Genul feminin. E genul meu și mă identific cu el

De 26 ian., 2022 0 No tags

Întotdeauna mi-a lipsit diplomația. Întotdeauna mi-am reproșat că nu mă străduiesc mai mult să tac, să surzesc, să pun la fund. Să-l aprob pe cel care mă enervează și să fac ca mine. Adevărul este că detest tactica asta. Zic ca tine, fac ca mine! O consider lipsită de demnitate. Familia și prietenii m-au dezaprobat. Treaba ta, o să ai de suferit! Au avut dreptate. Am suferit. Am pierdut câteva persoane de-a lungul anilor. Îmi pare rău? Absolut deloc. De ce? Pentru că dacă ar fi posibil s-o iau de la capăt, aș proceda la fel.

De ceva vreme, o vreme atât de crudă și de fragilă, abia a încolțit, m-am întrebat ce anume aș fi câștigat dacă aș fi deprins diplomația. Am fost și sunt martor mut al altor cupluri. Femei chinuite de bărbați, dar care procedează ca la carte. Gătesc. Spală. Calcă. Îngrijesc copilul. Merg la muncă. Se epilează. Își lasă un umăr gol din greșeală. Bărbatul insulă. Bărbatul e agresiv. Bărbatul are amantă. Nu exclud același comportament din partea femeilor, dar aleg să port un discurs la genul feminin. E genul meu și mă identific cu el.

Așadar, faci ca femeie tot ce este necesar, dar nu ești suficientă. De obicei aceste femei practică diplomația. Zâmbesc. Privesc într-o parte. Dau din picior. Gătesc, calcă, spală și când bărbatul explorează un trup de femeie nou. Ba chiar o consideră vinovată că se bagă în familia ei. Nu vede. Se orbește. Nimeni nu se bagă nepoftit.

Diplomația în cuplu nu ne scutește de durere, de trădare, de dispoziții în care pielea corpului ne torturează și ne provoacă să o smulgem. Pentru prima dată îi mulțumesc gurii mele mari. O gură mare nu ne urcă în topul preferințelor în familie sau în societate, dar vă asigur că veți rămâne numărul unu când vă priviți în oglindă și când puneți capul seara pe pernă.

Furia se exprimă, nesimțirea se anunță, vorbele urâte se întorc înapoi. Apoi urmează o porție zdravănă de râs și de a fi.

Foto: Bogdan Mosorescu

Căsătoria și manipularea

De 25 ian., 2022 0 No tags

Oare de ce curg cuvintele când spăl vasele, iar când mă așez în fața laptopului, șterg cel puțin de două ori propoziția de început?! Mi-e milă de mine. Acolo la vase și aici la laptop se luptă pentru onestitate. La vase sunt relaxată și sinceră. La laptop sunt sub propria supraveghere, iar sinceritatea se schimonosește.

Petrec mult timp pe canapea în aceste zile. Cât îmi permite și Mateiu, atât respect și recomandarea medicului de imobilizare. Citesc Cialdini și deja am notat într-un status pe facebook că pregătesc un articol despre căsătorie. L-am pregătit la chiuvetă. Un castron de iena, câteva farfurii, două cugetări și am tras concluzia, fără nici o referire a autorului, că slujba cununiei reprezintă o manipulare ca la carte.

Robert Cialdini este doctor în filozofie, iar în prezent șeful catedrei de psihologie al Arizona State University. Nu vă lăsați impresionați de titlu. Permiteți admirației să se instaleze după ce o să vă spun că Cialdini a descris în detaliu, fără ocolișuri și ambalaje inutile de guru, reguli, tactici și principii de manipulare. Exact, a dat tot din casă după ani de zile de muncă și cercetare în lumea vânzătorilor redutabili. E grețos ce e acolo!

În Capitolul III povestește despre angajament și consecvență. Citez: ”… angajamentul este mai eficient în schimbarea imaginii despre sine a unei persoane și a comportamentului ei în viitor dacă el este activ, public și solicită efort.” Am subliniat, cum fac de fiecare dată când ceva îmi atrage atenția. Am lăsat cartea deoparte, cum fac de fiecare dată când ceva îmi atrage atenția, și am reflectat.

La începutului lui septembrie l-am botezat și noi pe Mateiu. A fost dorința tatălui lui. Ca mamă singură, Mateiu n-ar fi fost botezat. Am mers la biserică, multă activitate, încordare, ochi dați peste cap. Nu mi-a plăcut. Mi s-a strâns stomacul și abia am așteptat să iau copilul și să părăsim biserica. Am făcut petrecere. A fost public, cu invitați de toate felurile. Ambele, biserica și petrecerea au solicitat efort.

De la botez, mi s-au îndreptat gândurile la căsătorie. Două persoane își iau angajamentul în public să se iubească până la moarte. Mi se pare atât de tragic și atât de comic acest jurământ. Dar nu e tragic. Nu e comic. E manipulare. Un angajament public de a iubi, a respecta, a sta împreună funcționează ca super glue pentru că presupune gura lumii. Gura lumii dictează și cum ne vedem noi înșine. Asta nu vă pune pe gânduri?

Dar majoritatea dintre noi gândim ca sclavii. Grupul acela select îl invidiez eu. Grupul care nu se supune, grupul care își trăiește viața cu propriile greșeli, alegeri, gusturi, obișnuințe. Grupul acela e idealul meu.

Cumpărați cartea de aici: Cărturești.

În secunda asta nu-mi vine să râd, dar o să mă gâdil.

Foto: Bogdan Mosorescu

Prietenele nu se dau la o parte pentru bărbați sau Făt Frumos

De 24 ian., 2022 0 No tags

Dacă treceți pe Ioan Mureșan, strada pe care locuiesc, și priviți în sus, look up pentru mine, imaginați-vă o sită imensă deasupra unui bloc comunist. În interior, închideți ochii. Casa scării sperie ochiul. Fiecare ușă a unui apartament conține o lume. Când se deschide ușa mea, pare că pășiți într-un chenar de lumină. Este efectul pereților albi și al mobilierului alb. E o lume aranjată după gust, nu neapărat cu gust.

Prin sita închipuită deasupra blocului se cern prietenii. De o săptămână sunt ușor handicapată. Recomandarea doctorului este imobilizarea. Mi s-a spus să nu mă joc la vârsta mea. De acord, nu mă joc, dar am un căcăcios de 11 luni. Așa că zilnic îmi trec pragul prietenele care fac cu schimbul. Mă uit uneori la ele și mă simt norocoasă. Când închid ușa la plecare, n-am nici măcar o cană de ceai de clătit. Lasă totul impecabil. Lasă totul la locul unde știu că-mi place. Mara mă ajută. Făt Frumos se joacă cu Mateiu. Fetele au grijă la propriu de oasele mele, de o fractură de platou tibial.

Așa că m-am întrebat.

Oare prietenii buni chiar sunt musafiri?

Mamanu nu renunță la a exclama când una dintre ele intră pe ușă: Oooo, ai musafiri! O dată am întrebat-o surprinsă. Cine? Altă dată am corectat-o. Nici un musafir, e Cori sau Catalina, sau Cosânzeana. A treia oară am lăsat-o baltă. Pentru mamanu cine nu vine cu recomandarea sângelui, e musafir. Dar chiar sunt?

În aceste zile prietenele îmi sunt zâne, nașe, asistente, însoțitoare. Nu le-am cerut ajutorul. Nu le-am solicitat prezența. Au știut ce au de făcut într-o asemenea situație. Nu le-am pus masa. Nu am strâns masa. Poate nu am avut mâncare, dar asta nu ne-a oprit din a lua masa și a conversa. Nu m-au certat că stă Mateiu fără ciorapi. Nu și-au dat ochii peste cap că am reguli personale și ignor învățăturile din bătrâni. Cel mai important pentru mine, nu m-au scos din sărite.

Ceea ce m-a făcut să realizez că am păstrat în gândire păreri de la 20 de ani. Prietenele înseamnă enorm pentru mine. Prietenele nu se dau la o parte pentru bărbați sau pentru Făt Frumos dacă apare. La mine a apărut. Prietenele nu se dau la o parte. Dacă aș fi un spirit liber cum mi-aș dori să fiu, le-aș iubi și în așternut. Corpul femeii nu mă fascinează la acest mod. Dar le-aș iubi. Prieteniile dintre femei sunt fantastice când își depășesc proasta educație, provincialismele și răutățile.

O lume fără iubire, fără pasiune, fără prietenii, fără călătorii, fără cărți ar semăna mult cu viața unei pisici de apartament, o pisică castrată și fără permisiunea de a părăsi apartamentul. O viață searbădă, chinuitoare, plictisitoare, inutilă și neștiută. Pisica nu știe.

Când nu iubim, nu știm. Când nu transpirăm pasional cearșafuri, nu știm. Când nu ne înconjurăm de prieteni, nu știm. Când nu călătorim nu știm. Pur și simplu nu știm că trăim. Supraviețuim ca niște colonii de bacterii în laborator. Poate am fost înghețați și suntem expresia unor oameni primitivi. Poate.

De aceea iubiți mult, peste limite. Și râdeți înainte de toate.

Sau cu alte cuvinte, nu strângeți masa după prieteni, strângeți împreună. Dacă aveți musafiri, atunci e altă poveste care nu are legătură cu ce am mâzgălit eu aici.

Când ați râs din suflet ultima dată?

De 21 ian., 2022 0 No tags

Îmi place să râd. Îmi plac oamenii care râd. Nu sunt optimistă. Nu sunt pesimistă. Sunt veselă.
Umorul e armă să lupți sau să te aperi. Cu umorul muști sau devii vulnerabil. Cu umorul iei lucrurile așa cum vin.

O persoană fără simțul umorului este pentru mine ca o oră chinuitoare de matematica, de geometrie mai exact. Aș urla în prezența persoanelor grave, serioase, pătrunse de importanță. M-aș tăvăli ca un copil când îl iei de la joacă. În loc de o defulare grotescă, am și eu o vârsta, privesc. Mi-a zis doctorul azi: La vârsta dumneavoastră…!!! Bâzzz! L-am privit în ochi mai mult decât presupune conduita socială. La vârsta mea întreb dacă toți pacienții de afară au programare la aceeași oră. Bâzzz! Știți! Nu știu sau prefer să nu știu. În sala de așteptare persoanele prezente vorbeau în șoaptă. Mi-am pus pe telefon un episod din AfterLife și am râs. Am îndepărtat telefonul când s-a deschis ușa cabinetului. Poate mă vede doctorul prea veselă și nu mă consideră un caz grav.

Ce găsești de râs? Ce este așa amuzant? Râzi ca vaca! Râzi ca proasta! Râzi tu acum, vine și bătaia!
Poți râde de orice. Poți prezenta cu umor orice. Râzi ca vaca poate fi un compliment. Vacile au ochii deosebit de frumoși. Râzi ca proasta ține de apropiere. Proștii se simpatizează reciproc. Râzi tu că vine bătaia s-a întâmplat adeseori când eram copil. Râsul enervează. Cum să fii vesel când vine factura la curent? Când Rusia cere retragerea trupelor NATO? Când mor copiii de foame în Africa? Când România își ucide copiii, speranța, și bătrânii, cei care au muncit pentru speranță?

Simplu. Nu râzi de. Râzi să înfrunți viața nedreaptă. Să derutezi căcănarii și găinarii. Să-ți educi emoțiile. Să-ți simți sufletul. Să fii om interesant.

Când ați râs din suflet ultima dată?

Foto: Bogdan Mosorescu

Două cărți care schimbă viața

De 20 ian., 2022 0 No tags

Scriu pe blog din 2006. Într-o zi de toamnă trecută cu vederea, nu-mi amintesc nimic distinctiv, am publicat un text pe blog. Nu m-am mai oprit. Nu am de gând. Mă gândesc uneori să-l șterg. Mă gândesc cum o fac și cu sinuciderea. Opțiuni respectabile, dar fără legătură cu ceea ce am ajuns să fiu.

În toți acești ani am povestit despre cărți. Am alcătuit liste. Am copiat fragmente marcante. Am făcut rezumate. M-am jucat de-a criticul, dar recenziile îmi dau o senzație ca atunci când mănânci prea multe corcodușe.

M-am ferit să recomand, deși pe alocuri am recomandat. Am scris RECOMAND. Doar că nu-mi place să recomand. Mi-e rușine uneori. Mi-e frică alteori. Rușine deoarece o carte e ceva atât de personal și de marcant. Nu vi s-a întâmplat să simțiți gelozie când cineva a împărtășit entuziasm și admirație pentru un autor preferat? Eu simt asta cu Freud. Mă deranjează fascinația celorlalți. Mă neliniștește și nu-i doresc în apropierea noastră. Fix ca Mara când un alt copil îmi dă atenție. Să plece departe acel copil și să ne lase în pace. Cu frica e ușor diferit. Nu mi-e frică de un pericol, ci de persoane plictisite, primitive, violente pe net care m-ar fi tras la răspundere pentru îndrăzneala mea de a recomanda. La mine în cap s-au desfășurat nenumărate scenarii în care eram terfelită literar. Firește că am pățit-o. Am citit mulți autori aproape degeaba. Un exemplu ar fi Wittgenstein, un alt exemplu Hegel. Degeaba nu, rămâne o idee, rămân cuvinte, rămân stări.

Asta seară o să recomand cu încredere și autoritate doi autori.
Primul autor este Marshall B. Rosenberg cu cartea Comunicarea nonviolentă.
Al doilea autor se numește Robert Cialdini cu cartea Psihologia manipulării.

Ambele cărți vă vor schimba viața. O viață schimbată începe cu scuturarea gândirii de stereotipuri. Pentru persoanele care aleg să trăiască în cuplu, cărțile sunt cu atât mai bine venite. Vă întrebați de ce. Vă răspund. Noi suntem părinții noștri. Partenerii noștri nu sunt și nu au de ce să ne suporte. În plus, ca femeie, să ai un comportament de mamă cu partenerul tău duce în timp la lipsa activității sexuale. De ce și-ar dori un bărbat să transpire cearșafuri cu mama?

Dacă v-am atras atenția, deoarece am intenționat, puteți să comandați cărțile și să începeți să fiți cu adevărat cine se întâmplă să fiți.

Foto: Bogdan Mosorescu

Oare o femeie atât de frumoasă, de dichisită, cu tocuri și cu părul mereu aranjat scrie literatură serioasă?

De 8 ian., 2022 0 No tags

Ieri toată ziua și azi toată ziua mi-am folosit timpul liber pentru a termina cartea Danielei Rațiu, Măcelarul îi citea pe ruși. Trei piese de teatru care m-au captivat. Așa că cele două runde de somn ale lui Mateiu de peste zi m-au ajutat să dau pagină după pagină și să sfârșesc. Am scris verbul a sfârși și mi-a venit în cap just came. Înainte de a mă așeza la scris, am vizionat un episod din Just like that. Și un personaj just came în film, iar în carte are loc o partuză. Partuză înseamnă sex în grup. Gata, v-am salvat de o căutare la dicționar.

Adevărul este că am parcurs cartea într-o stare febrilă, iar ultima pagină poate fi interpretată ca just came. Orgasmele intelectuale au și ele intensitatea lor.

O să las deoparte cartea Danielei. O să studiez înainte să scriu despre orice piesă din cele trei. Îmi doresc să vă povestesc despre Daniela așa cum mi-a devenit mie cunoscută.

La facultate, în afară de orele de curs, am prins obiceiul să umblu și pe la lansări de carte. O lansare, două, trei, la a patra am început să recunosc chipuri și să mi se recunoască chipul. Salut! Bună seara! Bine ați venit! De la lansări am ajuns să particip la cluburi de carte, la festivaluri, la deschideri de librării. La toate astea am zărit mereu o doamnă frumoasă, slabă, blondă și cu părul mereu aranjat. Aici e aici. Părul ei mi-a atras atenția. Cum reușește? Cum reușește să aibă mereu părul aranjat?

Și uite așa am ajuns în autobuz. Înapoi la Severin, în fiecare dimineață luam autobuzul spre școală. În autobuz, o fată știută din vedere cu care nu am ajuns niciodată să schimb un salut, avea o dungă perfectă la ochi. În fiecare dimineață, doi ani de zile, m-am holbat la dunga ei de la ochi. Oare cum o reuși și la ce oră se trezește pentru a arăta ca o păpușă?

La Daniela Rațiu puțin mi-a păsat de oră. Provinciala din mine s-a confruntat cu alte prejudecăți. Oare o femeie atât de frumoasă, de dichisită, cu tocuri și cu părul mereu aranjat scrie literatură serioasă? Voi știți ce anume este literatura serioasă? Pentru mine, atunci, mă refer la anii 2003-2006, literatura serioasă însemna Dostoievski, Tolstoi, Goethe, Mann și Marquez. Toți bărbați, toți morți, toți studiați în școală fără să mă îndoiesc de talentul lor. Reputația lor îi scopea pe toți scriitorii actuali. Gândirea mea de provincială nu ducea recunoașteri personale ale abilităților scriitorilor. Aveam nevoie să mi se spună cine are talent, cine e de citit și cine de apreciat.

La Festivalul de Literatura de la Timișoara am auzit-o pe Daniela citind din Măcelarul îi citea pe ruși. Am reținut câteva înjurături și replica lui Robert Șerban că e greu de crezut ce forță are o doamnă așa delicată. Ce nepotrivire! Daniela e mignonă, dar privirea ei sfredelește. Daniela o fi pe tocuri, dar pășește apăsat și demn.

Au trecut anii de atunci și nu m-am mai gândit la Daniela sau la nepotrivirea evaluării lui Robert Șerban cu percepția mea despre. Am continuat să ne întâlnim la evenimente. Să ne salutăm. Să schimbăm replici despre vreme.

Iar într-o zi am intrat în librăria Bufnițelor, La două bufnițe, și am cerut cărțile Danielei Rațiu. Am găsit două, Staniol, volum de poezii, și Măcelarul îi citea pe ruși, teatru.

După cele trei piese devorate, propun o colaborare între Daniela și Teatrul Național Timișoara. O capitală culturală europeană ar fi de apreciat să aibă în repertoriu un spectacol de o femeie scriitor din zilele noastre. O femeie scriitor blondă, cu privire pătrunzătoare, mereu elegantă, mereu lumină în întunericul minților obtuze ale vremurilor actuale.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ați auzit de măcelarul care îi citea pe ruși?

De 4 ian., 2022 0 No tags

Au trecut zilele. S-au adunat anii. Port în mine o fată și o femeie. Fata se scaldă încă goală în Dunăre. Femeia are păr alb și reacții potolite. De fată nu cred că o să scap vreodată. Nici nu vreau. Fără ea aș lua viața în serios, iar asta m-ar omorî de plictiseală.

Femeia conduce însă. E țanțoșă. E tolerantă. Fata menține o autenticitate. Asta sunt eu. Asta nu sunt. Asta aș putea să fiu.

Fata și femeia s-au pus de acord în ceea ce privește rasa umană. Ca rasă, dezamăgim. Experiența de viață, lecturile și instagramul de la NASA m-au convins că oamenii sunt o boală a pământului, oamenii sunt un cancer. Am atacat toate părțile vii ale planetei și am afectat funcțiile vitale vieții.
Planeta luptă. Face chimioterapie prin dezastrele naturale. Afirm aceste atrocități cu certitudine. Ceea ce nu știu ține de faza în care am ajuns.

Este nu este terminală. E derutant. Să mă bucur pentru pământ să se vindece ar însemna să mă bucur de extincția rasei umane. Și fără oameni, cine ar mai contempla? Gândurile astea mă macină la fel ca nimicul.

Să nu vă lăsați păcăliți de gândurile sinistre. Tot aici îngrămădesc o țelină. Mâine am programat o supă. Pe lângă boală și țelină, mă deranjează un fir alb din sprânceană și mă încântă pielea fină de pe brațe și picioare. Tot mâine mi-am propus să citesc teatru de Daniela Rațiu.

Cartea aici: Cărturești.

O să revin cu un articol despre Daniela Rațiu, o femeie frumoasă și talentată din viața literară contemporană.

Foto: Bogdan Mosorescu

Diplomația americană ca o mamă. Cumpără pantofi și verișorilor săraci de la țară

De 3 ian., 2022 0 No tags

Anul acesta mi-am propus să ajung la Paris. Am citit Dimineți la Cafe Rostand de Ismail Kadare. Pentru mine a ajuns ceva obișnuit să mă las dusă în lume de ceea ce citesc prin cărți. Nu mă plâng. Așa am vizitat Zanzibarul, Cabo Verde, Cadaques și Egipt.

Am călcat pe urmele unor persoane sau personaje și de cele mai multe ori nu am simțit nimic. Mereu în expectativă, promisiuni imaginare din timpul lecturii, în fiecare loc vizitat mi-a lipsit fiorul. Poate la Londra, în vizită la Casa Freud, m-a cuprins un soi de agitație. Cum agitația nu e ceva străin de mine, n-am luat-o în seamă.

Zilele acestea, cu jumătate de carte citită, Dimineți la Rostand, și cu câteva pagini citite din Diplomația lui Kissinger, mi s-a făcut frică. Mi-am imaginat pentru o secundă lumea condusă de comuniști. Ce mai fior m-a trecut! Vă puteți imagina un Paris comunist? Nu încercați, e dureros și inutil. Ziua în care dictatura de orice fel va conduce lumea, ziua aceea va însemna dispariția speciei umane. Vor supraviețui indivizi care aprobă comunismul pentru locul de muncă și apartament. Ceaușescu a făcut asta pentru cetățenii români. Nu contează că oameni nevinovați au murit în închisori, au fost torturați, au înghețat de frig, și-au curățat fecalele cu mâna. De ceva s-or fi făcut ei vinovați!

Dictatura de orice fel se aseamănă cu cancerul. Distruge. Omoară. Produce durere intensă. Ține indivizii în întuneric și suspiciune.

Cu ani în urmă, m-am simțit pregătită să-mi declar și să-mi trăiesc ateismul. În acest an mă simt pregătită să-mi declar atitudinea pro americană. Diplomația din Europa cu echilibrul puterilor a dat greș, iar diplomația americană o văd ca pe o mamă. Nu este cea mai bună, dar se străduiește. În toate eforturile ei, își favorizează fiii, dar cumpără pantofi și verișorilor de la țară.

Semnat: verișoara de la țară.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pastorala americană. E o nebunie absolută cartea asta

De 1 ian., 2022 0 No tags

Încep anul 2022 pe blog cu un articol despre cartea lui Philip Roth, Pastorala americană.

Găsiți cartea aici: Cărturești.

Dacă nu ați părăsit deja pagina, ah, iar vorbe despre cărți, plictisitor!, atunci credeți-mă pe cuvânt că Roth e demențial. A câștigat premii peste premii, Pulitzer-ul pentru Pastorala americană. Menționarea premiilor are de-a face cu cititorii. Pentru unii contează. Eu imediat cum aud de premii reacționez ca o cățea. Mi se ridică urechile. Iau cartea autorului, o răsfoiesc, citesc câteva rânduri. Firește, ca scriitoare ratată, fără validarea intelectualilor, premiile sunt la fel de departe ca planeta Saturn.

Să notez repede câteva cuvinte despre subiectul romanului. Mateiu m-a ridicat deja de două ori de pe canapea. Așa este cu alăptatul la cerere. Oriunde și oricând îți ridici bluza în cap. Plus că am fiert niște castane, iar castanele sunt ca semințele. Până nu le termin, nu mă las.

O familie de evrei americani se confruntă cu o tragedie. Un tată cu calități excepționale suportă ticăloșia vieții cu o atitudine de rege. Regele reprezintă. Regele nu prezintă. Așa și personajul nostru, Suedezul. Suedezul reprezintă un elev talentat, un fiu minunat, un frate înțelegător, un soț incredibil, un tată blând și conciliant. Asta până viața îl fute. O să descoperiți în text cuvinte vulgare. O să citiți pulă și futut peste care o să treceți fără uimire.

Intervine aici talentul autorului căruia îi curge imaginația ca apa potabilă la robinet. Nu citești nimic forțat. Nici un cuvânt nu pare aruncat, nici o descriere umplută cu adjective plictisitoare sau inutile. Naturalețe și firesc ca în viață, iar în viață fututul stă uneori lângă un interes diplomatic.

Ca cititor te cufunzi în acțiune. Parcurgi ca vrăjit pagini despre felul cum se taie mănușile, despre războiul din Vietnam, despre atitudini evreiești sau catolice, despre suflet, despre industrie, despre violență, despre nebunie. E o nebunie absolută cartea asta! Nu ține cont de condiții și structuri literare. Ține cont de seducție, de seducția cititorului și numai a cititorului.

Vă las. Mateiu pesemne are un puseu de creștere. Nu mă lasă și pace. Insistă să mă mângâie pe mâna dreaptă. O scuză, îmi oferă o scuză pentru întruparea în scriitoarea ratată. Nu e vorba că nu m-am străduit, știți, dar am crescut o fată, acum cresc și un băiețel. Eh, am nevoie de paliative puternice să-mi justific ratarea.

În 1 ianuarie 2022 revin la motto-ul blogului:

Să râdem înainte de toate.

Ce anume să-și mai dorească un om de la viață atunci când se simte fericit?!

De 30 dec., 2021 0 No tags

Pe cine admirați? Lăsați deoparte morții. Eu îl las deoparte de Freud. Cine se ivește înaintea ochilor? La mine apar două persoane.

Zilele acestea, cu mese puse, aranjate, ridicate și de la capăt, spațiul s-a impus ca subiect. Când te ciocnești, cot, fund, umăr, scuze, trec pe aici, mă sucesc pe dincolo, atunci apare închipuirea unei încăperi construite în secolele trecute. Să aibă loc toată lumea și absolut nimeni să nu se ciocnească. Excepție fac izbirile de pereți dacă se află în zonă îndrăgostiți.

Apartamentul meu e din cartea lui Lewis Carroll la sărbători. Mă bucur când primesc prieteni. Mă bucur când îmi pleacă prietenii. Deschid ușa. Mă izbește scara blocului. Închid ușa. Mă izbește scara blocului. Mă deprimă. Mă înfurie.

Cum se poate îmbunătăți calitatea vieții unui cetățean care locuiește la bloc?

Înainte să pătrund în apartament, traversez un mic-mititel infern dantesc. Asta simt în fiecare zi, fără excepție, când văd pereții, scările și balustrada de la bloc.

Dat fiind faptul că mă deranjează, am nevoie de consolare. Ca de fiecare dată, n-am avut suferință pe care cărțile să nu mi-o transforme într-o durere suportabilă. Cărțile mă salvează. Cărțile și cele două persoane admirate de mine care locuiesc la bloc.

Pentru că uneori a locui la bloc nu înseamnă mai puțină muncă, mai puțină inteligență. Admir niște monștri intelectuali care au prețuit și prețuiesc palatul minții.

Spațiul înseamnă intimitate. Blocurile au distrus intimitatea. E intim când tragi apa la wc. La bloc împarți intimitatea cu cel puțin două apartamente. Conectarea cu ceilalți a devenit grețoasă.

M-am gândit mult la persoanele astea două de Crăciun. Am simțit ceva. Nu știu ce. Îmi suport viața la bloc, deși pare că nu o suport. Stau în mijlocul sufrageriei, mă holbez la hartă, îmi privesc cărțile și sunt fericită. Cred că sunt. Uneori sunt.

Ce anume să-și mai dorească un om de la viață atunci când se simte fericit?!

Foto: Bogdan Mosorescu