Mulțumesc, Alexandru Bălan. Faptul că ai spus cu voce tare ce gândesc prea mulți bărbați mă bucură

Vreau să încep acest articol cu mulțumesc. Mulțumesc, Alexandru Bălan. Datorită ție, nu din cauza ta, toată lumea vorbește despre cât de greșit este raportul sexual dintre un adult și un minor. Faptul că ai spus cu voce tare ce gândesc prea mulți bărbați mă bucură. Putem de aici să ne apucăm de treabă.

Prima și cea mai importantă treabă, mai ales a femeilor, este să nu mai ignore. Toate știm, toate închidem ochii. Există vreo femeie pe lumea asta care să nu fi auzit o glumă despre viol? Sau. Să nu fi avut habar despre o relație nepotrivită dintre un adult și un copil? Dar. Nu e treaba lor. Nu e treaba mea. Replica sigur vă e familiară.

Istoric, viața femeii s-a îmbunătățit prin lupte. Femeile au luptat să fie oameni. Să aibă drepturi. Să fie educate. Femeilor li s-a dat. Sexual, până mai ieri, femeile nu aveau orgasm. Când li s-a recunoscut orgasmul, atunci a început o nouă epocă. A părut că bărbatul a dat un pas înapoi. Într-un fel, viața de familie s-a reorganizat. În loc de o părere, unica părere, a venit și a doua părere. Tu ce crezi despre asta? A trebuit să întrebe bărbatul. Nu a vrut, a fost forțat de împrejurări și circumstanțe.

Femeia nu a mai vrut să se căsătorească de la 16 ani. Femeia a refuzat de soț bărbatul care îi putea fi bunic. Dau două exemple din literatură: Lolita și Otilia lui Călinescu. Femeia a schimbat regulile jocului, dar nu jocul. Jocul a rămas același. Bărbatul poftește în continuare la carne fragedă.

Mărturisesc. Nici măcar nu mă interesează gândurile bărbaților. Să poftească. E instinct. Să se abțină. E civilizat. E atât de simplu. Vaginul unei fetițe e interzis. Vaginul unei adolescente e ilegal. Pentru că nu bagi funia prin urechile unui ac de cusut.

Am dus zeci de discuții pe acest subiect. De fiecare dată m-am îngrozit. Am presupus la un moment dat că vremurile s-au schimbat din adolescența mea. Fete de 16 ani aveau relații cu bărbați de 30 de ani. Un bărbat de 30 de ani din adolescența mea ocupă în prezent o funcție importată în oraș. De câte ori îl văd sau mi se vorbește despre, mi se face greață. Lumea știe, dar. Am ajuns la gândirea bărbaților și la atitudinea femeilor.
Bărbații: Ele o cer.
Femeile: Nu e treaba mea.

Dacă te naști de sex feminin, atunci pe la vârsta de 12 ani începe să ți se retragă bunăvoința. Corpul suferă schimbări. Mintea adună informații la întâmplare, fără nici o ordine, prioritate sau semnificație. În unele familii, mama refuză să discute despre ceea ce se întâmplă. Fetele cresc, instinctul câștigă teren și ajung peste noapte curve. Și prințesele se trezesc peste noapte curve. Pentru că s-au schimbat regulile jocului, dar nu jocul. Indiferent dacă părinții discută sau nu despre sex cu copiii, dorința trupească e în ei. Cum e și firesc. Dorința i-a adus pe lume.

Lăsate de capul lor, fetele acționează fără reguli. Dacă nu-i explici unei fete despre plăcere, cum să priceapă neplăcerea? I-am atras atenția Marei despre un anumit comportament. De unde să știu, mama?! Nimeni nu mi-a spus. Exact! De unde să știe copiii despre pericolul care-i pândește dacă nu le repetăm zilnic ca niște mori stricate?

Bărbații poftesc la fetițe. Bărbații seduc adolescente. Mamele de băieți să insiste cu relatări despre sexul prin constrângere și consecințele lui. Să pedepsească glumele despre viol. Adolescenții le fac. Eu i-am auzit cu urechile mele. I-am povestit unui adolescent cu lux de amănunte ce se întâmplă cu un vagin atunci când intră ceva în el fără lubrifiere. Cred că acum o să se gândească de două ori. Mamele de fete să insiste cu discuții despre corp, îngrijire, vestimentație, exprimarea voinței. Să le învețe pe fete să-și iubească corpul, să-l apere, să-l transforme în casa sufletului. Să vorbească despre sex, plăcere și consecințe.

Înainte de punct. Vorbiți despre sex cu copiii. E o nevoie, o obligație și o responsabilitate.

Foto: Diana Bodea

Renunțarea nu e o opțiune. Sinuciderea este o anomalie

Visez urât. Seara evit să mă pun în pat. Sau. Mă pun în pat și mă smiorcăi puțin. Dimineața mă trezesc greu. Mă ridic. Stau în marginea patului. M-aș așeza la loc. Motan se alintă la picioare. Mara își strigă din cealaltă cameră meniul. Ouă, sandviș sau cereale? Pot cereale, te rog frumos! Te rog. Te rog. Da, poți. Nu, nu poți. Depinde. Ea ar devora cereale în fiecare zi.

Cu ceaiul în mână, merg la fereastră. Mesele de la piață sunt toate ocupate. O pisică neagră traversează acoperișul de pe imobilul din față. O pisică neagră, ce interesant! O s-o folosesc într-un articol. Sinucigași. În timp ce urmăream pisica cu privirea, chibzuiam la sinucigași. De ce unii o fac? De ce majoritatea nu acceptă suprimarea propriei vieți?

Mama, de ce poartă adolescenții hanorace? Mara mi-a adresat întrebarea din dreapta mea. N-am simțit-o când a venit lângă mine la fereastră. A ieșit din cameră, de la cursul online să-mi ceară mere. Pot mere tăiate? Te rog, te rog. Da, poți. Un grup de adolescenți s-a aciuat în colț la Profi. Poartă hanorace, se împing, râd, fumează.

Tai merele felii. Sunt mai gustoase așa. Dacă mă iau după Mara. Las castronul pe pat. În unele zile, Mara alege să stea întinsă în pat la curs. La fereastră, pisica nu mai este pe acoperiș. În cap, gândul a rămas la sinucigași. Faptul că oamenii nu acceptă suprimarea propriei vieți trece dincolo de prescripțiile bisericești. E păcat! Numai Dumnezeu decide când părăsim acest pământ. Nu dilemele morale ne-au scos din peșteri, ne-au trimis la vânat, ne-au inspirat să cultivăm grâu.

Viața oamenilor primitivi m-a pus pe gânduri. Ce anume i-a motivat să rămână în viață? Au stat în peșteri cât afară au existat prădători mari. N-au abandonat. Au ieșit din peșteri. Au ridicat colibe. S-au legat de o bucată de pământ. Au cultivat. N-au abandonat. De-a lungul vremurilor, oamenii au trăit în niște condiții înfiorătoare. Medicii operau, dar nu se spălau pe mâini. Într-o cameră locuiau zece sau cincisprezece inși. N-au abandonat. Părinții și-au vândut copiii. Fetițele și băiețeii s-au prostituat. N-au abandonat.

E în noi. Nu are nici o legătură cu exteriorul și tot ce a creat omul pentru a-și sprijini vulnerabilitățile. Ceva în noi, o glandă, un nerv, un hormon, ne impune să trăim. Renunțarea nu e o opțiune. Sinuciderea este o anomalie. De aceea cei mai mulți nu o acceptă. Sinuciderea ține de o construcție intelectuală. Omul a ieșit din peșteri bazându-se în primul rând pe instinct. O construcție superficială ca sinuciderea revoltă reflexele înnăscute.

Îmi spui? Ce anume, Mara? De ce poartă adolescenții hanorace și își trag mânecile peste degete? Or fi cool. Nu-și iubesc corpul. Caută acceptare într-un grup. Vor să treacă neobservați. Nu știu exact.

Aș putea să reiau Demonii lui Dostoievski. Mă interesează justificările lui Kirillov.

Foto: Bogdan Mosorescu

Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov

Mi se pare greșit să privești pe geam la blocuri. E greșit. Așa scrisesem. Am șters. Am corectat. Mi se pare greșit. Mie, mi. Vine uneori o lumină de culoarea șofranului și blocurile capătă o anumită substanță și un sens. Mi se pare greșit să usuci hainele în camera în care dormi. Mie, mi. Așternuturile albe de pat, întinse pe uscător, pe scaun sau pe ușă, în lumina de culoarea șofranului sau într-o lumină simplă, mă atrag ca orice pânză semnată Picasso.

Îmi place Picasso. Înainte să pot aprecia tehnica, m-am apropiat de chipurile descompuse în părțile elementare: nasul, ochiul, gura. Am auzit. Așa desenam și eu în clasa a V-a. Am primit mesaje. Așa desenam și eu la școală. Mi s-a mărturisit. Așa desenam și eu. Am răspuns. Dar unul singur e Picasso!

Când eram mică, clasa a III-a, clasa a IV-a, m-am opărit la picior. Am rămas fără piele pe laba piciorului. Am ajuns cu tata și vecinul nostru turc, într-o Dacie bleu, dacă nu mă fentează memoria, la o doamnă, un fel de vraci. Înainte să mă dea cu cremă, a muiat o bucată de vată într-un ceai și a stors pe rană. Mi-a luat durerea cu mâna. Am experiența expresiei. Într-un mod similar, contactul cu portretele lui Picasso mi-a luat durerea cu mâna. Să desenezi nu înseamnă să reproduci. Să desenezi este în primul rând o manifestare a simțurilor. E la interior. Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov. Sigur că e mov! Sigur că poți să depășești linia. Sigur.

Picasso m-a ajutat să integrez imperfecțiunile în viața de zi cu zi. Întind așternuturile albe prin casă. Mă opresc. Privesc. Ce desen elegant! Dar eu nu desenez. Eu scriu. Mi-am propus să scriu despre cearșafurile albe, despre farmecul lor. O să vă las acum. E târziu. S-ar putea să încep să bat câmpii. Deja am căscat. Mara refuză să doarmă. Pisicile se aleargă. Nu-mi mai găsesc cuvintele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu nu m-am iubit de la început cu simpatie. Eu m-am iubit detestându-mă

A fost una din acele zile. După ce mi-am băut paharele de apă și așteptam să treacă cele trei minute necesare pentru un ceai verde perfect, am băgat lenjeria de pat la spălat. Zi de curățenie! În fiecare zi, din martie, dau cu aspiratorul. Dar nu frec în fiecare zi faința de la baie sau mobila de bucătărie. Azi am lustruit gresia și faianța. Pisicile au rămas neperiate, dar și mâine e o zi.

În tot acest timp, cu capul băgat în vasul de toaletă, aplecată în cadă, în genunchi să ajung la praful depus după pat, mi-am pregătit textul în imaginar. Acum primiți un simulacru. Toate textele mele sunt mai bine create în gând. Curg ideile. Nu am grijă de verbul a fi. Când scriu reiau propozițiile. Nu! Am mai folosit verbul a fi. Înlocuiesc. Șterg. Reformulez, iar ideile o apucă pe alte cărări ale gândirii.

Am mai rărit-o cu pilatesul. Mai nou arunc izoprenul pe jos și mă așez pentru un plank. Dimineața mă zgâiesc în oglindă la mine. De la riduri trec la abdomen. Suspin. E un subiect care se repetă la întâlnirile mele cu femeile: îmbătrânirea. Nu știu cum s-a întâmplat! Am împlinit 40 de ani. Mintea mea s-a oprit undeva la 28 de ani. Ascult. Le cred. Zâmbesc. Răspund. Nu m-aș întoarce pentru nimic în lume la altă vârstă. Îmi place enorm de mine acum. Într-adevăr nu mai am abdomen. Am în schimb o minte rafinată.

Să vă povestesc despre mine la 20 de ani din perspectiva corpului. Aveam un abdomen formidabil. Îmi ascundeam picioarele. Nu-mi iubeam trupul. Îmi era rușine cu el. Forma sânilor mă stânjenea. Mintea producea explozii false de inteligență.

Să vă povestesc despre mine la 36 de ani din perspectiva corpului. Am un abdomen rotunjor. Nu-mi ascund picioarele. Îmi iubesc trupul. Îl respect. Sânii s-au împlinit în aceeași formă detestabilă. Mintea produce explozii autentice de inteligență.

Domnul profesor Ilie Gyurcsik ne-a mărturisit la un curs în amfiteatru. Mereu mi-a plăcut să fiu la vârsta avută. Nu mi-am dorit să fiu mai tânăr. Nu mi-am dorit să par mai matur. Am ținut minte aceste vorbe. Mai puțin formularea exactă a domnului profesor.

Femeile încep să-și modifice vârsta de la primul sân ușor conturat. Aproape fără excepții femeile încep. Femeile vor să pară mai mari până în ziua când vor să pară mai tinere. De la o manifestare infantilă trec la o manifestare grotescă. Un sentiment de penibil mă încerca atunci când stăteam lângă o domnișoară copleșită de o maturitate închipuită. Un sentiment de penibil mă încearcă atunci când stau lângă o femeie copleșită de o tinerețe închipuită. Fiecare vârsta are avantaje și dezavantaje. Un truism! Mintea stabilește existența originală.

Suspin după abdomenul meu de fată, dar gândirea mă răsplătește cu stări de bine și iubire de sine. Eu nu m-am iubit de la început cu simpatie. Eu m-am iubit detestându-mă. Am lăsat totul în urmă. Acum o să mă umflu în pene. Nu mai am abdomen de invidiat, dar nu am fost niciodată mai senzuală. Vedeți?! Mintea a făcut posibilă această atitudine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cea mai mare realizare: învoirea cu neplăcerile

Sunt fascinată de corpul uman. Funcționează ireproșabil. Sunt fascinată de mintea umană. Funcționează aproape de neînțeles. Am încercat să pricep cum își îndeplinesc rolul. Am citit cărți de specialitate. Corpul m-a lăsat cu gura căscată. Mintea m-a lăsat cu gura căscată.

Ca efect asupra mea, notez o stare de calm atât de subtilă încât doar eu știu despre. M-aș simți specială dacă nu m-aș enerva. Mi-ar plăcea ca lumea să observe. Dar nu o face. Pentru că la exterior nu e mare diferență. Încă reacționez. Izbucnesc. Ridic vocea. Roșesc la față. La interior e altceva. Nu mai iau lucrurile personal. Le fac personale după ce le analizez. După analiză, fie și scurtă, puține lucruri devin personale. Personal o să fie unul din cuvintele cheie ale textului. Îmi identific îmbufnarea. Nu mă împotrivesc. Dacă pot schimba ceva, atunci mă apuc de treabă. Dacă nu pot schimba ceva, atunci îmi fac de treabă până scade intensitatea neplăcerii. Motivul pentru care împărtășesc ține de felul de a fi. Sunt o băgăcioasă. Nu pot schimba lumea. Am priceput. Pot să corectez și să îmbunătățesc pătrățica în care mă desfășor.

Desfășurarea a adus uneori cu un spectacol. Nu te mai da în spectacol! Mama mi-a zis. Tata mi-a zis și el. Soră mea de atâtea ori. Prietenii și ei. M-am rușinat. Apoi m-am enervat pentru că m-am rușinat. Iar apoi m-am manifestat ca Circe. Verbal am transformat oamenii în animale prin insultele imaginate. Existența mea conflictuală am datorat-o și o datorez nepotrivirii dintre gând și faptă. Mă disciplinez să le pun de acord. Din ce în ce mai des potrivesc gândul cu vorba și cu fapta.

Fiecare progres înregistrat atrage o furie sau alta. E ca la școală. Luam nota zece. Urma un trei. Venea un patru. În prezent mă chestionez. Ce e în neregulă cu mine? La mine e problema. Nu la ceilalți. De ce mă irită că cineva își dă importanță? Mai sunt eu în școala generală? De ce mă schimonosesc când cineva mă atacă sau îmi reproșează? Mai am douăzeci de ani? De ce?

Sunt puternică în fragilitățile mele. Transform fricile în coșmaruri și mă pregătesc să le înfrunt în viața reală. Nu-mi iese, firește! Dar le iau cum vin. Cea mai mare realizare, țopăi în mine de satisfacție, este învoirea cu neplăcerile. Trăiesc cu ele. Nu încerc să le schimb. Schimb atitudinea. Atitudinea mă rafinează.

Foto: Bogdan Mosorescu

Suntem în online. Offline rezistăm

Tot gogoloiul, din cauza unui virus, a trăit povestea Aurorei. A dormit.
Oamenii au închis ușile. Au lăsat în urmă copacii goi. Oamenii au deschis ușile. Au găsit copacii înverziți.
Am trecut de la stare de urgență, la stare de alarmă. Este o perioadă neclară. Ceva a trecut. Ceva urmează să se întâmple. E ca săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou. Trăim niște zile care nu ne interesează neapărat. Le așteptăm pe cele care vin după. După derutează. Nu poți să pui degetul pe. Când o să ne reluăm activitățile și obișnuințele? Cândva.

Adultul își petrece viața în propriul coșmar alcătuit minuțios și respectat cu sfințenie. Fac referire la momentul oportun. Momentul oportun nu aparține prezentului. Nu. Aparține viitorului. CÂND o să, ATUNCI o să. Când termină facultatea. Când se angajează. Când cumpără o casă. Când face un copil. Atunci o să fie fericit. Adultul lasă pe altă dată fericirea. Copilul nu amână niciodată. Copilul îl respinge pe CÂND. El vrea ACUM. Copilul e fericit.

Suportăm greu aceste zile. Suport greu aceste zile. M-am străduit să scap de apucăturile adultului de a-și fixa fericirea într-un viitor presupus cunoscut. Să fiu prezentă. Să fiu laolaltă. Să fiu în preajmă. Să fiu. Asta mi-am propus. A fi e suspendat. Suntem în online. Offline rezistăm.

Poate viitorul aparține online-ului. Arta, un mijloc de exprimare preferat de mine, continuă în online. Filarmonicile au difuzat spectacole. La fel teatrele și operele. Marius Manole, un actor desăvârșit al vremurilor noastre, are emisiune cu Ilona Brezoianu în online. Nu m-am bucurat. Am fost incapabilă. Sunt incapabilă. Obișnunța! Mi-am zis. Arta vine cu obiceiul de a te zgâi. Holbezi ochii la o pânză. Privești lung un gest al lui Manole. Te uiți cu ochi mari la piciorul unei balerine. Te schimonosești de la melisme. Online-ul te lipsește de posibilitatea de a te bucura. E ca sexul cu prezervativ.

Nu scap de senzația că trăim în povești. Un ochi râde, unul plânge. Literatura nu ne delectează, ne împresoară. Un ochi râde. Arta supraviețuiește, se adaptează. Un ochi plânge. Nu mă impresionează nimic. Rămân nepăsătoare. Ghid de supraviețuire în format aseptic nu avem. Unii nici nu-l doresc. Eu una nu știu dacă vreau să mi-l însușesc. Coșmarul e comun. Ochii sunt îndreptați spre viitor. Când o să, atunci o să.

Categoria împuțiților nesimțiți care terorizează categoria spălaților sfioși

Mai mult ca niciodată, atenția mea este îndreptată către igiena cetățeanului român. La începutul pandemiei, a dispărut dezinfectantul de la raft. A revenit. Rămâne un produs rar. La Severin am remarcat că lipsește Nutella. Produsele de igienă se găsesc. Nu insinuez nimic. Afirm că românul lasă la urmă igiena personală.

Am crescut într-un fel. Iarna luam iezii și purceii în casă. Îi luam și în pat. Îi pupam și în bot. Vara curățam câinii de căpușe. Seara, la culcare, smulgeam o căpușă de pe mine. Făceam baie duminica. În restul zilelor foloseam ligheanul. Viața aceasta nu reprezintă un argument. Dar tu cum ai trăit de nu suporți miasmele, dezordinea și murdăria? O întrebare fățiș disprețuitoare la care în prezent nu mai răspund. Am crescut în niște condiții. Omul își depășește condiția. Citiți Sapiens. Citiți Cenușăreasa. Vorbiți limba engleză și limba spaniolă. Ce limba s-ar vorbi în Americi dacă englezii și spaniolii nu și-ar fi depășit condiția? Să nu uităm de portughezi. S-ar mai topi femeile de plăcere când grăiește un brazilian?

Miroase a săpun. Zice ea despre el. Săpunul funcționează ca un excitant. Curățenia provoacă tulburare. Duhnește. Zice ea despre el. Mirosul urât de alcool și haine transpirate inhibă. Mizeria provoacă greață. Ce banalități notez! Unii oameni fac duș, dar îmbracă aceleași haine. Alții folosesc rar periuța de dinți. În gospodării cresc două generații cu același tocător. Castroanele de plastic îmbunătățesc Iadul lui Dante. Deschizi un castron și întorci nasul de putoare. Am citit că persoanele dezinteresate de igiena personală au renunțat la viață. Nu e greu de priceput pentru individ. E greu de priceput pentru un popor întreg. Românii au renunțat la viață? Nu. Românii refuză să-și spele mâinile. Să folosească deodorantul. Să apeleze la ața dentară. Să schimbe tricoul și cămașa în funcție de intensitatea transpirației. Să-i respecte pe ceilalți. De ce? Motivul e același ca la locuitorii din peșteri. Ignoranța. Ignorăm că trăim în comunități. Ignorăm regulile comune. Ignorăm. O ținem pe a noastră cu apucăturile din peșteră. Chiar dacă am ieșit. Chiar dacă am ieșit, ne-am împreunat, am evoluat. Apucăturile rămân de peșteră.

De ce? Mă întreb și acum când scriu. Condițiile de viață s-au schimbat. În orașe viața s-a schimbat. În unele sate românul încă își face nevoile în fundul curții. Cum își justifică cetățeanul lipsa igienei? Când ridică brațul în autobuz, iar vecinul simte imperios nevoia să verse. Când deschide gura și halena te face să plângi. Când scuipă în spațiul comun.

Împart poporul român în două mari categorii. Categoria împuțiților nesimțiți care terorizează categoria spălaților sfioși. Când o să vorbim tare și răspicat despre mâini spălate, dinți periați și haine curate atunci o să dezechilibrăm categoria împuțiților nesimțiți.

Atunci.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu pot să am tot ce vreau, dar vreau tot după cum pot

Locuiesc la Timișoara. Stau la bloc. Săptămâna trecută am fost acasă la Severin. La Severin m-am născut. Tata are casă pe deal. Am revenit.
În ultimele trei luni mi-a lipsit enorm curtea. De aceea am umblat cât s-a putut la Severin. Am urcat dealurile. Am bătut potecile pe dealuri și prin păduri. Am visat cu ochii deschiși pe terasă. Am privit cu atenție casele din jur. Oamenii și-au construit case enorme. Tata a construit o casă enormă. Casa a devenit el. Casa îl definește.

M-am așezat într-o zi pe marginea patului. Mi-am analizat unghiile de la picioare. Îmi lipsește pedichiura. Mâinile le-am sprijinit pe lângă corp. Am ridicat capul. Adevărul este că nu agreez viața la bloc. Mi-am întors capul dreapta-stânga. Adevărul este că nu agreez datoriile la bancă pentru a ridica o casă. Mi-a zis o prietenă. Uite unde am ajuns! Pluralul l-a folosit din politețe. De fapt sublinia unde a ajuns. Eu n-am făcut mare lucru cu viața mea. Așa am răspuns. N-am făcut mare lucru cu viața mea. N-am ridicat o casă. N-am plantat un copac. Am făcut un copil. A rămâne însărcinată la 26 de ani nu semnifică o realizare. Un trup tânăr și sănătos duce sarcina și revine la starea bună. Educația Marei reprezintă o reușită. Să spună ce simte și ce gândește. Să acționeze corect. Să îndrăznească. Să greșească. Să trăiască cu demnitate. Să râdă de orice. Să mă ucidă simbolic. Să ajungă propriul ei stăpân. Mara are 10 ani. Ne aflăm în proces de educare.

Îmi place să citesc și să scriu. Citesc cocoțată în pat, întinsă pe canapea, adunată pe scaun, despuiată pe șezlong dacă am unul. Am unul la Severin. L-am mutat după soare și m-am afundat în lectură. M-am plimbat prin America de Sud cu Ibanez, Cei patru cavaleri ai apocalipsului. N-am cules buruienile din grădină. Am șmotruit bucătăria. Timp mi-am acordat pentru citit și vitamina D.

Mi-e clar ce am făcut cu viața și la viața mea. Am citit și am scris. Doresc să continui. Dacă ridic o casă după modelul tatălui. Nu mai citesc. Nu mai scriu. Nu-mi mai satisfac mofturi. Renunț la cremele de la Derma Oxy. Sunt prea scumpe. Nu mă mai tund la Andrei. E prea scump. Ș.a.m.d. Manichiură la salon? Renunț. Dar. Aș avea o casă. Aș mai crește un copil. M-ar aplauda în imaginar societatea, iar eu m-aș detesta.

Le vreau pe toate: casă, copil, scris, citit, cărți, creme, Andrei, unghii, călătorii. Nu le am pe toate. La ce renunț? Cui mă dedic? La cine mă închin? Atașamentul de obiecte nu-l aprob. Scriu ca să-mi suport viața. O ador pe Mara. E destul de clar. Nu pot să am tot ce vreau, dar vreau tot după cum pot. Și pot. Unii mi-au zis că nu pot. Alții au insinuat că nu pot. Eu am îndrăznit. Mereu am îndrăznit.

Cea mai mare îndrăzneală este să-ți asculți capul și să ai regrete personale. Tata a ridicat o casă. Are regretele lui. Eu n-am ridicat o casă. Nu mă definesc prin. Plămădesc nereușite. Sunt mama Marei și mama stărilor de bine și regretelor personale. Sunt mândră de asta.

Foto: Bogdan Mosorescu

La mine acasă tot mai bine e să fii bărbat

După două luni de stat exclusiv între betoane, mi-am completat declarația și am plecat acasă la Severin. La Severin are tata o casă pe deal. Când mă trezesc dimineața, mă uit pe geam și văd dealurile. Mi-e foame de dealuri. Am ieșit în fiecare zi. Am urcat. Am coborât. Am alergat. M-am trântit pe jos.

În prima zi am mers la Dunăre. Drumul înapoi spre casă m-a băgat fără întârzieri și ocolișuri în viața de aici. Mara a descoperit corcodușele. Cu un pumn plin de corcodușe, a renunțat să mă țină de mână. A mers în urma mea. Am luat-o pe câmp. Aici mereu găsești poteci: prin ogaș, prin fosta fermă, prin terenuri virane. La un moment dat ne-am intersectat cu o căruță. Cunosc regulile de circulație pe câmp. Am oprit-o pe Mara și ne-am tras în lateral. Mai cunosc și apucăturile oamenilor. Cel care conducea căruța s-a tras și el în lateral. Din grozăvie, băieții de aici mereu își afirmă bărbăția, a dat cu căruța peste o bucată ridicată de pământ. Calul s-a speriat, lichidul din butoiul neacoperit a dat peste, iar el a sprintat din căruță și a aterizat în picioare. Am trecut unii pe lângă alții speriați. Calul de noi, noi de băiatul cu biciul în mână. În urma noastră și-a reluat locul în căruță și a lovit calul cu biciul. L-a lovit de ciudă. L-a lovit să-și demonstreze bărbăția. L-a lovit pentru că oamenii sunt mici și toată viața luptă să-și demonstreze contrariul. Așa i-am răspuns eu Marei.

De ce lovește, mama, calul? Am 36 de ani și apucăturile oamenilor încă reușesc să mă traumatizeze. Aici trăim ca-n vremurile lui Marin Sorescu. Femeia s-a mai emancipat, dar distanța dintre om și animal nu s-a micșorat. Animalul e animal. Să stea în curte. De acord, să stea. Dar de ce legat? Animalul să tragă. De acord. Dar de ce să-l lovești cu biciul?

Frumusețea locului se deosebește în mod izbitor de frumusețea locuitorilor. Frumusețea locului e firească. Frumusețea omului e rară. Blândețea înseamnă slăbiciune. Pumnul face legea. Recunosc și confirm puterea pumnului. Când eram copilă, băieții grozavi luau cu japca fetele. Cunoașteți expresia? Eu am crescut cu ea. Am învățat să nu râd cu băieții. Râsul înseamnă confirmare. Confirmarea duce la un act sexual neconsimțit. Pentru că ai zâmbit. Pumnul lui tata a contat. Am crescut în frumusețea naturii cu frică de om, de bărbat, de viol.

De trei zile colind dealurile și frica e tot acolo. Mi-e frică de o întâlnire cu Omul pe câmp. Abundă scenariile îngrozitoare. Replici din trecut umplu spațiile goale dintr-o scenă imaginată cu un băiețaș ghelban. Sub protecția pumnului tatălui, nu mi s-a întâmplat niciodată nimic. Pacotea s-a abătut peste fete din jurul meu.

Mă întreb. De ce frumusețea locului nu îi face pe oameni mai buni? Azi o să ies din nou pe dealuri. Cu frică, dar ies. Sunt curajoasă și o îndemn pe Mara să-și asume riscuri. La mine acasă tot mai bine e să fii bărbat!

Mama se întoarce de fiecare dată

Citesc. Învăț. Mă uit la filme. Ascult. Încerc să mănânc echilibrat. Fac mișcare. Uneori călătoresc. Rareori meditez. Cu toate astea, nu cred că o să scap vreodată cu adevărat de furie. Mă străduiesc de ani să devin cea mai bună versiune a mea.

Ceva fac bine în ciuda furiei. Îmi pică fisa mai des. Evaluez situațiile din viața mea cu altă atitudine. Am acceptat curând un comportament al Marei. În rândurile care urmează, s-ar putea că unele mame să găsească o alinare. Pentru clarificare, sunt o mamă despărțită. Nu sunt o mamă singură. Îmi cresc fata împreună cu tatăl ei. Alcătuim o familie modernă. Tatăl ei locuiește în Germania. Cu granițele închise, Mara își potolește dorul vorbind zilnic pe Whatsapp cu tata.

În aceste două luni am recuperat niște amintiri cu Mara din primii ei ani de viață. Tatăl ei a plecat să muncească în Germania după botez. Am botezat-o la trei luni. În anii care au urmat, ne-am obișnuit sau m-am obișnuit să am timpul meu cu Mara. Am realizat acest lucru când Făt Frumos a plecat la muncă și am rămas singure. S-a schimbat imediat dinamica dintre noi două. M-a copleșit un sentiment cald, cunoscut, confortabil, încântător. Ușa s-a închis și am rămas noi două.

S-a închis de multe ori ușa în cinci ani de zile. Ca orice copil, Mara a plâns. Nu vreau să plece tata! Niciodată nu am păcălit-o. Nu i-am distras atenția. Am luat-o în brațe, l-am condus la ușă pe tata, i-am explicat că merge la muncă, dar că se întoarce. Mama s-a întors de fiecare dată. De aceea ne-am jucat cucu-bau. Tata s-a întors de fiecare dată. Dar.

După despărțire, Mara a avut o atitudine clară. Zburda când pleca la tata. Plângea când revenea la mama. M-am consumat zile și nopți. Ce am făcut? Cu ce am greșit? De ce nu mă iubește? Am avut și acest gând odios. Am mers înainte ca un orb din pictura lui Bruegel. Ultimul orb exprimă liniștea. Are încredere că e condus. Primul orb exprimă groaza. A căzut. M-am așteptat ca tatăl să o conducă spre mine. Nu s-a întâmplat. S-a declanșat un război rece unde am confirmat teoria lui Cannon atacă-sau-fugi. Mi-am apărat, am considerat eu, copilul.

Mara nu avea nevoie de apărare. Mara reacționa. Ea a stat întotdeauna cu mama în ușă. Și-au luat la revedere. Mama nu a plecat niciodată de lângă ea. Mama s-a întors de fiecare dată înainte să i de facă dor, înainte să simtă că lipsește. Așa că de ce să zburde când revine acasă? Mama e mereu acolo. Mama o să fie mereu acolo.

Au fost necesari ani să văd, să observ, să mă conving că nu mă amăgesc. În continuare nu e ușor. Pleacă repede de lângă mine. Tata este preferatul ei. Dar știu un lucru. Mi-a picat fisa. Mara este fata mamei ei.

Foto: Flavius Neamciuc