Dacul meu, mă alinta uneori mamanu când eram copil. Nu m-am gândit vreo secundă la un vechi locuitor al Daciei încruntat și fioros. Mi-era clară referința, fruntea brăzdată de un rid, lângă sprânceana stângă. Dar mamanu probabil se gândea la un chip încruntat și fioros. În timp, ridul s-a accentuat. În zilele de vară, cum lumina umple retina, ridul se confundă cu o dungă de culoare neagră. Poetic de-a dreptul, colorată de timp sau marcată de infinit.

Acest rid, dunga colorată de timp sau marcată de infinit, m-a transformat în țintă pentru reprezentanții industriei frumuseții. Oferte dintre cele mai atractive pentru a scăpa de poezie, de dunga colorată de timp sau marcată de infinit. Mezoterapie, peelinguri chimice, injecții cu botox, fillere cu acid hialuronic, IPL mi-au apărut în mesaje sau pe guri bine intenționate.

Până azi, acum când scriu, am rezistat. Mai mult, am adăugat proiectului #poartariduri o ședință foto cu Flavius Neamciuc dedicată muzelor și fiicelor sau fiilor. Pentru că fiicele și fiii sunt personajele principale ale poveștii scrise pe chipul nostru. Fiicele, fiii și timpul reprezintă autorii chipurilor mișcătoare.

Îngrijirea ține de respect. E important să ne respectăm. Îngrijirea excesivă ține de o rană supurantă. Ființa umană, în perioadele de dezvoltare, intră în conflict cu propria piele. Ne jenează. Nu ne mai ajunge. Ne irită. Devenim pacienții dermatologilor, clienții farmaciilor, adepții mentorilor spirituali. Rar alegem să intrăm într-o librărie sau să pășim într-o bibliotecă.

Un tratament împotriva urii de sine poate fi o carte. Aș propune o carte de istorie sau astronomie. Subiectele dezbătute în aceste cărți ne pun față în față cu insignifiantul. Războaiele, dictaturile, epurările, vârsta pământului, apariția formelor de viață, ridicarea în două picioare a omului reduc problemele considerate importante la un fir de nisip.

Pentru că îngrijirea excesivă nu înseamnă iubire de sine. Vă amăgiți. Botul aviar și frunțile ciment nu declară iubirea. Botul aviar și frunțile ciment mărturisesc că propria piele nu ne face să ne simțim în siguranță. Pericolul suntem chiar noi. E boala autoimună provocată de condițiile de viață și de educație.

Stă în puterea noastră să ne autoeducăm. Botoxul e calea ușoară, o fericire temporară. Noi trebuie să țintim mulțumirea sufletească. Starea de satisfacție ne permite să ne iubim imperfecțiunile, să sucim perspectiva, să căutăm alternative, să schimbăm condițiile de viață.

Firește, este calea grea, dar asta face și mai remarcabilă relația cu noi.

E extraordinar să fii frumoasă, dar e deasupra lumii reale să fii frumoasă, mulțumită, rafinată, zâmbitoare.

Ridurile povestesc. Care e povestea ta, tu care citești aici?

Foto: Flavius Neamciuc