Cum ar scrie Cehov despre femeie și hainele de firmă

Faptele de cultură actuale mă fascinează. Chinurile unor femei pentru o apariție la o petrecere de căsătorie mă fac să fiu cuprinsă de uimire. Să nu aibă cineva aceeași rochie ca mine! Oare cutrele or să observe că pantofii nu sunt Valentino?! Degeaba am creație semnată De pe mine, astea nici nu-și dau seama!

După ce am reușit să trec de o stare de dispreț, de altfel nejustificată, femeile acestea au început cu adevărat să mă vrăjească. Le compătimesc și mă întreb cum pot să le transform în personaje. Ce povești minunate aș scrie dacă aș reuși să pun pe foaie frământările în stilul lui Cehov!

Vulnerabilitățile personale nu sunt străine de blog. Dezvăluiri am tot făcut. Să afirm acum că mi-ar plăcea să fiu un mic Cehov al femeilor chinuite de obiectele materiale nu înseamnă că-mi bagatelizez entuziasmul. Nu risc nici să mă expun batjocurii. A fi luat în râs am descoperit că reprezintă un fel de probă. Reziști, învingi.

Am scris și rescris la mine în cap o povestire despre o femeie care se pregătește să participe la o cununie, iar la petrecere zărește în mulțime  pe cineva cu o rochie identică. De la reacție, o roșeață puternică în obraji, la ticluirea unui plan de a o demasca.

S-a apropiat de ea la toaletă. A fost așa ușor! O femeie vorace care deja își pătase rochia. I-a povestit înainte să întrebe orice despre norocul ei. Bine că mi-am făcut-o la croitoreasa mea. Am renunțat în ultimul moment să o comand de pe internet. Îți dai seama că vinul ăsta nu mai iese? A ta e pe bune? Rochia, la rochie mă refer! Eu mi-am făcut-o cu 250 de lei. Era 3900 pe site.

Pornind de aici, într-un stil cehovian, să construiesc în jurul gândirii femeii nedreptățite. Pentru că înainte de orice, o asemenea faptă reprezintă o nedreptate și un incredibil ghinion. Ea, o doamnă, are propria ei afacere, un statut. Oricine o putea auzi. Știți, am o reputație, sunt soția lui. Cealaltă o femeie din popor care lucrează la un ghișeu la Poștă.

O noapte întreagă s-a concentrat să afle cât mai multă lume despre rochia celeilate. Indirect despre a ei.

Visez la povestea asta. O scriu și rescriu la mine în cap. Îmi imaginez și câteva cititoare. Unele se vor recunoaște. Altele vor zâmbi malițios. Voi fi aplaudată și huidută. Voi culege admirație și dispreț.

Pe mine m-ar interesa mai mult motivul. De ce mă admiră unele? De ce mă disprețuiesc altele? Povestirea o să relateze. Nu va emite judecăți. Unele femei se consumă în determinări veninoase. Nici o femeie nu e mai bună decât alta. Educația face diferența, instruirea abilităților, rafinarea scopului, originalitatea, manichiura și pedichiura chiar.

Povestirea însă o să surprindă un fapt de cultură. Nu mă va interesa în redactarea ei moralitatea sau poziționarea într-o categorie. Ca autor, nu o să am o reprezentare de judecător. Am decis în favoarea ta. Ca autor, unul cu inspirație din literatura rusă, o să redau fidel, cu umor și inedit, o percepție a femeii despre bunurile materiale. Semnificațiile și interpretările aparțin fiecărui cititor.

Poate o s-o scriu în viitor. Subiectul e interesant.

Foto: Simona Nutu

Privește, înger, către casă

Privește, înger, către casă este o carte a cărei lectură presupune îndurare. Cititorul îndură paginile eruditului Thomas Wolfe.
Sute de pagini și o impresie, impresia că scriitorul a vrut să se răzbune în scris pe toți ignoranții.
Apoi, subtil, ca trecerea de la veghe la somn profund, scriitorul dispare, iar autorul te poartă în sânul unei familii tipic americane și în viața interioară a mezinului acestei familii.
Cu mezinul acesta, Eugene Gant, am rezonat, mi-am retrăit suferințele copilăriei. Uneori am zâmbit sardonic.
E doar o carte, dar descrie un fel de a fi american al unei familii, iar trăirile prezentate și-au pierdut specificul național, căci le-am regăsit în familia mea. Acum aș putea foarte bine să-l abandonez pe Eugene și să vorbesc despre mine, dar mă abțin din motive de morală literară.
Morala literară, la mine în cuget, se traduce cu acceptarea loială a patosului scriitorului, vorbind despre mine, aș fi trecut lesne spre relatarea și compătimirea copilăriei mele.
De la naștere, Eugene a fost un singuratic. În familia lui, numeroasă de altfel, numărul sporea și mai mult sentimentul de singurătate.
Izolarea lui sentimentală s-a declanșat dintr-o nepotrivire de viziuni. Toate sentimentele și activitățile lui au fost batjocorite în familie. Familia Gant nu râdea cu membrii familiei, ci de membrii familiei.
Eugene a fost batjocorit în plăcerea lui de a citi, în felul lui de a fi chinuit de eroi antici, în puritatea lui de a se îndrăgosti. Astfel, a ajuns să aibă credința că toți râd de el și toți vor să-l umilească.
Nepotrivirea lui cu restul familiei l-a determinat să-și cumpere libertatea renunțând la partea lui de moștenire.
Renunțând, el știa că și-a câștigat libertatea, dar nu libertatea ca individ, ci o libertate de familie.
La finalul cărții, după rechemări în minte ale unor întâmplări din copilărie, după o cădere în admirație a condeiului lui Wolfe, la el soarele moare între dealuri, am închis cartea cu sufletul între coperte.
Uneori, de multe ori, chiar e nevoie să ai răbdare, Thomas Wolfe cere și are nevoie de răbdare, dar răsplata e simțită de simțurile și rațiunea cititorului care pune cartea pe raft nu într-o rapidă uitare, ci într-o învățătură veșnică.