Oare Dunia o să apuce calea parenting-ului?!

Gătesc așa rar în ultima vreme că mi-am amintit vorba unui vecin: la frate miu sunt mai dese revelioanele ca sexul. Parcă văd că vine Revelionul peste mine, iar eu uit să fac o ciorbă. Mi-ar fi foarte ciudă și chiar dezavantajos creativ. Extraordinar cum mi se învârt ideile în cap în timp ce spăl vase, curăț usturoi, toc verdețuri etc.

De la ultima prestare în bucătărie, am un text. Încerc să-l relatez. Este vorba despre o categorie aparte de oameni. O scurtă paranteză. Printre cititorii fideli, se numără câțiva de pe la începuturi. Când am rămas însărcinată și am anunțat într-un fel sau altul – (știu că am scris la un moment dat că port două inimi în mine) – mulți au fost curioși în ce direcție o să meargă blogul. Nu am făcut presupuneri, mi s-a spus.

Oare Dunia o să apuce calea parenting-ului?! Niciodată nu am fost în pericol. Parentingul e prea mult o modă și prea puțin o datorie. Eu îmi reprezint maternitatea ca pe o datorie cu munți de nervi și munți de recompense. Am suspectat la un moment dat generația nouă de părinți de intenții vindicative. După câteva seminarii cu subiecte legate de creșterea copilului și zeci de cărți de specialitate lecturate, mi-a devenit clar că ne creștem copiii în funcție de frustrările copilăriei. Ce nu ne-au permis părinții noștri nouă, noi permitem copiilor. Ne luăm revanșa cu o atitudine de părinte modern, tolerant și cu dorința de a le da un alt start în viață. Ăla pe care nu l-am avut noi. E mai mult vorba despre noi, dar cine recunoaște?! Nu afirm că nimeni, confirm că prea puțini.

Eu am preferat, când am ajuns adult, să mă fac pe mine prima dată un copil fericit. De aia Freud a avut un ecou bezmetic în mine. Diferența dintre mine și părinții cu atitudine roz în creșterea copiilor este că eu îmi recunosc furia în fața Marei. Da, se mai întâmplă ca un părinte educat să înjure ca un birjar și nu intenționez să jignesc birjarul. Azi nimeni nu mai jignește pe nimeni, toți suntem niște ființe cu potențial, dar pe unii trebuie să se străduiască alții să-i înțeleagă.

Și am ajuns la punctul sensibil. Nu am luat-o pe arătură când am născut, dar s-ar putea să o iau de acum încolo. Reprezentările și atitudinile s-au schimbat de când Marei mele au început să-i pice dinții. Pe lângă asta, cel mai proaspăt membru al familiei are aproape doi ani. Mai e necesar să notez că se ceartă ca niște chiori?

Mara mea a picat în dizgrație. I s-a retras toată atenția, iar eu mereu îi șterg lacrimile din colțurile ochilor. Nu încerc să creez o imagine, ci să sugerez. Ea se străduiește să ascundă. Iar atunci îi simt durerea și mă orbește furia pe toți aceia care habar nu aveți să vă purtați în compania copiilor.

Ei sunt minuni și reprezintă viitorul. Și ăia între 0-3 ani, și ăia insuportabili și urâți de 7 ani, inclusiv adolescenții acoperiți de coșuri și obraznici. Și nici măcar obraznici nu sunt, dar nu mă interesează acum să fac educație sau să explic ceva.

Vreau să vă atrag atenția! Mulți îmi faceți fata să sufere prin maimuțăreala voastră exclusivă cu omulețul ăla care se cacă pe el și vă seduce doar pentru că nu poate să vă refuze sărutările. Nu vă pun nici o întrebare despre cum considerați că se simt ei, cei mai mari, e clar că nu v-ați luat o secundă să vă gândiți. Dar acum nu o să puteți spune că nu ați știut. Mulți dintre voi, ăia din capul meu, o să știți și o să rămâneți fără scuze.

O să mă gândesc serios să încep să-i reprezint pe toți copiii trecuți de 6 ani. Bieții de ei, biața mea Mara și biata de mine. Că sufăr alături de ea.

Cum ziceam, îmi anunț furia și sunt foarte.

Foto: Bogdan Mosorescu

1 Comment
  • Dan
    iulie 17, 2017

    „Ce nu ne-au permis părinții noștri nouă, noi permitem copiilor.”
    Ai dreptate, ne luam revansa. Nu neaparat ca suntem siguri ca e bine cum facem noi.
    Dar din fericire nu prea ne înselam.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
30 + 23 =