Gata! Cred că s-a scris și textul cu școala de altă dată. Construcția pare să se distrugă însă. În primul rând nu există un sprijin. Vin doar păreri personale de la mine, de la cititori, dar părerile noastre semnifică doar frustrări, refulări.
Avem un numitor comun: bătaia și umilința.
Umilința s-a practicat și în trecut, se practică și azi.
Da, e unealta oamenilor slabi.
Din toate comentariile, nu pot face o listă cu argumente pro sau contra. Frustrările consumă și ne consumă, dar nu evidențiază nimic. Un alt cuvânt la care ne-am oprit: familia.
Educația se face în familie, profesorii vin să lucreze cu un dat al elevului din familie.
Un aspect pe care ne-am îngrămădit cu toții descrie relația de interdependență între profesori-elevi-părinți.
Relația este dezastruoasă, imaginată ca o minge de ping pong, cu foarte puțini care-și asumă consecințele faptelor lor.
Dar asta este ceea ce trebuie să acceptăm cu toții, educația reprezintă un cumul unde valorile sunt date de părinți, de profesori și de elevi. Iar un om educat, un elev educat poartă în el fragmente de părinți, fragmente de profesori și o foarte mare parte de sine.
Elevii pot fi educați, dar niciodată să nu se aibă pretenții de dedublare, un elev nu este nici părintele său și nici profesorul său.
În punctul ăsta nevralgic ne aflăm. Ce sunt elevii știu toți profesorii, cine sunt elevii știu doar prea puțini profesori.
Excepțional în generalul lumii plin de unici
Îmi plac oamenii, îmi place să stau și să privesc dintr-o margine oarecare chipuri necunoscute și să-mi imaginez despre ce vorbesc. Le urmăresc gesturile curioasă și mintea mea, ca o locomotivă veche pe aburi, pufăie povești în jurul lor.
Cel mai mult mă bucură frânturile de replici. Părțile astea rupte din context mă provoacă la joacă. Mă joc în amintirea incompletă și falsă a unui dialog cu semnificații. Un cuvânt sigur a determinat un gest, o geană picată sigur a ascuns alt gest.
Mă joc așa de foarte mulți ani. Din această activitate a mea a lipsit însă chibzuiala, nu mi-am format opinii despre persoanele care fără să-și dorească au ajuns să dea spectacole pentru mine.
Observând ani în șir ochi și mâini, buze mușcate și bătăi de gene, picioare care bat un ritm și sâni zăpăciți am ajuns să fac și o lectură umană.
Acum citesc și oameni.
Din lectura asta am desprins două categorii, categoria oamenilor care se fac de râs, preferații mei, și categoria oamenilor pasivi.
Eu tind spre prima categorie.
Să te faci de râs presupune curaj, iar curajul este mereu asezonat cu un anume ingredient, piperul nebuniei. Oamenii ăștia nu se opresc în conveniențele sociale, oamenii ăștia îndrăznesc să fie ei înșiși, iar a fi tu însuți este aproape imposibil în uzanțe.
Regulile nu sunt gazdă pentru sine, sinele vine cu o moștenire genetică, devine caracter lângă o mamă, evoluează prin educație și se rafinează prin artă. Între evoluție și rafinare sinele stă în cumpănă, pasiv sau îndrăzneț?
Reguli sau descoperire de sine?
Cei mai mulți devin pasivi, iar cei mai mulți își traduc această pasivitate cu diferite note. Unii cred că sunt diplomați, alții cred ca dovedesc bun simț, careva se cred morali.
Păstrând niște margini de bună purtare pentru oamenii pasivi și aceia care aleg să se facă de râs, eu fac afirmația: aceia care devin pasivi nu sunt nici diplomați, nici morali, ci lași.
Sunt lași în alegerea personală de a se descoperi excepționali în generalul lumii plin de unici.
Pasivii și-au găsit adăpost în reguli și bunul simț, dar limita ar trebui stabilită în instabilitatea emoțiilor. Să acceptăm, să ne dorim continua schimbare a sinelui. Între evoluție și rafinare, schimbarea înseamnă invenție.
De curând m-am inventat pașnică. Zâmbesc mai mult sub un chip pașnic. Mă simt bine fără să-mi pese de uzanțe, doar de libertatea spiritului meu.
Nu-i mai disprețuiesc nici pe acei pasivi cu ochii plini de reproșuri, cineva trebuie să fie A, altcineva să fie B pentru a fi posibilă teoria relativității.
Firesc este să vorbim pe înțelesul tuturor.
