Am primit anul trecut, în vară, de la un cititor al blogului, o carte pe care mi-o doream foarte mult. Geamilia.
Azi citii Geamilia, de Cinghiz Aitmatov.
Am amânat lectura, nu știu după ce premise. În minte mi-a stăruit o asigurare, povestea de dragoste, o întâlnire a mea cu iubirea, cu acest sentiment care se ridică dincolo de limita umană.
Recunosc că mă găsesc oarecum copleșită. Povestea de dragoste este într-adevăr frumoasă, iubirea e zbucium, e tânjală, e dor, e frământare, e nebunie. Dar dincolo de sentimentele celor care o întâmpină, pe mine mă fascină o participare, participarea cumnatului la această poveste.
Cumnatul, un băiat cu vârsta și bărbat de nevoia războiului, ia parte la iubirea care se naște între cumnata lui și un alt bărbat, iar când lumea află, familia se dezmeticește și el înțelege tot, băiatul acum bărbat nu condamna fapta, căci la ei văzuse fericirea. Reușise chiar să o pună pe hârtie într-un desen profan.
Privind mai târziu schița, sufletul lui întâlnește din nou sufletul lor, iar oamenii care își acordă timp să asculte inima nu mai cunosc decât un fel firesc de a fi, și firesc înseamnă să te simți fericit fără știința care îți spune când și cum să fii fericit.