culoarea nebunilor.
Am uitat să notez. Banca se afla în interiorul muzeului londonez, National Gallery. Luciditatea nu mă ocolește, sunt trează, știu că nu am notat nici numele pictorului.
Eh! O las așa. Nu notez numele pictorului.
După câteva minute m-a deranjat ceva pe pânză. Scaunul nu e complet galben. Mi-am ridicat nasul. În momentul acela, un tată îi explica ceva feciorului său. Amândoi s-au apropiat de pânză în urma unui index civilizat care nu a atins nimic.
Ce invidie m-a încercat!
Ce galben, verde am fost eu.
Galben,verde, galben verde. Să fi apărut și un mov și mă zgâiam la Picasso, dar nu. Tatăl și fiul s-au îndepărtat. Cu nasul sus, ochii s-au micșorat.
Ochelari, sunt niște ochelari pe scaun. Nu m-am convins. M-am ridicat, m-am apropiat, nu am ridicat indexul. De unde să știu dacă nu-l pocnește primitivismul și atinge ca badea pânza?!
Nu, nu sunt ochelari pe scaun. E o pipă. O pipă pe un scaun galben. Mi-am reluat locul pe bancă. După alte câteva minute am părăsit sala.
Următoarea sală plină de femei, nu orice femei, femei rubensiene. Am pufăit pe nas. Am întors capul să mai zăresc o dată scaunul.
Mai e ceva lângă pipă. Ce naiba e lângă pipă?!
Cine știe ce e lângă pipă? Și să nu mă întrebe careva de pictor, eu am terminat Literele, nu Artele, da?!
Îndrăgosteala și kanunul Albaniei
Credeți că există asemănări între o fată îndrăgostită și gjakmarrja?
Gjakmarrja este un cuvânt în limba albaneză, gjakmarrja înseamnă răzbunarea sângelui, o practică dintr-un străvechi cod cutumiar specifică unor zone din nordul Albaniei.
Alăturarea gjakmarrjei cu îndrăgosteala aduce mult cu idioțenia, iar prostia mai poate exprima ceva inteligent, idioțenia doar o lipsă totală de inteligență.
Mă apăr, accept opinenți.
Da, aveți dreptate. Mi-ar plăcea totuși să mi se permită continuarea.
Zilele trecute, călătorind cu avionul, am strecurat în geanta mea o carte, Florile înghețate din martie de Ismail Kadare. Orice deplasare cu avionul mă îndeamnă să aleg din bibliotecă o carte de dimensiuni mici, iar Florile înghețate din martie s-a potrivit. Ismail Kadare, după o categorie care mă ajută pe mine pentru o cunoaștere personală, aparține scriitorilor cu o topică lipsită de subtilități. Din cărțile lui păstrezi ideea, informația. După trei cărți ale acestui autor, mărturisesc că ideile lui produc ecou, emoțiile se propagă psihic și somatic.
Din această ultimă lectură am păstrat cuvintele gjakmarrja și kanun, și semnificațiile lor. M-am mirat, o uimire cât se poate de intelectuală, adică am ridicat din sprâncene raționând nu plină de perplexitate, cum o societate, fie ea și înapoiată, primitivă, barbară a funcționat într-o consuetudine a dreptului de viață și de moarte asupra altei persoane.
Cum poate un om să câștige dreptul asupra altui om? Cum să se nască așa ceva dacă nu există actul de creație? Nu există proces de formare.
Am făcut presupuneri. Dreptul ăsta stă în observație. Primitivul a avut la dispoziție natura. Animalele se omoară între ele, dar. Stop. Animalele nu se răzbună. Cum a apărut răzbunarea? În mintea oamenilor, în dorința lor pe patul de moarte, în atitudinea și stilul lor de viață? Răzbunarea sângelui?
Sunt fixată aici, într-o absență, dar într-un cod străvechi, kanun, și secțiunea lui, gjakmarrja, răzbunarea sângelui.
Îndrăgosteala am alăturat-o după ce am ascultat o mamă vorbind despre fata ei îndrăgostită, prima dragoste. Fata s-a îndrăgostit în vacanță, iar vacanțele tulbură geografic sentimentele. Copii din toate colțurile României se cunosc și se îndrăgostesc la bunici la țară sau la prieteni în vizită. Revenirea acasă se instalează cu dor și cu o anumită izolare. Aici.
Să ne oprim aici. Ăsta e punctul nevralgic. Doi îndrăgostiți separați, în care unul are întotdeauna o atitudine greșită, cere și impune.
Nu te mai vezi, nu mai vorbești, nu mai râzi cu alți băieți, alte fete.
De unde dreptul ăsta asupra celuilalt? Și de ce celuilalt i se pare firesc să accepte? Punctul comun dintre kanun și îndrăgosteală stă în acest drept asupra celuilalt. Cum s-a născut această pretenție? De ce omul o poartă în lume ca fiind naturală?
Firesc este să te plimbi prin lume liber, să te oprești să râzi și să cunoști oameni, nu bărbați sau femei, să iubești, să greșești, să înveți, să nu rănești oamenii prin comportament, căci ceea ce simți vine cu o altă abordare. O iubire care moare nu trebuie să-l jignească pe celălalt.
Ah! De ce nu m-am născut fluture? Fluturii se transformă, omidă, pupă, aripi colorate. Toți ajung într-un trai extravagant al aripilor colorate, noi, oamenii, ne permitem singuri să rămânem omizi.
Poate cineva cu studii aprofundate de antropologie mă ajută să înțeleg și să accept acest drept al omului asupra celuilalt.
Până atunci, posibil niciodată, mă bucur nespus să privesc fluturii, fluturii se transformă.
Nu e niciodată târziu să ai o copilărie fericită
Aș vrea să mai vorbim puțin despre Freud. Eu să mai dau niște explicații, unii cititori să încerce să mă determine să-l abandonez pe Freud în favoarea unor psihanaliști actuali.
Mă aflu în plină perioadă Freud, de abandonat nu o să abandonez, lectura cel puțin. Adeptă nu am susținut niciodată că aș fi.
De ce citesc Freud? Sau Jung, Adler, Fromm sau oricare alt psihanalist?
Pentru a mă ajuta pe mine în primul rând, pentru autodidactul în care m-am transformat de câțiva ani. Am terminat școlile, dar nu și învățătura.
Mai citesc Freud pentru plăcerea mea de a cunoaște comportamentul uman, iar psihaniliștii, prin studiile lor metapsihologice te ajută în această direcție.
Săptămâna trecută am avut șansa să vizitez muzeul Freud de la Londra. În această casă a locuit în ultimul său an de viață. Ce am descoperit nou?
În primul rând mi-am zărit numele, nu Dunia, celălalt nume, Paula. Cine este Paula, cititorii au o bănuială. Cine a fost Paula?
Paula a mai fost femeia care a avut grija casei Freud, femeia care i-a însoțit la Londra, nefiind totuși evreică.
Am zâmbit în timp ce pipăiam numele și m-am întrebat acolo de unde afecțiunea mea pentru Freud. Nu mă ajută memoria să scot afară prima amintire a numelui lui. Știu că mi-am cumpărat o carte despre el unde erau descrise câteva cazuri de isterie și am citit un caz sau două. Am lăsat cartea, viața sexuală nu mi se părea atât de plină de semnificații. Viața sexuală era în plin mister pentru mine în acea perioadă, eram în așteptarea ei.
Am reluat lectura cărților lui Freud anul trecut și sunt hotărâtă să sfârșesc toate cele 11 volume pe care le am.
În prezent sunt fixată pe compulsia la repetiție. Din copilărie am purtat cu mine următorul episod.
Într-o seară, mama s-a apucat să facă bagajele pentru călătoria de a doua zi, călătorie care nu mă includea. Totuși eu am plâns, și am plâns, și iar am plâns că vreau și eu să merg cu ele, pleca mama și sora mea. Până la urma mama a cedat și mi-a permis să vin și să-mi așez hăinuțele în valiză, o valiză mare, în carouri, roșu cu negru, și o căptușeală maro.
A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.
Înțeleg perfect motivele mamei mele azi. Atunci doar am plâns, mult, mult, mult, până la epuizare.
Voiam și eu să fiu cu ele. Nu singură, cu ele.
Revenind la compulsia la repetiție și să leg episodul din copilărie de trebuința conduitei repetitive, am crescut și port în mine această tensiune psihică, atât de inutilă pentru mine ca individ.
Oriunde sunt prietenii mei, iar eu nu sunt prezentă, indiferent de motive, sufăr. Mereu revăd valiza aceea în carouri și pe mine trântită în pat plângând. Mi-e teamă, nu frică, teamă. Frica apare atunci când cunoști obiectul fricii tale, teama este atunci când ai de-a face cu un element surpriză, iar surprize ai tot timpul, mai ales de la cei mai apropiați și importanți oameni.
Freud m-a ajutat să înțeleg că tot ce se întâmplă în viața mea nu poate fi trecut sub genericul sorții, soarta e doar ceea ce ne-a impresionat în copilărie și purtăm în noi ca adulți.
Cred asta cu o nestrămutată convingere.
Oprimistă rămân însă. M-am întors de la Londra cu aceste cuvinte pe o insignă: nu e niciodată târziu să ai o copilărie fericită.
Lucrez la asta acum.
From London With Love
Sunt la Londra de ieri. Cele două ore ale lor peste ora României, le arătară ochilor mei ora 4 dimineaţa. După câteva nereușite de a adormi la loc, dupa aranjarea pernei, răsucirea pe o parte și pe alta a mea prin pat, renunţai. Mă așezai la scris, iar acesta nu este primul text. Mi se pare, poate dintr-o lipsă a lucidităţii sau chiar a lucidităţii însăși, că s-ar putea să fi găsit o modalitate utilă de a trăi decent lângă oameni și printre oameni. Am mai mărturisit în repetate rânduri că nu știu să iert. Adevărat. Nu știu. În dimineaţa asta, printre gânduri încrucișate, știu ce pot face însă.
Pot să mulţumesc. Mulţumesc fiecărei persoane din viaţa mea pentru ajutor, pentru momentele frumoase. În orice relaţie există momente frumoase. Cele urâte, acelea care dezamăgesc, care provoacă durere devin mai ușor de gestionat după ce ai mulţumit pentru cele frumoase. În această stare se poate instala doliul și melancolia. Îţi porţi durerea în lume, de ce să o ascunzi, dar e doliu, e pierdere, e extincţie. De aici, iar nu mai știu cum trebuie procedat.
Sunt foarte curioasă de mine când o să recitesc acest text, acum îmi ard obrajii, tâmplele, ochii in cap.
Duminică
O duminică liniștită urez cititorilor acestui blog. Știu că urmează, din lipsă de activități, o întâlnire cu eul, iar de eu nu poți să fugi. Nu reprezintă un pericol. Totuși, nu stați în propria voastră cale.
Celălalt tărâm din România
În basme, natura cunoaște atingerea unui designer. Poate acești designeri poartă numele de elfi, în unele culturi, scandinavă, germană, știu sigur că aceste ființe supranaturale lucrează cu apa, focul și vântul.
Ieri, mi-am propus să o duc pe Mara mea în basme.
Am plecat dimineața, după un mic dejun festin aș putea zice, spre Caransebeș. După Caransebeș, între Obreja și Glimboca sau chiar la Băuțar, există un tărâm de basme. Intenția mea a stat într-o activitate de jumătate de zi în natură, iar la prânz să lenevim undeva cu un castron fierbite de supă în față și obligatoriu ceva desert.
Intenția nu s-a potrivit cu întâmplarea.
Locul acesta de basm mi-a revenit dintr-un articol de pe internet. Știți acele articole care vă fac cunoscut de la început că aveți în față un ciot. Nu întreb. Cine stă pe internet, a dat peste cioturi. Eu m-am dus după unul.
Undeva între Obreja și Glimboca se alfă o veche cale ferată unde în prezent locuiesc elfii, zânele, toate ființele supranaturale binevoitoare.
Undeva e foarte vag, căci undeva se pierde între kilometri dintre Obreja și Glimboca. Totuși, în același ciot de articol, erai trimis și la Băuțar. Nimeni nu specifică că urmezi un ciot, iar eu am citit un fel de avertisment abia ieri. Oamenii care știu locația exactă nu vor să o divulge, cică există turiști cu intenții rele care vor să alunge elfii și zânele.
Revin la experiența mea de ieri, la judecata mea. După informațiile mele, am hotărât să opresc în Glimboca, locul fiind între Obreja și Glimboca. Am cerut îndrumări în Glimboca. O doamnă în marginea drumului. Mi-a zis să merg la Băuțar, ea merge la Oțelu Roșu și e în drum.
Sus, tanti, sus!
La Băuțar, o altă doamnă în marginea drumului. Nu la Băuțar, la granița cu Hunedoara. Ea merge la Bucova, e în drum.
Sus, tanti, sus!
Ne-a atras atenția asupra puterii lui Dumnezeu care ne-a scos-o în cale.
Între cele două județe nu am descoperit nimic, dar am urcat puțin pe munte și acolo, în aer rece, eu am încălzit pământul. Mara căuta curioasă în jur orice semn de praf magic.
Ne-am urcat în mașină, am întors, am mers până în sat și am tras pe dreapta. Mi-am mai încercat norocul cu încă un sătean.
Nu vă supărați, aici, undeva, pe vechea cale ferată, un tunel de copaci.
Ah! Era să uit! Doar o mică paranteză. În Oțelu Roșu am întrebat un polițist despre tunel. Bună ziua, nu vă supărați, pe vechea cale ferată, între așa și așa, un tunel de copaci, știți cumva?
Un tunel?!!!
Mare, mare i-a fost mirarea, iar eu abia m-am abținut să nu râd. Până atunci deja conștientizasem că intenția mea a devenit un caraghiozlâc.
Ultimul sătean însă mi-a dat puțină încredere, dar am început să-i suspectez pe toți de tăinuire. Eu întrebam despre tunel, el mă trimitea prima uliță la dreapta, se poate vedea ceva și de aici.
Sigur, am acceptat politicoasă, dar TUNELUL de care întreb eu, știți unde este?
Apoi da, dar e între Obreja și Glimboca. Mergeți în Glimboca, ieșiți din sat, lăsați mașina și mergeți spre calea ferată. La calea ferată, mergeți înapoi spre Glimboca.
El a zis, noi am făcut. Am parcat mașina, ne-am îndreptat spre calea ferată, am luat direcția înapoi spre Glimboca. M-am oprit după ce am mers câteva minute și am schimbat direcția indicată, am pornit spre Obreja. Și am mers, am mers până ne-am întâlnit cu un grup de oameni, căutau același tunel. Erau foarte dezamăgiți de ceea ce au găsit. Eu le-am spus și lor ceea ce știam de la un alt sătean, acesta având casă lângă calea ferată, că tunelul se află la 2 kilometri, poate chiar 3 de aici, este aproape de Obreja.
Ei nu m-au ascultat, au plecat dezamăgiți. Îmi pare rău că au renunțat, tunelul există, trebuia doar să nu renunțe, să nu fie descurajați de 2 kilometri de mers pe cale ferată. Mara a rezistat și a fost recompensată. A descoperit și a avut șansa să treacă prin tunelul zânelor și elfilor.
Așadar, cine vrea să petreacă timp în basme, există un tărâm fermecat la ieșirea din Obreja. Ieșiți din Obreja, parcați, îndrepați-vă spre calea ferată, tunelul este acolo. L-am văzut, l-am fotografiat, m-a făcut fericită, zâmbăreață, frumoasă, mulțumită de isprava mea.
Am ratat prânzul, e adevărat! Ieri am mâncat prânzul și cina la aceeași oră, dar Mara nu s-a plâns. Iar azi noapte sunt sigură că a visat foarte frumos.
Țineți minte, tărâm cu ființe magice între Obreja și Glimboca, la ieșirea din Obreja. Vă rog nu alungați zânele, nu le plac sticlele de plastic, pachetele de tigări, nici măcar chiștoacele.
Drum bun spre celălalt tărâm din România.
Buletin de știri
23 aprilie, The Winter s Tale, Royal Opera House, Covent Garden.
Textul de azi cuprinde un nou buletin de știri, dar acest buletin de știri e mult mai mult, e un vis.
Visul acesta nu reprezintă o neglijență a paznicului neatent al nopții care a permis ca un gând să devină conștient. Nu. Visul acesta și-a permis apariția din putința omului de sublimare.
Dintr-o reorientare a energiilor, din o îmblânzire a instinctelor, persoana mea a început să idealizeze un timp petrecut în marile săli de spectacole ale lumii.
În 23 aprilie ajung la Londra, iar ceea ce viața mea adună acum, îmi asigură o moarte ca a filozofului Socrate, un leac, o încununare, nu un sfârșit.
23 aprilie, The Winter s Tale sau un vis îndeplinit.
Zice Dunia
Reiau un subiect, dar mă supără ca o durere de măsea într-o zi de duminică. Iar duminica doar Urgențele se ocupă de asemenea dureri. La urgență, notez aici o impresie.
Atunci când oamenii se îndrăgostesc, eul se retrage foarte mult și crește iubirea pentru celălalt. În această sărăcire a eului plutim. După un timp, eul începe să crească la loc, iar atunci ne trezim paznicul celuilalt, nu egalul lui.
Tot mai mult în jur zăresc paznici și din păcate, cel puțin pentru mine, femeile sunt cei mai feroci paznici.
Am surprins frânturi de dialog la supermarket, am sesizat atitudini de cloșcă, am băgat de seamă priviri nimicitoare.
Ce mai joc! Un joc perdant. În lupta asta ne pierdem doar pe noi sau tot ce e frumos în noi, liniștea.
Nici un război exterior nu va distruge cât o neliniște de la interior. Stimulii aceștia de la interior au puterea unui întrerupător, sting ochii, și câți ochi de cărbune am surprins în jurul meu.
Mi-aș dori atât de mult să surprind și flăcări! Corect spus, mai multe flăcări!
