Unii m-ați auzit. Alții mi-ați citit textele de pe blog. Mereu fac trimitere către oroarea de a ieși în parc cu copiii. Îndrăzneala m-a dus în punctul în care am susținut că prefer durerile nașterii în locul conversațiilor cu mamele, tații sau bunicii din parc.

În loc să iau oamenii ca atare, că nu-i iau, îi judec după așteptări nerezonabile. Nu este rezonabil din partea mea să pretind conversații în parc despre feminism și Dorothea Tanning. Să luăm două mame, două blonde care stau una lângă alta în parc și povestesc despre nemaipomenita viață a Dorotheei care a trăit 102 ani. Numele ei este legat de cel al lui Max Ernst. Max Ernst care fusese căsătorit cu Peggy Guggenheim înainte ca acesta să intre în atelierul Dorotheei și să nu-l mai părăsească.

Din când în când discuția se întrerupe deoarece una dintre mame, una dintre blonde, corectează, ajustează sau calmează purtarea unuia dintre copii.

Max Ernst a fost marcat de un autoportret al artistei. Titlul lucrării: Birthday. Copilăria Dorotheei conține crize sufletești pe care mama ei nu le-a corectat, ajustat sau calmat. Au curs lacrimi disperate. A desenat la vârsta de 15 ani o femeie goală cu frunze pe cap. La New York, vizitând Muzeul de Artă Modernă, expoziția Artă fantastică, Dada și Suprarealism, și-a descoperit apartenența în ansamblul suprarealismului.

Căsătoria cu Max Ernst, pentru acele timpuri, a sfidat ordinea domestică. Personal, rezonez cu acest cuplu. El a numit-o Dorothea Tanning. Simplu și egal, zice Gabriela Glăvan în articolul din Orizont. Și amândoi aveau simțul umorului. Aveam amândoi simțul umorului și ne făcea plăcere să ne bucurăm de el.

Discuția nu a curs. O mamă a început să depene despre viața artistei Dorothea Tanning. Cealaltă mamă, cu un ochi și cu o ureche la tobogan, iar cu un ochi și o ureche la viața artistei, memorează și savurează suprarealismul în plină desfășurare din parcul Pădurice. Căci de la lucrări explozive și expresive ale vieții sufletești pe pânză, Tanning a trecut la scris. S-a pornit să scrie pentru sine, cel mai bezmetic și satisfăcător scris. Nu a interesat-o părerea nici unui Gigel critic literar. A scris pe o perioadă lungă de timp despre un personaj feminin fantastic numit Destina Meridian.

S-a trecut printr-o altă poartă, într-un parc de copii timișorean structurat cu grădini, la povestea personajului Destina pe care una dintre mame, cealaltă mamă, cealaltă blondă, a citit-o lacomă și cu buricele arzând dimineața la prima oră. Excepționalul în viața domestică trăită la bloc cu doi copii nu pătrunde des și nici prin toate ferestrele. Săptămâna trecută însă, parcul Pădurice și un bloc cu patru etaje s-au transformat în locuri pline de magie.

Mamele blonde, dacă s-ar fi apropiat cineva de ele, dar nimeni nu s-a apropiat, deci cine să le recunoască?!, ar fi fost Gabriela Glăvan și Dunia. Gabriela Glăvan are un articol în revista Orizont despre Dorothea Tanning. Click aici. Dunia a mâzgălit ceva pe blog urmărind cumva firul articolului din Orizont, dar diluat, căci blogurile nu sunt spații dedicate culturii, ci fertile inculturii.

Așadar, nu o citiți pe Dunia, dar citiți ce scrie Glăvan.

S-ar putea să mai apară pe blog articole despre Dorothea Tanning, căci n-ai cum să treci ca rața prin apă când ai dat peste un asemenea destin.

Urmează în vară ca Mara să susțină evaluarea națională. Da, evaluare națională. Dacă unii cunoscuți se miră de trecerea timpului, Mara a împlinit 15 ani, eu profit să subliniez acțiunea de evaluare. Mi-au auzit urechile multe opinii legate despre școala Montessori. Cineva mi-a dat de înțeles că ar fi o școală pentru copii cu handicap. Am înțeles. Dețin capacitatea, în prezent, de a nu mă ofensa de ignoranța altora. În general, opinia unora despre Montessori este deformată. Copiii nu ar învăța la Montessori. Nu învață pentru că le plătești studiile. Nu o să comentez și nu o să aduc argumente contra. Există ziua porților deschise la Montessori. Revin la evaluarea națională. Elevii de la Montessori dau examen ca oricare alt elev din urbe. La simulare Mara a luat note bune. Aproape 9 la matematică cum vi pe pare?

Cu o introducere cam lungă, o să revin la durerea mea. O să vă povestesc despre un atac de panică provocat de evaluarea națională. Au trecut 15 ani de când am născut o superbă fetiță cu nas cârn și păr negru. Trec în galop peste primii ani, ani frumoși/urâți, blânzi/cruzi, vii/morți, calmi/violenți. Am supraviețuit amândouă și suntem cât se poate de sănătoase fizic și psihic. Ultimii ani s-au accelerat. Și dacă n-am simțit ultimii ani, probabil și următorii vor trece la fel de repede. Mara va pleca. Pulsul mi-a crescut. Respirația s-a îngreunat. Mă aflam la volanul mașinii, iar strada, cu oamenii și copacii din câmpul meu vizual, s-a transformat într-un decor. Oamenii, niște figuranți fără fețe, copacii, niște machete fidele ale realității cunoscute, iar eu o amintire.

Cum anume să vă descriu senzația care m-a devorat pentru o clipită?! Sunt o moartă vie. Trăiesc în trecutul Marei. Prezentul mi se refuză din cauza fricii. Petrec minute în șir imaginându-mi viitorul Marei. Cum o să povestească despre plimbările de pe malul Begăi. Cum un miros de zambilă o s-o trimită la o zi de sâmbătă unde mama ei o căra la piață să cumpere produse locale. Cum Crăciunul va trezi nostalgii legate de mediul ambiental.

Ce limitare îngrozitoare! Totul e cunoscut, știut, trăit. Poate chiar moartea mea. Mă văd nevoită să recunosc puterea reparatoare a copiilor. Mateiu mă smulge efectiv din fantezia crudă cu nevoile lui. Continuă, prin vârstă, să aibă nevoie de îngrijiri. Mi-e foame. Mă doare. Joacă-te cu mine. Mi-e somn.

Într-o pictură, Mara m-ar împinge în fundal. E firesc. Noul înlocuiește vechiul. Mateiu mă trage înapoi. Antagonismul mă amețește. Dar vă jur că nu mai trece zi să nu mă percep ca o fantomă. Sunt o ființă ireală pe cât de reală. Și în nici un chip să nu mă citiți cu o cheie suprarealistă în gând.

Este doar realitatea crudă pe care eu trebuie s-o accept. Că sunt trecut. Că am trecut.

Foto: CRM

În urmă cu 11 ani am ajuns la Berlin pentru prima dată. Mi-am dăruit pentru cei 30 de ani împliniți o excursie prin Europa cu trenul. Am tras de bagaje prin gări, pe străzi, prin stații de metrou. Acompaniată de o prietenă, am excelat ca turiste.

Anul acesta am ajuns la Berlin pentru a doua oară. Mara și-a reunit părinții pentru un concert. Am călătorit cu avionul. Bagajul, unul singur pentru amândouă, l-am pus în portbagajul mașinii închiriate. Îndrumați de Flaviu Neamciuc, ne-am îndreptat spre Father Carpenter pentru micul dejun. Locul te vrăjește. Clădirile din jur nu te pregătesc pentru spațiul în care pășești. Pici ca Alice în Țara Minunilor. Pici dintr-un decor urban obișnuit într-un decor al minunilor. M-am minunat din nou de reîntoarcerea spre trecut ca preferință în amenajarea interiorului.

După micul dejun am pornit spre hotel pentru a ne caza. După ce am prezentat actele, după ce am primit cartelele de la camere, am pășit afară în soare. Berlinul a fost toată ziua însorit. Am ales să mă simt specială. Cu Germania nu știi niciodată când te lovește vremea rea. Primăvara sau vara, în ciudata calendarului, în ciuda axei ușor înclinată, nu reprezintă o garanție.

Așteptându-l pe Flavius Neamciuc și poftind la o cafea, ne-am plimbat prin Memorialul Holocaustului. Zborul din creierii nopții ne-a obținut o zi pentru a vizita, cât ne-au ținut picioarele, orașul. Ne-am învârtit mai mult în jurul hotelului. Flavius i-a povestit Marei despre Berlinul de Est și Berlinul de Vest, noi toți i-am evocat, după simțiri, zidul.

După o scurtă introducere în istoria descreierată a lumii, ne-am răsfățat cu ciocolată, ne-am porcit cu un burger, iar apoi ne-am lăsat seduși de curțile Berlinului. Am privit mult. Am privit curioasă. La o cafenea ne-am așezat la o masă, iar mintea, dintr-un cuvânt recuperat de pe o tăblie, m-a transportat în lumea evreiască pierdută și recuperată de către mine prin literatură. Ghiciți cuvântul? Este vorba despre Golem.

Nu cunosc nici un evreu, dar cunosc evreii. Franz Kafka, Gustav Meyrink, Paul Auster, Philip Roth, Nicolae Steinhardt au împărtășit și cu mine. De aceea m-am zgâit intens la ferestrele și ușile evreilor. În interior am țipat în gura mare. Mi-am cerut scuze pentru semenii mei, mi-am cerut scuze Annei că i-am refuzat viața din cauza religiei.

Lipsa de somn, plimbarea și emoția puternică m-au epuizat. Înainte de concertul Sabrinei Carpenter m-am târât în pat. Călcâiele sfârâiau. Pleoapele moi și grele abia au rămas deschise.

La concert m-am bucurat de entuziasmul ei, singurul care m-a motivat să nu adorm într-un stadion plin de adolescenți, tați flămânzi de aventuri erotice și mame înfricoșate de îmbătrânire.

La miezul nopții am tras pătura peste cap cu o dispoziție glorioasă. O să am pentru totdeauna această zi din Berlin când familia, soarele, prietenii, literatura și arhitectura au lucrat pentru scopul unic de a celebra viața bună.

Foto: Flavius Neamciuc

În dormitorul meu nu se lasă niciodată întunericul. Stâlpul de iluminat din stradă și lipsa unei draperii au transformat peretele din fața patului într-o scenă. Dau buzna peste mine ramurile copacilor. Sculptura Ion produce niște reflexii bizare. Uneori iau aceste imagini și cu mine în vis.

Săptămâna trecută, miercuri dimineața, m-a trezit tusea lui Mateiu. Am verificat ceasul. Urma să mă trezesc la 3:15. Din păcate, criza acea nesuferită a avut loc la 1:40. N-am mai reușit să adorm. Așa că am privit curioasă spectacolul naturii și al artei pe peretele dormitorului.

M-am ridicat din pat după câteva minute de holbat și câteva zvârcoliri în căldura așternutului. Am trezit-o pe Mara. Ne-am îmbrăcat, ne-am încălțat, am tras ușa după noi. Două ore mai târziu ne aflam deja în nori. Când am aterizat la München, Mateiu și tatăl lui nici nu se treziseră. Când am aterizat la Berlin, casa se trezise fără o mamă și o soră în ea. Mara a plănuit o mică excursie cu mama și tata pentru a participa la un concert cu Sabrina Carpenter.

Acest concert a produs timp de petrecut împreună, Mara, mama și tata. Nu știu dacă sunt o mamă bună. De fapt, știu că nu sunt o mamă bună. Nu mă recomandă seriozitatea, gravitatea, respectul pentru bunele moravuri. Nici nu-mi amintesc cu cât timp în urmă am discutat pentru prima dată cu Mara despre sex. Știu însă că i-am dat și îi dau Marei asigurări că putem să vorbim despre orice. Comportamentul mă recomandă în ochii ei. Am convins-o că cel mai mare rău pe care i l-aș putea pricinui ar fi absența. Așa că deschid subiecte considerate tabu sau pline de disconfort.

A avea un copil adolescent m-a lovit și pe mine. Dezvoltarea ei se găsește în orice manual. Diferența constă în încrederea acordată de către mine comportamentului ei. Chiar cred că o să îndrăznească să-mi facă întotdeauna un rezumat al dramelor specifice vârstei. Colege care o fotografiază pe stradă când merge însoțită de un băiat. Discuții aprinse despre comunism și nazism la școală. Interesul trezit de un băiat. Una. Alta. Cealaltă.

Să-mi ceară ajutorul este tot ce îmi doresc. Să-l ceară înainte de a fi prea târziu. Ca mamă, treaba mea este să vin, pe modelul chinezesc, cu 10 probleme la o soluție și să alegem corect, sănătos și benefic pentru ea.

La Berlin am mers pe jos să vizităm împrejurimile hotelului. S-a ținut de mână cu tatăl ei. Eu i-am privit și m-am bucurat de cât de frumos a crescut relația lor într-o familie ca a noastră. Tatăl ei și cu mine ne-am despărțit, dar în continuare o creștem împreună. Ceea ce îmi doresc pentru fiecare copil de pe lumea asta. Să-și aibă părinții aproape.

Foto: Flavius Neamciuc

Îmi propusesem, în agenda mea imaginară, să scriu despre ziua petrecută la Berlin săptămâna trecută. M-am răzgândit. În urmă cu 11 ani am vizitat pentru prima dată Berlinul și ca orice turist am bifat punctele de atracție. Miercuri, când i-am călcat din nou străzile, m-am descoperit o cu totul altă persoană.

M-a strigat la un moment dat Flavius Neamciuc pentru a-mi face o fotografie. Poze de turist, Dunia, hai să ai câteva! Clickul aparatului a declanșat conștientizarea procesului meu lung și obositor de maturizare.

În urmă cu 11 ani mă apropiam cu pași repezi de despărțirea de tatăl Marei. Așa că am numărat. Un deceniu s-a scurs de la vizita unei tinere femei în compania unei prietene și vizita unei femei adulte în compania copilului și a tatălui copilului. Concluzia? Dețin o calificare nouă. Să povestesc pe blog despre conviețuire.

Conviețuirea în cuplu o fi mai plictisitoare ca despărțirea, dar un deceniu mă recomandă. Timpul și compromisul capacului ridicat de la wc m-au recomandat în ochii mei să deschid această ușă.

Încep prin a mărturisi că aș putea fi o persoană nouă pe de-a-ntregul. Tatăl lui Mateiu a intrat în viața mea imediat. N-am stat singură după despărțire cum de altfel recomand tuturor părinților în situații similare. N-am stat pentru că m-am îndrăgostit, iar scânteia nu se programează. Vine, arde, pârjolește, și cu puțin noroc se instalează plictisitoarea, enervanta, durabilă conviețuire.
Dacă tatăl lui Mateiu ar mai fi întârziat? Momentul nostru a coincis cu o coliziune între reprezentările vieții. La 32 de ani am schimbat partenerul, casa, prietenii. Rememorând acum, percep acel moment ca o expulzare. Viața veche nu m-a mai suportat.

Dacă tatăl lui Mateiu ar mai fi întârziat nu ar mai fi cunoscut nici un aspect din fosta mea viață. Consider că relațiile începute după 40 de ani închid părți din noi pentru totdeauna pentru celălalt. Oricât ai povesti și cum ai povesti, livrezi o poveste. Tu cari povestea. Tu spui povestea. Celălalt își face o idee după poveste. Povestea nu este ideea. Platon all over again.

Mă bucur că Făt Frumos a avut acces și la fosta viață. Îmi oferă o anumită continuitate a persoanei care am fost devenită ceea ce sunt. Iar eu de trecut nu pot să mă despart definitiv.

O să descoperiți, de acum înainte, articole despre femeia adultă într-o relație de parteneriat. Luptele duse în spațiul de conviețuire or să fie preferatele mele. Ce debușeu incredibil pentru a-mi suporta frustrările legate de responsabilitățile fiecăruia din casă, în special cele nerespectate.

Deja mă simt mai bine și zâmbesc. Poate blogului și datorez enorm din așa considerata mea sănătate mintală.

Aveți ceva de împărtășit cu mine?

Foto: Flavius Neamciuc

Am anunțat că urmează să se întâmple. S-a întâmplat. Mă refer la expoziția #poartariduri de la București. În 8 martie, în spațiul cu freamăt din Ghepardul lui Lampedusa, Kog7, s-au adunat oamenii să privească portrete de femei.
Cel puțin așa mi-am dorit eu. Să fie privite chipurile mișcătoare fără a cunoaște neapărat poveștile lor. Ochii să-și îndeplinească rolul, să perceapă și să interacționeze cu lumea exterioară. Creierul să citească povestea care începe la fiecare dintre noi așa:

A fost odată ca niciodată educația. S-a ivit de la mâna întinsă a mamei. Poftim! S-a absorbit prin posibilitatea alegerilor. Preferi tricou sau cămașă? Politicosul mulțumesc a fixat transmiterea experienței de viață. Poate fi foarte bine o a doua naștere a ființei. Apariția în lume prin expulzare fiind prima naștere.

Doar prin educație reușim să trăim viața. În lipsa ei suntem trăiți. Ne consumă ignoranța, nesiguranța, fricile și bolile. Cu #poartariduri mă folosesc de frumusețe pentru a ajunge la educație. Frumusețea în slujba educației nu este propriu religiei. Religia s-a folosit de toate strategiile pentru a pătrunde în toate aspectele vieții. Intenționez să apelez la tot ce-mi stă în putință pentru a îndrepta atenția oamenilor asupra importanței educației.

Cu emoții puternice am așteptat oamenii la vernisajul #poartariduri, cu emoții, cafea și șampanie cu căpșune. Nu știam la ce să mă aștept de la publicul bucureștean. Primirea binevoitoare și atitudinea curioasă le-am răsplătit cu un scurt moment de poezie oferit de una dintre muze căreia îi este tare dor de poezia cu rimă.

Bărbații au admirat chipurile mișcătoare de pe simeze, dar cel mai important, femeile au admirat chipurile de pe simeze. Pare că luptăm între noi, femei cu botox și femei fără botox, dar de fapt toate luptăm cu monștri din noi. Accesul la informație și știință ne-a păcălit. Neglijarea educației și în mod special neglijarea emoțiilor au creat un moment fără precedent în viața femeilor. În loc să lucrăm cu durerea cu care venim echipate s-o suportăm prin putința de a naște, am început joaca de-a v-ați ascunsa cu starea de a fi vii. Ne ascundem viul specific ființei cu injecții de botox și colagen. Ne uniformizăm chipul și gândirea. Ne împietrim chipul și gândirea. Personificăm afirmația că murim puțin în fiecare zi.

Stă în putința noastră să oprim timpul, firește. Se numește capacitatea de a iubi și de a ne bucura de viață. Nu din iubire ne sărutăm cu Meduza, ci din frica de a ne descoperi vulnerabilitățile.

Educația este armă, sprijin și atu. Citiți. Mergeți la teatru. Ascultați o simfonie. Pictați. Admirați un tablou.

Educați-vă!

Foto: Codrin Unici

Țara arde și baba se piaptănă. România arde la propriu, iar eu, în 8 martie, mi-am pieptănat pletele blonde la București cu ocazia versinajului #poartariduri, ediția a II-a. M-am simțit prost. Inconfortul se datorează nepotrivirii dintre preocuparea personală și situația instabilă din lume.

Înainte de eveniment și chiar în cadrul lui m-am întrebat dacă viața, așa cum am ajuns să o cunosc, va continua. Democrația este fragilă. Vorbesc din cărți semnate de autori ca Fukuyama și Habermas. La mine literatura a înlocuit scriptura și nu am credință în suflet, ci neliniște cauzată de conducătorii lumii.

Nu vă temeți? Considerați că nu ni se poate întâmpla? Ce fapte vă garantează siguranța și securitatea ca stat? Să funcționeze statul ca în prezent au fost necesari ani, revoluții, sacrificii. Piața liberă și proprietatea nu au fost un dat. Să achiziționezi proprietăți pentru a le da în chirie, ca individ, a devenit posibil. Știu, impresia ipso facto (înțeles de la sine) e puternică. Doar că ne înșelam.

În spațiul mioritic ne mai confruntăm și cu faptul că noi nu știm să fim cetățeni. Cetățenii lumii s-au numit mult timp supuși. Suspușii nu aveau drepturi. Cetățenii au drepturi într-un sistem democratic imperfect, dar eficient. Comportamentul românilor aduce izbitor cu comportamentul oilor și caprelor lăsate pe câmp nesupravegheate. Fug în grâu. Vorbesc din experiență. Așa mi-am trăit o parte din copilărie. Cetățenia presupune maturitate politică. Românii fug de tot ceea ce ține de comunitate, bine comun, responsabilitate.

Un stat puternic constrânge uneori. Asta s-a întâmplat în urma respingerii candidaturii lui Georgescu de către CCR. Firește, nu ne calificăm ca un stat puternic, ci mai mult ca un stat care a acționat cu băgare de seamă. Gândul cel de pe urmă al instituțiilor.

Vorbesc din cărți, da, dar din cărți serioase a unor oameni capabili. Cum ia naștere un stat? Ce este statul de drept? Care sunt puterile statului?

Toți aceia care-l susțin pe Georgescu și au nevoie de un Greuceanu să-i salveze, încercați să răspundeți la aceste întrebări. Dacă nu aveți răspunsurile, atunci căutați-le. Este datoria voastră de cetățeni pentru toate drepturile pretinse.

Gândul cel din urmă al instituțiilor necesită gândul cel din urmă al cetățenilor.

Ce sunteți, supuși sau cetățeni?

Vine 8 martie. La mine 8 martie vine și cu un al doilea vernisaj desprins din proiectul #poartariduri. De data aceasta mi-am dat întâlnire cu oamenii la București, în spațiul Kog7. Dinamica spațiului Kog7 este întreținută de Crăița Țarălungă, devenită între timp și muză a proiectului.

Profit de liniștea casei, Mateiu doarme, și o să vă mai povestesc despre intenția mea cu acest proiect. Acțiunea mea rațională în raport cu un scop, (aici vedeți clar influența lui Habermas pe care-l citesc în aceste zile) a fost să-i ofer Marei posibilitatea de a alege între alternative, frumusețea perfectă de pe Tik Tok sau frumusețea femeilor îngrijite.

Femeia este autonomă și își determină singură viața într-un final, istoric vorbind, și pe alocuri, politico-geografic vorbind. În România, să zicem de dragul discuției, că femeia alege singură pentru ea. Așadar, femeia alege dacă apelează la chirurgie estetică, botox, colagen și orice altceva. Cu #poartariduri n-am racolat acoliți pentru a strânge semnături să interzicem operațiile estetice, botoxul și colagenul. Cu #poartariduri pun sub semnul întrebării interpretarea frumuseții.

Pe canalele de socializare se distribuie inegal frumusețea îngrijită și frumusețea perfectă din bisturiu. Am ales o tabără, tabără femeilor îngrijite. Cu tabăra asta încerc să legitimez puterea educației, a igienei și a respectului de sine. Am și eu drepturi.

În proiect sunt și femei care au apelat la intervenții. N-am pornit la drum cu gândul să crucific această posibilitate oferită de medicină. Dar am pornit la drum cu gândul autoreglării.

Pentru fiecare femeie cu bot aviar un portret cu o muză care trăiește cu bucurie lipsa perfecțiunii. Pentru fiecare femeie cu fruntea-ciment un portret cu o muză poem de riduri.

Femeile au drepturi, au responsabilități. Unele însă ignoră responsabilitatea ce le revine. Ține de responsabilitate să ne îngrijim mintea mai mult sau cel puțin în mod egal cu trupul. De aceea desfășor și campania #poartaocarte.

Purtați o carte, purtați riduri, purtați igiena mentală.

Foto: CRM

Zilele seamănă izbitor între ele și sunt totuși diferite. Activitățile cotidiene și responsabilitățile părintești îmi uniformizează traiul. Același trai devine picant de la cărți, vise și proiectul #poartariduri.

Capul îmi vâjâie de la politică. Spăl vasele și imaginez o lume digitalizată cu întreaga populație la butoane. Legile să fie adoptate după ce toți cetățenii au votat prin telefon. Fug atunci spre cărți și recitesc despre statul de drept. Pe Jurgen Habermas abia îl citesc. Înțelegerea îmi este refuzată. Recunosc literele. Identific cuvintele. Duc propozițiile și frazele până la sfârșit. Reiau pentru că nu am priceput nimic. Uneori la a doua sau a treia recitire mă lămuresc. De când am început școala, ritmul de învățare a fost unul domol. Neurotransmițătorii îmi funcționează strașnic în asocieri libere. Așadar, semnale primesc. Științele exacte, coșmarul meu, matematica, îmi inhibă cu nerușinare sinapsele.

Stau cu Habermas în brațe și citesc. Mă absoarbe întunericul. Apoi, cu maximă concentrare, cuvintele capătă sens. Pricep. Nu mai stau în fața porții care refuză să mi se deschidă. Iese soarele ca-n vara anului 2023 când mi-am petrecut ziua de naștere la Bordeaux. Dimineața când am ieșit din hotel tot cerul era acoperit de nori. Garonne amintea de petrol, în nici un caz de apă curgătoare. Ploua cu debit violent până când i s-a năzărit soarelui că e vremea lui să domine cerul. Și a strălucit toată ziua.

Lumea e un loc sinistru în aceste zile. Visele îmi arată întortocheat ce simt. Combină fricile. Mi-e frică de extremism. Mi-e frică de bolile copiilor. Amestecul oniric mi se derulează în scene hilare.

Proiectul #poartariduri mă solicită în aceste zile. În fiecare zi am de decis ceva: o fotografie, un fel de pahar, o descriere, o invitație.
Contest soluțiile adoptate de unele femei în numele frumuseții. Este necesar și drept să atac buzele cu aspect aviar și frunțile varietate de beton? Cu o adolescentă în casă, îmi emancipez constant gândirea. Aleg sănătatea fizică și psihică.
Am o păpușă cu Freud cumpărată de la Cărturești. Am așezat-o într-o zi pe fotoliu. Eu m-am întins pe canapea. Am pus întrebări. Apelează femeile la botox, colagen și bisturiu pentru a-și spori plăcerea sexuală? Lipsesc sexul și dragostea din viața lor? Frumusețea și falsa tinerețe aduc satisfacție femeii? Ce fel de satisfacție?
N-am primit răspuns. Bine că nu am primit!

Zilele seamănă izbitor între ele și sunt totuși diferite. Pentru cititorii mei selecți de la București, în 8 martie, ora 12, va avea loc vernisajul expoziției #poartariduri la Kog7.

Ne vedem.

Tic-tac, tic-tac!!! În plin haos național și mondial, eu mi-am pierdut somnul deoarece urmează 8 martie, iar în 8 martie o să aibă loc vernisajul expoziției #poartariduri la București.

Cei 500 de kilometri dintre Timișoara și București nu mă ajută cu organizarea. De aceea petrec enorm de mult timp la telefon. Încep să mă simt importantă, manager la Apple importantă. Muzele, femeile care au acceptat această călătorie, ajută în toate felurile și în toate chipurile, norocul meu. Pretențiile și cerințele personale pun piedică. În primul rând îmi lipsește Domnul Prospero, brutarul de treabă al orașului și al familiei deopotrivă. N-am organizat eveniment în ultimii 10 ani fără Prospero. Lipsa brutarului de treabă și ora vernisajului, începe la ora 12 trecută fix, după ce m-au umplut de disconfort, m-au provocat să regândesc răsfățul gastronomic. M-am oprit la spumant, căpșune, cafea și apă. M-am împiedicat în frica de a nu avea pahare în formă de sân rotund, crud, perfect de femeie în care să servim. M-am mai împiedicat și de ceștile de cafea. Mi s-a întins o mână. Muzele își îndeplinesc rolul inspirator. Mă ocrotesc și mă îndrumă. O să am pahare în formă de sân rotund, crud și perfect de femeie. O să am cești de cafea.

De tortura publicului, o să fie, nu o să fie, nu o să scap până la eveniment. Pariez pe mine. Pariez pe muze. Șansele sunt egale pentru prezență generoasă sau insignifiantă.

Să vă reamintesc scopul proiectului. Scopul proiectului este să ne creștem fiicele învățându-le iubirea de sine. Cum facem asta? Îndrumându-le să-și găsească vocea și calea. Calea și vocea pot fi descoperite prin experiență și greșeală. Nu le opriți din a greși. Sprijiniți-le să se ridice și să desprindă lecția.

I-am cerut Marei mele, ajunsă deja la 15 ani, să se privească în oglindă și să identifice ce anume nu-i place la ea. Ca fată, eu mi-am detestat picioarele și am suferit de pe urma imperfecțiunii lor. Tare greu am învățat să trăiesc cu ele. Întâmplări mici, aparent neimportante m-au condus spre o descoperire uriașă. Gusturile și preferințele oamenilor nu coincid. În cazul meu, nu toți bărbații iubesc picioarele lungi. Unii au admirat mușchii picioarelor mele și m-au venerat. Dacă te venerează un bărbat, atunci poți lua în considerare ciudățenia situației. Dacă te venerează mai mulți bărbați, atunci contezi ca întreg, corp, spirit și umor adaug eu, iar părțile nu mai au nici o putere. Ani de zile am petrecut sub puterea rușinii de propriul corp. M-am eliberat luând aminte de adorarea băieților care s-au îndrăgostit de mine. Le mulțumesc. Le sunt recunoscătoare. Cât stă în puterea mea, aleg s-o ghidez pe Mara pe calea sănătoasă a acceptării și a învățării iubirii. Frumusețea este și ea o parte din ceea ce reprezintă femeia. Partea nu justifică măcelărirea și operațiile.

Muzele proiectului #poartariduri au ales să-și trăiască viața ca întreg. Nu este vorba despre picioare, ochi, sân, buze, posterior, ci despre pasiuni, voci distincte, singularitate, iubire și îngăduință de sine, simțul umorului.

Veniți, cei de la București, să le admirați și să râdem înainte de toate.

Foto: CRM