Mă vaccinez. Dacă ai ales să crezi, de ce nu integrezi în profesiunea de credincios și rolul medicinei?

În sfârșit pot să mă vaccinez. Am plănuit că o să fac buf la final de săptămână. Hemoglobina lui Mateiu nu mi-a permis să mă expun controlat la virus până în prezent. Suntem însă pe drumul cel bun. Respirăm ușurați, ca expresie. Respirăm bine, ca stare a organismului. Oxigenul respirat se răspândește în corp. Panica mea nu s-a potolit. Fiecare plânset capătă o semnificație aparte. Mă înșel. Mă înșel acum? Ne-am înșelat acum cinci luni? Cum o să depășesc, dacă o să depășesc momentul, nu știu.

În fiecare zi ascult radio în mașină. Dimineața când merg cu Mara la școală ascultăm știrile pe Radio Cultural. La prânz, când revenim acasă, Mara mai schimbă frecvența. Așa se face că uneori trag cu urechea la Guerrilla, Național sau Digi. Un ascultător mi-a atras atenția. Dumnezeu ne-a dat un sistem imunitar perfect pentru a rezista bolii. Cum să combați credința într-un dumnezeu care taie și spânzură? Ce argumente să aduci?

Cât mă duce mintea, caut să citesc cercetători care și-au publicat munca în cărți pe înțelesul tuturor. Încerc să pricep și eu cum funcționează organismul uman. Încerc să pricep cum funcționează universul. Totul e legat. Nimic nu e individual. Omul și-a construit un ego care nu are legătură cu funcționalitatea universului. În acest ego zace și credința. Cum altfel?! Cum altfel, dacă ai ales să crezi, nu integrezi în profesiunea de credincios știința și rolul medicinei? Până la urmă, trag concluzia, ceea ce-l face pe credincios să se opună nu are legătură cu dumnezeu, ci cu delirul lui de grandoare că e mai deștept ca cercetătorii care se dedică muncii de laborator.

Nu este nici o luptă între credincoși și necredincioși. Lupta se duce, ca întotdeauna, între ignoranță și bun simț. Vedem ce o să iasă din această epocă peste un deceniu. Atunci poate o să fim capabili să vedem imaginea de ansamblu. Și atunci, când presupunem că am priceput, o să ne înșelăm din nou.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zic ca tine fac ca mine

Aproape fiecare text l-aș putea începe așa. Am citit și m-am gândit la. Recent am citit ceva la Dawkins care mi-a atras atenția asupra unui aspect din viața mea.
Am pierdut mult prea multă energie încercând să fiu eu și să fac ca mine. Oh, și câți apropiați nu ar sări acum la mine să mă corecteze. Dar tu faci mereu ca tine! Adevărat? Da. Fals? Da.

Adevărat, fac ca mine. Am un creier și-l folosesc. Îl folosesc întotdeauna corect? Nu. Am greșit. M-am înșelat. Dar eu am greșit. Eu m-am înșelat. Nu s-a înșelat mama. Nu a greșit tata. Nu a decis soră mea în locul meu. N-au hotărât prietenii în locul meu. Atitudinea zic ca tine fac ca mine mi-a fost străină în purtare, iar când am fixat-o ca strategie am respins-o cu brutalitate. Pentru că sunt o brută sau o pasională. Cum preferați, cum mă iubiți sau nu mă iubiți.

Atitudinea zic ca tine fac ca mine e considerată diplomatică. Unii o consideră. Alții, printre care și eu, o așază la ipocrizie. Zic ca tine și fac ca mine ține de ipocrizie. Nu supăr pe nimeni direct. Nu deschid gura la o confruntare. Nu recunosc că am altă părere. Nu strig în gura mare că mă deranjează. Zâmbesc. Privesc în altă parte. Discut mai târziu cu alte persoane care nu sunt implicate.

Așa am pierdut energie. Apărându-mă că nu am adoptat atitudinea zic ca tine fac ca mine. Apărându-mă că mi-e bine fără credința într-un dumnezeu. Că nu așez un dumnezeu în vârful piramidei. Că la bătrânețe nu o să mă întorc în sânul bisericii cum fugeam la mamanu în brațe când plângeam. Multă, multă, energie pierdută să fiu. Dacă aș fi canalizat-o în scris sau într-un plan pentru blog, poate aș tăia facturi apreciabile.

Uneori mi-e clar că o să mor singură undeva într-o căsuță la munte. Uneori suport greu societatea și pretențiile. Uneori urlu în mine pentru că Sorin Oncu e mort și nimeni nu mai trage de mine să urc. Visez mereu că urc cu liftul. Întotdeauna urc. Azi noapte am visat că urcam și-mi era frică. Am început să cobor. Probabil cobor și în viață. Pentru că oamenii sunt talentați în a te trage în jos pentru că nu te uniformizezi.

Fii diferit, dar să nu ieși din șablon. Așa creștem. Comenzile se exclud reciproc.

Încheiere. Detest atitudinea zic ca tine fac ca mine. Eu fac ca mine și suport. Îmi suport neghiobiile de când mă știu. Încă îmi place de mine.

Cât vă placeți în aceste zile?

Foto: Carmen

Un om bun este și un om satisfăcut

În fiecare zi, fără excepție, îmi propun să scriu după ce adoarme Mateiu seara. Dacă de multe ori am simțit că nu am nimic de spus, în prezent simt că dau peste. Dar prefer să dorm. Dorm de la opt. Dorm de la nouă. Dorm. A doua zi o iau de la capăt. Mă pregătesc să ies în parc și-mi promit că o să scriu seara.
Vine seara.
Mă așez cu Mateiu. Dau drumul la un episod din Rita, un serial danez. La Rita mă uit. De când cu alăptarea, deschid Netflix-ul și dau pe repede înainte. Mă uit cinci minute. Opresc. Mut. Așa am vizionat un sezon din Sex Life. Ochii încep să mă usture. Sting. Mă culc.

Pe sărite, cum am zis, m-am uitat curioasă la Sex Life. O dată am dat înapoi. Voiam să descopăr acel moment special dintre ea și el. Pe scurt despre cine nu cunoaște acest serial. Ea este căsătorită și are doi copii. Soțul o neglijează. Ea își vizitează fostul la finalul sezonului pentru a face sex cu fiori. Nu mai există fiori între ea și soț. Pe scurt.

Versiunea lungă conține multe scene de sex pasional între ea și fostul. Aici m-am pierdut puțin. Am înțeles ceea ce filmul a prezentat: sex pasional. Înțeleg și sexul pasional în viața de toate zilele. Nu am priceput din film ce anume este special între cei doi. S-au cunoscut. Sex pasional. Au continuat. Și mai mult sex pasional. De ce este el special? De ce este ea specială? Rita e specială pentru că e Rita. S-a construit în jurul personajului. Vă dau exemplu de alt film cu amanți: Pacientul englez. Ea e specială în felul cum i se zbate o venă la claviculă.

Tot mai mult se scriu filme pentru neveste plictisite. Oare câte neveste nu au dorit să folosească filmul pentru a le atrage atenția soților despre neglijența din cuplu?! Femeile aleg calea complicată. Să rostească simplu nu se face. Viața noastră sexuală e plictisitoare. Hai să facem ceva, încep să poftesc la altul. Dacă ar fi sincere, s-ar putea ca familia fericită de pe facebook să se destrame sau s-ar putea ca el să accepte discuția, să-i dezvăluie fanteziile, iar ea n-ar mai avea pe cine să dea vina.

Atracția expiră. Naturală sută la sută, greu îi muți data de scadență. Cuplurile inteligente și sincere apelează la paradisurile artificiale. Pentru fiecare, paradisul artificial înseamă altceva. De la ieșiri în oraș cu mâncare și vin, la călătorii și opiacee, la escapade amoroase, la roluri, la sex în grup.

Copilăria și sexul ne definesc. Lipsa sexului ne înăcrește. Un om bun este și un om satisfăcut. Învățați să faceți sex. Contrar opiniei publice, nu știm pur și simplu să facem sex.

Mă puteți contrazice cu argumente.

Foto: CARMEN

Inima mi-e hartă românească

Am fost acasă. Am venit acasă. Cum vine asta? Am ajuns pentru câteva zile la Severin. Am revenit la Timișoara ieri. Așa că am fost. Așa că am revenit. Unde? Acasă.
Am trăit 19 ani la Severin. Am trăit 19 ani la Timișoara. Cu siguranță Severinul mi-a fost casă pentru că m-am născut acolo. Pentru că mi s-a spus că acolo este casa noastră. Și a fost casa mea. Nu m-am gândit să mă îndoiesc vreodată de asta.
Am realizat, în timp ce Mateiu sugea la sân, că anul acesta, prin cei 38 de ani împliniți, am ajuns la jumătate. Pot decide singură care îmi este casa. Atunci am avut o senzație, ceva nedeslușit. Pe la 16 ani m-a izbit nimicul într-o contemplare pe fereastră. De la fereastra camerei mele se vede un vârf de munte de la sârbi. E ușor într-o parte. Seara urmăream linia orizontului și-mi imaginam că merg pe linia muntelui. Duminică seară m-au izbit pereții casei într-o contemplare. Vocile de pe stradă care ajungeau până la mine m-au tulburat.
Oamenii muncesc și se consumă pentru pereții casei. Spun despre mine că m-am născut la Severin, că am trăit la Schela. Adevărat. Mai aproape de adevăr este faptul că am trăit între pereții casei de pe strada Vrancea, 14A. Mergeam la școală. Mă întorceam între pereții casei. Mergeam la bunici. Mă întorceam între pereții casei.

Încerc să vă descriu senzația legată de pereți prin aceste exemple. Plecam. Reveneam. Nu reușesc să redau, dar unii dintre voi sigur or să simtă ceva. Or să se simtă mici și neînsemnați. Or să se simtă puternici și importanți. Dacă puneți pereții pe lângă lună, vă duceți spre neînsemnați. Dacă puneți pereții pe lângă realizări personale, vă duceți spre importanți. Lumea asta mare, universul întreg, nu se compară cu mintea omului. Mintea mă fascinează și mă sperie nu neapărat în mod egal.

Aș pleca să trăiesc următorii ani pe o insula în Grecia. După 19 ani în care am luptat să fiu, în care m-am îndoit de convingerile luate de-a gata, mi-ar plăcea să-mi petrec ultimii ani de luciditate liberă de toate constrângerile și sentimentele de vinovăție. Mi-au îmbătrânit părinții. Ei au devenit bunicii. Eu am devenit ei. Dar cum să plec? Sunt o lasă. Inima mi-e hartă românească. Granițele imaginare rețin mai bine ca granițele păzite de armată. Eu cunosc străzile de la Schela, magazinul alimentar, brutăriile Prospero, Profi de la colțul blocului. Eu o am pe soră mea câteva străzi mai încolo, mamanu coace vinete, cu Cori beau cafeaua în parc, zilele astea sunt partener la festivalul de teatru, cumpăr pampi de la dm, Făt Frumos mă enervează sau mă face să râd. Nimic nu mă eliberează, totul mă reține.

19 la Severin.
19 la Timișoara.
Următorii 19, unde?!

Foto: CARMEN

O casă cu plinte de plastic, o femeie cu pantofi scâlciați

Recent am văzut o casă. Cârpesc apartamentul comunist de ani de zile. De câteva luni mă reprezintă. Intru în casă. Ce frumos e la mine acasă! Îmi zic. Ies din casă. Stau în ușă și privesc. Ce frumos e la mine acasă! Îmi zic. Este! Este frumos pentru că mă reprezintă. Făt Frumos consideră că sufrageria arată ca a unei mătuși căreia nu-i muți perna din loc. Firește că-l contrazic, dar îmi plac lucrurile la locul lor.

Tot de câteva luni am născut. Mara, Mateiu și Motan subliniază necesitatea unei case cu o curte mică unde să-i scoți și să uiți de ei. Glumesc! Ajung la propoziția de început. Recent am văzut o casă. Nu m-aș lăsa dusă din apartament, dar Făt Frumos mă ademenește cu pădurea și cu un petec de iarbă unde să ies cu copiii desculți când plouă și când ninge.

Pentru a treia oară, am văzut o casă. Mi-au picat ochii pe plinte. Plastic! O casă cu plinte de plastic arată ca o femeie în rochie Dior, dar cu pantofi scâlciați. Groaznic! Am revenit în apartament. Am deschis ușa. M-am descălțat. Am aruncat geanta de pe umăr. L-am așezat pe Mateiu în scăunel. M-am oprit în mijlocul sufrageriei. Ce frumos e la mine acasă! Frumosul include plinte de lemn, o bibliotecă albă, o canapea de la Mosen, un spărgător de la o prietenă, dar mai ales sufrageria conține moștenirea mea.

Pare că nu reușesc să accesez partea creierului responsabilă de calcule. Pare că nu o să las copiilor mei case și mașini. Pare că le las sute de cărți, mii de povești și autori monumentali. Mai este ceva ce nu pare, este. Acel ceva se numește individualitate conștientă. Pompos spus, știu!

Și totul se trage de la plinte.

Foto: Bogdan Mosorescu

91 de cititori pe articolul despre infracțiunea de viol

91 de cititori pe articolul de ieri. Am verificat. Rar mai verific Analytics-ul. Mi-e prea somn seara. De obicei scriu, public, închid. Dar am fost curioasă. Câți sunt interesați de infracțiunea de viol. Cel mai mult acest blog a strâns aprovimativ 9000 de accesări într-o zi. Și atunci tot cu un subiect tragic, dar personal. Când ne confruntăm cu generalul, ne dovedim lași.

Lătrăm ca dulăul din curtea vecină. Lătrăm. Nu acționăm. Lătrăm. Nu ne întrerupem activitățile zilnice. Azi m-am pozat în parc cu razele de soare în spate. Am fost o rază de soare într-o lume lașă și violentă.

Ori de câte ori se întâmplă ceva în lumea asta îmi măsor lașitatea. Sau îmi măsor lipsa de curaj. Ce fac eu mai exact?! Cu certitudine iau parte la conversații unde subiectul este Afghanistanul. Am luat parte. Am o părere. Toți au o părere într-o atitudine prețioasă, dar ne doare ce se întâmplă acolo la nivel de discuție. Apoi revin la copii. Mara trage de nas. Mateiu e mârâit. Azi am gătit o supă de roșii.

Dulăul s-a potolit. Somnul l-am păcălit, dar mă ustură ochii. Gândul mi-e la pat. Mi-e rău de somn. Închei. Merg să mă conectez cu Mateiu.

Foto: Bogdan Mosorescu

Să citească mamele despre infracțiunea de viol

Sec despre lipsa educației sexuale. O să tot public asemenea mărturii. Să citească pudibonzii. Să citească evlavioșii. Să citească mamele.

”… Instanța de fond a avut în vedere și modalitatea concretă de săvârșire a faptelor reținute în sarcina inculpatului (în mod repetat, folosind forta fizică și amenințări), natura acestora (infracțiune îndreptată împotriva libertății sexuale a persoanei), persoana victimei ( un copil în vârstă de 8 ani la data consumării primului act sexual, cu posibilități extrem de reduse de apărare), ce imprimă un grad extrem de ridicat de gravitate atât faptelor, cât și persoanei inculpatului.

În ceea ce privește caracterul repetat al actelor sexuale ce au intrat în conținutul infracțiunii de viol, instanța de fond a avut în vedere și concluziile Raportului de evaluare psihologică nr. _____/LTU/29.09.2020 care evidențiază faptul că, actele repetate de viol comise asupra persoanei vătămate, pe parcursul celor 8 ani, au avut un impact devastator asupra dezvoltării psihice a minorei persoană vătămată, culminând cu două tentative de suicid.”
Sursa: aici.

Și mai sec:

”… inculpatul a abuzat emoțional, fizic și sexual, 3 fetițe cu vârste cuprinse între 6 și 11 ani .

Audiat fiind în cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut comiterea faptelor reținute în sarcina sa.

Examinând probele administrate în faza de urmărire penală, în raport de declarațiile de recunoaștere a învinuirii dată de inculpat în fața instanței (în ședința nepublică din 20.09.2019 a admis cererea i___________ de judecare conform procedurii prev. de art. 375 alin. 1 C .p.p.), instanța reține în fapt următoarele:

Prin dispoziția 57/03.07.2017 a Directorului general al D_____ B____, inculpatul minor se afla în plasament în regim de urgență în Centrul de Primire în Regim de Urgență pentru Copilul Abuzat, Neglijat și Exploatat O_____ și în perioada în care s-a aflat în centru, fără a se putea stabilit cu exactitate data, într-o seară în jurul orei 23,00, inculpatul a obligat-o pe persoana vătămată minoră M______ R_____, în vârstă de 10 ani, prin constrângere la un act de natură sexuală, respectiv să îl masturbeze. În aceiași perioadă, tot prin constrângere, inculpatul minor K_____ M_____ P_____ a obligat-o și pe persoana vătămată minor ă în vârstă de 9 ani , H_____ G______ I____ , la 2 acte de natură sexuală, în concret silind-o să îl masturbeze. În aceiași perioadă, cu privire la această persoană vătămată minoră, H_____ G______ I____, inculpatul , pri n constrângere , a încercat să-i facă sex oral, prin lingere sau penetrare cu limba în zona intimă , activitatea infracțională fiind însă întreruptă de apariția unei persoane din exterior. Persoana vătămată a precizat că inculpatul i-a cerut inițial să îl masturbeze și fiindcă a refuzat a amenințat-o că dacă nu acceptă să-i facă ,,laba” o va bate. Constrângerea s-a realizat în prezența minorei D____ I_____ E_______ căreia inculpatul cu acel prilej i-a și dat un pumn în față, agresiune care a convins-o pe persoana vătămată H_____ că inculpatul este capabil să-și pună în aplicare amenințările.”

Sursa: aici.

Foto: CARMEN

Ce să discutăm când ne întâlnim? Eu sunt tolerant, dar ăștia gay chiar trebuie să defileze?

Eu sunt tolerantă, dar. De fapt nu urmează nimic după dar. De fapt e punct înainte de dar. Dar nu există. Să mergem puțin înapoi. Cât de înapoi? Până în copilărie. Să zicem că ne află în anul 1995. Îmi amintesc de un băiat pe care lumea l-a numit Fetița. Înainte ca urechile mele să audă cuvântul homosexual au înregistrat batjocura necruțătoare a cuvintelor: poponar, găozar, curist, futencurist etc.

Probabil cuvântul homosexual l-am preluat din filme. Tot din filme am înțeles și ce înseamnă. Nu mi-a explicat mama. Nu mi-a explicat tata. Ce să-mi explice? În 1995 deja învățasem să nu mai pun întrebări de nici un fel. În loc de răspunsuri primeam oricum sarcasm, cărți în cap, jigniri.

Cu certitudine am aflat că două persoane de același sex pot întreține relații sexuale. Nu-mi amintesc să fi avut vreo senzație de greață sau vreun sentiment de groază. Lumea e pierdută, lumea e pierdută! Lumea se pierde zilnic de când avem noi habar de ea. Lumea se pierde când individ se asmute pe individ. Și nu ne-a luat niciodată mult să ne năpustim unii asupra altora.

Mara m-a chestionat într-o zi despre homosexualitate. Nu am zărit greață. Nu am observat groază. Explicația e chiar simplă pentru copii. Pentru reproducere, e nevoie de o femeie și un bărbat. Un act sexual presupune două persoane indiferent de sex.

Ceea ce este cu adevărat îngrozitor este sexul. Sexul bagă în sperieți oamenii. Dacă vorbești despre e rușinos, pervers, indecent. La fel ca a vorbi despre bani sau fecale. În fiecare zi ne confruntăm cu situații legate despre bani, sex sau fecale, dar a discuta despre ne umple de disconfort. Banii, sexul și fecalele nu se potrivesc în evoluția rafinată a speciei umane. Cu adevărat scârbos și condamnabil în viața noastră e lipsa de învățătură. Și nu fac referire la matematică. Arăt cu degetul spre ignoranță. Ignoranța ne nimicește.

Societatea românească e ultragiată de parada persoanelor gay, dar indivizii din această societate votează condamnați în funcții publice. Tac în fața medicilor care cer mită. Lingușesc pentru carieră. Scuipă semințe pe stradă. Acceptă decizia unei instituții că o fetiță de 11 ani poate să consimtă un act sexual. Adolescentele devin mame, dar refuză educația sexuală în școli. Etc!

Ce să discutăm când ne întâlnim? La dracu cu sănătatea, infrastructura, educația. Ne descurcăm. Avem o mătușă în Germania. Un unchi s-a mutat în America. Eu sunt tolerant, dar ăștia gay chiar trebuie să defileze? Și Fritz ăsta?

O fi sfârșitul lumii, dar sfârșesc reprezentări despre lume, nu lumea. Dar ce știu ei, acești bravi bărbați, aceste demne femei care sunt traumatizați de sexul anal?!

Îi înțeleg. Așa mă apucă și pe mine crizele când vine vorba despre sex între o copilă și un bărbat adult.

Foto: CaRMeN

Generații turbate de corectitudine

Mi-e frică.
Privesc fetele de 12 ani și mi-e frică. Mara are 11 ani și vă jur că e copil. Oare ce o să scriu anul viitor despre schimbările aduse de vârstă?
Mi-e frică.
Privesc analizele lui Mateiu și mi-e frică. Hemoglobina e stabilă, dar aici e povestea cu drobul de sare. Dacă pică drobul de sare?
Mi-e frică.
Privesc laptopul și mi-e frică. Cum o să-mi gestionez blogul cu tot acest politic corect? Dacă în toți acești ani de scris undeva mi-am pus în pericol libertatea?
Vin din urmă generații turbate de corectitudine pentru niște fapte de cultură cunoscute prin accesul la informație, dar străine prin experiență.

Citesc Dawkins și notez pe marginea foilor. Citesc când îmi permite Mateiu. Alăptam ieri și priveam pe fereastră teiul uscat din fața blocului. Mi-am zis că suntem niște primitivi. Dacă luăm prin comparație, vârsta universului, vârsta pământului și vârsta oamenilor din momentul când peștii au ieșit din mare și până în momentul prezent, concluzia ar fi că suntem o formă primitivă de viață. Ochiul perfect nu vede, dar mintea imperfectă vede în perspectiva timpului.

Închei. Nu pot să fredonez Elefantul Cici și să scriu. Vă sperie gândul că suntem o formă de viață primitivă?

Foto: Bogdan Mosorescu

Lumea unui bătrân român: mâncare, pastile și nepoți

Cu Mara plecată la tatăl ei, în fiecare zi ne întrebăm cum ne-am petrecut ziua. Ce ai făcut, Mara? Ce ai făcut, mama? Așa am realizat că o zi bună pentru mine înseamnă să deschid laptopul și să scriu. Scriu mai rar. Ați observat. Scriu și mai bine. Sunt sigură că ați observat și asta. Simțul umorului e la locul lui.

Ce ai făcut, mama? Am scris, Mara. În acel moment mă simt împlinită. Ca atunci când mai citesc o carte și o așez la locul ei în bibliotecă. Ca atunci când îi iau în brațe pe Mara și pe Matei. Am mâinile pline. Ca atunci când reușesc să alung nervi și bosumflări pe mamanu, pe Făt Frumos sau pe prieteni apropiați.

Când am revenit azi din parc m-a măsurat o doamnă care mergea cu cadrul. Să presupunem că mi-a invidiat vârsta, tinerețea, sănătatea. În același timp m-am intersectat cu o adolescență, pantaloni scurți, buricul gol. Am tras aer în piept. Trei etape din viața unui individ: tinerețea, maturitatea, bătrânețea. Nu-mi doresc pentru nimic în lume viața de la 20 de ani. Nu-mi doresc nici viața de la 30 de ani. Am luat o pauză. Am privit pe fereastră. Inspirația vine, dar mai ales fuge. De ce v-am povestit despre doamna în cadru și despre domnișoara cu buricul gol?

Am fost șunca, brânza și castravetele dintre două felii de pâine. La 20 de ani nu m-aș întoarce pentru că mi-ar lipsi gândirea de acum. La maturitate, cu grijă la alimentație și la sport, poți să ai un corp frumos. La 20 de ani greu stăpânești puterea unei perspective. La bătrânețe rămân amintirile. Tot mai des mă încearcă senzația că trăiesc ultimii ani de luciditate, de sănătate, de coerență. Bătrânețea, în special la români, e hidoasă. Mâncare, pastile și nepoți, în asta constă lumea unui bătrân român.

Acasă, m-am jucat cu Mateiu. I-am dat o hârtie de copt să o pipăie. Am scos aspiratorul. Nu a fost să fie. Mi-a trecut prin cap paricidul lui Cornel Ungureanu și Pastorala americană a lui Philip Roth. M-aș apuca de amândouă. Aș citi. Aș scrie. Mi-e lene. Mateiu îmi atrage atenția. Aspiratorul zace în mijlocul camerei. Am omorât un țânțar. Pe Motan îl neglijez. S-a așezat la ușă. Motan vrea să fugă de acasă.

N-am nimic interesant de povestit. S-a întâmplat. Sunt fericită. Sunt distrusă pentru literatură. Ce mai pot scoate din mine cu o stare sufletească liniștită? Hemoglobina lui Mateiu mă aruncă într-un carusel de emoții, dar în rest mă prezint ca Dunărea la apus. De ce mi-o fi trebuit viață de familie când eu am visat Nobelul? Și nu, nu cred că poți să le ai pe toate în viață. Să excelezi înseamnă să sacrifici. M-am umplut de cărți Montessori. Mă îndepărtez tot mai mult de cărțile imaginate.

Ce ați sacrificat să excelați?

Foto: Bogdan Mosorescu