Urmează o duminică de pomină. Femeile nu s-au născut dintotdeauna oameni

La un moment dat v-am vorbit despre distrugere, despre plăcerea desprinsă din. Rașchetarea parchetului mi-a dat prilejul să asist la un fel de devastare. Mi-am simțit obrajii calzi. Ochii au sorbit plintele desprinzându-se de perete. De la cald, la fierbințeală. La obraji mă refer. Mi-am cuprins fața cu mâinile. Fac asta uneori. Îmi iau temperatura și maschez o bucurie incomodă.

E incomod să spargi tipare și convenții. Până înveți să gestionezi. Până îți recunoști gândirea. Presupun că mulți își cunosc puterea creierului.

Ce spune asta despre tine? Spune ceva? Ce anume? Mereu schimbi ceva în apartament. Ești nemulțumită de viața ta? M-a chestionat un prieten pe whatsapp.

Ai dreptate, ar putea să aibă o semnificație în direcția identificată de tine, dar nu. Îmi cam place viața mea. M-am așezat binișor. În apartament, în relația cu Mara, în familie, cu partenerul, cu ceilalți. Schimb mereu câte ceva deoarece am devenit un extraordinar cârpaci. Lipsa unui buget generos m-a determinat să caut soluții pentru reparații fără a face un împrumut bancar. Așa am ajuns să rașchetez parchetul. Aproximativ cinci mii de euro să înlocuiesc parchetul din apartament m-a derutat pentru câteva minute.

Pe insula Thassos, în Grecia, m-am apropiat de o vitrină într-un magazin de suvenirui. I-am cerut vânzătoarei să-mi arate niște cercei. S-a îndreptat spre un rând din vitrina respectivă. Am oprit-o. No, no, I prefer them. Am semnalat cu degetul. Oh! The lady has expensive tastes.

Am, și nu o spun neapărat cu bucurie. Puțin și bun nu e aplicabil mereu. Așa m-a sfătuit tata, dar rămâne valabil în principal la mâncare și băutură. La cercei sigur nu se potrivește. Nici la parchet. Cum nu mi-am permis să pun parchet de lemn, am rașchetat vechiul parchet de lemn.

Schimb mereu ceva în apartament pentru a-l aduce la decență. În mare parte am reușit. De fiecare dată când ies pe ușă mă opresc. Privesc peste umăr și zâmbesc. Ce frumos e la mine acasă! Chiar este. Apartamentul sunt eu într-un buget limitat. Lipsește biblioteca, acea încăpere ideală protejată până la nebunie și distrugere în Orbirea lui Canetti, pereți de jos până sus acoperiți de cărți, două niveluri, scara, dar am rafturi cu cărți. Orbirea de Canetti stă pe raft lângă Facla în ureche de Canetti. Îmi place Canetti. Mi-a dat și un nume de fată, Veza, respins de tatăl Marei. Mara a fost Veza pentru scurt timp în capul meu.

Parchetul e rașchetat, dar plintele sunt noi. Plinte albe, de lemn cu o forță estetică incredibilă. Au schimbat fața apartamentului.

Distrug și construiesc. Arunc și înlocuiesc. Cârpesc. Urmează balcoanele de renovat. Altă distrugere, altă construcție.

Dacă locuiți într-un apartament dintr-un bloc ridicat prin anii 80, atunci am o sugestie. Nu vă grăbiți să scăpați de parchetul vechi. E lemn. Lemnul rezistă zeci de ani, e natural și ușor de întreținut. Reduce riscul alergiilor la praf. Este un bun izolator termic. Lipa lipa desculț pe podea. Mă opresc. Nu fac reclamă la dușumele.

O să mă opresc de tot. Pare inutilă poliloghia despre parchet când urmează o duminică de pomină. O să notez ce am decis. Merg la vot ca de fiecare dată. E o datorie sacră. O femeie s-a aruncat în fața cailor pentru a atrage atenția regelui asupra situației celeilalte jumătăți din populația pământului. Despre Anglia e vorba. Emily Davison e numele femeii. Căutați. Femeile nu s-au născut dintotdeauna oameni.

O să ies la vot. Nu pot să votez nici un candidat. Nici unul nu spune nimic despre mine. Mă scârbește prezentarea lor. Mă înfricoșează lipsa lor de abilitate politică. Mă simt orfană social, economic și politic.

O să-mi anulez votul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Folosiți-vă gura pentru a etala frumusețea minții

În epoca emoției, mă ridic. Cumva în aceste zile zac secerată de furie. M-am săturat până peste cap de reacțiile afective, de atitudinile cu o sensibilitate accentuată. Prefer mintea, caut rațiunea.

De mai bine de un an, sufăr de un fel de tulburare. Un fel! Doctorii dau din umeri. Terapeuta mi-a atras atenția asupra comunicării. La antibiotice nu răspund. Gâtul și pieptul continuă să aibă pete mici și roșii. La terapie a ieșit că spun prea mult.

Furia mi-a deschis porii. Îmi ard brațele. Îmi ard obrajii. Ce e atât de greșit în a fi demn? În a spune lucruri neplăcute pentru auzul celorlalți? Sunt și ei oameni. Nu judeca! M-am înfuriat numai notând. Dar de câte ori nu mi-au auzit urechile! Desigur. Toți suntem oameni, toți avem sentimente, dar pentru unii dintre noi, Saint-Exupery înseamnă mai mult decât cele două rânduri împrăștiate pe facebook. Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor.

Pentru mine înseamnă verbul apprivoiser. Micul Prinț e prima carte citită de mine în limba franceză. Și chiar n-am chef să mă pun la copiat din Dawkins importanța ochilor.

Vremurile actuale, cu emoția în vârful piramidei, mă exasperează. Țiganii se ofensează. Îi rănim sufletește dacă îi numim astfel. La fel și homosexualii. Femeile provoacă furtuni. Nu mai avem pahare pentru. De ce dacă un bărbat se dă la tine nu-i poți răspunde cu?! Mulțumesc, apreciez, dar nu. Aveam o prietenă. Dacă băiatul nu-i plăcea, era prost când îi aprecia frumusețea. Dacă băiatul îi plăcea, aceeași apreciere aproape îi deschidea picioarele.

Eu sunt insensibilă că rostesc aceste lucruri. Se pare că de aceea m-am umplut și de bube pe gât și piept. Din prea multă comunicare.

Mărturisesc. Apreciez oamenii demni. Mă atrag într-un fel straniu vorbitorii de limbă corectă. Mi s-ar deschide picioarele, dacă n-ar fi ținute laolaltă de Făt Frumos, pentru bărbații manierați, capabili de conversații declișeizate. Totul e personal în viață. Puține sunt personale în viață dacă deschizi o carte și rămâi de acolo cu informația că universul nu există pentru noi, pentru conștiința noastră, pentru mașina din garaj și geanta de la Prada.

Personale sunt eul, familia, ceaiul de dimineață, patul în care îți odihnești oasele. Restul ține în tine și nu te mai bosumfla. Te-a rănit sufletește colega? Vecinul? Șeful? Încearcă să vezi limpede cu mintea și să-ți folosești gura.

Zice Mara: Mama, Matei a făcut, a dres.
Zice mama: Mara, i-ai spus lui Matei că nu este frumos, că e greșit, că te doare?!

Dacă nu vă folosiți gura pentru a etala frumusețea minții, e firesc că alergați după emoții. Sunt om și eu. De ce mă rănești?!

Pentru că nu-ți folosești mintea. De aia!

Foto: Bogdan Mosorescu

Unele femei confundă amantul cu administratorul

Dețin două perechi de mănuși de latex. Sunt galbene. O pereche se află la apartament, alta la Făt Frumos. Funcția lor este să-mi protejeze mâinile, dar mai ales manichiura. În timp, gestul de a-mi pune mănușile a ajuns să semnifice un stimul. Mintea pornește. Dacă spăl vase înainte de a mă așeza la laptop să scriu, atunci reproduc. Articolul are cap și coadă.

Afară e tot cald și dimineața mă trezesc cu mâinile umflate. Frecvent trăiesc senzația că ceva încearcă să-mi iasă prin piele. O să măresc consumul de apă. O să-mi storc lămâie în paharul de apă. Povesteam cu un prieten despre senzația asta a mea și am început să râd. Nu mai râde cu atâta poftă, nu am zis nimic amuzant. Jesus!

Relațiile presupun asta, așteptări. Ea să știe pentru că este femeie. El să facă pentru că e bărbat. Pfui! Am alungat acțiunea și pasivitatea din teoria femininului și masculinului. Paharul de apă l-am golit fără să-mi dau seama, iar jumătatea de felie de lămâie mi-a provocat o grimasă. Dacă nu au verificat ambalajul pentru coajă? Pe unele scrie că nu e permis să consumi coaja.

Ce spuneam? Tu spuneai. Habar n-am, oricum nu contează. Uneori și eu m-am surprins cu asemenea așteptări. Să-mi repare laptopul, de exemplu. De ce? Pentru că e bărbat. În jur am luat seama de convingerile pe gen. El să facă pentru că e bărbat. Ea să facă din același motiv.

Relațiile sunt complicate. Ultima gură de cafea mi-a desfătat papilele gustative. M-am fâstâcit în scaun de la înghițitura plăcută. Am simțit cum alunecă pe gât și cum se împrăștie în cele mai mici vase de sânge. Unele femei confundă amantul cu administratorul.

Lipsa apei pe o zi de vară duce la deshidratare și discuții intenționat banale. Tocmai acest banal ne umple viața de drame. O dramă este motivația greșită. De câte ori nu am auzit din gura femeilor, de câte ori?! M-am săturat să fac totul singură! Las deoparte masturbarea. Prea puține vorbesc despre sau îi acceptă necesitatea. Mă refer la dus gunoiul, reparat mașina, schimbat becuri etc.

Câtorva am avut ocazia să le răspund. Confunzi bărbatul cu administratorul. Te culci cu instalatorul sau cu electricianul? Atunci de ce plătești cu sex bărbatul gospodar? Unele femei își iau asemenea angajamente. De aceea lumea o să aiba parte până la sfârșit de infidelități.

A fi în lume presupune multă bătaie de cap. Filozofii încă dezbat. Dacă e să aleg o singură bătaie de cap, aș merge pe loialitatea de sine. Ce vrei tu? Ce trebuie să faci instinctual. Ce ar fi bine să faci religios. Omul modern rațional nu mai are nimic din cele două atitudini.

Omul modern rațional nu se mai lăsă pătruns de propria importanță și nu se mai lasă călcat în picioare. Omul modern rațional să ridică în picioare și urmează să facă primul pas.

Așteptările nu ne ajută să râdem, iar eu mi-am propus să râd înainte de toate. Eu renunț la.

Foto: Zenobia Lazarovici

Femeile castrează bărbați înzestrați

De la primii oameni, oamenii peșterilor, până la ultimii, oamenii penthouse-urilor, cărăm cu rușine în conștiința noastră două subiecte: sexul și banii.
Istoria sexualității relevă perioade spectaculoase în viața omului, dar și perioade abominabile. Aceste contrarii nu se atrag. Nu e nimic amuzant, nimic nobil, nimic moral.
O istorie a banilor nu am citit. E un subiect care nu m-a atras, dar nici nu l-am neglijat. Mereu am afirmat că pentru bani fac multe, dar nu orice.

În ultimii ani, datorită dezvoltării industriale și nu numai, situația femeii s-a schimbat. Femeia este propriul ei stăpân. Poate fi, multe nu doresc. La obișnuință nu renunți, ci o smulgi.

La femeile care și-au smuls obișnuința de a exista ca un accesoriu pentru bărbat, am întâlnit dispoziția de a-și emascula bărbatul. Unele consideră că-și iau revanșa. Altele că-și trăiesc viața. Câteva nu știu exact ce fac, dar puterea oferită de bani le justifică castrarea simbolică a bărbatului. Un prieten de-al meu a depășit simbolicul, nici în pat nu mai funcționează.

Partenera lui câștigă mai mult. În plină epocă de manifestare a libertății și egalității, bărbatul și femeia eșuează în gestionarea bugetului familial. A ieși la cină presupune o împărțire a notei la doi. Cumpărăturile la supermarket se împart la doi. Totul se împarte la doi. În pat nu se mai împarte nimic, doza de plăcere necesară, deoarece psihicul stă fixat în rutina zilnică.

E bărbatul slab că nu se descurcă într-o asemenea situație? Da și nu. Nu este vinovat pentru că. Puterea ține de seducție. Este un fapt cunoscut și de profani în ale psihologiei umane. Este vinovat pentru lipsa unei atitudini ferme. Bărbat sau femeie, a ne lăsa călcați în picioare nu ne face fericiți!

O femeie disprețuită de bărbat nu va cunoaște niciodată împlinirea sexuală. Actul sexual se înfăptuiește pentru reproducere și destinderea bărbatului.

Un bărbat disprețuit nu va învăța niciodată să se joace în dormitor. Sexul presupune joacă, intrigă, blândețe.

Banul decide în orice situație. Într-un fel, suntem cu toții târfele istoriei. Educația schimbă regulile jocului. O persoană manierată recunoaște că banii nu reprezintă unica armă într-o relație. Blândețea este un jucător redutabil. Respectul provoacă uitarea mijloacelor de plată.

Într-o înlănțuire de trupuri goale ce importanță are venitul lunar? Eficiența lui constă în intensitatea dată de noi înșine. Un copil sărac va renunța greu la bravadă. Eu câștig mai mult, eu! Un copil educat caută bucuria în acțiunile lui.

Ce fel de copil aveți în voi? Cine plătește cina? Cine trage în jos pe cine? Cine profită? Cine iese castrat?

Îmi pare rău de toți bărbații emasculați. Unii și-o merită. Trist este că femeile castrează persoane înzestrate din motive de putere prost înțelese. V-aș cere părerea. Nu o s-o fac.

Să râdem înainte de toate și să fim bărbați cu toții!

Foto: Zenobia Lazarovici

A trăi în numele soțului, copilului și gurii lumii

Pentru cine a avut urechi să mă asculte, în ultimii doi ani am tot adus în discuție decizia mea de a face un doctorat pe sexualitate. Interesul meu este să studiez despre. În funcție de educația și caracterul partenerului de dialog, conservația se turna în tonuri serioase, zeflemitoare, insinuante, umoristice. Le-am purtat cu demnitate și hotărâre. Eu vreau să studiez sexualitatea.

O doamnă deosebită, cu pasiuni și studii înalte, m-a îndrumat spre studii despre sexualitatea deviantă. Traversam Piața Unirii în bocanci, cu mișcări unduitoare de trupuri, iar mințile deschiseseră culturi și subculturi ale unei vieți intime întunecate și enigmatice. Freddie Mercury, gayul absolut, s-a ivit în discuție. Ne-am așezat la o terasă, la soare. Nu ne-am scos ochelarii. După ce am ascultat un timp, am concluzionat.

Nu găsesc homosexualitatea fascinantă. E firească, face parte din noi. În schimb mă obsedează absența feminității la femeile moderne. Din zece femei, una singură calcă și este. Majoritatea pășesc strivite de pretenții aberante. Vezi mame, corporatiste, gospodine, cocote. Vezi categorii, nu vezi femei. Când întâlnești o femeie nu ai dubii. Admiri și rămâi cu gura căscată la Frumusețe, frumusețea desprinsă din elementul etern. Pentru mine etern înseamnă să fii tu însuți.

Critic des femeile. Mă irită comportamentele, mă isterizează veșmintele. Recent m-a certat Baudelaire. Contează cine te ceartă. E ușor să vezi ceea ce este urât. Adevărat, chiar este! Timișoara băltește de femei îmbrăcate plictisitor. Îmi vine greu să-mi exersez cea mai nouă toleranță desprinsă din eseurile baudelairiene. Să descopăr frumosul ca un copil, să mă bucur de nou, de intensitatea culorilor, de brizbizuri. Mă declar incapabilă în practică. Orașul ăsta chiar duce o existență lunecoasă în modă.

Până la veșminte însă, țesături și culori, femeile se poticnesc la igienă, de la igiena bucală până la igiena somnului. Trăim într-o societate modernă cu apucături de primitivi. În percepția dureroasă pe care mi-am făcut-o despre o majoritate a femeilor, mi-e dificil să practic îngăduința.

Lipsa îngăduinței și temperamentul de femeie pasională, trăiesc intens chiar și nimicurile, m-au determinat să studiez sexualitatea. Să pătrund, cu permisiune, în gândurile ascunse ale femeilor și să aflu cauza purtării lor lipsite de originalitate. Cum ajung femeile cicălitoare? De ce femeile sunt înspăimântate de ridicol în loc să râdă cu superioritate? Ce provoacă determinările femeilor de a trăi în numele soțului, copilului și gurii lumii?

Întrebări peste întrebări am. O să mă opresc. Analiza m-a purtat, într-o asociere haotică, spre cocote. Categoria aceasta mi-e dragă și mă ofensează. Mă bucură eliberarea de morala creștină, dar mă dezamăgește comportamentul mitocănesc. Dau un exemplu și pun punct. Femeile aflate într-o eliberare totală, economică, amoroasă, familială, dar înjură ca un birjar sau stau cu sărurile în geantă de atâta sensibilitate de prințesă. Două categorii care demonstrează că femeile nu înțeleg procesul de devenire al ființei umane indiferent de sex.

Fii femeie, fii om, fii! Așa începe povestea.

Foto: Zenobia Lazarovici

Știu de ce unii bărbați divorțează pentru a începe să trăiască lângă o parteneră nouă

Anul ăsta, atât cât a trecut din el, am avut parte de câteva discuții zdrobitoare despre raporturile dintre persoane. Mă gândesc la Noica acum, zicea ceva despre necesitatea raporturilor, dar mi-e imposibil să recuperez din memorie formularea exactă. Mi-e lene să răsfoiesc cartea. Poate unii o să cautați. Fac referire la Jurnal de idei.

Uneori trăiesc cu senzația că sunt pe cale să prind ideea care produce zgomotul continuu din capul meu. Se întâmplă exact ca atunci când cred că o să strănut. Nu se întâmplă! M-am obișnuit de atâția ani, dar mereu mă îmbufnez. Ajung în stație după ce a plecat autobuzul.

Senzația asta nu mi-a permis să renunț la scris. Visez în continuare la o splendidă viață de scriitor. De 11 ani exersez pe blog. Cel mai lung exercițiu, cea mai mare temă, cea mai intensă concentrare.

Zilele trecute am prins ceva. Asemenea unui pescar care așteaptă plictisit și deznădăjduit în barca lui să funcționeze nada, ideea a mușcat. M-am lăudat repede pe WhatsApp la un prieten că am răspunsul la o dilemă feminină. Exprimarea arată cât de încrezătoare am fost! M-am mai domolit de ieri pe azi.

Știu de ce unii bărbați divorțează pentru a începe să trăiască lângă o parteneră nouă. Știu de ce unii nu divorțează niciodată, iar unele femei mor amante. Cât de infatuată sunt să afirm așa ceva?! Am experiența faptului? Nu, nu am. Am putere de observație și de deducție.

O să apelez și la literatură. Literatura este marea mea iubire. Ce vrei să faci? Sunt întrebată de multe ori. VREAU să citesc și să scriu.

La finalul romanului Procesul, stați nu fugiți! Kafka este data aceasta pe înțelesul tuturor. Un om caută legea și vrea să intre prin porțile Legii. Păzite de un portar, acesta îi spune omului că nu se poate să intre în acel moment. Omul întreabă dacă va putea mai târziu. Posibil să, i se răspunde. Omul așteaptă ani de zile. Îi dă portarului tot ce are. Acesta acceptă mita. Înainte să moară, întreabă din nou. De ce nimeni nu a mai venit să intre pe poartă? Nimeni, în afară de el nu avea dreptul să intre. Poarta era făcută numai pentru el.

Unii bărbați nu divorțează pentru că unele femei nu știu cum să pună problema. Încearcă timide la început. Pot? Nu pot în acel moment. Urmează ani de încercări supărătoare. Amantele nu pariază pe ele. Unele bravează. Desfășoară gesturi dramatice, dar nu pun problema strategic. Eu sau?

Puțină mândrie, puțină determinare și viața se simplifică.

Femeie, dacă ești amantă de ani de zile, nu pui întrebarea corectă! Poarta se închide cu o bătrânețe urâtă și o viață tristă.

Pune întrebarea. Pariază pe tine! Nimeni nu are dreptul să intre pe o poartă făcută special pentru tine.

Foto: Zenobia Lazarovici

Zice Dunia

Am în jurul meu diferite tipologii de femei. Remarcabil este că atrag îndeosebi o trăsătură anume: militantele. Luptă femeile astea pentru niște principii desprinse parcă din teoriile lui Paul Ricoeur. Erudit spus, raționalizează conform unei valori, nu unui scop.

Le pasă prea puțin de ceea ce spune lumea. Urmăresc cu intensitate calitatea și pasiunea în relația lor. Copiii nu le definesc, certurile cu familia nu le întorc din drum, dialogurile cu mine le exasperează. Nu judec, nu le spun ce să facă. Uneori cedez și mă las provocată de semantică. Le ajut să vadă corect sensurile cuvintelor.

În urma unui episod intens cu mine și o militantă, la plecare m-a apucat de mână: Nu pleca, stai! Tu mergi la ale tale, dar eu rămân cu mine! Ce mă fac?!

Dedublarea femeilor militante le face adesea indezirabile pentru măritiș. Ele cu ele se simt extraordinar. Ele cu ele se simt execrabil. Ele se judecă. Ele se iartă.

Ele râd înainte de toate.

Foto: Diana Bodea 

Mărimea stelară a expoziției Woman, all too woman. Femeia profită de viață

iRolul de ambasador în expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN m-a trimis la niște cărți citite cu ani în urmă: John Stuart Mill, Supunerea femeilor, Simone de Beauvoir, Al doilea sex și John Fowles, Iubita locotentului francez.

Presupun că ultima carte vă derutează. Pe mine m-a. Nu-mi înțelegeam alegerea instinctivă. Vag, amintirea unei amintiri m-a lămurit. Din păcate nu găsesc cartea. Am scos toate cărțile din bibliotecă și nu este. Obișnuiesc să împrumut cărți. Iubita zace undeva, dar nu pe rafturile mele. O să revin cu un fragment în viitorul apropiat.

O să redau un fragment din Supunerea femeilor cu intenția de a vă sublinia magnitudinea unei asemenea expoziții.

La început, femeile erau luate cu forța sau vândute de tați viitorilor soți. Până într-o perioadă târzie din istoria Europei, tatăl avea puterea de a scăpa de fiică mărintând-o după bunul lui plac, fără a lua în considerare bine ei. […] Și era practic imposibil pentru fată să refuze să se supună dacă tatăl insista, cu excepția cazului în care putea obține protecția bisericii hotărându-se să se călugărească. În vechime (înainte de apariția creștinismului), bărbatul avea drept de viață și de moarte asupra soției lui. Ea nu putea invoca nici o lege împotriva lui; el era și judecătorul și legea.

Căsătoria fiind destinul stabilit de societate pentru femei, perspectiva în care sunt crescute și ceea ce li se spune că trebuie să caute toate, cu excepția celor care sunt mult prea puțin atractive pentru ca vreun bărbat să le aleagă tovarășe de viață, s-ar presupune că s-ar fi făcut totul pentru ca această condiție să fie pe cât de dezirabilă posibil, pentru ele să nu aibă nici un motiv să regrete faptul că i se interzice alegerea alteia.

Notă personală

Mi-ar plăcea ca aceste rânduri să ajungă la cât mai multe femei. Să le scuture puțin convingerile. Să le atenueze senzația de eșec în cazul unui divorț. Să le liniștească pe cele rămase singure după 30 de ani. Căsătoria a fost stabilită de societate. Lipsa ei nu înseamnă înfrângere. Insuccesul e una din perspective, dar nu unica. Suciți unghiurile!

Mai departe, ceva scurt din Al doilea sex.

Doar prin muncă femeia a reușit să treacă în mare parte peste limitele care o despărțeau de bărbat. Imediat cum încetează să mai fie un parazit, sistemul întemeiat pe dependența ei de prăbușește. Blestemul care apasă asupra femeii vasale este că nu i se permite să facă nimic. Dacă produce ceva, dacă are o activitate, își recucerește transcendența.

Am auzit o dată o femeie de serviciu care spunea, în timp ce spăla pe jos în holul unui hotel: ”N-am cerut niciodată nimic de la nimeni. Am răzbit singură în viață.” Era la fel de mândră ca un Rockefeller de a-și fi sieși suficientă.

O femeie care este ocupată să trăiască este deci mai plină de contradicții decât aceea care își înmormântează voința și dorințele; dar ea nu va accepta ca aceasta din urmă să-i fie dată ca exemplu.

Notă personală

Nu a fost ușor să fim femei. Să trăim, aici cu sensurile de a fi viu și de a profita de viață. Vremurile s-au schimbat. S-au dus lupte. Expoziția WOMAN, ALL TOO WOMAN onorează mișcarea socială care a dus la obținerea egalității în drepturi a femeilor cu bărbații.

Ne vedem mâine la WOMAN, ALL TOO WOMAN.

Foto: Simona Nutu

Mai întâi a fost Unu

flvn8930Îmi pare că a devenit clar ce fel de blog construiesc. Scriu texte din nevoia de apartenență. Să fac parte din ceva mai mare. M-am concentrat mult pe necesitățile feminine.

Apăr după putințe drepturile femeilor. Am texte care vorbesc despre avort ca decizie a femeii, texte despre libertate sexuală, texte despre fericirea femeilor fără acceptarea unui bărbat agresiv.

Am încercat să mă transform într-o voce care rostește adevăruri inconfortabile. Dragul de femei nu m-a oprit din a le sublinia și defectele. Azi o să mă opresc asupra unei apucături feminine. Ați observat că există printre noi, cele de sex feminin, o categorie aparte de muieri. Le numesc muieri și pun în acest nume dezaprobare.

Muierile astea au descoperit o metodă de a ține un bărbat lângă ele comentând în chip răutăcios despre celelalte. Discuțiile se desfășoară seara în pat, în bucătărie la un pahar de vin, vara la o terasă; câteva exemple pe care le-am inventat. Nu povestesc despre cineva anume. Mi-ar fi mai ușor.

Cum procedează? Povestesc în primă fază o întâmplare cu o femeie anume. Paranteză. De obicei femeile criticate sunt frumoase. Revin. Întâmplarea conține fapte condamnabile. De exemplu: femeia care e subiect de bârfă are o aventură cu un bărbat însurat. Muierea care povestește cap la cap cu partenerul livrează un adevăr care o ajută pe ea să primească atenție și aprecieri prin comparație.

Primul contact cu un asemenea comportament am avut în facultate. Atunci am trecut cu vederea, eram prea ocupată cu examenele, cărțile de joc, ieșirile prin club. În plus, îmi lipsea puterea observației și a experienței. În anii de după universitate, am ajuns din nou în jurul muierilor. Un semnal de alarmă m-a cuprins. Am realizat că nu e vorba de un caz izolat, o fătucă nesuferită din facultate, ci de o atitudine adoptată de multe femei nesigure pe ele.

Nesiguranța le-a pus la dispoziție critica ca o armă de apărare. Uite ce fustă scurtă are, e o penibilă. Râde așa tare în public, se face de rușine. În fiecare săptămână iese cu fetele în club, asta e mamă?! Folosește rujuri stridente. S-a operat, are ditamai silicoanele.

Muierea pune idei în capul unui bărbat. E conștientă de dorința lui sexuală pentru femeia cu silicoane și o suprimă prin reactivarea convențiilor. Pentru a întemeia o familie e nevoie de o femeie cu principii asemănătoare bunicilor noastre: hrănește bărbatul, spală-l, treci în dormitor când are el chef.

O să mai explic aici. Tocmai m-am pus pe tavă pentru a fi judecată. În relația mea, e cel mai bine să vin cu exemple din zona mea de confort, gătesc, spăl și trec în dormitor. Adaug că nu-mi revine în totalitate sarcina de a găti sau spăla. Consider că asta își dorește orice femeie educată, să nu simtă că menajul este exclusiv responsabilitatea ei. Să nu ai chef nu poate fi rostit lângă un bărbat primitiv.

Bărbatul primitiv profită de femeile cu o gândire liberă până la însurătoare. La vremea când scoate un inel dintr-o cutie a regândit calitățile femeii. El dorește o nevastă. Nevasta nu e femeie. Nu. Am auzit rostind lângă mine că nevastă îți iei o proastă care să nu comenteze.

Nevasta, lipsită de dreptul de a comenta, vine cu apucătura de a povesti despre celelalte. Iar celelalte greșesc, au aventuri de o noapte, se distrează cu bărbați însurați, pleacă cu fetele în concedii, consumă alcool și folosesc cuptorul completare pentru dulapul neîncăpător de pantofi.

O apucătură urâtă, cum am scris. Toți ne dorim să iubim și să fim iubiți. Personalitatea, caracterul, educația și defectele ne diferențiază. Dar virginele, plictisitoarele sau habotnicele nu-ți asigură neapărat o familie. Imaginea nu e același lucru cu simțirea.

Oamenii sunt plini de emoții. O relație între un bărbat și o femeie ține de muncă. Fiecare dintre ei își construiesc un caracter comun. Se întâmplă de puține ori să întâlnești cea mai potrivită persoană. Cum cea mai potrivită personă ține și de moment. Atenție și la momente, dacă le permiteți să treacă, s-ar putea să nu mai revină niciodată.

Unu plus unu fac doi. Doi ține de respectarea lui unu.

Mai întâi a fost Unu.

Jocul de-a admirația

O să pară că mă fălesc în următoarele câteva rânduri. O femeie, două femei, trei femei, până am pierdut numărătoarea, mi-au spus că mă admiră, că le inspir, că sunt deosebită.

Prima dată, țin minte că m-am fâstâcit. Mi-am privit botul pantofilor și nu îndăzneam să ridic ochii. Rânjeam și nu puteam să mă controlez. Caut să rămân nepăsătoare la complimente. Am renunțat la a contrazice persoana și la a respinge atitudinea prietenească. Oricare ar fi intenția, mai mult sau mai puțin amicală, timpul deslușește și deconspiră, accept amabilitatea, uneori cu reverețe.

E nepoliticos și imatur să susții contrariul celor spuse de cineva. Dacă e sincer? Oamenii mai probează sinceritatea, iar unii o practică și o cultivă. Subliniez acest aspect pentru persoanele incapabile să accepte un compliment.

Am zis că prima dată m-am fâstâcit. A doua oară am râs. A treia oară am povestit plină de entuziasm unei prietene. La un moment dat, potop de adolescente, tinere femei, femei mature mi-au făcut cunoscută admirația.

M-am pierdut și am exclamat: își bat joc de mine? Așa multe femei să mă placă pe mine? NU.

Nu știu voi, dragile mele femei, dar pe mine când mă place o femeie intru în alertă. Simțurile o iau razna, alternez în atitudine, mă apăr, atac, păstrez neutralitatea. Descriu zăpăceala și nu știu încotro s-o apuc.

Încotro? Ce să fac, cum să fac, jocul de-a admirația mă responsabilizează, mă cenzurează, îmi ia o măsură din libertate.

Mi-e frică să nu dezamăgesc. Mi-e frică de admirația care o să mă determine să mă joc de-a identitatea în loc să fiu. Realizez uneori când mă transform în Paula Dunia. Nu sunt. Mă simt că nu sunt Paula Dunia, ci o joc pe Paula Dunia.

Mă întristez și încep să-mi refuz prezența altora. Mă simt excelent în spatele cuvintelor. Mă simt fantastic și cu mine, doar să nu mă joc prea mult cu măștile.

Cer îngăduință de la cei cu pretenții deosebite.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Atelier: Atelier Bobar