Am schimbat povestea. Povestea trebuia schimbată. Cei mai frumoși ani

Nu o ducem prea grozav. Mă refer la mine și la cele câteva persoane apropiate mie. E vorba despre dispoziție. S-a întâmplat ceva? Nu, nimic special. Doar că. Plutește în aer apatia. Nu-i putem numi cauza, dar suntem conștienți de efecte.

Orice bucurie se stinge într-o posomoreală statornicită de acest virus nou. Virusul nou a umblat la obișnuințele noastre. Din iarnă până acum am creat noi obișnuințe. Ne-am obișnuit cu apatia care plutește în aer. S-a întâmplat ceva? Nu, nimic special.

Mergem mai departe. Omul a mers întotdeauna mai departe indiferent de condițiile de viață. Știți cum aș descrie starea mea actuală? Mă încearcă o stare de greață permanentă. Citesc. Scriu. Mă ocup de Tricou. Greața e acolo. Plănuiesc. Visez cu ochii deschiși în fața hărții lumii. Greața e acolo. Mi-am fixat ochii pe mamanu. Am vârsta ei. Vârsta când o percepeam ca reprezentant al adulților care îmi trasează direcția în viață. Mamanu la vârsta mea venea de la muncă, se schimba de haine și se băga la bucătărie. Cei mai frumoși ani i-a petrecut închisă într-o bucătărie pentru a-și hrăni soțul și fetele. Nu ieșeam la restaurant. Concediile nu s-au fixat în viața noastră de familie. Rar primea flori sau era răsfățată.

Cei mai frumoși ani ai mamei mele au fost hidoși. Au mirosit a prăjeală, iar vara a dovlecei pane. De jos, de la înălțimea mea, am judecat. Niciodată nu a încercat să-și schimbe gândirea. S-a plâns. Oho, ce s-a mai plâns! A răbdat. Dacă a ripostat, când a ripostat, n-a luat-o nimeni în seamă. Ca în povestea cu lupul și oile. A strigat de prea multe ori lupul. Așa au arătat anii ei cei mai frumoși, iar eu mă aflu acum în acei ani frumoși personali. Nu știu a ce miros. Prăjeala o alung cu hota, o modific cu bețișoare parfumate, iar dovlecei prepar rar, nu mai mult de unul, cât pentru micul dejun. Gândirea mă străduiesc s-o îmbunătățesc. Mă plâng la prieteni. Nu rabd. Ripostez. Două sau trei persoane mă iau în seamă. Am schimbat povestea. Povestea trebuia schimbată.

Mamanu a dorit fericirea. Eu doresc fericirea. Toți oamenii, indiferent în ce parte a lumii trăiesc, doresc fericirea. Fericirea e suspendată în aceste zile. Dispoziția descrie apatia. Nu-mi convine. N-am chef. Sunt cu fundul în sus. Nu mă joc cu Motan. Vorbesc în doi peri cu Mara. Scriu și mă simt puțin mai bine. Mâine mi-am propus să public un text despre trotuarele de la Timișoara. Nu încercați să-mi ghiciți părerea.

Foto: Bogdan Mosorescu

E drept sau nu e drept să purtăm mască? Comportamentul se învață ca o specializare

Mă întreb. Cum ar suna un discurs sofist despre a purta ca măsură de protecție masca? E drept? E nedrept? Mă întreb. Aș încerca eu. De fapt aș îndrăzni. Dacă propun să încerc, înseamnă că știu ce fac. Dar nu știu. Așa că mai bine îndrăznesc.

Mi-l iau reper pe Protagoras, un sofist.

Într-o comunitate se presupune că ne respectăm, acceptăm obligațiile față de ceilalți și practicăm un comportament drept. Acest comportament e adoptat de toți cetățenii.
Dar.
Acest comportament nu e înnăscut. Protagoras ia ca exemplu cunoașterea specializată din medicină. Comportamentul se învață ca o specializare. În unele probleme trebuie să dăm ascultare specialiștilor, în alte probleme fiecare cetățean e în măsură să vină cu o părere și să participe.

De la ce presupoziție să pornească societatea actuală? Că toată lumea are cunoștințe de medicină? Că informația de pe google e suficientă și înlocuiește șase ani de studii, cinci ani de rezidențiat și experiența acumulată? Un număr prea mare de persoane se înfurie pentru că alt număr de persoane nu depune efort să contrazică specialiștii.

O să las deoparte acum joaca de-a sofista. Nu mă prinde. Vă atrag atenția asupra comunității. Atât se vorbește despre comunitate, despre importanța ei. În ultimii ani nu a fost conferință la care să particip și să nu aud discursuri despre. Nu citesc un text de promovare fără să întâlnesc acest cuvânt. E atat de folosit că a devenit neîncăpător semantic. Trăim în comunitate, dar fiecare separat. Suntem toți doctori, toți oameni politici, toți specialiști.

În comunitate avem reguli comune și respectăm reguli comune. Ni se cere să purtăm mască. Purtăm mască. Ni se cere să-l respectăm pe celălalt. Să-l respectăm. Dacă nu dorim sau nu suntem capabili, putem alege traiul în munți. Pică excelent. Satul românesc de la munte moare. Toți care trăiesc separat în comunitate să meargă în codru. În țări și orașe civilizate excelăm prin legi comune.

Foto: Zenobia Lazarovici

Importanța pe care și-o dau unele femei după ce au născut

Lipsa copilului de acasă, prin revenirea timpului liber de altă dată, îi permite minții să se adune și să se concentreze pe sine. Mara se află la tatăl ei de o lună. Pentru prima dată în zece ani am stat o lună fără copil. Prima săptămână savurezi liniștea. Dorul nu împunge. Din a doua săptămână te deranjează liniștea. Dorul împunge.

De ce deranjează liniștea? V-ați întrebat? Propun să lăsăm deoparte iubirea de părinte. Toți părinții își iubesc copiii. Să lăsăm deoparte și delirul de grandoare. Unii părinți sunt mai părinți ca alții prin omagiul adus reproducerii și confundarea cu viața copilului.

De când lipsește Mara nu mai slujesc altă persoană. Nu mă dau jos din pat pentru a face micul dejun pentru altcineva. Nu plănuiesc activități pentru altcineva. Fiind neobservată de un prunc, mănânc ciocolată seara. Nu sunt model. Nu iau masa la ore fixe. Gătitul e opțional. Am reluat Mari gânditori politici și am terminat o carte semnată de Dalai Lama. Mă culc când vreau. Mă trezesc când vreau. Totul este despre mine zi și noapte. M-am obișnuit să am ore la dispoziție pentru mine. Zilele adunate în săptămâni și culminate într-o lună m-au reîntors la timpul de altă dată. Un timp când nu o aveam pe Mara.

Am vizitat grădina zoologică cu nepotul meu. Am asistat la vreo două spectacole oferite de părinți. Performanțe ale unor femei care s-au erijat în rolul Mamei. Sunt absolut convinsă că nu sunt singura care a observat importanța dată de unele femei după ce au născut. Felul cum se adresează pruncului, cum li se schimbă tonul și gesturile știind că sunt urmărite de ochi străini. E momentul lor de a străluci, de a-și valida existența. Cu Mara plecată de lângă mine, aceste reprezentații teatrale proaste m-au făcut să respect mai mult cuplurile fără copii. Ce persoane curajoase! Să rămână o viață concentrate pe nevoi personale, să-și fie suficiente.

Unii dintre noi ne naștem cu sentimentul desăvâșirii. Cei desăvârșiți nu simt nevoia de a face copii. Ar trebui lăsați în pace aceștia. Ar trebui să știm. Să intuim persoanele desăvârșite. Să lăsăm deoparte teoriile despre familie, împlinirea prin copii, sensul vieții și moștenirea.

Oare cum s-a pricopsit individul cu sentimentul superiorității?! Să te crezi mai bun că ai copil, că n-ai copil, că ești alb sau negru, ortodox sau catolic și așa mai departe. Presupun că instinctual ne recunoaștem fragilitatea. Rațional ne-am ridicat la condiția de mici zei. Ne împărțim în zei și mici zei. Micii zei au nevoie de ceva mai mare ca ei. Zeii au nevoie de încredere în sine. Și unii și alții caută un sens pentru viață, un program pentru o zi din viața noastră. De aceea unii preferă să se dea jos din pat pentru a pregăti micul dejun pruncului. Copilul semnifică sensul. Cei fără copii nu se opresc din căutat nici măcar pentru un timp. Caută și caută, și caută.

Foto: Zenobia Lazarovici

Jurnalul femeii cu defecte. Scriu pentru faimă și pentru bani

M-am apucat să scriu în manuscris. E un jurnal al femeii cu defecte. După ce am revenit acasă, m-am așezat pe canapea. Motan și-a cerut porția de atenție. M-am uitat la laptop. M-am uitat la balcon. Ce să fie, manuscris sau balcon?! Curând o să mă apuc de renovat balconul, dar nu despre asta e vorba. A câștigat manuscrisul. Romina Faur mă bate la cap de ani de zile să revin la manuscris. Romina, m-am apucat!

Mara e la tatăl ei de aproape o lună. Am timp să citesc, să scriu, să stau cu ochii pe pereți, să mă descurajez, să mă motivez. Hai că poți! Azi am decis că pot. O să vă las și aici prima pagină din manuscris. Nu știu dacă doresc neapărat păreri sau dacă o să țin cont de. Asta în cazul în care îmi dați atenție și lăsați un comentariu. Postez și aici pentru că blogul este viața și sursa mea de venit. O activitate e necesară, iar azi am scris exclusiv în manuscris. Creierul mi-e prea secătuit să mai vin cu orice altceva în fața cititorilor. Tac. Las fragmentul.

Jurnalul femeii cu defecte

”Pentru că îmi doresc mult să scriu o carte, m-am apucat de acest jurnal, jurnalul femeii cu defecte. Simt cartea cum crește în mine, dar nu pot scrie nici un rând. M-am consolat. Mă consolez admirabil. Am o experiență de treizeci de ani. Prima dată mi-am alinat durerea de una singură la grădință. M-a tras de limbă o educatoare până am povestit detaliat cearta dintre mama și tata din seara precedentă. Și i-a aruncat papucii pe foc?! Da, și mami a plâns. Dar o iau prea repede.
Încep cu nașterea. Mama povestește că m-am născut repede. Probabil ardeam de nerăbdare să ies, să-mi suport copilăria, să-mi car adolescența, să-mi îndur tinerețea și să ajung să scriu acest jurnal. Îmi pun speranțele în. Mărturisesc. Scriu pentru faimă și pentru bani.
În școala primară am fost o elevă bună. Nu m-am străduit niciodată prea tare. M-am prins că este o diferență între mine și ceilalți colegi. Aveam nevoie de mai mult timp ca să pricep exerciții destul de simple. Asta nu m-a ambiționat. Din contră. Dacă nu prindeam din zbor, atunci abandonam. Pretenții de geniu am avut, dar nu și minte. Așa m-a pierdut definitiv matematica. De la a mic mi se trage. Când a mic a devenit x și s-a numit ecuație cu o necunoscută, eu n-am mai știut să rezolv exercițiile. Un a expresiv și lung am scos pe gură în ziua în care biata soră mea a reușit în sfârșit să-mi arate că exercițiile se rezolvă la fel, în ciuda acelui a mic transformat în x. Aaaaaaaa! Degeaba, matematica deja mă înfricoșase. Tot mă înfricoșa dacă nu prindeam rapid și după așteptările învățătoarei. Învățătoarea cultiva obiceiul de a te face de rușine în fața clasei. Frica de rușine și lentoarea intelectuală mi-au dat un scop. Să mă fofilez. Patru ani m-am fofilat până am ajuns în clasa a cincea.
Profesorii au venit cu altă poveste. M-au copleșit zeci de personalități și am primit prima lecție veritabilă despre viață în școală. Există profesori corecți, profesori calificați, profesori agresivi, profesori diletanți și profesori care nu au ce căuta la catedră.
Am iubit profesori în școală. Îi port în suflet și în personalitate. Cel mai mult am apreciat corectitudinea la un profesor. Am urât profesori în școală. Am plâns în hohote din cauza unora. Dar după cum v-am spus, mi-am suportat copilăria. Fofilarea m-a ajutat. Fofilarea m-a pierdut iremediabil pe alocuri. Nu știu ce om aș fi ajuns fără adoptarea unei prezențe care se fofilează, dar cu siguranță aș fi fost o elevă mai bună. Ca să nu dau vina pe părinți și pe învățătoare, notez că vina e comună. Notez, dar nu cred asta.”

Foto: Bogdan Mosorescu

Copilul are dreptul la o mamă fericită, la un tată fericit

Într-un comentariu, la un text, o doamnă mi-a anulat familia. Asta nu e familie, Mara, tatăl ei și cu mine dacă ne-am despărțit. I-am răspuns că o cred. Asta îi este convingerea. Am rămas puțin agățată în atitudinea doamnei. Ce ușor te anulează unele persoane! Asta e valabil și în lumea reală. Platformele de socializare dau la iveală mai multă agresivitate verbală. Studii s-au făcut. S-a demonstrat. Oamenii tind să fie mai violenți, mai lipsiți de politețe dacă nu stau în fața victimei lor. Puțin îmi pasă de!

M-am luptat cu sentimentul de vinovăție. Că nu m-am străduit mai mult. Că nu am pus binele copilului înainte fericirii personale. Că am plecat de lângă tată. Cu fiecare în parte am lucrat. Am pornit de la familia mea. Mama și tata au stat împreună pentru noi, sora mea și cu mine. Experiența din copilărie mi-a paralizat orice efort. M-am întrebat. Cu ce i-am greșit Marei? Că nu i-am mai iubit tatăl. Sunt vinovată. Recunosc. Dar. Nu sunt vinovată că am plecat. Nu sunt vinovată că am încercat să mă fericesc.

În câte familii mama a încetat să-l mai iubească pe tata? Tata a încetat să o mai iubească pe mama? Prea multe. E o obișnuință. Ce vreau să subliniez cu asta? Scot în evidență că organizarea unei familii, împreună sau separat, nu are nimic de-a face cu iubirea. Cei care se cred mai buni, superiori moral celor ca mine, am predat cheile la ieșire, nu sunt. Că ei cred asta, nu am nici un dubiu. Fix ca doamna care mi-a anulat familia.

Familia înseamnă putința de a sta pe același loc în orice condiții, înseamnă capacitatea părinților de a separa. Tata separă femeia de mamă. Mama separă bărbatul de tată. E datoria noastră, dacă am adus o viață pe pământ, să respectăm și să iubim părintele. Eu îl iubesc pe tatăl Marei. E un tată extraordinar care se străduiește, care se joacă cu Mara, care stă cu mine pe același loc. Și îi pretind să o iubească pe mamă. Tot timpul o să am aceste cereri. Copilul meu nu o să fie sacrificat pe altarul convențiilor sociale care reclamă o plată dubioasă. Să-i provoc durere Marei pentru că. Pentru că unele persoane refuză să acționeze spre bucuria copilului. Pentru că unele persoane nu au experiența despărțirii. Pentru că unele persoane cultivă confortul, nefericirea personală și obtuzitatea.

Niciodată n-a fost o opțiune pentru mine sacrificiul de sine. Mara are dreptul la o mamă fericită, la un tată fericit. Mama e fericită în altă parte. Tata e fericit în altă parte. Rămânem o familie oricum ne organizăm. Nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Nu de aceea scriu. Notez pentru cei cu o gândire similară. Nu sunteți singuri și nu greșiți. Verificați cu copilul. Eu mereu verific cu Mara. Copilul este reperul. Întrebați-l. Stați de vorbă. Respectați-l intelectual. Într-adevăr nu știe mult un copil, dar simte monstruos. Copilul adulmecă mizeria sufletească. Dacă nu sunteți un actor excepțional, copilul mereu va pricepe. Ce anume sacrificați continuând să locuiți într-o relație lipsită de iubire? Unii, ca doamna din comentariu, ar răspunde că fericirea personală. Alții, ca mine, ar răspunde că fericirea tuturor.

Ca să iubești părintele, în unele cazuri, e necesar să eliberezi persoana. E greu, dar nu imposibil.

Foto: Flavius Neamciuc

Femeile rămân fete. Băieții nu ajung bărbați

S-a întâmplat la o cină cu prietenele mele. Una dintre ele m-a arătat cu degetul. O pui pe Dunia la masă cu persoane necunoscute. Nu scoate un cuvânt. Se uită. Mai mormăie. Dar nu vorbește.
Muțenia mea iese în evidență. De cele mai multe ori vorbesc prea mult. Acesta e motivul pentru care am fost arătată cu degetul.

Am învățat să tac. Cărțile m-au potolit. Cărțile de psihologie și cărțile de istorie mi-au modificat comportamentul. Cu psihologia am devenit atentă la gesturile celor din jur, la vocabular. Cu istoria mi-am perfecționat cunoștințele. Nu mă mai las târâtă în discuții searbăde, dar pe tonuri pretențioase.

În vânt nu m-am dat niciodată după persoanele cu o atitudine fudulă. Eram copil și trebuia să ascult. Am fost tânără și dintr-o rușine prost interpretată am continuat să ascult. Câțiva ani adăugați tinereții nu au adus schimbări. Până într-o zi. Nu știi niciodată. Unde? Când? De ce? Nu mai vrei să asculți. Nu mai vrei să auzi. Vrei să te asculți. Să te auzi. Acest moment adună zeci de întâmplări, de fapte și de situații cu o paletă de emoții derutante și opuse. Momentele păstrate de memorie, întâmplările penibile, faptele eroice, situațiile tulburătoate. Amestecate, o personalitate proprie, cu o voce.

Firește, după cum am observat și după cum ați observat. Motan observă porumbeii de pe acoperișul blocului din față. Un porumbel calcă alt porumbel. Mi-au atras și mie atenția. Îmi cer scuze.

Nu orice persoană are o voce sau își ascultă vocea. Femeile rămân fete. Băieții nu ajung bărbați. Un număr copleșitor de persoane dă un alt aspect slăbiciunilor, lipsurilor și umilințelor. Fac referire la țopârlani. Vremurile noastre au prilejuit un țopârlan adaptat. Accesul la informație, alături de inteligența înnăscută, dar nedisciplinată, au condus la țopârlanul recent. Țopârlanul recent acționează ca un far. Se crede un far cu o datorie morală. Se crede Franța în secolul XVI, Anglia în secolul XVIII, America în secolul XX. Se crede Woodrow Wilson.

Situația din lume, cu atâția specialiști, reprezintă un argument. Relaxarea cu care ni se pare just să discredităm pe cineva pe platformele de socializare reprezintă un alt argument. Un argument. Două argumente. Puteți continua. Am fost ignoranți în peșteri din lipsa informațiilor. Rămânem ignoranți în casele noastre în ciuda informațiilor primite cu nemiluita.

Ne-am descurcat în întuneric. Am supraviețuit. Rămâne de văzut cum și dacă o să ne descurcăm în lumină. Dacă o să supraviețuim de deștepți ce suntem.

Foto: Bogdan Mosorescu

Moștenirea dacică și disprețul față de ce este românesc. Ori zei, ori sclavi

Sunt o prezență conflictuală. M-am născut în Oltenia. Am venit să studiez în Banat. În Banat mi s-a adus la cunoștință din prima zi de școală că în Oltenia nu se gândește. Pe parcursul anilor, am avut profesori, mă refer la profesorii cu vocație, care nu au făcut nici o remarcă legată de graiul meu. La momentul respectiv nu am observat.

Părinții m-au botezat la ortodocși. De-a lungul anilor m-am sucit. În studenție m-am declarat agnostă până într-o zi când mi-a devenit clar. Sunt atee. Am prieteni credincioși. Mă asigură de multe ori că Dumnezeu are un plan pentru mine. Râdem împreună și ne acceptăm sistemul de valori fără ceartă. Pentru că eu mă cert. Așa am început articolul. Sunt o prezență conflictuală. Doar că nu mă cert cu toată lumea. Nu răspund obraznic oricui. M-am certat cu familia și prietenii de la ateismul asumat. Am răspuns obraznic unor profesori care m-au etichetat după grai.

Până într-o zi când am băgat de seamă. Nu mi-a fost clar de la început. Cu unii mă cert pentru că gândim diferit. Cu alții nu mă cert, deși gândim diferit. Firește că m-am chestionat. Care fapt duce la reacții diferite? De aici am plonjat în istorie. Mi-a atras atenția atitudinea românilor. Există români care exagerează cu moștenirea noastră dacică. Există români care exagerează cu disprețul pentru propriul popor. Ambele tabere fac o gălăgie incredibilă în convingerile lor. Românii cu o purtare moderată nu se aud, nu se văd. Sunt o prezență absentă.

Sigur ați asistat măcar o dată la o perorare despre importanța dacilor în lume. Cum sigur ați identificat tonul batjocoritor despre demnitatea românilor când au întors armele împotriva nemților. De multe ori îmi atrag atenția tonurile. Intuiția nu mă lămurește, dar știu că e ceva acolo. În timp am priceput, am tras o concluzie, am învățat despre puterile lumii.

Puterile lumii au fost Franța, Anglia, Germania, Rusia, China, America. Europa, dacă privești în trecut, pare tabla de șah a Franței și a Angliei. Richelieu a introdus raison d`etat. Anglia a avut un rol de moderator. Franța a luptat alături de Anglia dacă a fost în interesul ei. Franța a luptat împotriva Angliei dacă a fost în interesul ei. Românii râd disprețuitor pentru că am întors armele împotriva Germaniei. În Europa, continent cu națiuni-stat, așa au acționat mereu popoarele. Pentru că se duce o politică de menținere a echilibrului. Nici un stat să nu ajungă cel mai puternic. Când unul devine mai puternic, se fac alianțe. Așa a funcționat Europa dintodeauna. După ce a depășit faza religioasă. Richelieu e responsabil și de asta.

Dar românii cultivă cu precădere moștenirea dacică și disprețul față de ce este românesc. Ori zei, ori sclavi. Indiferent de sufletul nostru, de capacitățile noastre, bucata de pământ numită România nu are poziția geografică a Angliei, a Franței sau a Americii. Nu ne izolează mări și oceane. Nu ne securizează forța armată. Statele mici supraviețuiesc prin alianțe. Suntem un stat mic. Nu ne-a afectat creativitatea, dar ne-a spart buza. Ca un copil plesnit peste bot de părinte. Îmi amintesc cum îmi lingeam buza sângerândă când o încasam. Așa și România. Nu-și acceptă realitatea geografică. O măsoară cu ce am fi putut face dacă. Dacă am fi mutat granițele. Dacă nu am fi întors armele. Dacă.

M-am născut în România. Nu știu ce înseamnă să crești cu un sentiment de cuceritor. Dar istoria mă potolește. Cel mai important este să fii om. Nu invidiez nici un popor din lumea asta. Oamenii educați se înțeleg pentru că trec dincolo de mândria națională. Pentru secolul XXI, mândria națională reprezintă o boală. Suntem bolnavi de națiuni din cauza unor orgolii ale unor copii săraci. Statele duc o politică de menținere a echilibrului, dar indivizii execută. Indivizii duc războaie, omoară și își justifică apucăturile prin interesul națiunii.

Orice carte de istorie conține aceste informații despre puterile lumii. Eu am citit câteva și mi-am acceptat rolul de rotiță. Nu cred că indivizii or s-o scoată vreodată la capăt. Cât rezistă planeta, mereu o să ne jucăm de-a hoții și vardiștii.

Foto: Simona Nutu

5 moduri în care ajungi brusc la celebritate. Primul pas: dezbracă-te

Celebritatea în online, ca și în viața reală, presupune un șoc. Să se ciocnească o personalitate cu indivizii. Pentru a șoca e nevoie. Să te dezbraci. Să înjuri biserica. Să faci sex cu spectatori. Să te prostești pentru a măguli persoanele stăpânite de complexe. Să excelezi la muncă.

Munca ocupă ultimul loc ca mijloc de a dobândi faimă. În literatura română vă pot trimite la Macedonski, Noaptea de decemvrie. Puțini emiri în lumea asta. Prea mulți cerșetori în lumea asta. Drumul corect dă prilej de batjocură sau de compătimire. Nu înțelegi lumea în care trăiești. Mi s-a spus. Încă mi se spune. E adevărat. Nu înțeleg neapărat lumea în care trăiesc. Curiozitatea oamenilor pentru nimicuri mă derutează. Ce utilitate aduc în viața lor cu pozele de pe instagram? Cu florile. Cu Motan. Cu biblioteca. Cu. Mi-am decorat colțuri din casă special pentru instagram. Pentru că publicul dorește. Pentru că blogul meu e susținut de instagram și facebook. Răspuns nu am. Am uneori contracte, iar asta mă motivează.

Urmăresc și eu să șochez. În primul rând îmi doresc să șochez pentru celebritate în online. Celebritatea îmi aduce contracte. În al doilea rând îmi doresc să șochez pentru propriul amuzament. Să fiu diferită îmi provoacă o montruoasă satisfacție. Refuz doar să mă dezbrac (de tot) pe rețelele de socializare. Nu înjur biserica. Sexul îl păstrez pentru pereții dormitorului. Nu mănânc jeleuri scârboase ca să distrez copiii și adolescenții. Încerc să excelez la muncă. Mai exact la scris. Am diplomă de filolog. Am adăugat un master. Nu m-am oprit din citit și din învățat.

Mintea mea merge în continuu la acest aspect: să șochez. Am presupus că am reușit cu femeia cu defecte. Ce găselniță! O s-o exploatez la maxim. Mi-am zis. Nu prea am șocat. În schimb au fost câteva situații în care eu am rămas cu gura căscată. Femeile s-au erijat în prințese. Fără promisiuni de nicăieri, unele femei așteaptă încoronarea. Să le las cu femeia cu defecte. Noi suntem perfecte pentru că ne-am născut femei.

Cum să șochez dacă uit să închid gura? Rar întâlnesc femei care să-mi placă. Multe îmi provoacă plictiseală. Afirm asta. Nu într-o manieră baudelairiană. Să nu mă placă lumea, o atitudine personală pentru o diferențiere distinctă și provocatoare. Să mă placă lumea, dar o prefer rafinată.

Să nu se sfârșească lumea că refuză pruncul să-și adune hainele. Să nu aibă viața sens decât după ce naștem. Să purtăm conversații la un pahar de vin, scump dacă se poate, despre orice în afară de soacre, telefoane, temele copiilor, haine de firmă și prețurile concediilor. Orice altceva e de preferat.

Tot mai des observ cum se modifică comportamentul tinerelor în prezența mea. Cele 20 de ani ridică bariere. Ce bine arătați pentru vârsta dumneavosatră! M-au aruncat în tabăra adulților, iar eu uneori mă uit la Mara cum se joacă cu alți copii și nu înțeleg de ce nu sunt acolo cu ei. Vreau. Nu vreau. Am schimbat tabără. Vreau. Nu vreau. Mă plictisesc adulții cu problemele lor neînsemnate și agasante.

Bolile sunt grave. Dezastrele naturale. Pierderea celor dragi. Pentru orice altceva, organismul uman e echipat. Cum sunt și bibliotecile. Echipate, dar goale. Așa și mințile prințeselor neîncoronate.

Credeți că v-am șocat?!

Foto: Flavius Neamciuc

În școli ar putea să introducă și cursuri de privit pe pereți. Ceva în stilul școlii lui Noica

Susțin de atâția ani cititul. Am enumerat beneficiile. Am adus argumente. Un vocabular bogat seduce. Kate Middleton a cucerit lumea întreagă. Dar și Kim Kardashian a făcut-o. Există un public pentru fiecare. De aceea m-am săturat să bat oamenii la cap cu cartea. Prefer să-i lovesc cu. Glumesc! Sau nu glumesc.

Oricum ar fi, a devenit plictisitor pentru mine. Să vorbesc aproape singură. Să mă străduiesc. Să mă folosesc de râs pentru a evita nerostitele acuzații. Pentru unii sunt pur și simplu o putoare pentru că îmi doresc să citesc și să scriu fără să fac nimic altceva. Cultiv lenea, una anume, lenea sebastiană. Să-ți iei ore sau zile în care să nu faci nimic dacă nu ai chef. Într-adevăr fac asta.

Cărțile m-au ajutat să-mi înțeleg rolul de pion în lume. N-am citit mult din Diplomația lui Kissinger, abia 50 de pagini, dar m-a liniștit. Unii merg în India pentru o asemenea relaxare. Alții aleg biserica. Eu îmi pun speranțele în istorie să mă potolească.

Istoria lumii, dacă suntem curioși, și toți ar trebui să fim, are toate răspunsurile. Demonstrează prin relatare măreția umanității în nimicnicia ei. Măreția vine din nimicnicie. Nimicnicia produce măreție. Avem acces la informații. Google-ul la un click. Bibliotecile și librăriile la o mică distanță. Dacă ne-ar interesa cum s-au format popoarele și cum au funcționat, atunci orice ființă decentă ar renunța la mândria națională. Interesul și idealul coexistă de la facere.

Mâna de oameni care conduce lumea folosește idealul din interes pentru manipulare. Idealul răstoarnă uneori interesul. Și tot așa. Mi-e clar. Mă aflu în afara mâinii. Din marginea marginii urmăresc mâna de oameni care conduce lumea. Nu mă împotrivesc. Nu mă dau după. Dar o recunosc. Richelieu, Bismarck, Napoleon al III-lea, Woodrow Wilson au modelat lumea, reprezentările despre, gândirea și arta.

În școli ar putea să introducă și cursuri de privit pe pereți. Ceva în stilul școlii lui Noica în care să nu se învețe nimic. Să vină elevul să ceară, să întrebe, să spună. Să plonjeze în sine și să descopere, cu îndrumare, dacă face parte din mâna de oameni care conduce lumea sau e o rotiță dintr-un mecanism. Orice rotiță are un rol. Dacă am învăța de timpuriu că deținem importanță, atunci nu ne-am mai da importanță prin delir de grandoare. Ești o rotiță și ești importantă. Fiecare slujește. Învățați să o faceți bine. Asta în loc de rugăciuni și materie memorată.

Sunt o rotiță și sunt importantă. Scriu. Citesc. Asta vreau să fac toată viață până la final.

Foto: Bogdan Mosorescu

Curajul femeilor adulte salvează fetițele de la prostituție. Cefe late arestate la Timișoara

Mi-am petrecut dimineața de vineri complet inutilă prin casă. Pentru a nu știu câta oară, s-a stricat tronul casei. Dar de data aceasta am avut un instalator capabil, profesionist, de cuvânt. Am salvat numărul. Nu ezitați să mi-l cereți. În timp ce mă învârteam zadarnic prin baie, am citit un articol despre proxeneții de la Timișoara. Poliția a arestat niște cefe late.

Să vă explic ce semnificație au pentru mine cefele late. O ceafă lată aparține unui bărbat peste 30 de ani, gras, tuns chilug, lipsit de educație și periculos pentru societate.
Se pricep de minune să facă rău altor persoane aceste cefe late. Se pricep aproape de minune să facă bani de pe urma altor persoane. Uneori mai sunt arestați, iar eu mă bucur. Refuz să-mi folosesc judecata pentru a-i înțelege. Nu mă interesează copilăria lor. Nu țin cont de sărăcie. Alung orice gând mărinimos.

Cefele late arestate de agenți au prostituat minore. Conform articolului, s-au exploatat sexual mai multe tinere, două dintre ele fiind minore. Cea mai mică avea șapte ani. Ea și sora ei au devenit obiecte de comerț. Mama a fost negustorul. Pentru ea scriu acest articol. Ea m-a motivat.

Lumea își dă mult cu părerea într-un grup, între prieteni, pe facebook. Prea puțini acționează și un număr nesemnificativ ia măsuri. Dacă o femeie ca mine, ca oricare dintre noi, ar îndrăznit să ajute, să facă ceea ce este corect, atunci. Dacă imaginea socială și reputația de pe facebook nu ne-ar lega invizibil forța de a înfrunta primejdiile, atunci nu am mai permite cefelor late să se ridice, să prostitueze fetițe și adolescente pentru că nu e treaba noastră să intervenim. Oare când devin ororile treaba noastră?!

Mi-aș dori ca femeile să nu mai închidă ochii sau să privească în altă parte. Curajul femeilor adulte salvează fetițele de la prostituție. Asta e lumea în care trăim, dar fiecare dintre noi poate să facă ceva.
Ce?
Orice în afară de a-și da cu părerea pe facebook și de a închide ochii.

Foto: Bogdan Mosorescu