O carte rosie, jerpelita, cu pagini groase si ingalbenite din biblioteca de acasa e responsabila de o afectiune a mea. Geniul culturii romanesti mi s-a fixat in memorie pe un fond rosu, cel putin numele lui.
Versurile i le-am descoperit la indemnul sorelei mele, pentru ea, poetul deja era o activitate, incepuse studiul marelui creator.
Eu, mai mica, fara cunostinte ale operei, motive si simboluri, mi-am insusit Luceafarul ca pe un basm. Am citit, am suspinat, am plans.
Filozofia si influenta germana prisoseau, dar fiinta mea se gasea plina de trairi.
Primul meu contact cu Eminescu.
Poetul mi-a smuls lacrimi in copilarie, iar in adolescenta mi-a castigat respectul. Lipsa unei pasiuni pentru poezie, afectiune ce o stim longeviva, m-a tinut oarecum departe de sensibilitatea poetica. Calc barbar intr-un domeniu al psihologiei, stiu, sa-mi fie cu iertare!
Am si am avut pentru poezie doar sentiment. Lapidar percep stihurile. Clipite, secunde, cu o memorie de scurta durata simtirile se spulbera si se incropesc in frumusete pura. Apoi uit.
Sufletul apartine prozei, incercarea in mazgaleli depinde asijderea de proza, dar apreciere si autoritate poeziei si poetului am daruit intodeauna.
Azi ii acord un gand lui Eminescu, si tu si el sa procedati la fel.

Numai poetul,
Ca pasari ce zboara
Deasupra valurilor,
Trece peste nemarginirea timpului:
In ramurile gandului,
In sfintele lunci,
Unde pasari ca el
Se-ntrec in cantari.