S-a mai micsorat putin ziua lunii noiembrie de cand am avut parte pe blog de comentarii vehemente de la un racanel, care negasind la mine disponibilitate pentru conflict, si-a mai creat o identitate la a treia mana, o ratusca, pentru a putea sa-si exprime mai bine proasta lui parere despre mine.
Patosul acesta dispretuitor cu care unii cititori insista, in inchipuirile lor, sa ma jigneasca si sa ma puna la punct taind din varful splendidului meu nasuc, imi strica, de obicei, cateva ore. La racanel, foarte ciudat, simtirile mele au tradat interiorul cu zambete. Nu m-am indispus, nu am iscat cearta doar pentru sa ma racoresc eu, ci am zambit condescendent.
Nu m-au atins insultele lui, dar printre randuri, comentariile lui mi-au accentuat obsesia pentru nimic. De multe ori stau si privesc in tavan si-mi anulez in gand identitatea, nationalitatea, rasa. Imi imaginez doar planetele, apoi sterg una cate una si planetele. Ce mai ramane? Nimic.
In momentul ala ma ridic din pat din cauza unei senzatii puternice de tractiune intr-o parte, corpul meu trage dreapta.
Pe langa nimic, mai folosesc tavanul si pentru meditatii despre viata mea, la talentul sau aptitudinile mele. La ce sunt eu buna, in ce sunt eu buna?
Asta seara cred ca pot sa dau un raspuns.
Sunt persoana potrivita tristetii, momentelor de disperare din viata prietenilor sau cunoscutilor. Stiu ce vor oamenii sa auda, stiu exact cand sa intind coarda, cand e momentul pentru adevar, cand e clipa pentru a plasa o lauda.
Sora mea zice ca trebuia sa ma fac consilier, dar cum sa mai intorc roata scolii mele acum? Si apoi cum o sa fac fata nevoilor mele de afectiune? Pe mine cine ma citeste?
Recunosc ca uneori este asa bine sa simt cum cineva imi intoarce filele, o caldura pe sira spinarii alunga preocuparile mele meschine si obrazul unui chip smerit se asaza pe un piept, de mama sau barbat, intr-o stare deplina de fericire.