Category Călătorii

  • Home
  • /
  • Category: "Călătorii"

DUCEȚI GUNOIUL ȘI NU MAI REPREZENTAȚI GUNOIUL

De 10 ian., 2023 1 Călătorii No tags 0

Duminică dimineață, cât am putut noi de devreme, șase, ne-am pus pe drum. Am pornit spre Austria. Am oprit în benzinării, iar de data aceasta în Germania am văzut cel mai mult gunoi, mormane de gunoi. M-am dat jos din mașină și am privit în jur. M-am mirat și mi-am închis gura singură. Oamenii strică pentru că nu sunt la ei acasă. Afirm fără nici o verificare că nu nemții s-au căcat industrial în locul unde am oprit noi.

Imigranții și muncitorii din țările mai slab dezvoltate produc gunoiul.

Întotdeauna o să fiu deschisă emigrării. N-aș zice nu unui copil, unei femei, bătrânilor și nici bărbaților. Nimeni nu-și părăsește locul nașterii de bine ce îi este. E fix ca la scăldat. Te bălăcești cu prietenii. Pe unul îl prind buruienile de picioare și e tras în jos. Îți întinde o mână. Părul îi acoperă deja ochii, ochii deja se închid și se deschid ritmic. Ce faci? Eu am întins mâna și ne-am dus amândouă la fund. I s-a întâmplat unei prietene. Am ajuns la mal într-un final.

Cu imigranții aș proceda la fel ca persoană și ca reprezentantă a unui popor. Nu putem să le închidem granițele persoanelor în suferință. Ca rasă, culesul și vânatul pentru un trai mai bun au dat naștere abandonării unei bucăți de pământ și stabilirii pe o altă bucată de pământ. Nevoia de hrană în primul rând a mutat populațiile.

În vremurile actuale, nevoia de o clasă politică decentă iscă deplasările oamenilor. Imigranții sunt asemenea copiilor mici abuzați. Fug de acasă pentru că nu mai pot.

Cu toate astea, gunoiul rămas în urma lor nu are justificare. Cei care fug de un sistem opresiv, se scuză purtându-se ca niște victime. Cei care pleacă să muncească în Occident, dau dovadă de un comportament infantil. Nu sunt acasă la mine, nu-mi pasă. Adevărul este că unui nesimțit nu-i pasă oriunde s-ar afla. Căci mormanele de gunoi au fost făcute de niște persoane nesimțite indiferent de cetățenie.

Granițele să rămână deschise pentru oricine, dar imigranții să respecte legea statului respectiv. Cine dorește să trăiască într-un alt stat după regulile statului părăsit, să se întoarcă.

Ai plecat după o viață mai bună, lasă apucăturile barbare și privește în jur. Nici măcar Germania cu criminalul de Hitler nu mai este datoare nimănui. Statele s-au luptat secole de-a rândul. S-au măcelărit. S-au torturat. S-au umilit. În prezent, cu știința și tehnologia, ne putem duce conflictele fără să ne transformă în carne de tun pentru psihopații care se întâmplă să conducă lumea.

Firește, am scris o opinie și mi-am exprimat sentimentele. N-am cuprins esența. Simt. Nici nu mi-am permis o libertate prea mare în exprimare. Să scriu arab sau musulman? Să scriu bulgar, român, rus sau moldovean? Să afirm că unii au niște chipuri cu expresii criminale?

O să-mi las gândurile la modul interogativ. O să vă rog, poate îmi citesc și niște nesimțiți blogul, să vă duceți gunoiul și să renunțați să reprezentați gunoiul. Pământul aparține tuturor, iar planeta e spațiu comun în ciuda minții voastre înguste și îmbibate de o existență materială.

Unii preferăm să fim în lume cât timp e posibil.

4 atracții turistice preferate în Stuttgart

De 1 nov., 2021 0 Călătorii 0

Care sunt atracțiile turistice din Stuttgart? Mă aflu în oraș de câteva zile. Dacă nu călătoriți în interesul familiei, noi am venit să cioplim dovleci, Mara, mama, tata, Mara, fratele mai mare, fratele mai mic, Mara, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, atunci găsiți până la 20 de obiective turistice lejer.

1. Ar fi Schloss Solitude.

Am mers. M-a îndrumat spre domnul T.O. Bobe. O splendoare acel palat construit cu funcția de cabană pentru vânătoare. Dacă vă gândiți la asta, atunci o să vă simțiți mici. Sau nu o să vă simțiți. O să puteți admira împrejurimile, o să savurați o cafea, o să vă tolăniți pe iarbă. Eu m-am pozat. Să am material de Instagram. L-am hrănit la Mateiu, banană cu prună. M-am plimbat cu Mara de mână și am împărțit sentimentele și gândurile care ne fac să fim noi.

2. Ar fi grădina zoologică Wilhelma.

Copiii se zgâiesc la animale. Părinții cască gura la copaci, la incredibila frumusețe a toamnei. Niciodata toamna nu e mai frumoasă ca la maturitate. Am călcat azi o frunză. E covor pe jos. Asemenea acelora care aud sau miros sunetele, mi-am simțit inima călcată de noile generații, de elevul select și de Mara. I-am întrebat aseară pe amândoi: Ce propuneri aveți pentru noi ca să vă motivăm pentru a învăța? Am privit cu groază imensa prăpastia care urmează să se caște între noi. Mi-o imaginez imensă, ca Istoria Literaturii Române de George Călinescu în biblioteca mea.

3. Ar fi muzeele: istorie, artă, atelierul Gottlieb Daimler, muzeul Mercedes.

Nu o să notez informații despre nici un obiectiv. Nici măcar un sentiment despre. M-a marcat ceva de aseară când sorbeam ceai în centrul Ludwigsburg-ului. Elevul select a grăit. Suntem expuși la multă informație macabră. Numai dimineața când deschid telefonul aflu despre copii morți, despre oameni uciși, arși, înfometați. Ne-am obișnuit. Devine rutină. Nu ne mai afectează. Nu e ca la voi. Noi și voi au fost cuvintele cheie ale serii.

4. Ar fi Schlossplatz.

În Schlossplatz îmi place să savurez o cafea. Să privesc cerul, clădirile, verdeața, magazinele, oamenii care trec. Să-mi cumpăr lac de unghii pentru uscare rapidă de la Artdeco.

5.
Urmează 6.
Și tot așa până la 20.

Ar fi și 21.
Zile să ai, dispoziție sufletească, încălțări comode și un cont generos pentru a vizita orașul așezat pe coline. În funcție de ce vânt vă aduce la Stuttgart, așa vizitați. Eu sunt pe suflet aici. Cioplitul dovlecilor în familie stă în calendarul realizărilor mele ca mamă. Mamele despărțite intră peste autor și corectează povestea.

Asta e povestea noastră.

Ochiu Bei, locul de poveste împuțit de doamnele, domnii și părinții grijulii care aruncă șervețele pline de fecale

De 28 sept., 2020 0 Călătorii , , , , 0

De zece ani sunt într-o continuă devenire. Devin mamă. După naștere am fost orice, născătoare, femeie cu copil, dar nu mamă. Mi-a luat ceva timp să nu mă mai simt caraghioasă și impostoare când strigam la Mara. Hai la mama! Propoziția asta mă umplea de ridicol. Nu mă recunoșteam în. Încet mi-am intrat în rol. Am citit cărți. Am participat la seminare. Am ascultat mame. Am ignorat multe mame. Am observat-o cu luare aminte pe Mara. Azi sunt mamă și am două agende. Într-o agendă reușesc să bifez un fel de a fi, anumite activități. Într-o agendă imaginară reușesc să duc un anumit stil de viață. Să călătoresc des cu Mara. Să ieșim în natură de trei ori pe lună. Să vorbesc blând și când mă acaparează furia. Bifez rar în agenda imaginară.

Călătorim la intervale de timp mai mari decât mi-aș dori. Drumețiile nu se adună la încheierea lunii. Ridic vocea și o cobor după ce mă descopăr în ochii măriți ai Marei. Săptămâna trecută ne-am urcat în mașină și am condus la Ochiul Bei. Toto, I`ve a feeling we`re not in Kansas anymore! Nici eu nu mai sunt în Oltenia. Nu mai ajung în 18 kilometri la munte. În Timiș conduci zeci de kilometri pentru un peisaj. Pentru peisajul de basm de la Ochiul Bei conduci peste 120 de kilometri. Ultimii 30 de kilometri te fac să plângi. Gropile te transformă în pilot. Drumul îngust îți prilejuiește schimburi galeșe de priviri cu alți participanți la trafic. E un drum județean al cetățeanului român leneș, hoț și văicăreț. Nu repară statul! Nu dă statul! Fură statul! Da! Da! Da! Gardul gospodăriei stă să pice. Spațiul din fața porții e neîngrijit. Ferestrele sunt murdare.

La orice obiectiv turistic de pe traseul Ochiul Bei, turiștii au inclus toalete publice scârboase. La cascada Văioaga, lângă un bolovan bizar, doamnele, domnii și părinții grijulii au abandonat șervețele spoite cu fecale. După ei nu mai contează cine vizitează. Să le pută altor doamne, altor domni și câtorva cetățeni care umblă cu șervețelul cu fecale într-o pungă din buzunarul rucsacului.

E dezgustător de needucat cetățeanul român. Nu îndrăznesc să mă plâng de conducere. Majoritatea locuitorilor țării își tratează pământul ca o groapă de gunoi. Peisajul de la Ochiu Bei, un lac de un verde captivant, are puterea să-ți alunge pentru câteva minute putoarea fecalelor și atitudinea primitivilor. Privirea se pierde în apa limpede. Te relaxezi. Asculți legenda. Cel puțin o persoană de pe margine o va relata. Implică lacrimi, bineînțeles. Lacul nu îngheață niciodată. Mergeți să-l vizitați iarna, scăpați de putoarea fecalelor.

Într-un asemenea loc din România te duce un drum dezastruos și te întâmpină locuri pline de fecale. Noi, cătățenii, suntem responsabili. Înainte de stat, de președinte, de primar, de consiliu, vine educația individului, stă purtarea de acasă.

M-aș reîntoarce oricând la Ochiu Bei. O să mă reîntorc. Pe zi ce trece cetățeanul român needucat mă dezgustă tot mai mult. Deschideți o carte. Citiți. Pășiți într-un muzeu. Ascultați o simfonie. Cumpărați un bilet la teatru. Faceți ceva pentru educație și autoeducație.

Salvarea României nu stă nici în economie, nici în sănătate. Salvarea vine de la educație. Educați-vă, români!

Prefer compania celor care arată spre ceea ce aspiră, nu a celor care arată ce au

De 3 iul., 2020 2 Călătorii , , , , 0

De cele mai multe ori, situațiile din viața personală mi se potrivesc cu lecturile. Am evitat elegant patetismul desprins din adverbul întotdeauna. Dar întotdeauna se potrivesc. Când am împachetat pentru Germania, pe lângă cartea din geantă, mereu port o carte în, am adăugat în rucsacul cu laptopul și Cei patru cavaleri ai Apocalipsei de Ibanez. Invitată în casa unui neamț, într-o după amiază de duminică tihnită, i-am citit o frază abia subliniată. Singurul popor liber de pe pământ suntem noi, deoarece știm să ne supunem. În roman, afirmația îi aparține unui neamț. De aici discuția a ajuns la Bismarck, apoi la Kissinger. Eu mi-am exprimat dorința de a citi Diplomația lui Kissinger. De ce Kissinger? La ce mă ajută în muncă? O să fac un eseu? Nu agreez să scriu în felul acesta despre cărți. Mi se pare plictisior. Nu mi se potrivește. Orice citesc, aplic pe mine și situațiile întâmpinate. Espresso? Am sorbit lichidul magic. Ni s-a alăturat soția. Soția, româncă, justifică prezența mea în acea casă.

Firește că am profitat de masa de prânz pentru a povesti despre Muma Pădurii din România. Nu pierd nici o ocazie. De la Muma Pădurii am trecut la subiecte de actualitate: diaspora română. Cum de fapt nu se schimbă românul, deși a părăsit țara. Dezrădăcinarea de pământ nu duce obligatoriu la civilizație. Civilizația înseamnă o continuă cizelare a spiritului, respect față de semenul tău, admiterea părerii celuilalt, îmblânzirea moravurilor. Exemplu de împletire a lecturii cu viața. Citatul este din Cei patru cavaleri ai Apocalipsei.

Românii se mută în Germania. Muncesc în Germania. Trăiesc în continuare în România prin izolarea în grupuri de conaționali. Nu se expun la sufletul nemțesc. Acceptă partea rațională, funcțională și muncitoare. Dar neamțul folosește ambele emisfere extraordinar, visează și muncește, muncește și visează. Românilor le rămâne străină parte cu visatul. Vinovați sunt ambii. Românul nu e curios. Neamțul nu e interesat. Respingerea reciprocă se anulează în registrul superior al toleranței. În casa prietenilor mei, într-un living cât apartamentul meu, le-am mărturisit deruta mea. Cum o să fiu gazdă în România? Îmi lipsește spațiul. Apoi le-am oferit îndrumări.

Am început să povestesc despre Oscar Wilde, despre casa și stilul familiei Wilde. O scurtă menționare despre evenimentul Wilde dorit să se întâmple în toamnă m-a întrerupt. Despre ce vorbește? Despre Tricou. Aha, ia, continuă. Așa și casa mea, apartamentul. Apartamentul arată spre ceea ce aspiră. Nu arată ceea ce are. Materialul trece sub intelectual. Dau mese într-un cadru intim. Spațiul mă obligă. Dau conversații bune într-un cadru monstruos. Biblioteca mă susține.

Mă obsedează această afirmație descoperită în cartea despre soții Wilde. Să arați spre ceea ce aspiri. La fel și cu oamenii. Prefer compania celor care arată spre ceea ce aspiră, nu a celor care arată ce au. Iar acum mă gândesc la cei 37 de ani ai mei. M-am așezat confortabil în mine, în apartamentul meu. Ieri dimineață mi-am luat sânge. Corpul cere atenție și îngrijire.

Închei acum. Înainte de punct, notez pentru curioși. Cavalerii Apocalipsei sunt o temă creștină. Călăreții reprezintă Ciuma, Războiul, Foametea și Moartea. Călăreții pe caii lor, calul alb, negru, roib și șarg, aduc Apocalipsa asupra lumii înainte de Judecata de Apoi. Mai există și o pictură a lui Albrecht Durer cu. Și un film. Dacă sunt curioși. Dacă nu sunt, nu contează, eu oricum scriu.

Eibenthal. Asta să fie tot?!

De 22 iun., 2020 0 Călătorii , , , , 0

În județul Mehedinți, dacă urmărești cursul Dunării, și dacă faci dreapta la un moment dat la panoul cu Eibenthal, în comuna Dubova, ajungi într-un sat de cehi. O mână de oameni locuiește acolo de pe vreme Imperiului Austro-Ungar. Am vizitat satul de două ori. De fiecare dată m-a însoțit Mara. Ultima dată l-am străbătut chiar în această lună.

Alegeți să călătoriți în natură în luna iunie. Verdele crud o să vă farmece. Lăsați gândurile despre ploi. Poate să plouă. Poate să nu plouă. Poate să plouă și să se oprească ploaia. La Eibenthal mi-au atras atenția culturile de cartofi, copiii de pe biciclete și un domn care mătura strada. Trecuse o căruță cu fân. O săptămână încheiată am străbătut județul Mehedinți. Absența copiilor de la sate produce o impresie neplăcută. Simți cum se scurge bucuria din Lume. Pe un panou la Eibenthal am citit Banat. Am dedus că era vorba despre o hartă veche. Nu scria în limba română. M-a bufnit râsul. Am privit peste umăr. Domnul mătura în continuare. Două fete ne-au depășit pe biciclete și au șușotit între ele. Lasă, îți spun după.

Disputa dintre Oltenia și Banat m-a amuzat. Cui aparține de fapt și de drept acest sat? Satul nu aparține nimănui. Politic, taxele și impozitele se plătesc în județul Mehedinți. Istoric, Eibenthal ține de Banatul de Sud. În realitate, Eibenthalul aparține câtorva sute de suflete cărora puțin le pasă de Oltenia sau Banat. E o viață suspendată politic. Sătenii cultivă cartofi. Vorbesc o cehă din alte vremuri. Își îngrijesc casele. Păstrează cum pot copiii în sat. Mătură strada. Zâmbesc turiștilor și li se adresează politicos în limba română. Împodobesc porțile cu trandafiri agățători.

M-a marcat omul cu mătura din stradă. Oare de ce nu așteaptă să vină un reprezentant al statului român să-i facă asta?! E românul leneș? M-am întors spre prietena mea. Poate un popor să fie defect din naștere? Cunosc români harnici. Cunosc români puturoși. Mă înnebunește lipsa copiilor din satul românesc. Mă exasperează naționalismul. Mă insultă. Asta să fie tot? La ce te referi?! Am continuat să-mi chestionez prietena. Condițiile de viață s-au schimbat. Nu mai există o amenințare imediată. Animalele nu ne mai țin în peșteri. Cotropitorii s-au reinterpretat. Trupul e mai puțin torturat. S-au ridicat închisori, iar cazna e mai mult psihică. Cei mai mulți ne naștem și murim sclavi. Cei mai mulți trăim într-o libertate absolută în imaginar.

Înapoi la Eibenthal, asta să fie tot? Ne trezim, muncim pământul, aspirăm casa, măturăm bătătura, ne reproducem și o luăm de la capăt? Ce înseamnă viața până la urmă?

Mi-am scuturat capul. Mi-am mușcat buza de jos. Am apreciat-o pe Mara că s-a cățărat și a cules un buchet enorm de coada șoricelului. Galbenă și neînflorită, mama, cum îți place ție! Shakespeare nu e un moft. E o necesitate. Dramele sufletești, iubirea, ironia întrerup supraviețuirea monotonă și fără rost. Care e rostul supraviețuirii? De ce ținem cu dinții de viață? De ce ne mâncăm între noi ca să trăim? Ce anume îți dă viața? Te trezești. Muncești. Mănânci. Dormi. Faci sex. Dacă faci. Unii nu se țin de prostii. Au via de legat. Au contractele de onorat. Au dulcețurile de făcut.

Eu nu pot. Ce nu poți? Să trăiesc așa. Am nevoie de un plan. Fă voluntariat. Nu mă interesează voluntariatul. Nu fac bine altora ca să-mi dau un sens vieții. N-am suflet croit pentru. Vreau doar să fac ceva. Să scriu. Să fiu utilă. Să întrerup cu drame, râs zgmotos și sex satisfăcător fără interesul de a mă reproduce, supraviețuirea.

Vreau Shakespeare!

Godeanu pe ploaie. Mai există oare cu adevărat satul românesc?!

De 16 iun., 2020 0 Călătorii , , , , 0

Am o amintire frumoasă la Godeanu. Godeanu mai este un sat de munte din județul Mehedinți. Acum mulți ani, să fie 25, să fie 30, am dormit o noapte într-o căruță cu fân. Pe urmele fragilei imagini păstrate în memorie, am dus-o și pe Mara la Godeanu. Într-o dimineață ploioasă, am traversat satul cu mașina. Am oprit. Am privit. Și atunci.

Este o dimineață anume plină de tristețe în copilăria mea. Mă refer la zorii zilei când mă trezeam, priveam peste gardul bunicilor, iar acolo zăcea muribund circul. Aproape dispărut, scheletul demonstra o fostă prezență. Reveneam în casă atât de amărâtă. Am retrăit toate diminețile din copilărie într-o singură oră petrecută la Godeanu. Am vizitat Godeanu, o fostă prezentă. Mai există oare cu adevărat satul românesc?!

Frumusețe cât vezi cu ochii. Dacă ridici ochii, splendoare. Dacă lași privirea în jos, sărăcie și abandon. Godeanu, o fostă prezență. Șiroca, aproape o fostă prezență. E apăsător sentimentul. Să revizitezi locuri unde altădată activitățile oamenilor îmbibau totul cu bucurii și necazuri. Prima dată te izbesc fațadele dărăpănate. Ferestrele acoperite trimit săgeți în suflet, dar reziști, apoi. Copiii nu fac gălăgie. Nu mai sunt copii. Bătrânii, prea bătrâni, ies în stradă cu o sticlă de plastic în mână și se uită liniștiți la străini. Țăranul nu se mai întreabă. Pe cine cauți? Pe-al cui? Țăranul bătrân, Moromete cărat cu roaba, știe că eu întorc mașina în capul satului și nu mă mai întorc.

E frumos. E munte. E deal. E plin de ferigă. Păsările cântă prin pădurea de stejar. Fântâna cu cumpănă a rămas s-o aștepte pe Mara. E un afurisit de basm trist și fără morală. Oare de ce nu alegem să călătorim mai mult prin țară? Drumurile s-au reparat. De vineri am umblat prin județul Mehedinți. Am urcat. Am coborât. Gropile lipsesc din asfalt. Am întâlnit șantiere. România se mișcă încet. Nu mai avem răbdare. O părăsim. E firesc! Ne oferă prea multă frumusețe și firimituri de educație, sănătate, infrastuctură, stabilitate economică.

Sunt plină de frumos în suflet. Port imagini cu cireși în marginea drumului. Mă urmărește mirosul de tei. Mă liniștesc cântecul păsărilor și ploaia din pădure. M-am oprit și am ascultat. Merg la Timișoara. Ajung la supermarket. Verific contul. Frumosul începe să se altereze. Mă suspectez că am falsificat și am exagerat frumusețea județului Mehedinți. Mă suspectez o secundă. Mi-e rușine de gând. E frumos, e sărac și e băiat. Nu ne salvează măritișul și parteneriatul. Munca ne va scăpa din primejdia frumuseții naturale. Scuzele s-au terminat. Bătrânii mor, iar satele ca Godeanu or să ne bântuie.

Oare e cu putință să recuperăm satul românesc?!

E Mehedințiul cel mai frumos din lume?

De 15 iun., 2020 0 Călătorii , , , , 0

De joi am pornit la drum. Am părăsit Timișoara. Nu m-am lăsat descurajată de vreme și bine am făcut. Mă felicit. Bravo mie! Am venit la Severin. V-am mai spus, are tata casă pe deal. Prima dată am oprit la Dubova. Am urcat pe Ciucarul Mare. Am admirat Dunărea. Am ascultat păsările. Am fost martori la o dezlănțuire bruscă și scurtă de vânt. Mă însoțesc Mara și o prietenă cu cei doi copii ai ei.

În fiecare zi am mers într-o drumeție. Dormitul la părinți ne-a scutit de cazare. Alimentăm mai des mașina și ne deplasăm prin satele de munte și de câmpie mehedințene. Peisajele îți taie răsuflarea. Munții, poienițele, verdele crud exercită o atracție covârșitoare. Nu scriu acum cu sufletul. S-a întâmplat să mă nasc într-un județ de poveste. Notez cu chibzuință. S-a întâmplat să plec din județ. Să studiez la Timișoara. Să călătoresc. Să pun piciorul pe continentul african. Să visez neobosit la Australia, Galapagos și Patagonia.

Pe o poienița la Malarișca am prânzit. Prietena mea a pregătit sandviciuri. Cele mai bune din lume, firește! Când te apucă foamea pe munte, după ce ai mers desculț prin râu, după ce te-ai cățărat pe pereții muntelui, după ce ai căscat gura la o monstruoasă deschidere a unei peșteri, feliile de pâine devin un banchet somptuos.

E Mehedințiul cel mai frumos din lume? Este frumos. Cum de altfel am văzut că este Africa și visez că este Australia. La Malarișca nu mi-am luat ochii de pe linia orizontului. Crestele, pădurile, poienițele s-au îmbinat armonios. Drumurile sunt bune. Ciobanii au câini superbi și blânzi. Și purecii au dat dovadă de o atitudine blajină. Mi-au ciuruit un singur picior. La Cireșu, sat prin apropiere de Malarișca, am oprit mașina pe dreapta și am mâncat cireșe din pom. M-am urcat în pom. Când v-ați urcat ultima dată în cireș? Când ați mâncat ultima dată cireșe fără să vă gândiți câte mâini le-au atins înainte?

După prânz, ne-am urcat în mașină și am mers tot înainte. La o răscruce ne-am oprit. La dreapta? La stânga? Am ales stânga și am ținut o lecție. I-am explicat Marei că așa procedăm și în viață. Alegi, apoi te împaci cu. Noi am ales stânga. Am descoperit o poieniță și o minunată doamnă care se afla cu caprele pe câmp. Le-a muls copiilor lapte în sticlele de apă. Ne-a povestit ca orice om în câmp deschis despre familie, despre viața la munte, despre numele caprelor. Aia e Șirocana, o avem de la Șiroca. Ne-a cerut să ne oprim în sat în drumul spre casă. Copilul ei o să ne aștepte în centru, la casa verde, lângă magazinul universal unde e și un stâlp cu o cutie poștală, cu niște brânză. De două zile mănânc brânză de capră cu roșii și salată de vinete.

Azi urmează un alt sat. Agenda indică Godeanu, dar ieri ne-am brozant mai mult decât am plănuit pe plajă la Cetate, iar prietena are o sensibilitate deosebită la disconfort. Acum vă las o poză de la Gornenți.

Vă mai scriu de la munte.

Regensburg. Să mâncăm. Să bem. Să râdem. Să facem sex. Să repetăm

De 27 aug., 2019 0 Călătorii , , , , 0

O valiză pregătită mereu de călătorie nu am. Sub patul meu am doar cutii de pantofi. O valiză imaginară dețin totuși. Când se întâmplă să pornesc la drum neplănuit, am ceva gata. Dispoziția e mereu pe poziții susținută de acea cutie închipuită cu cele necesare.

Așa m-am pornit la drum săptămâna trecută. La Regensburg, în Germania, am coborât din mașină și mi-am îndreptat oasele. În liniștea nopții, încheieturile au pârâit înainte să-mi îmbrățișez prietena ajunsă lângă mașină înainte să o sun să iasă. Pentru mine Germania înseamnă tatăl Marei și prieteni. Pierd constant oameni dragi în fața acestei țări. M-am obișnuit.

Avantajul constă în vizite. Germania rămâne cea mai vizitată țară de către mine. Am sentimente amestecate. O resping ca reședință, dar o descriu ca pământul unde au luat naștere basmele. După nașterea Marei, m-am opus mutării. În prezent rămân pe poziții, deși tatăl Marei insistă. La fel ca în filmul Lassie. Pentru a avea câinele, omul bogat cumpără întreaga familie. Ați înțeles bine, m-am comparat cu situația lui Lassie.

La Regensburg am ajuns a doua oară. E un oraș fermecător. În primul rând are Dunărea. Am crescut într-un oraș la Dunăre. Fluviul ăsta mi-a marcat copilăria, mi-a înfrumusețat-o, mi-a provocat neliniști și întrebări, m-a distrat, m-a ferit de crunta plictiseală a adolescentului provincial. Dunărea la Regensburg nu e măiastră ca în România, dar are malul plin de verdeață și ordonat. Străzile orașului, micuțe și pavate cu piatră, întrețin atmosfera magică a basmului. Cafenelele și magazinele dichisite caută să fie plăcute ochiului. În nici un moment nu te lovește gândul că proprietarul are doar un interes financiar de la client. Proprietarul se folosește de toate mijloacele pentru a fi admirat de client.

Împrejurimile Regensburgului, Walhalla și Kelheim, m-au bucurat și m-au întristat. Mi-am reamintit aprecierea lui Lucian Blaga. E firesc să vezi un tractor muncind pământurile Elveției. Nu miră pe nimeni. Acasă nu surprinde pe nimeni o arătare ca Muma Pădurii în curțile țăranilor. Popor majoritar de țărani, mereu ne-am decorat sărăcia. Bunicii mei au locuit într-o casă de chirpici, dar pernele erau albe, scrobite, aranjate.

Mă îndreptam spre o toaletă publică de la Walhalla când rememoram cele de mai sus. Am împărtășit cu prietena mea. Mi-a surprins ușoara iritare. Am intrat lângă cabina de lângă ea, dar am continuat să vorbesc. N-am păstrat liniștea în singurul loc unde și regele merge singur. Defularea a continuat. Nu corupția mă disperă în România, ci lipsa ordinii. Poți fi sărac și ordonat. Cred că atunci m-a bufnit râsul. Am devenit conștientă de situația caraghioasă. Filozofie într-o toaletă publică despre frustrările mele de româncă care refuză să plece din țară. Totul e mai ușor cu bani, înțeleg asta. Ordinea se face mai bine. Dumnezeule, chiar și iubirea e mai ușoară atunci când ai bani. Am râs din nou atunci. Asta e bună, s-o țin minte, s-o pun pe blog! Am tras apa automat, mințile îmi plecaseră, descriam o stare catatonică. Oglinda mi-a redat stupoarea mentală. Mi-am scuturat capul, mi-am spălat mâinile și am ieșit împingând ușa cu corpul. Nu ating ușile băilor indiferent unde mă aflu, chiar și în Germania aranjată la linie, ordonată și disciplinată.

Ce știu microbii despre ordine și disciplină? Nu știu nimic.

Am privit peste umăr, am coborât o ușoară pantă până la parcare, am plecat să mâncăm.

Să mâncăm. Să bem. Să râdem. Să facem sex. Să repetăm.

Apa rece a râului să fie ultima grijă a părintelui

De 19 aug., 2019 0 Călătorii , , , , 0

Dacă decideți să călătoriți în grup la munte, am de făcut niște sugestii. Mamele să se adune cap la cap, fix ca oile, și să se chestioneze. Tu îi permiți copilului să se descalțe pe munte? Să intre în apa râului? Să stea pe telefon?

De la ultima excursie în Apuseni, am tras câteva învățăminte. Nepotrivirea în acțiuni a mamelor declanșează tărăboi. Potrivirea în acțiuni a mamelor menține o dezordine controlată.

Luni am ajuns la munte. Marți am urcat pe munte. Traseul l-am început din Stâna de Vale. Voiam să ajungem la cascada Moara Dracului. În primele cinci minute am dat de Izvorul Minunilor. Copiii au năvălit în apă. Apa e o sursă de fericire pentru copii. Aici găsesc înțelegere la hipopotami.

Mara s-a băgat cu picioarele în apă. Dunia tu o lași?! O las. I-am dat explicații Marei. Dacă te uzi, nu am bocanci la schimb. Mai bine te descalți și stai cu piciorul gol. Nu am comentat la copiii prietenei mele.

Îmi cunosc reputația și nu mă abat de la. Am gura mare, dar. Într-o excursie, în primele zile observ. În primele zile mi-am observat prietena în relația cu pruncii. Mi-am impus o unică regulă. Mașina nu pornea de pe loc dacă nu avea toată lumea centura. În rest ea discuta cu pruncii ei, eu cu Mara.

Mara pare să fie și ea un observator. Evaluează. Compară. Încearcă. Într-o dimineață mi-a cerut un pahar de suc. Sticla și paharul se aflau lângă ea. Care îți este neputința, Mara? Nici una, doar copierea comportamentului. Cel mai mic copil din grup, ieri a împlinit cinci ani. La mulți ani! Mamele fac multe pentru copiii lor. Prea multe dacă mă întrebați pe mine, dar să nu mă.

Dacă un copil vine la tine și îți pune piciorul în față pentru a-i strânge șnurul lărgit de la espadrilă, iar tu execuți, greșești. Îndeplinești sarcini pe care un copil le poate face singur pentru el. Am fost martor la această scenă pe o plajă acum câțiva ani. Nu am zis nimic.

Nici la munte nu am zis nimic primele zile. Altfel au stat lucrurile după. Copiii, oricât de nesuferiți sunt în comportament, pot fi controlați și îndrumați. Nu e valabil și pentru părinți. Cu prietena mea s-a întâmplat să formăm o echipă excepțională. Am glumit despre organizarea noastră la peștera Urșilor. Am cerut bilete pentru familie de lesbiene. Familia avea parte de reducere. Am primit.

Nu ne-am contrazis în fața copiilor și nu le-am dat comenzi diferite pentru aceeași acțiune. Am funcționat ca un grup, iar uneori ca două grupuri: adulți și copii. În confruntarea celor două grupuri, cu puterea de decizie la adulți, am decis ca cei mici să-și asume consecințele comportamentului prin extindere la ceilalți. Dacă unul dintre ei nu asculta, am avut un episod în peșteră în care ne-am trezit cu propriul copil ghid, toți suportau consecințele. La a doua peșteră, am vizitat două, Meziad și Urșilor, au funcționat ca un grup care avea un buget de cheltuit afară, condiționat pe buna purtare a tuturor.

Ca mamă, la o evaluare, nu aș ieși bine. Mă bazez pe reprezentări despre mamiceală. Mi-am vaccinat copilul. Teroare printre mamele doctor fără școală. Ca bebeluș, am lăsat-o pe Mara să plângă. M-am certat cu bunicii pentru ciocolată și hrănirea fricilor. Nu face aia, nu te apropia, păcălitul fără rost. Deși dorm cu Mara în același pat uneori, nu susțin somnul pruncului cu părinții. Etc!

Undeva primesc scor maxim. Mereu am fost corectă. Nu favorizez, ascult dramele copilului, caut motivele din spatele acțiunilor, îmi respect promisiunile și cuvântul.

Pentru mine e clar că Mara este o persoană separată de mine. Nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decât un copil independent. Independența stă și în umblatul prin bălți. Dragi părinți, jucați-vă cu copilul în copilărie, nu cu acest moment al vieții.

Lăsați copiii să încerce. Apa rece să fie ultima dumneavoastră grijă.

Stâna de Vale, un loc pocit de mâna omului (Micula)

De 13 aug., 2019 4 Călătorii , , , , 0

Săptămâna trecută, într-o zi de luni, porneam pe drum spre Apuseni, Stâna de Vale. Mi-am rezervat o cabană de pe Booking. Am călătorit cu Mara, o prietenă și cei doi copii ai ei. Grupul acesta, format din mame și copii, ne-a condiționat cazarea. Să avem un restaurant în apropiere unde să ne hrănim după ce coborâm de pe munte. Să existe o bucătărie unde să luăm micul dejun. Așternuturile să fie albe, cerere personală. Să se încuie ușa. N-am luat în calcul acest fapt, dar pe viitor o să fie pe listă.

La cazare, nimic nu s-a potrivit cu ceea ce găsisem pe Booking. Începând cu cabana, alta decât cea din poză, până la ușa care nu se încuia, rezervarea s-a dovedit un eșec total. Cum nu mi-e frică de ceartă, ba chiar o provoc de multe ori, am inițiat un schimb de mesaje în care am prezentat ce am găsit la cazare. Susținută de fotografii, de gura mea mare, de încăpățânare, de neacceptare, nu perpetuez acel merge și așa românesc, am cerut o soluție deoarece am refuzat să mă cazez în acele condiții. Într-un mesaj am evaluat bucătăria ca fiind scârboasă. Susțin cele afirmate.

În câteva ore s-a rezolvat cazarea. A rămas ceva fără soluție, peisajul de la Stâna de Vale. De acolo iese la suprafața pământului Izvorul Minunilor. Dintr-un loc tâșnește apa, iar vizavi ai copaci defrișați.

În continuare o să redau ce am auzit. Nu o să specific sursa. O să relatez ceea ce am văzut.

Am auzit că în stațiunea Stâna de Vale este monopol. Toate clădirile din jur, funcționale sau abandonate, aparțin familiei Micula. Numele nu mi-a spus nimic. Pe google, primul articol care mi-a apărut a fost despre braconaj din elicopter. Un singur hotel s-a ridicat, cu proprietar străin, iar construcția a încetat. Izvorul Minunilor aparține familiei Micula, la fel și peștera Urșilor.

Nu o să emit nici o părere personală despre.

Am văzut o stațiune într-o stare jalnică: copaci defrișați, clădiri abandonate, camioane care transportau copaci tăiați. Drumurile sunt pline de gropi, exact cum ne-am obișnuit, cum am acceptat, cum ne-am mulțumit. În restaurantul în care am mâncat, o să-mi trimit părinții. O să-și retrăiască tinerețea. Timpul a stat pe loc. Lipsește doar tabloul lui Ceaușescu de pe perete.

Nu aș recomanda nimănui să călătorească la Stâna de Vale. E un loc pocit de mâna omului, un loc distrus cu intenție, un loc exploatat, un loc ca atâtea altele în România.

În România călătorești cu nasul pe sus. Poalele te deprimă. Construcțiile, culorile, drumurile, organizarea te mâhnesc. Muntele salvează într-adevăr. În munte scapi de senzația de penibil de la poale. Peisajul carpatin seduce pur și simplu. În funcție de sensibilitate, te face să verși lacrimi.

La Padiș, contrar scopului excursiei, de a petrece timp fără telefon, am căutat pe youtube Tudor Gheorghe și am ascultat Acolo este țara mea.

Adevărul este că acolo aș vrea să trăiesc uneori, acolo, în munți. Departe de lăcomia, prostia și prostul gust al cetățeanului actual.

O să închei. Am auzit, am văzut.

O concluzie. Nu vă mulțumiți cu merge și așa.

Acolo este țara mea și a tuturor.