Sâmbătă, într-o oră bătrână a zilei sau tânără a nopții, am ajuns la Râu de Mori, un sat din județul Hunedoara. Am lăsat fata să-mi alunece din brațe și mi-am îndreptat spatele privind în jurul meu.
Verdeață, multă verdeață.
Gâze, multe gâze. Pe una chiar a deranjat-o degetul surorii mele.
La cină, am refuzat să mănânc altceva în afară de brânză, așa ca minunata gazdă m-a purtat puțin prin sat, puțin prin câmp, până la un cioban care avea brânză de vânzare.
Pe câmp, nasul meu responsabil de un anumit simț m-a obligat să-mi fac pierduți niște ani. M-am pomenit astfel cu o memorie de lungă durată foarte meticuloasă.
Florile de sunătoare, de romaniță, de coada șoricelului și căcărezele de oi și capre nu erau altele decât plantele și excrementele copilăriei mele. Îmi priveam unghiile corai de la picioare, dar simțurile schizofrenice, dereglate de mirosul unic al plantelor, mi-au recunoscut doar cifra 9 de la vârstă.
Sâmbătă seară, pentru câteva minute, am avut 9 ani. În curtea ciobanului, mama acestuia m-a privit. Fără să-și ia ochii de la mine, a întrebat:
– A cui e asta?
Forma pronumelui, care doar într-un context al geografiei nu-l găsesc ofensator, m-a umplut de căldură sufletească.
Mai târziu, cu gura plină de brânză, slănină, ceapă, roșii și castraveți, continuam să zămbesc.
– A cui e asta?
– E frumoasă, dar să știi că e frumoasă.
– Săru mâna.
Și cum frumoasele de la țară nu stau fără flori în păr, am cules două din marginea drumului și mi-am împodobit urechea. Una pentru mine, una pentru fetița mea.
Poate luxul îi dă omului, în alcătuirea lui, impresia că e foarte important, dar măsura îl face pe om fericit. Dimineața m-a prins de nas mirosul de cafea și am crezut că-mi crapă pielea de fericire, și nici măcar nu beau cafea.
Problema omului constă în faptul că nu prea știe nici el ce anume îl face fericit.