Mi-ar plăcea exagerat de mult ca persoanele care nu cresc copii să vorbească mai puțin și foarte umil despre ceea ce înseamnă să fii părinte.
Ori să tacă pur și simplu în prezența părinților.

Cer mult, așa-i? Cer exact atâta cumpătare cât cuprind eu în momentul în care mi se vorbește despre copii sau citesc despre copii, iar vorbitorul sau cel care scrie are doar experiența observației din margine.

Citeam mai demult niște rânduri scrise de un individ care nu devenise tată, dar a lansat afirmația că nu oricine trebuie să facă copii.
Într-adevăr, ca părinte, nu l-aș contrazice.
Totuși, v-ați gândit ce presupune asta? Să nu aibă dreptul oricine să facă copii. Acum îmi dau seama cât de mult tânjesc și după un spirit matematic, câtă forță mi-ar da când m-aș porni să fac o demonstrație, să construiesc un discurs cu argumente care să-mi sprijine ideea.
Sunteți familiari cu ceea ce pretinde eugenia?
Eu am întâlnit acest cuvânt acum doi ani la John Brunner în romanul Zanzibar, iar apoi la Nicolae Steinhardt.

Eugenia, fără să dau aici o definiție, presupune, printre altele, și alegerea părinților și interzicerea procreării.
Dacă eu ca individ nu mai pot alege pentru mine, altcineva o face. Asta e foarte simplu. Cine are însă dreptul să decidă în locul meu și ce anume îl face competent?
Un genetician. Să pornim de aici. Un genetician ar putea sta la taclale cu un cuplu, dacă a primit permisiunea să facă un copil.
Dar stop. Genetic poți procrea, dar asta te face părinte? Părinte devii, iar un ADN necompromis nu-ți dă calm, răbdare, renunțare de sine, simțul datoriei, sentimente profunde.
Cum și calmul, răbdarea, renunțarea de sine, simțul datoriei, sentimentele profunde nu atrag după sine un ADN curat.

Cu inteligența mea de azi, înnăscută și dobândită, mi se pare că procrearea ar trebui lăsată să se ghideze după sentimente. Omul, cu toată istoria din spatele lui, deține forța de a-și schimba cursul vieții chiar dacă este educat de o mamă care scuipă semințe și un tată alcoolic.

În viață, pe lângă părinți, ca prime instanțe, urmează influențele, iar o influență nu poate fi calculată sau estimată în formule.

Da, chiar mi-ar plăcea ca persoanele care nu cresc copii să vorbească mai puțin și mai umil despre ceea ce înseamnă să fii părinte.

Cresc o fetiță și nimeni nu mă poate asigura că sunt o mamă bună și nimeni nu are dreptul să-mi spună cum să-mi cresc copilul.
Mărturisesc, nu am habar dacă sunt o mamă bună, nu găsesc nici o mândrie în competențele și abilitățile Marei de omuleț de 4 ani. Port însă o icoană în suflet la care mă închin.
Având o prietenă în vizită, iar Mara este o gazdă asemănătoare mamei, fiecare face ce vrea și ce-l face să se simtă bine, au ajuns să picteze masa și pereții. Abandonând jocul și ieșind din starea euforică, prietena ei s-a speriat de ceea ce au făcut pe masă și pe pereți.

Îmi amintesc perfect cum am intrat pe ușă, prietena ei mă privea fără să respire, iar Mara ne privea pe rând, iar apoi s-a întors complet spre prietena ei, i-a pus mâna pe umăr și a rostit: nu-i nimic, nu-i nimic, știi, mama mea nu se supără!

Am întors spatele zâmbind și mulțumită, mulțumită de mine că am putut să-i ofer Marei un atât de puternic sentiment de siguranță.

Și asta tot nu mă face o mamă bună, dar sunt mamă și sunt mai bună ca oricare alt invidid care vorbește din ingratul loc al observaței.