VĂ ÎNDRUMAȚI COPIII SĂ SE SUPUNĂ PRETENȚIILOR SOCIETĂȚII?

De 14 iun., 2024 0 No tags 0

Pare că mă pregătesc să plec la Bordeaux să-mi celebrez cei 40 de ani. De fapt o să pornesc la drum marți spre Copenhaga să-mi celebrez cei 41 de ani. Un an întreg s-a condensat în zilele trecute ca percepție. Scurgerea unui an ține de fantastic. Timpul a devenit nereal.

Înainte să mă bucur de ziua mea naștere, mă bucur de a sorei mele. În 5 iunie m-am întrebat ce anume mai e de sărbătorit. Viața, desigur, dar pe lângă minunea de a exista? Sunteți curioși de reprezentativitatea, disponibilitatea și ancorele vieții? Sigur îl recunoașteți în întrebare pe Daniel Kahneman, aceia care l-ați citit.

Privind chipul sorei, Karamazoava de Oltenia, a se înțelege senzuala de Oltenia, am realizat că a îndeplinit ca la carte pretențiile societății.

A îndeplinit reprezentativitatea. Karamazoava a fost o elevă sârguincioasă. A adus coronițe acasă. Ca studentă, a luat bursă. Ca tânără absolventă s-a angajat la o multinațională.
Dacă ați citi această descriere, cum credeți că s-a descurcat în viață?

Și-a calculat viitorul imaginându-și variantele și dificultățile cu care ar fi putut să se confrunte. Așa că a achiziționat un apartament, iar chiria a devenit rată la bancă. De ce să plătești chirie?, gândește românul.

A avut în vedere valoarea vieții prin procreare, și s-a ancorat cu doi băieți Feți Frumoși.

A făcut totul ca la carte. Probabil a și plantat un pom pe undeva. Școală, casă, căsătorie, copii și ne-am trezit la o cafea într-o zi întrebându-ne despre ce a meritat și ce nu a meritat în viață. Ne-am îndruma copiii să se supună pretențiilor societății?! Aceasta este o întrebare care naște alte întrebări cu răspunsuri dificile la care răspundem adecvat, dar vag.

Contrar apucăturile vremii, nu-mi cresc copiii să fie cineva sau fericiți. Prefer să-mi cresc copiii cu povești și să le plantez în minte ideea de plan. Să aibă un plan, un motiv să înceapă ziua. Și cel mai mult insist să privească cerul și să citească istorie. Cosmosul și istoria ne potolesc de apucături stăpânitoare. Cine stăpânește cu adevărat ceva când propria minte e supusă erorilor de judecată?!

Priviți cât de des puteți cerul cu copiii. Citiți-le istorie. Râdeți cu ei. Putem să trăim într-o lume mai bună prin comunicare, visare și râsete.

Păreri?

Foto: Carmen Vulpea boemă

STAU LA POARTA MATURITĂȚII ȘI NU MI SE PERMITE SĂ INTRU

De 11 iun., 2024 0 No tags 0

Ce înseamnă, în vremurile actuale, să ajungi la vârsta de 40 de ani? Înseamnă, în primul rând, o nepotrivire între vârsta biologică și vârsta psihologică. Întâlnirile din oglindă devin insuportabile și detestabile.

Cine ne privește din oglindă? În ciuda inteligenței și experienței de viață sau în ciuda ignoranței și a naivității, timpul scurs nu ne-a maturizat. Stăm la poarta maturității ca omul de la țară din povestea lui Kafka, În fața legii. Nu ni se permite să intrăm. E un păzitor care nu poate fi mituit. Într-o zi, chiar ziua morții, poarta o să se închidă, iar noi o să murim neajunși la maturitate.

Generalizarea vi se pare greșită, o eroare de judecată a autoarei? Să schimb la persoana I? Cine mă privește din oglindă? Stau la poarta maturității și nu mi se permite să intru? O să mor neajunsă la maturitate. Posibil. Probabil. Imprevizibil. Aștept. Între timp trăiesc cum pot mai bine.

Mi-am evaluat viața și notez că sunt suma unor evenimente care m-au marcat. Povestesc aceleași întâmplări. Evoc aceleași amintiri. Pot foarte bine să mă consider blocată în anumite situații, într-o memorie specifică. Amintirile noi se așază peste amintirile vechi așa cum mi le amintesc, nu neapărat cum le-am experimentat.

Amintirile vin, cele din ultimul deceniu, sub forma unor poze pe rețelele de socializare. Selectez de ani de zile ce-mi amintesc și ce uit. Am uitat mult. Îmi amintesc considerabil.

Conștientizez deplin ce noroc am avut. Sunt sănătoasă, n-am rate la bancă, n-am șef. Cum se face totuși că, deși lucidă și rațională, nu mă consider neapărat fericită? Timpul este răspunsul. Îmi calculez starea de bine din perspectiva apogeului-final, iar recent, firma unde am comandat ușile de la apartament a dat faliment. Falimentul au uitat să-l anunțe. L-am descoperit când am telefonat să întreb de montaj. Am fost poftiți la masa credențială. Am comandat alte uși. Am plătit alt avans.

În această iluzie de focalizare, termenul lui Daniel Kahneman, cum să mă consider fericită?

Nu mă consider. Și totuși sunt. Într-adevăr greu de acceptat.

Foto: Bogdan Mosorescu

OLIVIA RODRIGO. CE NEVOI AU ADOLESCENȚII?

De 9 iun., 2024 0 No tags 0

V-am anunțat că port de grijă democrației. Azi am votat. Sper că cei mai mulți dintre noi și-au exercitat acest drept. Nimic în plus despre acest subiect. Mi-e capul plin de Olivia Rodrigo.

Olivia Rodrigo este o cântăreață americană. Este tânără, frumoasă, zâmbitoare, iar la 21 de ani, umple stadioane. Pe stadionul din Munchen am ascultat-o eu. M-au frapat chipul de Albă ca Zăpada și picioarele gotice. Zâmbetul te transpunea la Disney, iar bocancii te țintuiau în Evul Întunecat.

De două săptămâni cunosc acest nume. Mara și-a exprimat dorința de a merge la concert. Hocus-pocus, un zbor, un hotel, un drum scurt cu mașina și am pătruns în hala de la Olympiapark. Ne-am ocupat locurile, iar când Olivia Rodrigo a intrat pe scenă toată lumea s-a ridic cu religiozitate în picioare. Atunci am înjurat prima dată. Mi-am imaginat îndată tortura la care vor fi supuse degetele mici de la picioare. Marei i-am zâmbit și am asigurat-o că mă simt excelent. Și m-am simțit.

Am alungat asocierile. Așa merge mintea mea. Când mă aflu într-o mulțime, Elias Canetti se ivește cu masa și puterea. Mărturisesc, masa este fascinantă. De la Elias Canetti, la camerele de gazare, iar de la camerele de gazare la adolescenții plini de hormoni care din când în când cedează și trag cu arma. Atunci m-am hotărât că nici la baie nu o să merg. O să stau lângă Mara până la final.

Ca să alung asocierile, am început să privesc chipurile din jur. Toți cântau, se îmbrățișau, trăiau în moment cu tot cu telefoanele. Nu m-am abținut. I-am propus Marei să lase telefonul, să experimenteze starea de bine. M-a ascultat pentru scurt timp.

M-am trezit gândindu-mă la versurile Oliviei Rodrigo și la judecățile aplicate de adulți adolescenților.

Got your whole life ahead of you, you’re only 19.
Someday I’ll be everything to somebody else.
If someone tells me one more time, ‘Enjoy your youth,’ I’m gonna cry.

Ce nevoi au acești adolescenți? Să iubească și să fie iubiți, să se îndrăgostească, să le fie inima ruptă. Îmi amintesc clar că mi-am dorit același lucru. Sunt absolut convinsă că octogenarii și-au dorit același lucru. Ce vrem cu toții? Să oprim inima cuiva o milisecundă. Milisecunda asta reprezintă extraordinarul ființei umane. Milisecunda asta face suportabilă întreaga viață prin invitația la viață.

Îndrăgostiții reprezintă viitorul omenirii. Părerile unilaterale nu-și găsesc un sol fertil în îndrăgostiți. Am privit chipuri de băieți și fete care cântau cu pasiune despre iubire. Nu mi-e frică de tineri, ci de bătrânii care corup mințile tinere cu pretențiile lor că ar deține adevărul absolut.

Istoria ne-a servit adevărul în fel și chip. Ne-am înșelat de atâtea ori! Ne-am măcelărit de atâtea ori! Încă o facem. În loc să oprim gloanțe cu trupul, mai bine am opri priviri, inimi, mâini.

Așa mi-e dor de fiorul îndrăgostelii, de arătătorul care se mișcă ușor de fosa suprasternală! Știți despre ce vorbesc?! Firește că știți.

Să ne îndrăgostim, să ne reîndrăgostim, să ne creștem copiii cu cântece de dragoste.

Foto: Bogdan Mosorescu

PORT DE GRIJĂ DEMOCRAȚIEI

De 5 iun., 2024 0 No tags 0

Afară, mă apucă de nas mirosul de tei. Inspir lacomă de fiecare dată. Nu mă las rugată. Înăuntru, în apartament, mă apucă de nas mirosul de varză cu rață la cuptor. Am tocat varza, am călit-o câteva minute cu ceapa în ceaun și am dat cu ea la cuptor.

E ziua lui soră mea azi. Ne-am născut în aceeași lună. Ziua ei marchează scurgerea unui an. În 5 iunie îmi adaug și eu un an pe umeri. În 21, ziua mea, imit împlinirea unui număr de ani. De fapt azi adun. 40 plus 1, 41 de ani. Plănuim o călătorie în Danemarca pentru această adunare de ani. În 2023 am vizitat orașul Bordeaux. Nu știu cum a trecut atât de repede anul. Credeți-mă că îmi vine greu să realizez trecerea timpului. Dacă mă gândesc la călătoria la Bordeaux, atunci pare că s-a întâmplat ieri. Dacă încerc să-mi amintesc călătoria de la Bordeaux, atunci pare că s-a întâmplat demult, demult, tare demult.

La 40 de ani timpul se dilată, se contractă, se simte și se pierde în contradicții năucitoare. Ieri a avut loc la Universitatea de Vest o conferință. Matei Vișniec a vorbit unui public restrâns. Din nou m-am mirat de lipsa unor persoane. Unde au umblat? De ce nu sunt curioase de asemenea personalități? Vișniec a vorbit și despre contradicțiile în care omul poate să trăiască întreaga lui viață. A vorbit despre mai multe subiecte de la pupitru, dar prefer să notez aici unul anume: democrația.

Port de grijă democrației. Nu o menționez pentru a vă reaminti de alegerile care urmează. Voi singuri o să faceți asocierea. Exprimați-vă părere cu un vot, indiferent de cui anume îi acordați întâietate. Eu îi acord întâietate lui Fritz. Cu el consider că susțin și apăr Europa și principiile Europei. Egalitate! Fraternitate! Libertate!

În fiecare zi mă atacă și mă roade restrângerea libertății cetățeanului. A povestit Matei Vișniec despre idioții utili. Așa mă simt în prezent și așa îi simt pe cetățenii planetei, ca pe niște idioți utili. Nu vedem imaginea de ansamblu, ne lăsăm copleșiți de emoție, dăm întâietate emoției, decidem pe baza emoției. Schimbăm titluri de cărți. Concediem profesori pentru că arată nudurile din artă. Creăm situații și împrejurări pentru viol deoarece identificarea cu un gen ignoră biologia. De ce nu însoțim emoția cu rațiunea? De ce emoția guvernează unde rațiunea trebuie să aibă dreptul excepțional?

Nu văd o salvare. Nu o văd, dar fac tot ce-mi stă în putință să acționez în numele unor principii și valori care suportă pericolele și dificultățile. E greu în Europa azi. Lupt pe pătrățica mea. Îmi hrănesc mintea. Îmi îngrijesc reacțiile. Încadrez și reîncadrez aparatul politic de la Timișoara. Mi-e cel mai la îndemână.

Încadrați-l și reîncadrați-l pe Robu într-un context larg.

Încadrați-l și reîncadrați-l pe Fritz într-un context larg.

La Robu se ivesc apucăturile dictatoriale. La Fritz se ivesc pasiuni europene.

Ieșiți în 9 iunie la vot.

Foto: Bogdan Mosorescu

LICEUL MONTESSORI, O ALTĂ MÂNCARE DE PEȘTE

De 30 mai, 2024 0 No tags 0

Am avut azi o întâlnire la școala Marei cu profesorii de română, matematică și germană. Fiind în clasa a VII-a, a dat teste la materiile menționate într-o redare fidelă a testelor naționale. Am profitat de smiorcăielile ei referitoare la stres și l-am adus în discuție pe Robert Sapolsky. Stresul provocat de teste este unul pozitiv. O pregătește pentru ceea ce o să urmeze anul viitor.

Eu însă am fost luată pe nepregătite. Mara studiază la Montessori, școală privată. Firește, o cu totul altă mâncare de pește pentru societatea și sistemul educațional românesc. M-am obișnuit cu mediul altfel prin facturi lunare.

După vacanța de primăvara, Mara s-a mutat în sediul nou. În prezent, Montessori însoțește copiii până la liceu. Înainte să intru în curte am inspirat un aer impregnat de miros de tei. Am urcat scările exterioare. Am trecut pragul. Ochii mi s-au oprit în balustrada albă și decupată a scărilor interioare. Senzația de ordine și curățenie m-a fermecat. După discuții, directoarea instituției, ne-a permis un scurt tur al clădirii. Respect. Acesta este cuvântul care cuprinde tot ceea ce înseamnă un elev la Montessori. Respect pentru elev ca persoană, respect pentru nevoile elevului, respect pentru mintea și trupul elevului, respect pentru eforturile financiare ale părinților.

Nu pledez pentru învățământul privat. Învățământului de stat îi datorez întâlnirile năucitoare cu Ilie Gyurcsik, Adriana Babeți, Gabriela Glăvan, Cornel Ungureanu, Pompiliu Crăciunescu, Ciprian Vălcan. Din nefericire pentru cetățenii români, fiecare profesor numit de mine reprezintă o excepție și nu regula. Toți acești excepționali profesori au suferit și suferă din cauza condițiilor din instituții. Profesorii mei s-au descurcat. Se descurcă. Condițiile s-au îmbunătățit pe alocuri. La Montessori pe alocuri mai au loc derapaje. Montessori ca întreg prilejuiește, întreține și susține scânteia fiecărui elev. Știți că fiecare copil poartă în interiorul lui o scânteie ucisă prea des de pretențiile nejustificate ale părinților? Montessori construiește un pod între nevoile elevului și pretențiile părintești.

Contrat unor atitudini care nu alcătuiesc neapărat o majoritate, n-am emis niciodată pretenții de la școală doar pentru că o plătim. Apucătura asta o puteți citi cu cheia mentalității românești sau cu cheia aristocratului închipuit. De aceea m-a luat pe nepregătite azi. M-au încântat condițiile și povața unui profesor: Vacanța e pentru joacă.

Să fie joacă, să fie vacanță!

Să fie, să fie, să fie Montessori!

NOROCUL CHIOR AL ZILEI CARE MI-AR FI PUTUT FI ULTIMA

De 23 mai, 2024 0 No tags 0

Ies rar din casă. Fiecare ieșire din lumea construită în interiorul unui apartament amenajat cu exces de cărți îmi confirmă acest adevăr. Ar trebui să practic zilnic o plimbare. Mi-am promis deseori că o să înfăptuiesc. Nu se întâmplă. Mi-e ciudă pe mine.

Azi, la semafor, am trăit două experiențe. Prima experiență o să vă provoace râsul, a doua groaza. La al doilea semafor era să dea mașina peste mine. M-a salvat un șofer care a claxonat. Eu m-am oprit, mașina a trecut în viteză pe lângă mine. I-am mulțumit șoferului așezându-mi palma pe piept și mi-am continuat drumul. Eram o mamă în întârziere la grădiniță, probabil de aceea nu m-a călcat mașina.

La primul semafor doi bărbați au ignorat martorii fără voie din jurul lor. Așteptam cu toții verdele când unul dintre bărbați s-a confesat:
Iar ne-am certat. Așa se întâmplă după fiecare team building. E nebună! Își imaginează numai orgii. A urmat o pauză. Cel de-al doilea bărbat nu a comentat, nu a pus nici o întrebare. A continuat primul bărbat. Bine, eu am încercat să organizez un sex în grup, dar nu am reușit. Deja picioarele ne purtau pe zebră. Mi-am continuat drumul și m-am întrebat: De ce a numit-o nebună pe soție?

Imediat am început să gândesc acest text. Începutul nu aveam cum să știu că va fi despre norocul meu de a fi în viață. Am zâmbit, probabil absent, tot drumul până la Modex unde m-am întâlnit cu o prietenă.

Am pentru femei, dar și pentru bărbați, o recomandare. La fiecare team building la care participă partenerul/partenera plănuiți-vă o ieșire care să presupună prieteni, parfum, neapărat alcool. Nu păziți. Nu sunați. Nu tânjiți. Dacă aveți copii mici în grijă și nu puteți să vă organizați ieșirea la aceeași dată, atunci week-end-ul imediat următor. Nu puneți întrebări. Așteptați să fiți întrebat.
Ce ai făcut?
Cu câteva diferențe, ce ai făcut și tu.

Frica de necunoscut ne ține în viață, dar ne ține și la respect. Team building-urile, delegațiile, misiunile justifică și motivează plecările de acasă, dar nu justifică și motivează prostia. Nu fiți proști! Nu permiteți partenerilor să se distreze, iar apoi să se reîntoarcă la confortul casei ca regi unși de dumnezeu.

Viața e scurtă. Vă scriu din norocul chior al zilei care mi-ar fi putut fi ultima pe acest pământ. Deșteptați-vă!

Foto: Bogdan Mosorescu

UN TEST APGAR ȘI LA 25 DE ANI

De 21 mai, 2024 0 No tags 0

Majoritatea a căzut de acord. Psihologii au confirmat. Primii 5 ani ai copilului au o deosebită importanță. Poți toată viața să te bizui pe fundație.

Dimineață selectam hainele, albituri, colorate, mătase. Printre lenjerie, întors de bluze și doza de detergent, primii 5 ai din viața copilului i-am suprapus peste începutul anilor 20.
La 20 de ani m-am confundat cu o buruiană. Am crescut cum s-a nimerit. Norocul a ținut locul ploii. Ghinionul a luat locul erbicidului. Am avut noroc. Am avut ghinion. N-am avut un plan. Deplâng, de la cei 40 de ani împliniți, lipsa unui plan. Știu acum și sunt recunoscătoare că balanța s-a înclinat cu circumstanțe favorabile.

Povestind cu diverse persoane, cele mai multe femei, mi-a atras atenția vârsta de 20. Vârsta conține germenii distrugerii sau ai excelenței. Mai mult ca niciodată, la vârsta de 20 de ani ai nevoie de modele grandioase. Modelele te ghidează până se fixează gustul fiecăruia. Contrar părerii Marei mele, gusturile se discută și sunt schimbătoare. Gusturile variază în funcție de punctul de referință. Dacă vă interesează să aflați mai multe despre punctele de referință, vă recomand cartea lui Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă.

La 25 de ani cortexul s-a dezvoltat. Ca la periuța de dinți a Marei, s-a efectuat o tură întreagă, cercul s-a închis. Ar trebui să primim și la 25 de ani un test APGAR. Mușchi, ritm cardiac, grimasă, aspect, , respirație s-ar putea citi ca autenticitate, perspicacitate, gândire, aspect și rațiune. De la 1 la 5 am da o notă separată fiecărei categorii. La final, o notă generală. S-ar îmbunătăți considerabil viața tinerilor.

Pentru mine încerc să efectuez o reducere a pagubelor efectuate de alegeri neinspirate, ghinion și riscuri neasumate. Stau atât de comod în viața mea și aproape orice schimbare mă dezgustă și mă înfricoșează. Mi-ar plăcea să efectuez teste cu persoane de 40 de ani. Ce îți mai dorești la 40 de ani? Cum te eliberezi de sentimentul de posesie? Mai poți la 40 de ani să atingi excelența?

Merge mașina de spălat. Mateiu o să intre pe ușă dintr-un moment în altul. O să-mi întrerupt textul despre excelență. Am întrerupt chiar procesul de excelență cu ani în urmă. Mă gândesc deseori cei 20 de ani ai mei. Zâmbesc. Sentimente plăcute și neplăcute mă cuprind din toate părțile. S-ar putea să-mi urce tensiunea de la intensitatea emoțiilor sau de la cele 2 cafele sorbite. Nu știu, dar mă scutur de amintiri și-mi reiau activitățile zilnice.

Este confortabil și liniște la 40.

Foto: Lorena Dumitrașcu

SUSPENDAREA GÂNDURILOR DESPRE TREBURILE CASNICE

De 20 mai, 2024 0 No tags 0

Ați întâlnit vreodată gânduri de mamă sau de gospodină transformate într-o capodoperă, într-un Munte vrăjit sau într-un Orlando?
Mă ridic în fiecare dimineața din pat ca orice alt autor din lumea mare. Primii pași aș jura că sunt identici. Cu toții luăm drumul spre baie. Ce se întâmplă apoi? La mine se aude mama. Fiecare ureche răspunde unui glas.
Mama!
Mama!
Mă spăl pe dinți și mă privesc în oglindă. Mi-e gândul doar la ceai, la canapea, la Jurnalul lui Kafka. Am ajuns la Caietul al VIII-lea. Trece o oră între gând și faptă. Lectura ridică o barieră. Suspendarea gândurilor despre detergenți, supermarket și treburi casnice mă încurajează să-mi suport viața.

Îmi suport viața cu grație. O găsesc adeseori plăcută, amuzantă, privilegiată. În unele minute, alteori ore, zile mai rar, mă doboară inutilitatea. Stau inutilă pe canapea. Sorb ceai. Citesc Jurnalul lui Kafka. N-am visat niciodată să salvez lumea. N-am visat niciodată să schimb destine. Am crescut cu lipsuri, iar aceste lipsuri mi-au modelat visele. Dacă e să fiu corectă, mamanu mi-a modelat visele. Mereu i-am reproșat atitudinea supusă, nepretențioasă. Parcă-l aud în urechea distinsă pe personajul lui Dickens, Uriah Heep: Be humble, be humble!

M-am împotrivit prin însușire inconștientă. Am rămas refractară în teorie. Gura a rostit adevăruri inconfortabile, dar ce am înfăptuit? Visul l-am retezat. Un vis fără cap, un vis blocat în nevoi primare, un vis al lui mamanu de a sta iarna la căldură și vara la răcoare. M-am așezat comod în viața mea, iar eu în tot acest timp am crezut că am timp pentru excelență.

Amuzant, ușor trist, suportabil. E călduță viața mea, e acel moment al zilei când soarele pătrunde blând pe fereastră. Spectacolul de umbre și lumini te fascinează. E o promisiune acolo, o speranță, dar și o moarte.
De-a lungul anilor am ucis variații de a fi și am devenit cine s-a nimerit prin noroc și ghinion. Prea puțin am avut controlul propriei vieți.

La 20 de ani am avut un anturaj. Acel anturaj a dat și a schimbat viața. În prezent cred că am un control doar asupra felului cum gândesc. În gândire s-ar putea să ating excelența. Cum? În primul rând pentru că râd des și din tot sufletul.

Umorul e salvarea mea.

Foto: Simona Nutu

FEMEI FRUMOASE. FEMEI STATUI

De 15 mai, 2024 0 No tags 0

Poartă riduri este.
Proiect.
Îndemn.
Speranță.
Demnitate.
Privilegiu.
Poveste.

Poartă riduri este o poveste. Azi i-am mai adăugat o pagină. Încă o femeie a acceptat să îmbogățească acest palmares. Se numește Ileana. Vă gândiți la Cosânzeana? Asociați cu Ileana din Noaptea de sânziene? Ileana din #poartariduri aparține clasei optimiștilor. În viața de zi cu zi este parteneră, mamă, prietenă, polițistă, cofetar închipuit.

Priveam azi către Ileana și Simona. Ileana cu zâmbetul pe buze. Simona țac-țac cu aparatul. Am recapitulat obiectivele proiectului: acceptarea vârstei, familiarizarea cu oxidarea, iubirea de sine, autenticitatea. Pentru prima dată mi-a trecut prin cap că această poveste nu e tocmai clară. Am primit suficiente reproșuri și atacuri legate de muzele proiectului. Așa le numesc. Asta sunt. Că una și alta au intervenții. Că nu sunt toate naturale. Stop!

Natural? Naturalețe? Să ne amintim de naștere. Capul alungit, vernixul și lanugo necesită efort și răbdare din parte părinților. Să ne amintim de adolescență. Coșurile, pilozitatea și sudoarea solicită ajutor și ce se întâmplă? Intervenim asupra corpului. Intervenim asupra corpului de la capul alungit încoace. Nu mi-e clar exact ce înseamnă natural pentru unele dintre noi în acest context.

Povestea s-ar putea să nu fie coerentă. Natural înseamnă nici o intervenție asupra corpului? Dar cum e posibil?! Amintiți-vă! Vernix, coșuri, păr vopsit, defilare pe tocuri, găuri în urechi. Natural înseamnă lipsa operațiilor estetice, injecții de botox și colagen. V-am prins! Natural înseamnă fără intervenție umană. Vreți să spuneți naturalețe, adică lipsă de artificialitate, comportare firească, atitudine naturală. Operațiile estetice și injecțiile de botox uniformizează trupul, de acord, dar pune semnul egalității între aspect și caracter. Buzele naturale nu confirmă un caracter demn. Buzele cu aspect de maimuță nu confirmă un caracter detestabil.

Povestea #poartariduri ar putea fi foarte bine despre apă și săpun, despre igiena elementară, despre o greutate corporală adecvată. Toate parfumurile din lume, Chanel, Goutal folosit de mine, nu depășesc în atracție și seducție apa și săpunul. Curățenia semnifică facerea unei persoane. Sofisticarea împrăștie discret parfum, un parfum simțit prin apropiere, prin intimitate.

Refuz uniformizarea în frumusețe. Refuz măcelărirea în numele frumuseții. Aici includ buzele augmentate, chipurile statuare, viața însăși primejduită de operații aberante. Doamnelor, asta este psihoză ca la carte, adică așa am citit eu în cărți, nu pun un diagnostic.

Medicina ne permite în prezent să trișăm moartea. E o iluzie. Moartea învinge întotdeauna. Colegul meu de bancă a suferit AVC la 40 de ani. Doamna cu florile, Anca Lupu, nici măcar nu s-a știut jucătoare. N-a mutat. A pierdut pur simplu.

Îngrijiți-vă! Spălați-vă! Mâncați pentru voi nu pentru cei lipsiți de hrană în Africa. Utilizați botox cu măsură. Consultați doctorul. Citiți. Ieșiți la teatru. Creșteți necontenit spiritul.

Fiți femei frumoase nu femei statui.

CINE SUNT FĂRĂ COPIII MEI?

De 13 mai, 2024 2 No tags 0

De-a lungul anilor s-au adunat critici legate de scrisul meu pe blog. N-am fost niciodată dispusă să le dau atenție, de aceea am reușit să merg înainte.

N-ai talent. Ești proastă. Ești curvă.

Lipsa talentului, prostia și curvia au fost stoarse de sens propriu. Mi s-a evaluat blogul. Mi s-a scos fișa matricolă. Mi s-au numărat bărbații din așternut. Notez cu ironie.
La sens figurat, capacitatea creatoare are loc în subteran, dau în gropi și sunt josnică. Notez cu tristețe.
Literal ați înțeles ce înseamnă lipsa talentului, prostia și curvia.

Firește, în paralel, m-am întărit cu aprecierile.

Talent. Inteligență. Rafinament.

N-am petrecut timp cu detractorii. N-am petrecut timp cu admiratorii. I-am preferat pe ultimii cât să le mulțumesc frumos. Ambele categorii reprezintă capcane pentru sine. Când suportam atacuri violente, cuvintele rănesc și ucid, mă chestionam: Ce să fac acum, să nu mai scriu pentru că CINEVA mă anulează? Când mi aduceau laude, cuvintele întăresc și desfată, mă gândeam la profesorul Ilie Gyurcsik. Să mă dezvolt, să mai urc o treaptă spre cer, să privesc cu bunăvoință, să fiu, să râd, să încerc să înțeleg.

Dacă aș fi renunțat la blog, acum la 40 de ani ce aș mai fi avut? Cine aș fi fost? Când Mara și Mateiu vor pleca de acasă, ce companie o să-mi fiu? Mă îngrozește ideea de a rămâne fără un rost după ce zilele mele nu or să mai însemne drumuri la școală, gătit, spălat, dereticat, supravegheat, alergat la doctori, activități cu copiii. Cine sunt eu fără copiii mei? Să se întrebe toți părinții. Să pună mâna să-și creeze o viață pe lângă copii altfel le creștem aripi ca să le legăm prin șantaj emoțional la bătrânețe. Nu dai un telefon mamei tale care te-a crescut! Cât am suferit cu tine în cele 3 zile de spitalizare de la Țurcanu! Of! Of! Of!

Am continuat blogul cu aprecieri și critici laolaltă. N-am aplecat urechea și am ajuns în punctul în care reprezint și manifest blogul.

Eu sunt Dunia. Citiți-mă sau nu mă citiți. Eu scriu. Voi alegeți.

Foto: Lorena Dumitrașcu